duminică, 31 octombrie 2010

Săpunul și creștinismul…

Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot:


- Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi Evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. De atunci şi până acum peste tot există răul şi oameni răi.

Preotul îi arătă acestui fabricant de săpunuri un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse:

- Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Peste tot există mizerie şi oameni mizerabili în lume.

- Săpunul, spuse fabricantul, ajută numai dacă se aplică în practică, dacă-l foloseşti.

Preotul îi răspunse:

- La fel e şi cu creştinismul! Avem Botezul și Mirul prin care omul se spală de toate păcatele și se îmbracă într-un om nou. Avem Botezul Lacrimilor – pocăința – și oamenii nu vor să se folosească de ea. Avem Taina Marturisirii prin care omul poate să-si recapete haina botezului. Avem Sfântul Maslu prin care oamenii se pot vindeca de bolile trupești și sufletești. Avem multe Taine în creștinism dar dacă oamenii nu vor să le ia în seamă – vor rămâne asemenea copilului acestuia care nu vrea să folosească săpunul dumitale ca să fie mai curat. Multe feluri de săpun avem dar trebuie folosit!

Liniștea sufletească…

La un dineu, printre musafiri, se găsea şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă – care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:


-De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea ?

-Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum ?

-Cum de unde ? Simt gustul zahărului.

-Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.

Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” Sfântul Isaac Sirul

CÂT CÂNTĂRESC PĂCATELE...

Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa creştină, a venit la un preot şi l-a întrebat în zeflemea:


- Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10-15-20 kg? Vă întreb, căci eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate…

Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare:

- Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?

- Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.

- Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort.

Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri. Din acel moment conştiinţa sa a început să lucreze, să mediteze.

BISCUIȚII ȘI FEMEIA...

O tinãrã stãtea si astepta avionul in sala de asteptare a unui aeroport mare.


Pentru cã trebuia sã astepte mult timp si-a cumpãrat o carte si un pachet de biscuiti.

Ca sã treacã timpul mai usor, s-a asezat in sala de asteptare VIP si a inceput sã citeascã.

Lingã ea, pe scaunul alãturat erau biscuitii si pe urmãtorul scaun era un domn care citea ziarul.

Cind a inceput pachetul si implicit primul biscuit, domnul de alãturi a luat si el unul. Ea s-a simtit indignatã,dar n-a zis nimic si a continuat sã citeascã. In interiorul ei isi spunea:

“Uite ce fel de persoanã e acest bãrbat! Dacã as avea numai putin curaj,i-as face moralã.”

Si asa de fiecare datã cind ea lua un biscuit, lua si el unul.Acest lucru o infuria dar nu dorea sã fie cauza unei scene.

Cind a mai rãmas in pachet ultimul biscuit, ea gindea: “ah, acum vreau sã vãd ce imi zice cind se vor termina toti!!”

Bãrbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt in douã si i-a dat jumãtate.

,,Ah! Asta e culmea!” gindi ea si isi luã lucrurile, cartea si geanta si se indreptã spre iesirea sãlii de asteptare.

Dupã ce se asezã in scaun, in avion,se simti un pic mai linistitã, inchise cartea si deschise geanta pentru a pune acolo jumãtatea de biscuit rãmasã cind…surprizã, deschizind geanta vede cã pachetul de biscuiti era intreg, neatins, in geantã!

Se rusinã de modul in care s-a comportat si abia atunci intelese cã pachetul de biscuiti pe care il mincase nu era al ei, ci al domnului de alãturi.

Domn care impãrtise cu ea chiar si ultima bucãticã, fãrã a se simti indignat, nervos sau superior…in timp ce ea se comportase urit si isi simtise orgoliul atins.

Si nici mãcar nu avea posibilitatea sã se explice… sau sã-si cearã scuze..”

Cite dãti in viatã am mincat biscuitii altcuiva fãrã sã ne dãm seama?
Inainte de a ajunge la o concluzie si inainte de a gindi rãu despre o persoanã, UITA-TE atent la ceea ce ai in jur, de obicei ceea ce vezi nu e si adevãrul situatiei .!!!

Existã 5 lucruri in viatã care NU SE POT RECUPERA :

O piatră …dupã ce ai aruncat-o!
O vorbã…dupã ce ai spus-o!
O sansã..dupã ce ai pierdut-o!
Timpul …dupã ce a trecut!
Si Iubirea, …pentru cel care nu luptã !

Cum ierarhizăm prioritățile în viața noastră…

Un om a venit de la muncă tarziu, obosit și nervos, găsindu-și baiatul de 5 ani așteptând la ușă.


- Tati, pot să te întreb ceva?

- Da sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul.

- Tati, câți bani câștigi pe oră?

-Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.

-Doar vreau să știu…Te rog spune-mi, cât câștigi pe oră?

- Dacă trebuie să știi, câstig 50$ pe oră..

-Aha, a răspuns micuțul, cu capul plecat.

-Tati, îmi împrumuți te rog 25$?

Tatăl s-a înfuriat:

- Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat ăsta este ca să-mi ceri niște bani să îți cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare.

Gândește-te de ce ești așa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru așa copilării.

Micuțul a mers în liniște în camera și a închis ușa.

Omul s-a enervat și mai tare pe întrebările băiatului.Cum a putut să pună așa întrebări doar pentru a cere niște bani.

După o oră, omul s-a calmat și a început să gândească:

Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ și chiar nu mi-a cerut bani des. Omul a mers la ușa băiatului și a deschis-o.

-Dormi? a întrebat…

- Nu tati, sunt treaz, a răspuns baiatul.

-M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă și m-am descărcat pe tine. Uite aici ai 25$.

Micuțul a sărit, zâmbind.

- Mulțumesc tati!

După aceea a scos un pumn de bani. O mul a văzut că băiatul avea deja bani și s-a enervat din nou. Micuțul și-a numărat âncet banii și s-a uitat câtre tatăl său.

- De ce vrei mai mulți bani dacă deja ai? a spus tatăl.

- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, acum am 50$. Pot să cumpăr o oră cu tine???? Te rog să vii mai repede acasă mâine. Vreau să mănânc cu tine.

Tatăl a fost distrus. Și-a luat băiatul în brațe și l-a implorat să îl ierte. Este doar o reamintire pentru toți ce lucrează din greu în viață. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiați de inimile noastre. Să ne amintim să împărțim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care iubim.
Dacă mâine murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui foarte ușor, în câteva ore. Dar familia și prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieților lor.

Din nefericire în ziua de astăzi puțini sunt aceia care au înțeles sensul și scopul vieții. Importanța ierarhizării priorităților ține și de conștientizarea mântuirii sufletului. Acela care-și va dori mântuirea sufletului și se va îngriji de aceasta, va găsi și mijloacele necesare și ajutorul de Sus pentru a putea izbândi pe această cale. De fiecare dată își va pune problema relației cu aproapele și cu Dumnezeu, va realiza cu ușurință când va greși și-și va îndrepta viața devenind un plăcut al tuturor. Va găsi timp pentru tot ceea ce este important în detrimentul lucrurilor efemere si prea puțin importante.


Așa se face că oamenii se îndepărtează de lucruri MARI pentru lucruri mici și neînsemnate!

Ce nu te va întreba Dumnezeu la judecată!

1. Dumnezeu nu te întreabă ce fel de mașină ai condus, dar te întreabă câți oameni ai condus cu ea atunci când aveau nevoie de un mijloc de transport;


2. Dumnezeu nu te întreabă câți metri pătrați are casa ta, dar te întreabă câti oameni au fost bine primiți în casa ta;

3. Dumnezeu nu te întreabă despre hainele la moda pe care le ai în dulap, dar te întreabă pe câți oameni nevoiași i-au îmbrăcat aceste haine;

4. Dumnezeu nu te întreabă ce poziție sociala ai avut, dar te întreabă cum te-ai comportat cu ceilalți;

5. Dumnezeu nu te întreabă câte proprietăți și bunuri materiale ai avut, dar te întreabă cum ți-au condus acestea viața;

6. Dumnezeu nu te întreabă care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te întreabă ce compromisuri ai făcut pentru a-l obține;

7. Dumnezeu nu te întreabă cât de mult ai muncit peste program la servici, dar te întreabă cât de mult ai “muncit peste program” cu familia și pentru cei dragi;

8. Dumnezeu nu te întreabă câtă lume te-a recomandat, dar te întreabă pe câți ai recomandat tu la rândul tau;

9. Dumnezeu nu te întreabă ce meserie ai avut, dar te întreabă dacă ai schimbat meseria după cea mai bună abilitate a ta;

10. Dumnezeu nu te întreabă ce ai făcut să te ajuti, dar te întreabă ce ai facut sa îi ajuți pe ceilalți;



11. Dumnezeu nu te întreabă câți prieteni ai avut, dar te întreabă pentru câți oameni ai fost un adevărat prieten;

12. Dumnezeu nu te întreabă cum ți-ai apărat drepturile, dar te întreabă cum ai apărat drepturile altora;

13. Dumnezeu nu te întreabă ce vecini ai avut, dar te întreabă ce fel de vecin ai fost tu lor;

14. Dumnezeu nu te întreabă ce culoare a avut pielea ta, dar te întreabă ce fel de caracter ai avut;

15. Dumnezeu nu te întreabă de cate ori vorbele tale au spus adevărul, dar te întreabă de câte ori nu.

Fereastra sufletului nostru...

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.

Ce cearșafuri murdare întinde vecina noastră pe balcon… !

Cred că are nevoie de un detergent mai bun sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !

Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Scena aceasta se repeta de fiecare data când vecina întindea cearceafurile și rufele în fiecare săptămână.

După o perioadă femeia rămase surprinsă văzând într-o zi că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:

Priveşte bărbate, în sfârșit femeia asta a învăţat și ea să spele rufele! O fi învăţat-o o altă vecină??

Soţul ei îi răspunse:

Nu draga mea, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre!

Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele.
Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar.
Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi…
Fără îndoială azi... te văd mult mai bine ca ieri!

Dare de seamă la Poarta Raiului!…

Era o familie destul de necăjită care trăia undeva la țară. Femeia era foarte credincioasă și în ciuda faptului că soțul era cam iubitor de băuturică – nu-și pierduse nădejdea că Dumnezeu va rândui cumva ca familia ei să intre in ROST.


Soțul era om bun și darnic, nu era violent, dar bea aproape toți banii și copii se chinuiau văzând acestea. Soția îi spunea mereu:

-„Petrică! Roagă-te și tu un pic la Dumnezeu să-ți ia patima asta a beției, roagă-te și tu măcar pentru tine dacă nu și pentru noi!”

Iar el mereu îi spunea asa:

-„Lasă că te rogi tu și pentru mine!”

Soția mereu îi repeta:

-„Mergi măi bărbate și tu la biserică în duminici și sărbători!”

Iar el răspundea ca întotdeauna cu aceeași replică:

-„Lasă fă Filofteio, că mergi tu și pentru mine!”

Și tot așa la fiecare îndemn al soției bărbatul spunea: „Lasă că faci tu și pentru mine!”

Într-o bună zi Petrică se îmbolnăvi și făcu febră mare, soția era la biserică cu copii și se rugau și pentru el. În starea în care era a adormit sub înfluența bolii și a febrei puternice și a avut un coșmar teribil de înfricoșător căci parcă era aievea.

Se făcea că Petrică ajunsese cu familia lui la Poarta Raiului și toți erau fericiți de frumusețile de nedescris care se întrezăreau acolo. Un înger înfricoșător de frumos i-a invitat în Rai unul câte unul. Bucuria era de nedescris, numai că atunci când ajunse Petrică să intre, îngerul îi făcu semn cu asprime să iasă afară. Atunci el întristat până la lacrimi strigă îngerului cu glas mare:

-„De ce nu mă lași îngere să intru și eu cu soția mea?”

Iar îngerul cu voce gravă îi spuse:

-„Lasă că intră ea și în locul tău! Toată viața s-a rugat în locul tău, a mers la biserică în locul tău, a avut grijă de copii în locul tău, a muncit în locul tău, s-a spovedit în locul tău, s-a îndreptat în locul tău! Deci acum fără tăgadă, se cuvine să intre în Rai și în locul tău!”

Și de îndată ce se închiseră porțile Raiului, lângă el apărură rânjind niște făpturi hidoase și înspăimântătoare care deja începuseră să-l chinuie și să-i spună:

-„Al nostru ești, că nouă ne-ai slujit toată viațaaaaaa….!”

Și se zbătea în acel coșmar când soșia și copii ajunseră acasă și-l auzeau cum țipa și se tânguia și cerea iertare și striga la Dumnezeu să nu-l lase. Soția puse mâna pe el și-l trezi. Când a văzut el că totul a fost un vis urât, înfricoșat a spus soției:

-„Draga mea nevastă începănd de astăzi voi fi credincios lui Dumnezeu căci eu am fost acum câteva clipe până la porțile Raiului și nu m-au lăsat să intru cu voi acolo……

PANTOFARUL CREDINCIOS ȘI ȘMECHERII...

Un pantofar fu invitat odată la nuntă, unde erau de față și mulți tineri. Înainte de masă, pantofarul nostru își făcu cruce și își zise rugăciunea obișnuită de dinainte de masă. Tinerii izbucniră în hohote de râs. Iar unul dintre oaspeți îi zise cu dispreț:


-Așa-i că la dumneata acasă, în familia dumitale de pantofori, se roagă toată lumea?

-Toată lumea?! Zise pantoforul. Nu, nu chiar toată lumea…

Cum, numai dumneata te rogi? Nu se roagă și ceilalți ai casei?

-Nu, răspune pantoforul, căci în coteț mai am doi purcei și o scroafă, care nu se roagă niciodată…

CĂSĂTORIA ȘI ARIPILE EI...

O femeie necajita a venit la un preot sa-i ceara sfat:

- Va rog, parinte, ajutati-ma cu un sfat. N-am intelegere in casa. Barbatul meu cheltuieste mai mult decat castigam. Uneori bea, alteori ne certam. Datoriile cresc, iar noi si copiii traim tot mai rau.
- Lasa femeie, o sa vorbesc eu cu el… o imbarbata parintele.

Dupa cateva zile, preotul se intalneste pe drum cu barbatul femeii si il intreaba:
- Ce mai faci, cum o mai duci, fiule ?
- Cam greu, parinte.
- Dar, din cate stiu eu, femeia ta este harnica, buna, frumoasa, nu ?
- Cam asa e, parinte, slava Domnului, mi-a dat femeie buna, nu ma pot plange.
- Atunci, cam care ar fi problema ?

Fastacit, omul nu a mai stiut ce sa raspunda, dar preotul i-a spus:
- Vezi pasarea ce zboara chiar acum pe deasupra casei tale ?
- Da, parinte, o vad
- Casatoria este si ea, fiule, tot ca o pasare, iar barbatul si femeia sunt cele doua aripi. Daca nu bat amandoua odata aerul, pasarea nu poate zbura. Oricat s-ar stradui una, fara ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Cauta sa iti ajuti nevasta si copiii, caci doar asa te poti numi om. Multumirea ta depinde de multumirea familiei tale.

Recunoscator pentru sfat, barbatul a plecat mai departe, iar, in gand, ii staruiau cele spuse de preot.

Ce usor este sa te căsătorești dar ce greu este sa intemeiezi o familie adevarata!
Din ce in ce mai des auzim despre familii dezbinate, nereusite, pentru ca in centrul lor nu se mai afla Hristos, credinta, valorile crestine.
Vacantam de la crestinism si ne imbatam de duhul imprastierii.
Doamne lumineaza mintea noastra!

SOȚIA CARE SPOVEDEA PĂCATELE SOȚULUI!

Maria era o femeie căsătorită care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui.


Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei.

După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:

-„Maria! Pentru toate păcatele săvârșite vei face în fiecare zi rugaciunile de dimineață și de seară, paraclisul Maicii Domnului spre ajutor, o catismă la psaltire și…..etc, etc, fapte bune, milostenie, trezvia minții, bunătate, blândețe cu aproapele…. și câte 300 de metanii în zi!

Maria stăta și asculta și consternată de faptul că i-a dat preotul un canon așa aspru l-a întrebat intrigată:

-„Părinte! Dar de ce să fac eu așa de multe, de ce să-mi dați un canon așa de greu când eu toate le fac din cauza soțului? El se cade să-l facă nu eu!

Și părintele cu blândețe i-a răspuns:

-„Maria! Se cuvenea ca ție să-ți dau canon atâta timp cât tu l-ai spovedit pe el. Tu în loc să te spovedești pe tine l-ai spovedit pe el. Așa ca acest canon se cuvine ție. El când va veni la spovedanie îi voi da și lui ceva de făcut spre îndreptare dar deocamdată tu l-ai spovedit pe el, l-ai judecat în fel și chip și deci se cade acum ca tu să-i faci canonul….”

De cate ori nu mergem la spovedanie si vinovat pentru toate cate am facut e oricine numai noi nu. E vinovată și vremea de afară, și autobuzul care nu vine la timp, și soferii din trafic, și ploaia și soarele și soacra și cățelul și purcelul, până și luna de pe cer greșește față de noi și noi smeriții față de Dumnezeu dar numai din cauza lor.
Îndreptățirea de sine este păcatul frate cu neascultarea deoarece Adam și Eva în Rai s-au îndreptățit și au pierdut totul.

Cearta dintre frați!….

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…


Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”. “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”

Constructorul Cel Mare este Hristos – Cel care face punti de legatura între frați, dar și oricare dintre noi printr-o purtare frumoasa, cu rugăciune si dreaptă socoteală poate deveni asemenea. Suntem chemați să ajungem prin virtute la asemănare cu Dumnezeu!

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Tertullian și doceții: credibile est quia ineptum est

I se atribuie lui Tertullian o vorbă pe care nu a spus-o niciodată credo quia absurdum. De fapt, în tratatul De carne Christi, Tertullian scrie literal: credibile est, quia ineptum est, ceea ce înseamna oarecum altceva.


Tertullian spune (luând ca model un loc din Retorica lui Aristotel) ca, în realitate, anumite evenimente (și povestea lor) sunt atât de improbabile încât e mai bine să deducem posibilitatea lor tocmai din improbabilitatea lor extremă, din faptul că par pur și simplu incredibile, prostești.

Sunt incredibile – fără a fi absurde!- încât e preferabil să crezi că s-au petrecut sau că vor avea loc cândva. Irascibilul Tertullian polemiza cu ereticul Markion care a susținut că, la Răstignire, Iisus a avut un trup părelnic, doar aparent. Și că nu a suferit pe Cruce cu adevărat. Markion era doket așadar, spunea că Iisus a fost răstignit numai de formă etc.

Tertullian (care a murit, la rândul lui, ca eretic montanist) respingea doketismul lui Markin: Iisus a avut un trup real și a suferit în chip real (nu de formă), pe o Cruce reală, într-un moment real dintr-o istorie cât se poate de reală, chinuit și insultat de oameni reali. Și tocmai pentru că acest fapt, Răstignirea, e atât de incredibil, trebuie să credem în realitatea lui.

Faptul răstignirii nu e absurd. Iar Tertullian crede nu pentru că e absurd, fiindcă ar fi un non-sens, ci pentru că toți ceilalți eretici (și Markion împreună cu ei) cred că e de necrezut. E vorba, deci, de un raționament dintr-o probabilitate mică / slabă, raționament comentat, cândva, de Aristotel în Retorica.

Spusa lui Tertullian nu face decât să ilustreze acest tip de raționament.

Ioan Vișan

TATAL-C.IOANID

De n-ai avut un fiu vreodata legat in lantul cel mai greu:
de nu ti-a fost o clipa data
un osandit sa-ti strige:TATA!,
nu stii ce-nseamna Dumnezeu.

De n-ai avut un fiu in viata
crescut in vesnic jubileu:
de n-a fost dat sa-ti moara-n fata,
sa simti ca inima-ti ingheata-
nu poti pricepe ce sunt Eu

De n-ai avut in bezne-afunde
un fiu zdrobit ca Fiul Meu,
tu nu poti, omule, patrunde,
ca sa-ntelegi ce foc ascunde
cuvantu-acesta:Dumnezeu.

Dar dac-Odrasla Mea cea draga
S-a dat sub ochii Mei pe-altar,
o, cat as vrea ca lumea-ntreaga,
in fata crucii sa-nteleaga,
ca Eu sunt Dragoste si Har!

ARMONIA CONTEMPLAȚIEI DINTRE UN SFÂNT CATOLIC ȘI UNUL ORTODOX: SF. IOAN AL CRUCII ȘI SF. SILUAN ATHONITUL

(Sf. Ioan al Crucii – 1542-1591), Trăiesc fără să trăiesc în mine
Trăiesc fără să trăiesc în mine,
şi aşa, în aşteptare,
mor pentru că nu mor.

Nu trăiesc eu în mine,
şi fără Dumnezeu nu pot trăi.
Nu mă pot da pe mine nici Lui, nici mie.
Ce fel de viaţă-i şi asta?
O sută de morţi aşteaptă agonia mea,
o aşteptare îmi e viaţa,
murind pentru că nu mor.

Această viaţă
îmi pare lipsită de viaţă
şi moarte continuă, de care nu mă voi elibera
până nu voi trăi împreună cu Tine –
Doamne, ascultă-mă, spun adevărul:
Nu vreau o asemenea viaţă!
Şi mor pentru că nu mor.

Atât de departe de Tine trăind,
cum să am parte de altceva
decât de moarte,
mai rea decât orice durere?
Mi-e milă de mine – şi totuşi,
soarta-mi rămâne aceeaşi -
(să) mor pentru că nu mor.

Peştele scos din apă
nu-i chiar lipsit de consolare:
chinul îi e scurt
şi moartea îi aduce uşurare.
Dar ce moarte în agonie poate fi mai cumplită
decât viaţa mea vrednică de plâns?
Căci, cu cât trăiesc mai mult,
cu atât sunt mai mort.

Iar când încep să mă simt mângâiat
contemplându-Te în Sacrament,
mă cufund în şi mai grea mâhnire,
lipsit fiind de dulcea-Ţi prezenţă.
Acum toate îmi înmulţesc jalea:
vreau să Te văd, fără să pot...
De-aceea mor pentru că nu mor.


Deşi îmi găsesc bucuria, Doamne,
în speranţa că Te voi vedea într-o zi,
văd că pot să Te şi pierd,
şi de aceea sufăr de două ori mai rău.
Şi-aşa trăiesc cu spaimă,
cu speranţă, mereu aşteptând
şi murind pentru că nu mor.

Eliberează-mă de moarte, Doamne,
şi dăruieşte-mi viaţă...
Acum cu lanţuri
şi-ţi cer să mă dezlegi.
Vezi cât doresc să Te văd, Doamne,
şi sufăr atât, încât
mor pentru că nu mor.

Îmi voi plânge moartea
sau îmi voi boci viaţa
pe care păcatele încă o ţin în temniţă.
Doamne, când va veni clipa
când voi putea spune cu adevărat
„Trăiesc pentru că nu mor?”

#####@@@@@%%%%%&&&&&#####@@@@@%%%%%&&&&&

Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938), călugăr la mănăstirea rusă “Sfântul Pantelimon”, de la Muntele Athos
(din cartea “Sfântul Siluan Athonitul” a arhimandritului Sofronie Saharov, discipol al Sfântului Siluan)

Însetează sufletul meu după Domnul şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu Te caut?

Căci Tu m-ai căutat Cel dintâi şi mi-ai dat să gust din dulceaţa Sfântului Duh; iar sufletul meu Te-a iubit până la sfârşit.

Vezi-mi, Doamne, lacrimile şi mâhnirea. Dacă nu m-ai fi cucerit cu iubirea Ta, acum nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dăruit să Te cunosc şi să se bucure de Tine sufletul meu, căci Tu eşti Domnul şi Dumnezeul meu şi de Tine însetez până la lacrimi.

Pe Domnul Îl doreşte sufletul meu şi-L caută cu lacrimi.Tu-mi vezi căderea şi jalea. Smerit implor mila Ta: dă-mi, Doamne, mie, păcătosului, harul Sfântului Tău Duh. Căci amintirea lui călăuzeşte mintea mea să Te caute iar şi iar.

Doamne, dă-mi duhul smereniei, ca să nu pierd din nou harul Tău şi să bocesc după el, cum bocea Adam după Raiul pierdut şi după Dumnezeu.

În primul an al şederii mele la mănăstire, sufletul meu L-a cunoscut pe Domnul.

Nespus ne iubeşte Domnul. Asta m-a învăţat Duhul Sfânt pe Care mi L-a dăruit Domnul.

Acum am îmbătrânit. Pregătindu-mă de moarte, scriu aceste adevăruri pentru ca întreg poporul să le cunoască.

Duhul lui Hristos vrea ca tot omul să se mântuiască.

Domnul i-a dăruit tâlharului Raiul.Tot astfel va dărui Raiul fiecărui păcătos.

Pe mine, păcatele mele mă făcuseră mai necurat decât cel mai murdar câine.

Când însă am început să cer iertare de la Domnul, El mi-a dăruit nu numai iertarea, ci şi Duhul Său Cel Sfânt.

Cu adevărat, cine ar putea să descrie în cuvinte nespusa îndurare a Domnului?

Fraţii mei, în genunchi vă rog, credeţi în Domnul, credeţi în Duhul Său Care-L mărturiseşte în biserici şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire. Şi iubirea Lui inundă sufletele sfinţilor care locuiesc în ceruri. Dar ea este şi pe pământ, în sufletele celor ce-l iubesc pe Domnul.

În Duhul Sfânt, cerurile privesc spre pământ, ascultă rugăciunile noastre şi le duc înaintea Domnului.

Că Domnul este prea milostiv, asta sufletul meu o ştie, dar n-o poate descrie. Este peste măsură de blând şi de îndurat, iar când sufletul Îl întâlneşte, se umple de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, devenind el însuşi blând şi smerit. Iar când pierde harul, sufletul plânge asemeni lui Adam după alungarea lui din Rai, care a vărsat, ani şi ani, lacrimi amare de jale.

La fel şi sufletul Care L-a cunoscut pe Domnul şi apoi L-a pierdut jeleşte după Dânsul cu lacrimi amare: “Însetează sufletul meu după Domnul şi-L caută cu lacrimi...”

Eu sunt un mare păcătos. Şi totuşi am cunoscut nesfârşita milostivire a Domnului faţă de mine.

Încă din copilărie mă rugam pentru cei care mă jigneau şi spuneam: “Doamne, nu le socoti lor acestea drept păcate.” Dar, chiar dacă îmi plăcea să mă rog, nu fugeam totuşi de păcat. Domnul însă nu Şi-a amintit de căderile mele şi m-a miluit, dându-mi iubire faţă de oameni. Sufletul meu are speranţa că întreaga lume se va mântui, va cunoaşte Împărăţia lui Dumnezeu, îi va vedea slava şi se va bucura pe veci de iubirea Lui.

Şi-mi spun mereu: dacă Domnul m-a iubit pe mine atât de mult, înseamnă că pe toţi păcătoşii îi iubeşte la fel de mult. O, iubire dumnezeiască... Nu am puere să o descriu, căci e nesfârşită şi minunată.

Doamne, dă-mi putere să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai făcut,Tu m-ai luminat cu sfântul botez,Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat harul de a mă împărtăşi cu Preacuratul Tău Trup şi Sânge. Dă-mi putere să rămân pururea lângă Tine.

Sufletul meu zace pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ pentru a ne călăuzi acolo unde locuieşte El Însuşi, unde locuieşte Preacurata Maica Sa, care L-a slujit pe pământ pentru a noastră mântuire, unde locuiesc ucenicii şi toţi cei care I-au urmat Lui.

Acolo ne doreşte Domnul, în ciuda tuturor păcatelor noastre.

Acolo doreşte să locuiască sufletul meu. Nimic necurat însă nu va intra acolo unde se pătrunde cu multe lacrimi, după multă jale şi zdrobire a cugetului.

Numai pruncii, care au păzit harul Sfântului Botez, pot intra fără jale şi-L pot cunoaşte pe Domnul în Duhul Sfânt.

Pe Domnul Îl doreşte sufletul meu şi se roagă noapte şi zi, căci dulce şi dorit este numele Lui.


Traducere de: Munteanu Sorina

Ce contează cel mai mult!…pilde

Odată, un creștin a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:


- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă …
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?

- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:

- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Tatăl sesiza in ultimul său copil calitățile cele mai de seama. Creștinul autentic este un fericit, un implinit și unul care pregustă incă de aici Împărăția lui Dumnezeu!

Un bețiv pus pe gânduri!…pilde

Mulți oameni, care sunt stăpâniți de vreo patimă sau viciu, doresc să se îndrepte, să se salveze de la pieire, dar n-au suficientă voință, ci amână tot mereu revenirea pe calea cea bună.


În apropierea unei gări într-un canton de-al C.F.R.-ului trăia un acar cu soția și fetița lui, care împlinise 9 anișori.

Acarul avea patima beției; nu arareori îl văzuse fetița pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură și când ajungea acasă își bătea soția și copila care erau nevinovate.

Într-o zi fetița îl întrebă pe tatăl ei, care se afla cu stegulețul roșu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l: ,,Tată,ce înseamnă asta?” El îi răspunse: ,,Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt și dau de veste….”

Fata tăcu și intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de rușine. În gâtul sticlei cu alcool de pe masă, fetița pusese un mic steguleț roșu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese ,,PRIMEJDIE DE MOARTE”.

Atâta amărăciune și rușine simți acarul, încât din acel moment hotărî să termine cu beția. Iată cum o copilă, ajutată de Harul lui Dumnezeu, și-a scăpat tatăl de la pierzare.

Tăranul, fii lui și înțelepciunea!…pilde

În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă ?

- Da, sigur că da! – a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară.

Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:

- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.

- Nu ştiţi nimic! – zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!

Oare avea dreptate vreunul dintre copii ? Nu, nici unul!

Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei …

Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.

Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat – atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!”

(Sfânta Scriptură – Cele zece porunci)

Privegheați și vă rugați!…pilde

Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sf. Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un drăculeț șezând pe acoperiș și dormind.


Doamne, ce înseamnă asta? Întrebă Sf. Petru.

-Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. De aceea diavolul doarme liniștit. Nu se teme de primejdie, pentru că îi are în mâna lui.

Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de diavoli străjuind și frământându-se.

-Ce înseamnă asta, Doamne? Întrebă Sf.Petru.
-În căsuța acasta – răspunse Dumnezeu – trăiesc doi soți care au apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înțelegere și de râvnă pentru cele sufletești. De aceea diavolul își dă toată silința să strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit Scaraoțchi greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.

Dreapta socoteală o raritate!…pilde

După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot și l-a întrebat:


-Părinte, îmi dați binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea și vreau să mă relaxez puțin.
-La ce film vreți să mergeți?
-La o comedie sf.
-Dacă ții mult să mergi, du-te.

Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinerețea sa fusese frate de mânăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:

-Vai, părinte, cum îl lăsați să își piardă timpul?
-Nu e treaba ta.
-Totuși, nu vă e frică de Dumnezeu?
-Nu ești tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică și e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebui să privească credința ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câțiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunța de bună-voie să meargă la astfel de filme.

Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare la momentul potrivit, nu când îi impun eu.

-Nu vă înțeleg.
-Uite, îți dau un exemplu. Tu asculți la tine acasă muzică religioasă?
-Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
-Aici vroiam să ajung. Și atunci, îți mai pui muzică?
-Nu, să nu-l stric.
-Așa e și cu sufletul.Cum să-ți explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie.

Toate trebuie făcute cu măsură.

Criză, socialism, aberatii si explicatii!…pilde

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar, odata a picat o grupa intreaga.


Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toată lumea să fie EGALA !

Profesorul le-a spus, “OK, vom face in grupa aceasta in viitorul apropiat un experiment asupra socialismului”.

Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota A.

Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B.

Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o “pomana”, asa incat si ei au studiat mai putin.

Media celui de-al doilea test a fost D!

Nimeni nu mai era fericit.

Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F (picat).

Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.

Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.

Nu putea fi o explicatie mai simpla.

Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul:

“Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit.

Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva.

Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.

Nu poti multiplica bogatia divizand-o.”

Fiscalitate, criză, biruri, taxe și prostia omenească!…pilde

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.


Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.

„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.

Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.
Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut.

Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.

Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.

Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:
„Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump!
Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători.

Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.

Ia să măresc eu birurile!”

RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Neglijenţa (VI)

Lumea rugăciunii se loveşte deseori de stâncile insuficienţelor noastre umane. Ea nu este numai darul lui Dumnezeu, alianţă pe care Dumnezeu o încheie cu noi şi cu poporul adunat de El, dar este şi o obligaţie a omului. . darul este lăsat în mâinile noastre iar noi suntem chemaţi să luptăm nu numai împotriva neglijenţei noastre dar şi împotriva neglijenţei altora. Tentaţia spontaneităţii într-adevăr, ar putea să ne conducă către o comportare fără reguli, la instantaneitatea momentului, lăsând totul improvizaţiei. Această atitudine adolescenţială a rugăciunii contagiază o mare din poporul creştin, şi nu numai pe cei mai tineri. Rugăciunea, mai ales cea liturgică, necesită pregătire, celebrare ordonată, frumuseţe în mişcări şi coordonarea gesturilor personale şi comunitare. La întâlnirea cu Cristos nu se merge nepregătiţi sau puţin îngrijiţi; mai mult încă, se pune toată atenţia necesară nu numai pentru propriile haine, dar pentru orice atitudine atât interioară cât şi exterioară. Mai ales la întâlnirea cu Mântuitorul nu se merge în grabă şi aproape fugind.

Un alt mit foarte prezent în rândul poporului creştin este lupta, în numele unei sărace înţelegeri, împotriva oricărei forme de eleganţă, de o căutată dar măsurată frumuseţe, pe care rugăciunea creştină o poartă încă de la originile sale. Misterul cere totdeauna un văl estetic care să acopere chipul lui Dumnezeu şi lasă să se întrezărească trăsăturile profunde ale vieţii sale. Chiar şi săracul are nevoie de frumuseţea rugăciunii pentru a-şi putea înălţa mintea spre Infinit.

Dacă este adevărat că insuficienţele nu trebuie să blocheze rugăciunea creştinului, fiecare are datoria de a îndepărta orice obstacol, atât extern cât şi intern, ritmului vital al rugăciunii. Fiecare trebuie să se simtă responsabil în funcţie de locul pe care îl ocupă în Biserică.

În acest sens, este foarte urgentă recuperarea unei sănătoase asceze atât personale cât şi comunitare. Tocmai pentru acest scop, creştinul va fi fidel timpurilor „forte” de rugăciune; nu va recita rugăciunile în grabă, se va preocupa să observe pauzele, mai ales atunci când se roagă singur, se va autoeduca pentru a păstra momente de tăcere; se va opri în timpul lucrului pentru a-l însera pe Dumnezeu în misterul timpului, nu va căuta comoditatea locului şi al spaţiului; nu va deranja rugăciunea comunitară cu discursuri inutile, nu se va lăsa cuprins de lene, va fi punctual la rugăciunea comunitară, nu va ridica prea tare tonul în timpul rugăciunii comunităţii, se va supune gesturilor comune fără a pretinde să fie original.

În rugăciune trebuie să existe o ordine, care să o structureze şi din persuasivă să o facă edificantă. Trebuie protejată viaţa rugăciunii de orice arbitru personal şi de orice fel de anarhie pentru a asigura dezvoltarea vieţii supranaturale. Conştienţi fiind că ordinea externă păstrează viaţa interioară şi că ritul şi observarea lui păstrează pietatea.

vineri, 29 octombrie 2010

Cu ce masură veți măsura cu aceeasi vi se va măsura!…

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castela- nului care dădea citire în piață unei vestiri.


-Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecera prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.

Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…

Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.

În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.

-Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!

-Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea eu voi duce un butoiaș!

-Ba eu doar un… degetar!

-Iar eu un butoi!

În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.

Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.

Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.

Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.

Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.

-Și darul făgăduit? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.

Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ,,Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere!”

Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte care iute se transformară într-o rumoare care cuprinde și exclamații de bucurie și urlete de mânie.

Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!

-Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..

,,Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.

Mi-am făcut dușmanii prieteni!…

Un împărat din vechime a făcut într-o bună zi un jurământ solemn:


-Îi voi cuceri pe toți dușmanii mei și îi voi alunga din împărăția mea.

Ceva vreme mai tărziu, supușii săi îl văzură cu uimire pe împărat plimbăndu-se prin grădinile sale la braț cu cei mai mari dușmani ai săi, râzând și glumind cu ei.

-Dar…îl întrebă mirat unul dintre curtenii săi, nu ai jurat tu că îi vei alunga din împărăția ta pe toți dușmanii tăi?

-De fapt asta am șă făcut, răspunde împăratul. I-am transformat pe toți în prieteni.

Iubirea dintre frați!…

Un tată lăsă fiilor săi moștenire un ogor cu grâne. Cei doi îl împărțiseră frățește.


Dar unul dintre ei era bogat și necăsătorit, câtă vreme celălalt era sărac și avea de crescut mulți copii.

Când veni timpul secerișului, fratele cel bogat începu să se zvârcolească în pat cugetând în sinea lui: ,,Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc mie snopii aceia? Fratele meu este sărac și are nevoie de mult grâu pentru familia lui”.

Se ridică din pat, se duse la câmp și, din partea sa, luă o mulțime de spice și le duse pe bucata de ogor a fratelui său.

În aceeași noapte, fratele său gândea și el: ,,Fratele meu nu are nici soție, nici copii. Bucuria sa este bogăția și eu vreau să văd că bucuria lui crește.”

Își lasă culcușul, plecă la câmp și duse mult din ce secerase el în partea de ogor ce aparținea fratelui său. Atunci când, în zori, cei doi se duseră la câmp, mare le fu uimire când văzură că grâul nu scăzuse.

În nopțile următoare făcură același lucru. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Și, în fiecare dimineață, descopereau că grâul nu scădea.

Însă, într-o noapte, cei doi frați se întâlniră în mijlocul ogorului, amândoi având brațele pline de snopi de grâu.

Își dădură seama de cele întâmplate și, râzând, se îmbrățișară.

Atunci auziră un glas din cer:

-Locul acesta pe care a fost vădită atâta iubire frățească se cuvine a fi ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre frați.

Și, în fapt, regele Solomon a ales mai târziu acel loc pentru a construi templul.


Oare azi ar izbuti regele Solomon să găsească un loc pentru templu?

Milostenia și fățărnicia oamenilor!…

Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva, o tânără femeie înfășurată în niște veșminte zdrențuroase, străbătea ulițele unui sătuc, bătând din poartă în poartă și cerând milostenie.


Nu prea avea noroc. Mulți îi adresau vorbe de ocară, alții asmuțeau câinii asupra-i. Alții încă îi aruncau în poale doar coji de pâine mucegăită și cartofi stricați.

Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuță de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie.

-Șezi un pic de te încălzește, spuse moșul, în vreme ce soția sa pregătea o ulcică de lapte și o felie mare de pâine.

În timp ce mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune.

În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaș regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitație la palat. Neașteptata invitație tulbură tot satul, iar după-amiaza toate familiile, gătite în straie de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospețe și fiecăruia i se dădu un loc anume.

Când se așează toți, servitorii în livrele începură să servească mîncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare și mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioși pe farfurii coji de cartofi, pietre și coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, așezați undeva la un colț al mesei, puseră cu politețe rafinate și delicioase feluri de mâncare.

Pe neașteptate, în sală intră tânăra femeie cu veșmintele zdrențuite. Cu toți amuțiră.

-Ați găsit astăzi tocmai ce mi-ați dat mie ieri.

Își scoase hainele cu care era înveșmântată. Pe sub zdrențe avea niște straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăți regina.

Fă-ți comoară în cer!…

Un bogătan ajunse în rai.


Primul lucru pe care îl făcu fu un tur de piață unde cu uimire văzu că mărfurile erau vândute cu prețuri foarte scăzute.

De îndată puse mâna pe portofel și începu să comande cele mai frumoase lucruri pe care îi cădeau ochii.

Când trebui să plătească, întinse îngerului care vindea la tejghea un teanc mare de bacnote.

Îngerul zâmbi și spuse:

-Îmi pare rău, dar acești bani aici nu au nici un fel de valoare.

-Cum așa? întrebă cu mirare bogătașul.

-Aici sunt valabili doar banii care au fost dăruiți pe pământ, răspunse îngerul.

Să încercăm să nu uităm azi de comoara noastră din cer.

Cristos cu biruinta si diavolul cu oglinda!…

Într-o bună zi, Satana descoperi un nou mod de a se distra. Inventă astfel o oglindă magică a cărei caracteristică era aceea de a face să se vadă meschin și zbârcit tot ceea ce era bun și frumos, în vreme ce făcea să se vadă mai mare și mai clar tot ceea ce era rău și urât.


Diavolul își ducea îngrozitoarea oglindă peste tot unde mergea. Și toți cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat și monstruos. Cel viclean se distra pe cinste cu oglinda aceea a sa: cu cât erau lucrurile mai respingătoare, cu atât îi plăceau lui mai tare.

Într-o zi, oglinda îi arată niște lucruri atât de plăcute vederii sale încât el izbucni într-un râs dezlănțuit; oglinda îi scăpă din mâini și se sparse în mii și mii de cioburi. Un vânt puternic și rău făcu să zboare cioburile acelei oglinzi în lumea largă. Unele dintre acestea, cele care erau mai mărunte încă decât firele de nisip, intrară în ochii multor oameni.

Aceștia începură să le vadă toate pe dos: nu băgau de seamă decât ceea ce era urât și vedeau peste tot numai și numai răutăți.

Din alte cioburi se făcură lentile pentru ochelari. Aceia care purtau acești ochelari nu mai vedeau nimic din ce e drept, și nu mai puteau judeca lucrurile cu măsură.

Cine oare dintre noi poate spune că nu a întâlnit niciodată astfel de persoane?

Unele cioburi ale oglinzii erau așa de mari încât fură folosite pe post de geamuri. Amărâții care ajunseră să aibă astfel de ferestre, uitându-se prin ele nu vedeau decât vecini antipatici, car își petreceau timpul punând la cale răutăți.

Atunci când Dumnezeu își dădu seama de cele întâmplate, se întristă. Se hotărâ să le vină oamenilor în ajutor. El zise:

-Îl voi trimite în lume pe Fiul meu. El este chipul meu, oglinda mea. În el se reflectă bunătatea, dreptatea și iubirea mea.

În el se reflectă chipul omului, așa cum l-am proiectat și l-am vrut Eu. Și Iisus veni să fie o oglindă pentru oameni. Aceia care priveau la El redescopereau bunătatea și frumusețea și învățau să le deosebească de egoism și minciună, de nedreptate și dispreț.

Cei bolnavi regăseau în El curajul de a trăi, cei disperați redescopereau nădejdea. El îi mângâia pe cei întristați și îi ajuta pe oameni să învingă frica morții. Mulți oameni iubeau această oglindă a lui Dumnezeu și îl urmară pe Iisus. Se simțeau înflăcărați de el.

Alții fierbeau de mânie: hotărâră să spargă această oglindă a lui Dumnezeu. Iisus fu astfel ucis.

Dar în curând se iscă un alt vânt puternic, al Duhului Sfânt de astă dată. El ridică de la pământ milioanele de cioburi ale oglinzii lui Dumnezeu și le împrăștie în lumea întreagă.

Aceia în ai căror ochi intră fie și cea mai micuță așchie din această oglindă încep să vadă lumea și oamenii așa cum îi vedea Iisus: în ochii lor se reflectă înainte de toate lucrurile bune și frumoase, dreptatea și generozitatea, bucuria și speranța; răutățile și nedeptățile le par în schimb cu putință de transformat și de învins.

Intenții bune fără finalitate!…

Un adolescent nota, stând aplecat asupra mesei intențiile sale bune, în timp ce mama sa călca rufe.


,,Dacă aș vedea pe cineva stând să se înece, scria adolescentul, m-aș arunca de îndată în apă să-i vin în ajutor.

Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, i-aș salva pe copiii de acolo.

Dacă ar fi cutremur, nu m-aș teme să mă arunc între dărmături pentru a salva vreo viață. Și apoi mi-aș dedica întreaga existență ajutorării săracilor din lumea întreagă…”

Mama îi spune:
-Te rog, du-te până jos și cumpără un pic de pâine.
-Mamă, dar nu vezi că plouă?

De câte ori nu spunem fiecare dintre noi în viața noastră spirituală ,,aș vrea”…

Cum facem socoteala în viață!…

Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de unsprezece ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.


Cu un aer ciudat de oficial, copilul înmână hârtiuța mamei, care, ștergându-și mâinile cu un prosop, citi ceea ce era scris acolo:

,,Pentru că am smuls buruienile din grădiniță: 5 lei.

Pentru că am făcut ordine în camera mea: 10 lei.

Pentru că am fost să cumpăr lapte: 1leu.

Pentru că am avut grijă trei după-amieze de surioara mea: 15 lei.

Pentru că am luat 2 calificative ,,foarte bine” la școală: 10 lei.

Pentru că am dus în fiecare seară gunoiul: 7 lei.

În total: 48 lei.

Mama își privi copilul în ochi, cu multă blândețe. În mintea sa reveneau o mulțime de amintiri. Luă un creion și scrise pe dosul hârtiei:

Pentru că te-am purtat în pântec timp de nouă luni: 0 lei

Pentru toate nopțile pe care le-am petrecut veghindu-te atunci când erai bolnav: 0 lei.

Pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist: 0 lei.

Pentru toate prilejurile în care ți-am șters lacrimile: 0 lei
Pentru tot ce te-am învățat zi de zi: 0 lei.

Pentru mesele de mic dejun, prânz și cină, pentru toate gustările și sandvișurile pe care ți le-am pregătit: 0 lei.

Pentru viața pe care ți-o dau zi de zi: 0 lei.

În total: 0 lei.

Atunci când în relațiile personale și familiale începem să facem socoteli, totul s-a dus de râpă, căci iubirea este gratuită sau nu este iubire.

CINE-L PRIMESTE PE FIUL?…

Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecția lui opere ale tuturor marilor maeștri, renascentiști, clasici și moderni, din toate școlile și curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecția lor.

Dar a izbucnit războiul și fiul a fost înrolat și trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj și a murit la datorie, în timp ce salva viața unui camarad. Cînd a primit anunțul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu.

O lună mai târziu, a auzit bătăi la ușă. În prag stătea un tânar cu un pachet mare în brațe…El a spus:

- Domnule, nu mă cunoașteți. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră și-a dat viața. În acea zi el a salvat multe vieți ale celor răniți dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind pe loc…Deseori ne vorbea de dumneavoastră și despre pasiunea pe care o aveți pentru artă.

Tânărul i-a înmânat pachetul.

-Știu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveți acest tablou.

Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânăr. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reușit să surprindă chipul, dar și personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin și cu ochii plini de lacrimi a mulțumit tânărului, oferindu-i și o sumă de bani pentru tablou.

-O, nu se poate așa ceva, domnule… Toată viața nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou.

Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său și numai după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere colecționate.

După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitația marii lui colecții de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă și, mai ales, să achiziționeze tablouri pentru propriile lor colecții.

La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitația,adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul:

-Începem licitația cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?

În sală s-a lăsat liniștea….Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat:

-Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!…

Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Face cineva o ofertă pentru acest portret?… 100?… 200?…

Din sală, cineva a stigat iritat:

-Nu am venit pentru acest portret!… Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso și ale celorlalți maeștri!… Haideți să trecem, cu adevărat, la licitație!…

Netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Fiul!… Fiul!… Îl vrea cineva pe fiul?!…

Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colț al sălii s-a auzit o voce timidă:

-Dau eu 10 pentru acest portret…

Era cel care fusese, ani mulți, grădinarul tatălui și al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult.

-Există o ofertă de 10!… Cine dă mai mult?!… Dă cineva 20?!…

Sala era în fierbere.

-Dați-i-l lui pentru 10!…Să trecem la maeștri!…La maeștri!…

Nu-l voiau pe fiu. Toți doreau să profite de ocazie și să cumpere opere mari pentru colecțiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:

-10, odată!…10, de două ori!…

Și, lovind cu ciocănelul în masă:

-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din față, cineva a zbucnit:

-În sfârșit, putem trece la marea colecție!…

Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:

-Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat.

Rumoare în sală:

-Dar tablourile?!…Cum rămâne cu maeștrii?!…Colecția?!…
-Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitație, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitația se referă numai la potretul fiului ! Cine il ia moștenește întreaga avere, care include și toată colecția de opere de artă!

Omul care-l primește pe FIUL obține TOT!…

Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul său ca să moară pe cruce.

La fel ca mesajul adjudecătorului, si mesajul lui este:

-Fiul, Fiul, cine-l primește pe Fiul?!

Pentru că, vezi tu, acela care îl primește pe Fiul obține totul…

Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).

Aceasta este adevărata dragoste…

Luptatorul si lectia despre Rai si Iad…

Odată, un luptator grosolan şi aspru se duse la un biet călugăr ortodox. Auzise el că învățătura creștină ar fi deosebită, că face referire la o viață după moarte unde fiecare va primi răsplată după cum și-a trăit viața. Astfel ajunse la dânsul și-l abordă:


- Frate, îi zise, învaţă-mă și pe mine ce este raiul şi ce este iadul!

Călugărul nostru ridică privirile cântărindu-l pe puternicul războinic şi îi răspunse cu un negrăit dispreţ:

- Să te învăţ eu pe tine ce sunt raiul şi iadul? Ba n-am ce să te învăţ. Eşti murdar şi miroşi urât, briciul tău trebuie să se fi ruginit.

Nu faci cinste castei războinicilor din care faci parte, eşti o lichea și ești vrednic de dispreț! Pleacă din calea mea, pentru că nu te pot vedea în ochi! Războinicul se înfurie. Începu să tremure, să se înroşească de mânie, nereuşind să-şi recapete graiul. Înşfacă sabia şi o ridică în aer, gata gata să-l omoare pe călugăr.

- Iată, acesta este iadul, murmură călugărul nostru.

Războinicul era uimit. Câtă compasiune, câtă resemnare în omuleţul acesta care era gata să-şi dea viaţa pentru a-i oferi această învăţătură, pentru a-i arăta ce este iadul! Încetişor, el lăsă în jos sabia, plin de recunoştinţă şi pace.

- Iar acesta este Raiul, murmură iar călugărul.

Cum primim răsplată!…

Un copil făcuse cumpărăturile a căror grijă i-o încredințase mama.

Făcuse totul bine și cu foarte mare atenție.
Pentru a-l răsplăti, vânzătorul de la drogherie luă dintr-un raft o cutie mare de bomboane, o deschise și i-o înfățișa copilului.

-Ia micuțule!

Copilul luă o bomboană, dar vânzătorul îl încurajă:
-Ia câte îți încap în mânuță.

Copilul făcu ochii mari și îl privi.

-Păi… atunci ia tu în locul meu!
-De ce?
-Pentru că ai mâna mai mare.

Atunci când ne rugăm, să nu ne măsurăm cererile după micimea credinței noastre.


Să ne amintim doar că mâna lui Dumnezeu este cea mai mare.

Pilda Soimului si a Ciorii!…pilde

Un pustnic văzu odată într-o pădure un șoim.


Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de carne: sfâșie carnea în multe bucățele și începu să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.

Pustincul se minună de faptul că un șoim hrănea un pui de cioară și se gândi:

,,Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca acel șoim înspăimântător să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie.

Înțeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor ființelor cele de care au trebuință; și noi ne preocupăm într-atât de noi înșine…

De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine!

Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut.

Nu am să-mi mai caut de mâncare !

Dumnezeu nu lasă în părăsire pe nici una dintre creaturile sale : nu mă va abandona nici pe mine.”

Zis și făcut: se așeză acolo în pădure și nu se mai clinti din loc: se ruga și iar se ruga; nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile și tei nopți, fără a bea vreun strop de apă sau să ia vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit încât nu mai era în stare nici să ridice mâna. Cum era așa lipit de putere, adormi. Și iată că în vis i se arată un înger. Îngerul îl privi cu tristețe și grăi:

,,Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveți a urma pilda șoimului nu pe cea a ciorii!”

Pilda cu Soricelul cel Viteaz!…pilde

Un șoricel de casă, de rasă, bine crescut și plăcut la vedere, alergând mereu disperat din calea pisicii, se pomeni într-o bună zi în pivnița unei case de oameni înstăriți.


Din pricina întunericului, căzu într-o băltoacă ciudată.

Era o baltă de palincă, din cea mai de soi, scursă de sub cepul prost așezat al unui butoiaș făcut din lemn de stejar.

La început, șoricelul nostru gustă timid din acea licoare curiosă.

Îi plăcu savoarea ei. Avea un gust puternic și bine definit, aluneca pe gâtlej asemeni focului.

Când ,,bău” tot ce era în baltă, șoricelul nostru se îndreptă de spate, se bătu cu pumnii în piept, își luă o înfățișare feroce și strigă:

-Unde-i pisica?

În vremea noastră prea multă lume are curaj doar cât un șoarece.

PUR ȘI SIMPLU.... privind...

Dacă s-ar putea face așa șoselele în România!!!!!