joi, 29 martie 2018

Unde locuiește Dumnezeu? Dumnezeu locuiește la picioarele omului

(In 13,1-15)


Într-o zi, în timpul unui rebus teologic, una din studentele mele m-a lăsat fără
cuvinte când, comentând evanghelia spălării picioarelor, aceasta a scris aceste cuvinte emoționante: „Aici Isus a răspuns la întrebarea primilor ucenici care-l întrebaseră: «Învățătorule, unde locuiești?». Dumnezeu locuiește la picioarele omului. Cine și-ar fi putut imagina un asemenea răspuns? Cel PreÎnalt coboară. Putem să-l căutăm în înălțimi, dar nu locuiește acolo, deoarece Dumnezeu în Cristos a arătat că măreția lui se exprimă în a se face mic, sublimitatea lui se manifestă în coborârea lui, iar plinătatea și gloria lui se manifestă în nimicirea lui, în dezgolirea lui, pentru a ne umple de sine. Să ne oprim în adorație tăcută în fața acestei revelații. Focul a coborât în săracele noastre ruguri. (Robert Cheibac)

marți, 20 martie 2018

Libertatea de eroare a celor aleși

de ENZO BIANCHI

În ultima vreme cuvântul “discernământ este foarte prezent pe buzele catolicilor, mai ales după alegerea papei Francisc, care și-a manifestat imediat convingerea că discernământul este unul din operațiile cele mai urgente de făcut în Biserică, până la a o indica ca temă a apropiatului sinod al episcopilor (Tinerii, credința și discernământul vocațional”, octombrie 2018).
Dar operațiunea discernământului a fost totdeauna prezentă în viața Bisericii,
plecând de la discernământul asupra persoanelor în vederea asumării unui minister sau a unei slujiri în comunitatea creștină. Tocmai asupra acestui discernământ asupra persoanelor aș vrea să mă opresc, pentru a-i prezenta toate dificultățile, pentru a delinia cum poate avea loc, dar fără a ascunde faptul că, uneori, rezultatele pot fi în contradicție cu intenția discernământului. În discernământul asupra persoanelor nimeni nu este infailibil: se poate greși, și se poate face un discernământ care, lăsând intactă libertatea persoanelor, se demonstrează a fi catastrofal.
În această privință este bine să amintim Evanghelia: Isus a chemat la sine, în urmarea lui, oameni care au răspuns în mod liber și pozitiv, abandonând totul – familie și meserie – pentru a-l urma. Deja în această acțiune, dincolo de stilizarea narațiunilor evanghelice, putem observa că Isus a făcut un discernământ, deoarece ne este chiar mărturisit că unul ar fi vrut să-L urmeze, dar el l-a împiedicat, trimițându-l înapoi.
Mai târziu, după o lungă împărtășire a vieții și a învățăturii dăruite, Isus trebuie să aleagă din acel grup pe cei doisprezece reprezentanți ai celor douăsprezece triburi ale lui Israel, poporul lui Dumnezeu ales și binecuvântat: Isus petrece noaptea în rugăciune, reflectând în fața Tatălui, sub călăuzirea Duhului Sfânt, tovarășul lui inseparabil, pentru a discerne pe cine trebuia să aleagă și să orânduiască în acel grup ca “apostoli”. Iar dimineața “a chemat la sine pe cei pe care i-a voit” și “a constituit doisprezece, ca să fie cu el, și pentru a-i trimite să predice” (Mc 3, 13-14). Discernământ cu ajutorul etapelor: a cunoaște – a vedea (a chema pe nume), a reflecta și a se ruga în fața lui Dumnezeu, a decide și a face alegerea.
Dar evangheliile ne dau mărturie că tocmai între cei doisprezece există un discipol care-l va trăda pe Isus, favorizând capturarea și, deci, patima și moartea: Iuda Iscarioteanul, pus pe ultimul loc în listă de către evangheliști, și totuși, un om chemat, ales și iubit de Isus! Cum a fost posibil? Pe de o parte alegerea are loc oricum plecând de la persoane reale și nu de la profiluri ideale: se alege între cei care există! Pe de altă parte, rezultatul negativ al alegerii este posibil deoarece discernământul alegerii nu anulează libertatea celui ales, care poate apuca drumul de-vocației, al revoltei, al negării întregii istorii împărtășite cu Isus. Aceasta este enigma răului, acțiunea satanei într-un discipol al lui Isus: imposibilă de explicat, de înțeles, de justificat…
Acest eveniment al vieții lui Isus ar trebui meditat mai mult, nu numai în rezultatul lui final. Deseori în Biserică, papa sau un episcop aleg colaboratori, numesc episcopi auxiliari care, apoi, prin stilul și acțiunea lor nu numai că se arată a fi inadecvați față de ministerul încredințat lor, dar și în adevărată contradicție cu cel care i-a ales. În discursul ținut Curiei în ziua de 21 decembrie a anului trecut, Francisc a vorbit de “trădători ai încrederii” pusă în ei. Trădători care sfârșesc prin a aduce diviziuni, nedumerire și scandal în Biserică, și astfel întunecă intenția celui care a privit spre ei, sperând de la ei un ajutor, și găsind în schimb piedici, rebeliuni și contestări.
De acum bătrân, trăind prietenia și confidența unor episcopi, printre care Michele Pellegrino și Carlo Maria Martini, pot mărturisi că acesta este un risc permanent în Biserică. Discernământul asupra persoanelor se poate revela uneori un faliment și o deraiere de la intențiile care stăteau la baza alegerii. Dar este drept să fie astfel, așa cum ne învață istoria celor Doisprezece, deoarece libertatea lăsată de Domnul fiecăruia, scapă chiar și unui discernământ cu autoritate.            


Pubblicato su: Jesus

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

duminică, 11 martie 2018

Vreau să fiu un smartphon


Seara, după cină, o profesoară începe să corecteze temele
făcute de elevii ei. Soțul ei e în aceeași cameră, are telefonul în față și joacă ,,Candy Crush Saga”. După ce a terminat de citit ultima temă femeia a început să plângă.
Soțul ei a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea a explicat: Ieri am dat o temă elevilor mei de clasa I, tema era ca ei să scrie ceva pe acest subiect: Dorința mea. Ultima m-a făcut să plâng. Ascultă ce a scris:
„Dorința mea este să devin un smartphone. Părinții mei își iubesc telefoanele mobile foarte mult. Le pasă atât de mult de ele încât uneori uită să mă mai iubească pe mine.
Când tata vine obosit de la serviciu are timp pentru a sta pe mobil, dar nu mai are timp și pentru mine.
Dacă părinților le sună mobilul, aceștia aud imediat și fug să răspundă. Dacă eu plâng se joacă în continuare pe telefon, pe mine nu mă aude nimeni.
Se joacă tot felul de jocuri pe telefon, dar cu mine nu vor să se joace niciodată, nu mă ascultă niciodată, nici măcar atunci când le spun ceva important. Așa că, da, dorința mea este să devin un smartphone.”
După ce a citit cu voce tare tema, soțul a întrebat: Cine a scris asta?
Profesoara s-a uitat la el și i-a răspuns: Fiul nostru.

miercuri, 21 februarie 2018

Pildă pentru Postul Mare- arta kintsugi

Arta prețioasă a cicatricelor
sau
Ceașca spartă și refăcută
după tehnica kintsugi


Se povestește că o prințesă din Japonia avea o ceașcă foarte frumoasă,
pe care o primise in dar de la mama ei, care la rândul ei o primise de la bunica ei. Ținea foarte mult la ea, și numai de sărbători o scotea din vitrina păzită cu strășnicie, își pregătea ceaiul și, cu mare atenție, o vărsa in ceașcă. După ce termina tot ritualul, o spăla cu atenție și o ștergea cu o cârpă de bumbac fin, așezând-o din nou la loc și încuind vitrina.
Toate acestea până într-o dimineață, când, fiind ziua ei de naștere, vru să-și pregătească un ceai. Se mișca cu mare atenție, dar, nu se știe cum, atinse ceașca, iar aceasta căzu și se sparse. Disperată, prințesa începu să plângă in hohote. Privea ceașca făcută praf, numai cioburi peste tot. Intră soțul ei și încercă să o calmeze, dar fără succes. Fugi imediat și-i cumpără o altă ceașcă, asemănătoare cu cea spartă. Prințesa nu voia să se atingă de aceasta, pentru că o voia pe cea dintâi.
Merse in grădină si se plimba, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Se puse pe o bancă și se gândea cum să facă, ca să repare  ceașca ei, moștenită din generații. Trecu pe acolo un bătrânel și îl opri. Ii povesti cele întâmplate, iar acesta, senin, ii spuse să aducă numaidecât ceașca, pentru că el cunoaște o tehnică, numită kintsugi, cu care va reuși să refacă ceașca, astfel ca ea să poată fi folosită mai departe. Alergă prințesa in casă. Înveli cioburile ceștii într-o stofă scumpă și i-o duse bătrânului. Acesta plecă acasă și, după câteva zile, bătu la poarta castelului, ținând in brațe un coșuleț in care așezase ceașca reparată. Fu anunțată prințesa și, cu strângere de inimă alergă spre poarta castelului, vrând să vadă ce reușise să facă meșterul.
Mare-i fu mirarea când scoase din coș stofa in care era învelită ceașca. Privea și se mira. Ceașca ei iubită, lipită cu fire de aur, arăta mult mai bine acum, decât cum era înainte.
Spărgându-se, ceramica primise o nouă viață, datorită cicatricelor.
Morala:
Arta de a îmbrățișa dauna, de a nu ne rușina de rănile pricinuite de păcat, este delicata lecție sugerată de această veche artă japoneză kintsugi.

Creștinul, păcătuind, sparge prețiosul vas de lut care este trupul și sufletul lui. Însă nu trebuie să se rușineze, și să stea să plângă fără încetare. Prin spovadă, Cristos picură din lemnul crucii lui seva dătătoare de viață peste cioburile omului, peste rănile bolnavului, astfel că, acel vas devine și mai frumos și mai prețios decât era înainte. 

Pr. Pătrașcu Damian (povestioară alcătuită după o tradiție japoneză)           

luni, 12 februarie 2018

VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A ÎNȚELEGE POSTUL


VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII
A ÎNȚELEGE POSTUL

Postul Mare este un timp al postului. Întrebarea din evanghelia de astăzi este: „de ce ucenicii lui Isus nu postesc? Răspunsul este că învățătura lui reclamă un fel diferit de post.
Uneori suntem confuzi în privința conceptului de post. Credem că postul este o negație continuă – nu face aceasta, nu mânca această mâncare. Totuși, există un post pozitiv, care poate fi în mod genuin avantajos, și poate să îmbogățească pelerinajul nostru din timpul Postului Mare.
În ce fel? Să ne întrebăm: de la ce anume ne abținem? Lista o cunoaștem bine. Dar de la ce anume ar trebui să ne abținem? Primul lucru care îmi vine în minte sunt gândurile negative, gândurile care pătrund în mintea noastră, în creierul nostru, ajungând chiar până în stomacul nostru: am făcut acest lucru, nu am făcut acest lucru. Nu vorbesc aici de a ignora acțiunile nedrepte – evident trebuie să ne abținem de la ele. Vorbesc în schimb de renunțarea la gândurile negative care ne fac să ne fie greață de noi înșine.
Dacă ne gândim bine, există multe feluri de a posti. Cele mai cunoscute ne sunt convenabile: renunț la dulciuri, nu mai stau la discotecă până dimineața, nu mai vorbesc prostii. Dar fiecare din aceste propuneri poate fi ghidată de o indulgentă și auto-indusă motivație. A construi un „sine” mai bun este, cu siguranță, un lucru bun, însă până când reușim să înțelegem scopul acelui „sine” mai bun. Dacă legăm postul nostru de chemarea spre o participare profundă și personală în proiectul uman – a face parte din comunitatea, mare sau mică, personală sau impersonală – suntem cu adevărat pe calea cea bună. În acest fel măsurăm postul nostru.
Uneori a posti înseamnă a ne abține de a dedica timp propriilor proiecte. Atunci timpul pe care l-am rezervat mie poate fi dăruit comunității, mari sau mici, oricum ar fi ea. Acest lucru înseamnă a merge la muzeu cu părintele în vârstă, sau să dăruiesc timp unui prieten în dificultate, sau să fac puțin voluntariat în caritas-ul parohial. Acest fel de post nu-mi va da posibilitatea de a vedea ultimul catalog de haine, sau de a dezlega rebusuri, și poate chiar va face să pierd programul meu preferat de la televizor, dar acest cadou mă va pune în legătură cu alte persoane. Tocmai acesta este proiectul creștin.
Tocmai atunci când nu avem nici o legătură cu alții, când suntem învăluiți în solitudinea noastră preferată, singuri și nederanjați, ne îndepărtăm de Cristos cel viu în mijlocul nostru. Acesta este felul greșit de a posti. Nu este tăcerea contemplativului, ci al egoistului.
Acest lucru nu vrea însă să spună că trebuie să stăm continuu în mijlocul altora, și pentru unii dintre noi este chiar foarte greu să stea totdeauna în contact cu alții. Dar fiecare dintre noi poate face ca beniamina săracilor, Dorothy Day, și să aibă o listă cu persoanele și situațiile pentru care să se roage. Dacă chiar nu avem nici o idee pentru cine să ne rugăm, ajunge să deschidem televizorul dimineața și vom găsi imediat motive. Totdeauna există cineva care suferă.
Viața nu este totdeauna fericită, dar contactul nostru cu ceilalți poate crea o celebrare liniștită și simplă a propriei vieți și a celorlalți. Acești „alții” constituie prezența lui Cristos în viața noastră. Fiecăruia îi place să facă sărbătoare. Isus ne spune că, până când mirele este prezent, mai poate exista sărbătoare, și putem să-i sărbătorim pe toți.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să știu cum să postesc

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 21-24.
Traducere: Pr. Damian Pătrașcu