joi, 30 septembrie 2010

PILDA FIULUI RISIPITOR ÎN INTERPRETAREA Pr. TEOFIL PÂRÂIANU

Duminica trecutã s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie sã spun, pilda tatãlui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învãtãm mai putin de la fiul risipitor decât de la tatãl iubitor. Fiul risipitor este un om obisnuit, un om ca multi altii, un om care s-a depãrtat de bine si s-a scufundat în rele, un om care nu a tinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, si-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: si-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu stim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situatie grea, si-a adus aminte cã are un tatã! A stiut despre tatãl sãu cã este asa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.
Fiul risipitor a plecat de la fata tatãlui sãu sã facã ce vrea el. A fãcut ce a vrut si a ajuns în situatia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Romani, cã pe cei care au pãcãtuit, Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor nesãbuitã. I-a lãsat sã vadã cum este omul care nu stie de lege, cum este omul care nu stie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacã aceasta este o minte coborâtã, deviatã de la bine, împãtimitã. Asa era si mintea fiului risipitor. "Dã-mi partea ce mi se cuvine din avere!" (Luca 15, 12). Si a primit-o! A primit-o si a risipit-o!
Pe când fãcea lucruri cu care nu se putea prezenta în fata tatãlui sãu si pe care nu le-ar fi putut face lângã tatãl, nu s-a gândit cã are un tatã. A venit însã vremea sã se gândeascã: "Am un tatã, am avut o casã pãrinteascã, am plecat din niste conditii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum sã facã sã fie din nou în casa tatãlui sãu, dar nu ca fiu - cãci zice el «Nu sunt vrednic sã fiu fiul tãu». Atunci, pentru cã aici, pãzind porcii, nu am nici mãcar mâncarea pe care o mãnâncã porcii, ce as putea face ca sã am pâinea de care sunt îndestulati slujitorii tatãlui? Nu am altceva de fãcut decât sã mã gândesc cã tata este bun cu mi-ne. Mã voi scula si mã voi duce la tatãl meu si voi zice: «Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argatii tãi» (Luca 15, 18-19)".
Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatãlui sãu. De acum stia: am un tatã. Se spune în pildã cã tatãl l-a vãzut de departe pe fiul care se întorcea si nu l-a mai tinut locul în care se gãsea, pentru cã inima de tatã i-a dat gândul cã trebuie sã facã altceva decât sã astepte. Ar fi putut foarte bine sã astepte, dar atunci s-ar fi putut zice cã nu a avut inimã de tatã, ci de cercetãtor, de cercetãtor stiintific, de psiholog, de filosof, de om care vrea sã scoatã niste concluzii. Or, el a avut inimã de tatã, si inima de tatã nu l-a lãsat sã astepte, ci i-a dat ghes sã plece. Se spune în Sfânta Evanghelie "cã alergând a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat". Este foarte important sã tinem minte, sã avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult asteptând, ci s-a dus alergând. Si când s-a întâlnit cu fiul sãu care se întorcea, a cãzut pe grumajii lui si l-a sãrutat.
Era primul semn cã îl astepta pe fiul sãu. Nu astepta pe un strãin, ci-l astepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul sãu. Pe fiul sãu l-a dorit, pe fiul sãu l-a asteptat, pe fiul sãu l-a îmbrãtisat, pe fiul sãu l-a sãrutat, pentru cã avea inimã de tatã. Si fiul a început sã zicã: "Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu". Mai mult nu a zis! El si-a propus sã mai zicã ceva: "Fã-mã ca pe unul din argatii tãi", dar aceasta nu a mai zis-o. Cred cã nu a mai zis-o pentru cã nu a mai putut s-o zicã, pentru cã tatãl a luat mãsuri îndatã.
Aici este foarte important de luat aminte: tatãl l-a primit pentru cã de fapt niciodatã nu l-a pãrãsit! Fiul l-a pãrãsit pe tatãl, tatãl nu l-a pãrãsit pe fiu! Tatãl a rãmas în asteptarea fiului. Tatãl a dorit sã îl aibã pe fiul sãu aproape. Nu a renuntat niciodatã la inima de tatã, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a cãzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrãtisat, de aceea l-a sãrutat, de aceea a început sã dea porunci: "Aduceti degrabã haina lui cea dintâi si-l îmbrãcati!". Nu a zis: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si dati-i-o s-o îmbrace!", ci: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si-l îmbrãcati! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrãca singur. Dacã vreti sã-i arãtati cinstirea pe care vreau eu sã i-o arãtati, atunci îmbrãcati-l!". "Aduceti încãltãminte în picioarele lui!", nu: "Aduceti încãltãminte si lãsati-l sã se încalte!". "Dati inel în mâna lui". Apoi a zis: "Aduceti vitelul cel îngrãsat si-l înjunghiati si mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!" (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatãl si-a fãcut datoria pe care i-o impunea inima de tatã.
Mai era ceva de fãcut: dupã ce oamenii au început sã mãnânce si sã se veseleascã, a sosit acasã si celãlalt fiu, care, informat fiind asupra situatiei, nu voia sã intre în casã. Tatãl a iesit sã stea de vorbã cu el si atunci fiul si-a vãrsat veninul din suflet, cã avea venin! Nu stia cã are un frate care a revenit, nu se bucura cã are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: "Iatã de atâtia ani îti slujesc, si niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Si mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tãu (nu a zis "acest frate al meu") care si-a risipit averea în desfrânãri (în unele traduceri românesti este scris "si-a mâncat averea cu curvele"), ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrãsat!"
Tatãl, tot cu inimã de tatã si fatã de cel care era rãzvrãtit, a zis: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim si sã ne bucurãm, cãci fratele tãu, acesta (nu a zis "fiul meu", desi era si fiul tatãlui, dar a arãtat raportul pe care îl are cu cel nemultumit), mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!"
Cred cã ne putem da toti seama cã Domnul Hristos a spus aceastã pildã ca sã înteleagã oamenii cã Dumnezeu este Tatãl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tatã fatã de fiii Sãi, rãi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi, care trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care aleargã spre omul ce vine cãtre Dânsul.
Mântuitorul nostru ne-a învãtat rugãciunea "Tatãl nostru", care ne-a pus în evidentã cã-L avem pe Dumnezeu ca Tatã. Domnul Hristos ne-a spus: "Si care tatã dintre voi, dacã îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatrã? Sau de-i va cere peste, oare îi va da, în loc de peste, sarpe? Sau dacã-i va cere un ou, îi va da scorpie?" dupã care trage o concluzie: "Dacã voi, rãi fiind - dacã voi, în situatia de tatã, rãi, fatã de Dumnezeu care este bun - stiti sã dati fiilor vostri daruri bune, cu cât mai mult Tatãl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13).
Noi stim de la Domnul Hristos cã avem un Tatã în cer, dar uitãm lucrul acesta. Suntem nepãsãtori fatã de lucrul acesta. Nu avem în consideratie lucrul acesta. Ca si când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouã ne-a spus Domnul Hristos cã avem Tatã în cer si cã Tatãl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pãmântesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranta binelui.
Am mai spus si prin alte pãrti cã noi nu trebuie sã considerãm cã Dumnezeu este sponsor, cã Dumnezeu este terorist, în întelesul cã stai cu fricã înaintea Lui. Dumnezeu este Tatãl nostru bun si iubitor de oameni, milostiv si iubitor de oameni. Dumnezeu care are milã si îndurãri si iubire de oameni. Asa-L prezintã Sfânta noastrã Bisericã pe Dumnezeu, care este Tatãl nostru, care ne asteaptã, care ne primeste, care aleargã spre noi. Asa-L întelegem noi pe Dumnezeu - Tatãl nostru.
Si totusi, stãm cu atâta nepãsare, stãm fãrã credintã în fata lui Dumnezeu sau poate cã nici nu stãm în fata lui Dumnezeu, ci stãm ca niste oameni care nu stiu de ceva mai presus de ei. Si-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor si ni-L mai aratã o datã pe Dumnezeu ca tatã, ne încredinteazã cã Dumnezeu este gata sã ne primeascã dacã si noi vrem sã fim primiti si dacã facem cale întoarsã de la rãu la bine.
Dacã am avea aceastã credintã, n-am avea teama cã Dumnezeu ne pedepseste. Dacã am avea aceastã încredintare, am avea siguranta cã Dumnezeu ne primeste. Sigur cã trebuie sã ne facem si noi datoria, pentru cã dacã facem altceva decât ce vrea Dumnezeu, ne depãrtãm de Dumnezeu. Depãrtarea nu este numai spatialã, în întelesul cã te duci într-o tarã îndepãrtatã, cum s-a dus fiul risipitor. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã - prin nepãsare. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã - stând acolo unde esti, dar fãcând niste lucruri rele. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã fãrã sã te misti de unde esti - ducând o viatã pe care nu o binecuvinteazã Dumnezeu.
Dar întoarcerea de la rãu la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeste. Nu se poate sã nu ne primeascã Dumnezeu, care este Tatãl nostru. Este adevãrat cã noi zicem la Sfânta Liturghie si la slujba Cununiei: "Si ne învredniceste pe noi, Stãpâne, cu îndrãznire, fãrã de osândã, sã cutezãm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tatã, si a zice: Tatãl nostru...". Ne dãm seama cã nu trãim o viatã în care sã avem raporturi de fii fatã de Tatãl cel ceresc si, de aceea, avem cumva o sfialã în a-L numi pe Dumnezeu - Tatã, pentru cã nu suntem ca El. Si totusi... nu trebuie sã facem noi - ce face Tatãl nostru. Adicã noi facem ceea ce putem face, iar Tatãl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.
Este bine, fãcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatãlui primitor, a fratelui împotrivitor, sã ne întrebãm si noi, acum: credem în Tatãl cel primitor, sau nu? Îl cãutãm numai atunci când avem treabã cu El, si atunci nu este tatã, ci sponsor? Stãm cu teama cã Dumnezeu nu ne primeste în fata Lui? Atunci înseamnã cã pentru noi Dumnezeu nu este Tatãl nostru, ci terorist. Or, viata noastrã trebuie sã fie alcãtuitã pe ideea aceasta, cã Dumnezeu este Tatãl nostru. Dar stiti ce se poate întâmpla? Ca acelasi om, sã fie uneori fiu risipitor, alteori sã fie fiu care se întoarce, alteori sã fie el însusi frate împotrivitor, alteori sã fie tatã primitor.
Este bine sã ne cercetãm pe noi însine în aceastã privintã: Cum suntem noi fatã de oamenii din jurul nostru? Avem inimã de tatã? Vrem sã avem inimã de tatã? Avem inimã de frate adevãrat? Vrem sã avem inimã de frate adevãrat? Avem inimã de prieten? Vrem sã avem inimã de prieten? Dacã da, înseamnã cã am învãtat ceva din pilda cu fiul risipitor si cu tatãl primitor, amin!


CUM DAR SĂ FILOSOFĂM DESPRE DUMNEZEU: Sf. GRIGORE DIN NAZIANZ sau TEOLOGUL (II)


Când dar sã filosofãm despre Dumnezeu?
Sã filosofãm atunci când ne dã rãgaz lutul si tulburarea din afarã si când noastrã cãlãuzitoare nu ne este rãvãsitã de închipuiri obositoare si rãtãcitoare, ca de exemplu atunci când amestecîm litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul plãcut al mirurilor cu nãmolul stãtut. Cãci, într-adevãr, se cade mai întâi sã avem rãgaz si apoi sã cunoastem pe Dumnezeu si nu numai când avem vreme prielnicã sã judecãm (Ps. 74, 2) dreptatea Teologiei.

Cui cui se cade sã filosofeze despre Dumnezeu?
Se cade sã filosofeze despre Dumnezeu celor care considerã lucrul acesta cu seriozitate si care nu pãlãvrãgesc cu plãcere si despre el, ca despre oricare altul: despre alergãri de cai si dupã spectacole si dupã cântece si dupã îmbuibarea pântecului si a celor de sub pântece si pentru care este o parte de plãcere si flecãreala în astfel de lucruri si eleganta si subtilitatea contrazicerilor.

Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor las Dumnezeu si în ce mãsurã?
Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu mintea si în mãsura în care poate sã ajungã la ele firea sau puterea ascultãtorului, ca nu cumva, dupã cum vocile si mâncãrile peste mãsurã vatãmã auzul sau corpurile, sau, de vrei dupã cum poverile peste putere vatãmã pe cei ce merg sub ele, sau dupã cum ploile nãpraznice vatãmã pãmântul, tot asa si acestia, apãsati si îngeuiati de povara argumentelor (Evr. 5, 12), ca sã zic asa, sã nu fie vãtãmati si în puterea lor de întelegere de mai înainte.

(Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea întâi despre Dumnezeu, III, în: Cuvântãri teologice, trad. din lb. gr. de Pr. Gh. Tilea si Nicolae Barbu, Ed. Herald, Bucuresti, f.a., pp.70-72)

CUM SĂ FILOSOFĂM DESPRE DUMNEZEU: Sf. GRIGORE DE NAZIANZ sau TEOLOGUL (I)

Nu apartine tuturor, vouã celorlalti, sã filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se câstigã ieftin si a celor ce se târãsc pe jos. Voi mai adãuga cã nu se poate face aceasta totdeauna, nici în fata tuturor, nici în toate, ci uneori si în fata unora si într-o anumitã mãsurã. Nu apartine tuturor, ci celor ce s-au exercitat si au fost învãtati în contemplatie si, înainte de aceasta, celor ce au fost curãtiti în suflet si în trup, sau cel putin se curãtesc într-o anumitã mãsurã. Cãci celui necurãtit nu-i este asiguratã atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui. Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul si tulburarea din afarã si când partea conducãtoare din noi nu se amestecã si nu se lasã întipãritã de chipuri urâte, ca de niste litere strâmbe, întipãrite în cele frumoase, sau ca buna mireasmã amestecatã cu cea neplãcutã. Cãci trebuie sã se ocupe cineva în adevãr cu cunoasterea lui Dumnezeu, ca, atunci când avem prilej, sã si judecãm (Ps. 73, 3) cele drepte ale teologiei. Înaintea cui? Înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios si care nu flecãresc cu plãcere ca despre altceva, ca despre cursele de cai si despre teatre si cântece si despre cele ale pântecelui si despre cele de sub pântece – care vãd si în aceasta un motiv de desfãtare. ca si în cele contrare acestora, când li se spun.
Despre ce trebuie deci sã se filosofeze si în ce mãsurã? Despre cele ce ne sunt apropiate si în mãsura în care ascultãtorul este deprins sã înteleagã si are puterea spre aceasta, ca sã nu-i vatãme ca niste glasuri coplesitoare auzul, sau ca niste mâncãri prea multe trupurile, sau, de voiesti, ca niste poveri mai presus de putere pe cei ce le sunt supusi, sa ca niste furtuni prea tari care sã vatãme pãmântul. Asa ca si acestia, ca sã zic asa, apãsati si împovãrati de niste cuvinte prea tari, sã nu fie pãgubiti în puterea lor dinainte.

(Sfântul Grigorie Teologul, Întâia cuvântare teologicã (Cuvântul 27), 3, în: Cele cinci cuvântãri teologice al celui întru sfinti Pãrintelui nostru Grigorie de Nazianz, trad. din lb. gr., introd. si note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stãniloae, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, pp.12-13)

Cuvânt pentru cei ce nãzuiesc sã facã teologie: Sf. Nicodim Aghioritul

Dat fiind faptul că peste câteva zile va începe un nou an academic teologic, vă propun spre reflecție aceste rânduri minunate ale sfântului Nicodim Aghioritul.  
Dacã, prin urmare, si tu, iubite, doresti sã dobândesti harisma aceasta, se cuvine sã cunosti si sã pãstrezi urmãtoarele opt lucruri:
1. Trebuie sã respecti poruncile lui Dumnezeu si prin întâmpinarea lor sã ajungi la contemplare, precum te sfãtuieste Grigorie Teologul, zicând: "Vrei sã devii teolog vreodatã, si vrednic de contemplarea lui Dumnezeu? Pãzeste poruncile, mergi prin viatã cu sãvârsirea faptelor bune; cãci prin fapte ajungi la contemplatie; de la trup nevoieste-te cãtre suflet".
2. Trebuie sã-ti stãpânesti trupul si patimile trupului si sã-ti curãtesti simturile trupului si ale sufletului; cãci înainte de a te curãti pe tine însuti nu poti avea sigurantã pe tine, nici rãspundere pentru sufletele altora, nici sã teologhisesti.
Sau dacã n-ai ajuns la curãtire deplinã, ci abia te curãtesti, nici atunci nu se cuvine sã teologhisesti.
3. Se cuvine sã stii cã teologia este de douã feluri, un fel precede si un altul urmeazã. Pe de o parte teologia care precede este grãitoare despre existenta lui Dumnezeu; pe de altã parte cea care urmeazã este aceea care, prin creatie si purtarea de grijã a fãpturilor, dovedeste cã existã Dumnezeu care a creat toate si le poartã de grijã.
4. Trebuie sã te ocupi cu citirea si studierea Vechiului si mai ales a Noului Testament; cãci Sfânta Scripturã se numeste si teologie în foarte multe locuri de cãtre Dionisie Areopagitul, iar Sfintii Apostoli sunt numiti de el teologi prin excelentã. Sã te ocupi cu studierea teologiei dogmatice, mai ales a Sfântului Ioan Damaschin si Panoplia dogmaticã a lui Atanasie, si sã citesti învãtãturile teologice ale Sfintilor Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Maxim Mãrturisitorul, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama, Iosif Vrienios si ceilalti.
5. Trebuie sã cunosti ceea ce recomandã Iosif Vrienios: "Cel care teologhiseste, înainte de toate sã stãpâneascã cu exactitate atributele persoanelor treimice; adicã ce înseamnã cã Dumnezeu este Unul si ce înseamnã Trei; ce înseamnã Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt, ce înseamnã Dumnezeire, esentã (ousia) si fire (phisis) si ce înseamnã persoana, ce sunt atributele, ipostasul si deofiintimea, ce înseamnã enipostasul si celelalte.
6. Trebuie sã cunosti regula pe care o recomandã acelasi Vrienios cititorilor cãrtilor de teologie, zicând: "Cei care citesc pe teologi, înainte de toate trebuie sã se gândeascã cã toate cele ce s-au spus despre Sfânta Treime, s-au spus ca despre o fiintã si trei ipostasuri, si deci, când vorbim despre activitatea Sfintei Treimi trebuie sã nu gresim atribuind ceea ce este propriu numai Fiintei Divine, fiecãruia din cele trei ipostasuri separat, si nici cele spuse numai pentru fiecare din cele trei ipostasuri sã le socotim comune Fiintei Divine".
7. Dacã îti place sã teologhisesti, urmeazã ceea ce te învatã Purtãtorul-de-Dumnezeu si Teologul Maxim, zicând: "Dorind sã teologhisesti sã nu cauti ratiunile referitoare la Dumnezeirea însãsi, adicã ratiunile despre Fiinta cea mai presus de întelegere, cãci nu poate sã gãseascã aceasta mintea omeneascã, nici mintea altcuiva afarã de Dumnezeu, ci sã cauti ratiunile despre El cât se poate, adicã energiile lui Dumnezeu precum sunt: vesnicia, nemãrginirea, bunãtatea, întelepciunea, puterea Sa creatoare si purtãtoare de grijã a toate, cãci dintre oameni acela este mai mare teolog care descoperã aceste ratiuni, cât se poate" (A doua sutã de capete despre dragoste, 27).
8. Punctul opt si ultim: roagã-te Duhului Sfânt, frate, ca sã-ti dãruiascã si tie darul teologhisirii; sau mai bine zis al contemplãrii – cãci ai vãzut mai sus cã teologia se dã în Duhul Sfânt. Pentru cã, sã stii, cel care e miscat de darul Sfântului Duh în inima sa, acela este cu adevãrat teolog, teolog neclintit si plin de sigurantã. Iar cel ce nu este miscat de Duhul Sfânt în inima sa, acela cât teologhiseste toate sunt cuvinte care vin din afarã prin auz, si nu dintr-o inimã miscatã de Duhul Sfânt. În aceastã privintã a si spus Kalist Katafighiotul, teologul cel cu mintea înaltã: "Cel care este miscat de Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este înstrãinat de teologhisire; ci, dintr-o datã, devine teolog si teologhiseste întotdeauna. Iar fãrã darul ceresc pomenit mai sus si fãrã lucrarea vie a Duhului Sfânt în mijlocul inimii sale, din pãcate toate câte cu mintea vede sunt imaginatie a mintii si toate câte teologhiseste sunt cuvinte aruncate în vânt, cãci acela este miscat prin auz si cuvintele lui vin dinafarã. De aici vine înselarea gândurilor si a teologiei însãsi – ceea ce este si mai rãu" (Filocalia greacã, cap. 34, p.1135). Dacã deci teologhisesti miscat fiind de Duhul Sfânt, atunci laudã si cinste aduci lui Dumnezeu, dupã cum se spune în psalm: "Aduceti Domnului laudã si cinste" (Ps. 28) – pe care interpretându-l Marele Vasile zice: "Tot cel care teologhiseste fãrã eroare, neîndepãrtându-se de întelegerea corectã a învãtãturilor despre Tatãl si despre dumnezeirea Fiului Unul-Nãscut si despre Sfântul Duh, acela aduce Domnului slavã si cinste".

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Scarã Nouã, Tesalonic, 1976, pp.332-335)

miercuri, 29 septembrie 2010

RADU GYR: Vecinul care-a murit

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.


Sta zugravit cu vapsele sarace - sfant pe sindrila -
cand lacatu'n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.


Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,
si'ntr-o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.


Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii
cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios...

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.


Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: - Hai, frate.
Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.


-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr-o dunga.
M-asteapta afar' un landou.
Deasupra temnitei m-am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.


Nu, nu m-au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,
in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea'n celula mi l-am lucrat.


Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.


Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.
Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta'n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.

RADU GYR: ISUS ÎN CELULĂ

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.


Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.


Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.


S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.


Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.


Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...


Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi...


Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns...


- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Luptați pentru a intra pe poarta cea strâmtă

Maica Teodora spunea: Luptați pentru a intra pe poarta cea strâmtă (Mt 7, 13). Este ca pentru copaci: dacă nu trec prin iarnă și ploi, nu pot să aducă roade. La fel și pentru noi: timpul prezent este iarna. Numai trecând prin multe suferințe și ispite putem să devenim moștenitorii împărăției cerurilor (Iac 2, 5).

marți, 28 septembrie 2010

VORBE CELEBRE

Zeii au dat oamenilor două urechi și o gură pentru a asculta dublu și a vorbi numai jumătate. (Thalet din Milet)
Numai două lucruri sunt infinite: universul și stupiditatea umană, și nu sunt sigur de primul. (Albert Einstein)
Pentru cel care are credință, nici o dovadă nu este necesară; pentru cel care nu are credință, nici o dovadă nu este suficientă. (Franz Werfel)
Dacă adevărul nu ar exista în absolut, totul ar putea fi adevărat. 

CRUCILE, de ZORICA LATCU

Inspre taramul celalalt,

E loc inchis cu gard inalt;
Dar am vazut, printre uluci,
Atatea cruci, atatea cruci…
Parea tot locul tintirim,
Pazit cu zbor de Heruvim,

Cu cruci de piatra, albe, mari,
Cu cruci de brad si de stejar.
Si cruci de-argint si de otel
Cerneau lumina peste el,
Iar cruci de aur si de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atatea cruci mi s-au parut
Ca toate una s-au facut.
O cruce mare stralucea,
Sub greul ei un om zacea.
Tu cum de poti sa le mai duci,
Atatea cruci, atatea cruci?…

sâmbătă, 25 septembrie 2010

EXTRAORDINAR: DESPRE SFINȚENIE

Trecerea de la om bun la sfant este un fel de revolutie. Omul trece de la un stadiu in care toate lucrurile ii vorbesc despre Dumnezeu la un stadiu in care Dumnezeu ii vorbeste prin toate lucrurile. Se aseamana cu acea trecere in care mai intai un indragostit spune ca o doamna seamana cu o floare ca apoi sa spuna ca toate florile ii amintesc de doamna sa. Un sfant si un poet care stau langa aceeasi floare par ca spun acelasi lucru, dar spun de fapt adevaruri diferite. Pentru poet bucuria vietii este un motiv de credinta, pentru un sfant bucuria e efectul credintei.
G. K. Chesterton, Saint Francis of Assisi, Doubleday, 1987

vineri, 17 septembrie 2010

Gramaticul și dervisciul

 Într-o noapte fără lună un dervisciu (ascet musulman), trecând aproape de o fântână abandonată auzi o voce care cerea ajutor. Cine este acolo jos?, întrebă dervisciul, aplecându-se spre gura fântânii.
"Sunt un gramatic și, deoarece nu cunoșteam drumul, fără să-mi dau seama am căzut în această fântână adâncă, aici unde mă aflu acum, practic imobilizat,", răspunse vocea.
"Așteaptă puțin, prietene, merg să caut o scară și un coardă", spuse dervisciul.
"Un moment, te rog", răspunse gramaticul. "Sintaxa și pronunțarea ta sunt defectuoase; te rog să le corectezi".
"Dacă aceasta este atât de important pentru tine, mai important decât esențialul", strigă dervisciul, , "atunci este mai bine pentru tine să rămâi acolo până când eu voi merge să învăț să vorbesc corect".
Și-și urmă drumul.

COMERȚUL SPIRITUAL DUPĂ SF. SERAFIM DE SAROV

Adevăratul țel al vieții creștine constă, deci, în dobândirea acestui Duh al Domnului, în timp ce rugăciunea, privegherile, postul, pomana și alte acțiuni virtuoase făcute în numele lui Cristos sunt numai niște simple mijloace pentru a-l dobândi.

- Cum adică “dobândirea Duhului Sfânt”? – Îl întrebai pe Părintele Serafim. – Nu înțeleg bine.
- Dobândirea (Duhului Sfânt) este identică comerțului. Știi ce înseamnă a obține bani? Pentru Duhul Sfânt este același lucru. Pentru lumea de afară țelul vieții constă în a dobândi bani, câștig. Nobilii, încă, doresc să dobândească onoruri, medalii și alte recompense pentru serviciile aduse statului. Și dobândirea Duhului Sfânt este un capital, dar un capital veșnic, împărțitor de haruri, analog capitalurilor temporare și care se dobândește cu aceleași metode.
[…] – Caută să dobândești harurile Duhului Sfânt făcând să rodească în numele lui Cristos toate virtuțile posibile, fă un comerț spiritual, investește în acelea care aduc cel mai mare număr de beneficii.
[…] Așa cum în comerț țelul este acela de a obține câștigul cel mai mare posibil, tot la fel în viața creștină țelul trebuie să fie nu numai cel de a ne ruga și a face binele, dar și cel de a obține cel mai mare număr de haruri.

 Din Dialogul cu Motovilov

marți, 14 septembrie 2010

DOROTEU DIN GAZA: DESPRE SFINȚENIE

Să presupunem că pe pământ există un cerc, adică o linie rotundă trasată cu un compas care se află în mijlocul cercului. Centru se cheamă tocmai punctul care se află în mijlocul cercului. Acum fiți atenți la ce vă spun. Gândiți că acest cerc este lumea, centrul cercului este Dumnezeu, iar liniile care pleacă de la cerc la centru sunt căile, adică stările de viață ale oamenilor. Pentru că așa cum sfinții avansează spre interior, doresc să se apropie de Dumnezeu și se apropie unii de alții, și cu cât se apropie mai mult unii de alții cu atât mai mult se apropie între ei. La fel, imaginați-vă și separarea. Atunci când se îndepărtează de Dumnezeu și se îndreaptă spre exterior, este clar că, cu cât iese și se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât mai mult se îndepărtează unii de alții, și cu atât mai mult se îndepărtează de Dumnezeu și de oameni. Iată, aceasta este natura iubirii. Cu cât ne aflăm în afară și nu-l iubim pe Dumnezeu, tot cu atât devenim mai distanți de aproapele; dacă, în schimb îl iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin iubirea față de El, cu atât ne unim iubirii aproapelui și, cu cât suntem mai uniți cu aproapele, cu atât suntem mai uniți cu Dumnezeu.

DEPINDE ÎN MÂINILE CUI SE AFLĂ!

O minge de baschet în mâinile mele valorează 20 de Euro
În mâinile lui Michael Jordan valorează 30 milioane de Euro
Depinde de mâinile în care se află.

O bâtă de baseball în mâinile mele valorează 4 Euro
În mâinile lui Mark McGuire valorează 17 milioane de Euro
Depinde în mâinile în care se află.


O reachetă de tenis în mâinie mele practic nu valorează nimic
În mâinile lui Venus Williams înseamnă victoria turneului.
Depinde în mâinile în care se află.


Un baston în mâinile mele ține departe un animal sălbatic
Un baston, în mâinile lui Moise desparte Marea Roșie.
Depinde în mâinile în care se află.


O praștie în mâinile mele este o jucărie de copii
O praștie în mâinile lui Davis este o armă extraordinară.
Depinde în mâinile în care se află.


Cinci pâini și doi pești în mâinile mele sunt un bun mic dejun
Cinci pâini și doi pești în mâinile lui Isus satură mulțimi.
Depinde în mâinile în care se află.


Cu cuiele din mâinile mele pot face maxim o cușcă pentru câini
Cuiele din mâinile lui Isus aduc mântuire lumii întregi.
Depinde în mâinile în care se află.


Cum poți vedea, totul depinde de mâinile în care se află obiectele .


Atunci încredințează-ți și tu gândurile, preocupările, fricile, speranțele, visurile, familia, relațiile tale cu alții în mâinile lui Dumnezeu, pentru că...


... depinde de mâinile în care se găsesc.

joi, 9 septembrie 2010

POVESTEA FIULUI LENEȘ (de. N. Lev Tolstoi)

Un tânăr student s-a întors de la facultate la țară ca să-și viziteze tatăl.
Acesta i-a spus:
- Astăzi se cosește și se strânge lucerna. Ia o greblă și vino de mă ajută.
Dar fiul, care nu avea chef de muncă, îi răspunse tatălui:
«Am studiat filosofia: am uitat toate aceste cuvinte de țărani! Ce este aia o greblă?
În timp ce vorbea astfel, a călcat cu piciorul pe dinții greblei, care, ridicându-se, l-a lovit tare pe frunte. Atunci și-a amintit cum se chema acel instrument și a strigat:
«Cine este acel dezordonat care și-a lăsat aici grebla?».

GÂNDURI DESPRE TRÂNDĂVIE ȘI OSTENEALĂ

 Doctorul îi cercetează pe bolnavi dimineaţa, iar trândăvia, pe cei ce se nevoiesc la amiază.

 Stând la rugăciune, din pricina trândăviei ne aducem aminte de lucruri necesare şi urgente şi astfel se foloseşte de toată ingeniozitatea spre a ne trage de la rugăciune cu căpăstrul unui pretext binecuvântat.

 Dracul trândăviei sufleteşti aduce pe la amiază o tremurare de trei ceasuri împreună cu dureri de cap, fierbinţeală ameţeli şi crampe la stomac. Pe la ceasul al nouălea (15), acestea se domolesc. Punându-se masa, ne face să sărim din aşternut; sosind vremea rugăciunii, iarăşi ne îngreunează trupul. Stând noi la rugăciune ne cufundă în somn şi ne împiedică prin căscat să pronunţăm stihurile în întregime.

 Fiecare din celelalte patimi este nimicită de o virtute, dar trândăvia sufletească este moartea tuturor virtuţilor.

 Silitorii se vădesc pe sine în lupta cu trândăvia căci nimic nu încununează mai cu prisosinţă monahul ca biruinţa trândăviei.

 Ia seama şi o vei vedea războindu-te când stai în picioare îndemnându-te să te aşezi pe scaun, să rezemi peretele chiliei şi să te mişti de pe un picior pe altul.

 Cel ce-şi plânge din toată inima păcatele nu cunoaşte trândăvia.

 Stăruie în locul în care te afli, împotrivindu-te moleşelii care nu prin strămutare vei domoli patimile, ci prin luare aminte a minţii. Avem nevoie de răbdare ca făcând voia lui Dumnezeu să dobândim făgăduinţele. Cel ce e purtat din loc în loc de trândăvie s-a depărtat de adevăratul său scop ca şi bolnavul de sănătate. Deci nu în fugă se face cunoscută virtutea, ci în răbdare, iar răbdarea noastră se întăreşte prin îndeletnicirea minţii cu contemplarea şi cu cugetarea la cele ce ne aşteaptă. Prin acestea, îngrăşându-se, mintea primeşte putere precum trupul din mâncările simţite.

 Când ţi se îngreuiază ochii, apucă-te de lucrul mâinilor, dar dacă nu-ţi vine somnul, nu părăsi rugăciunea căci nu poţi să slujeşti în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lucrului de mână.

 Somnul este din fire, din pricina mâncării sau poate dintr-o postire exagerată din care trupul slăbind, caută să se întărească prin somn. Precum multa băutură vine din obişnuinţă, aşa şi somnul mult, de aceea să luptăm împotriva lui mai ales la începutul lepădării, căci cu anevoie se tămăduieşte o obişnuinţă.

 Stând la rugăciune în biserică demonii ne cufundă în somn, alţii ne lovesc în stomac pe neaşteptate cu dureri greu de îndurat; alţii ne îndeamnă să vorbim în timpul slujbei, ne atrag mintea spre gânduri spurcate, ne fac să ne rezemăm ca şi cum am fi obosiţi. Uneori ne fac să căscăm des, unii să râdem mult în vremea rugăciunii pentru a ne depărta cât mai mult de Dumnezeu, alţii din lenevie ne silesc să ne grăbim când rostim rugăciunile sau invers, din iubirea de plăcere ne îndeamnă să tărăgănăm cântarea psalmilor, alteori ne fac să deschidem cu greu gura pentru a rosti stihurile. Cel care însă, rugându-se, cugetă că se află înaintea lui Dumnezeu, va sta ca un stâlp fără a putea fi batjocorit câtuşi de puţin de vreunul din demoni mai înainte amintiţi. Cuptorul probează aurul, iar starea la rugăciune - sârguinţa şi dragostea de Dumnezeu a călugărilor.

 Ochiul veghetor curăţă mintea, iar somnul mult împietreşte sufletul. Monahul care priveghează este duşmanul curviei, iar somnorosul - soţul acesteia. (Ni s-a poruncit să priveghem în rugăciuni şi citit căci monahul care priveghează îşi subţiază înţelegerea spre contemplarea celor înalte, însă somnul întunecă mintea şi o face greoaie. Dar ia seama să nu te predai în timpul privegherilor vorbei deşarte sau gândurilor murdare, căci mai bine îţi este să dormi decât să priveghezi ocupându-te cu lucruri deşarte.)

 Privegherea este potolirea aprinderii trupeşti, izbăvire de visuri întinate, ochi umezit, inimă înmuiată, strajă în faţa gândurilor rele, cuptor de mistuire a mâncărilor, îmblânzirea patimilor, pedepsirea limbii, alungarea nălucirilor.

 Prin priveghere se slăbesc pornirile poftelor pricinuite de surplusul de vigoare a trupului şi de neatenţia minţii. Mintea câştigă timp mai mult pentru cercetarea de sine, pentru adâncirea în înţelesurile existenţei care apar în timpul privegherii neîmpiedicate de cele de afară. Aceasta ajută la alegerea faptei bune în clipele următoare. Privegherea adânceşte nu numai semnificaţiile gândurilor prezente, ci şi a faptelor trecute şi vede prezentul în lumina întregului trecut şi a viitorului.

 Monahul priveghetor este un pescar al gândurilor care în liniştea nopţii poate să le observe cu uşurinţă şi să le stăpânească.

 Somnul mult este pricinuitorul uitării, iar privegherea curăţeşte mintea. Somnul mult este pentru cel leneş un tovarăş viclean căci îi răpeşte jumătate din viaţă, dacă nu şi mai mult.

 Călugărul nepriceput priveghează în convorbiri, dar când se pune la rugăciune i se împăienjenesc ochii. Călugărul leneş e destoinic în vorbărie dar voind să se apuce de citit nu mai poate vedea de somn.

 Este cu neputinţă să se cugete în somn în continuare cuvintele psalmilor, dar se întâmplă des să ni le pună pe acestea în minte dracii ca să ne înalţe spre mândrie.

 Nimeni să nu aducă drept scuză neputinţa sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice, căci sunt suflete care au făcut şi ceea ce este mai presus de poruncă. Să te încredinţeze de aceasta cel ce l-a iubit pe aproapele mai mult decât pe sine şi şi-a pus sufletul pentru el, măcar că nu luase poruncă de la Dumnezeu pentru aceasta.

 Sufletul trândav îi ridică împotriva lui pe draci, dar înmulţindu-se războaiele se înmulţesc şi cununile. Cel scăpat nerănit nu se încununează numaidecât, dar cel care nu se oboseşte de pe urma căderilor ce i se întâmplă va fi slăvit de îngeri ca un luptător.

 Făcând Cineva trei nopţi în pământ, a înviat pentru totdeauna, iar cel ce a biruit trei ceasuri, nu mai moare. (Hristos, Dumnezeul nostru, petrecând în pământ trei zile şi trei nopţi, a înviat, iar cei ce-i urmează, de vor birui păcatul timp de trei ceasuri nu vor muri. În general cel ce stă trei ceasuri nebiruit de o ispită s-a întărit în aşa fel că nu mai poate fi răpus de alte ispite.)

 Este greu să ne scuturăm de somnul amiezii mai ales în ceasurile de vară; poate atunci şi numai atunci nu e de lepădat lucrul mâinilor.

 Am cunoscut pe dracul trândăviei pregătind calea şi mergând înaintea celui a curviei, ca moleşind cu tărie trupul şi scufundându-l în somn, să pricinuiască în cei ce se liniştesc întinăciuni prin visele spurcate. De i te vei împotrivi cu tărie, se va război negreşit cu putere ca să te facă să încetezi nevoinţele, ca nefolosindu-ţi la nimic. Dar nimic nu dovedeşte mai mult înfrângerea dracilor ca războiul înverşunat al lor împotriva noastră.

În imagine: Micul leneș de J. B. Greuze

CAIN FUGARNICUL, IMAGINEA PĂCĂTOȘILOR ÎN INTERPRETAREA SF. SIMEON METAFRASTUL!

Cuvântul spus de Făcătorul, lui Cain, la arătare: ''Gemând şi tremurând vei rătăci pe pământ'', este un chip şi o icoană a tuturor păcătoşilor, întru ascuns. Căci neamul lui Adam căzând din poruncă şi făcându-se vinovat de păcate, e zbuciumat de gânduri nestatornicie şi e plin de frică şi de tulburare, însuşi vrăjmaşul învăluind tot sufletul care nu s-a născut din Dumnezeu, în pofte şi plăceri felurite şi învârtindu-l ca pe grâu cu o lopăţică. Dar şi Domnul însuşi îi arată pe cei ce ascultă de voile celui rău, ca păstrând chipul lui Cain. Căci mustrându-i pe aceia zice: ''Voi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru, omorâtorul de oameni. Căci acela de la început a fost omorâtor de oameni şi întru adevăr n-a stătut''.

CINE SUNT PROFEȚII?

Profeții lui Israel nu prezic viitorul, așa cum ar vrea să ne facă să credem accepțiunea finită a lexicului curent, dar posedă darul de a se afla la răscrucea drumului și al istoriei, tocmai în momentul în care Domnul vieții are ceva de comunicat oamenilor de bunăvoință. profeții au harul să surprindă semnele timpului pe calea mântuirii.