vineri, 8 octombrie 2010

Un om foarte bogat a murit...

Un om foarte bogat a murit şi a ajuns în rai. Sfântul Petru l-a însoţit pe o stradă splendidă unde fiecare casă era minunată. Bogatul om a remarcat o casă care era cu deosebire mai frumoasă. A întrebat cine locuieşte acolo. “Aceea – a spus sfântul Petru, este a servitorului tău”



“Ei bine, a zâmbit bogatul – dacă servitorul meu are o asemenea casă trebuie să caut în continuare o casă potrivită rangului meu”.


Curând au ajuns pe o stradă mică unde casele erau micuţe şi fără pretenţii. “Vei locui în această bojdeucă” – a spus sfântul Petru, arătând cu degetul spre una.


“Eu, să stau în asemenea bordei!”


“Asta este cea mai bună pe care ţi-o pot oferi” – a exclamat sfântul Petru. “Trebuie să înţelegi că noi construim casa ta cu materialele pe care le-ai trimis dinainte, pe când erai pe pământ”.

IONEL SE ÎNTOARCE DE LA ȘCOALĂ....

Ionel se întoarce de la școală iar tatăl îl întreabă:
- Ionel, cum a mers azi la școală?
- Rău tată, am luat un 3, la fizică
Tatăl scoate cureaua de la pantaloni și îl bate până îl lasă lat, spunându-i
- Pune mâna și învață că eu nu cheltui degeaba banii pe tine
A doua zi Ionel se întoarce din nou de la școală iar tatăl îl întreabă:
- Ionel, azi cum a mers?
- Din nou rău tată, am luat un 4, la geografie
Tatăl îl bate din nou de-l lasă fără dinți
A treia zi Ionel, bucuros se întoarce acasă de la școală iar tatăl îl întreabă:
- Ionel, cum a mers azi la școală?
- Foarte bine tată, am luat un 10, la muzică
Tatăl scoate cureaua și îl bate rău de tot
Ionel întreabă:
- Da acum de ce mă mai bați,, că doar am luat 10
La care tatăl:
- După ce nu înveți, îți mai arde și de cântat!

Un reporter si un cameraman...

Un reporter si un cameraman de la un post TV merg intr-un sat pentru a face un reportaj despre cum isi petrece ziua badea Ion. Ajunsi acolo, il roaga sa povesteasca ce face in cursul zilei.



- D’apoi, dimineata ma scol si trag un pahar de palinca…


- Stai, bade Ioane, ca nu-i bine sa apara pe TV ca bei de dimineata. Zi mai bine ca citesti ziarul…


- No, atunce… dimineata ma scol, cetesc ziaru’. Dupa aia dau la porc sa mance, dupa care mai cetesc inc-un ziar. Pana la pranz lucrez in atelier, in care timp cetesc vreo doua-tri carti. La masa mai cetesc vro doua reviste, iar sara adun fanul de pe cimp si cetesc in acelasi timp presa de sara… Dupa cina ma duc la biblioteca satului cu pretenii, iar la 12 cand inchide biblioteca, merem cu toata trupa la Costel, ca el are tipografie…
Sursa: http://fratele.wordpress.com

CÂT DE MULT NE IUBEȘTE ISUS

O tanara vine la preot si-i spune plangand ca vrea sa se casatoreasca cu un baiat, dar el nu vrea sa accepte casatoria în biserica. Atunci preotul ii spune fetei:



- Mergi si vorbeste cu el ca de la inima la inima. Cauta sa ii vorbesti de Isus, cat de mult va iubeste…


Dupa un anumit timp, fata vine din nou la preot, insa de data asta plangea si mai tare.


- De ce plangi, o intreaba preotul, ai vorbit cu el?


- Am vorbit parinte, acum vrea sa se faca preot.


Sursa: http://fratele.wordpress.com/

Minte scurta, haine lungi - Eminescu: CITATE CELEBRE

“Lumină, mai multa lumină (Licht, mehr licht)”

- au fost ultimele cuvinte rostite de Goethe pe patul de moarte, la 22 martie 1832.

Semnificatia lor este controversata. Unii dau acestor vorbe sensul lor propriu, adica, in ultimele clipe ale vietii, faimosul scriitor german, simtind in fara ochilor o incetosare, o negura, a cerut sa se faca mai multe lumina.

Alte persoane, dimpotriva, acorda acestor vorbe sensul figurativ de mai multa cultura, mai multa stiinta, mai mult adevar.
____________________________________________________________________

Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei


- vers din poezia Din Prag - scrisa de Alexandru Vlahuta.

Poetul nu se refera la moartea fizica, ci la cea spirituala, dupa cum se poate deduce din versurile urmatoare:

“Bine e sa stii, la moarte, ca o dunga lasi - un nume
C-ai sapat la zidul noptii - c-ai murit sa-ti scoti in lume
Din al creierului zbucuim, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ti va fi cunoscuta pe-unde ti-ai pustat scanteia…”

Poetul indeamna la crearea unor creatii artistice trainice, care sa aiba valoare si dupa moartea autorului.
_______________________________________________________________

Si totul se misca - E pur si mouve


- aceste binecunoscute cuvinte au fost rostite de Galileo Galilei.

Galilei afirmase in mod oficial ca Pamantul se invarteste. La vremea aceea, Biserica, nu era de acord cu o asemenea afirmatie, pentru ca era in contradictie cu Scriptura. Trimis in judecata, Galilei a revenit asupra afirmatiilor sale, dar curajos si sigur ca ceea ce spune e adevarat, la sfarsitul procesului a rostit cuvintele: “E pur si muove” (intr-o alta varianta “Eppur si muove”).

Aceste expresie poate fi folosita atunci cand ti se dau tot felul de argumente pentru a te convinge de contrariul a ceea ce sustii, iar tu, ca sa arati totusi ca ramai la convingerea ta, inchei cu : e pur si muove.
_______________________________________________________________

Ma tem de omul unei singure carti - Timeo hominem unius libri

- vorbe atribuite teologului Thomas d’ Aquino.

Are 2 sensuri:
1) omul care a citit o singura carte, dar a citit-o intens, cu seriozitate, e un adversar redutabil, pentru ca stapaneste foarte bine materialul respectiv
2) omul care nu cunoaste o diversitate de pareri (pentru ca a citit o singura carte) , bazandu-si pe aceasta carte toate convingerile, este un om limitat, incapatanat sau chiar un fanatic si prentru acest lucru este si acesta un om periculos, de temut.
_________________________________________________________

The rest is silence - Restul e tacere


Aceste cuvinte fac parte din capodpera lui Shakespeare - Hamlet - si sunt ultimele cuvinte pe care Hamlet, panit de moarte, le rosteste inainte de-a inchide ochii.
Au deevenit o expresie prin care se intelege ca nu mai urmeaza nimic: liniste fara sfarsit.
__________________________________________________________

To be or nor to be, that is the question - Hamlet
Primul vers cu care Shakespeare incepe vestitul monolog al lui Hamlet din atul III, scena 1.


Uneori, expresia e injumatatita si din partile ei componente ramane decat prima parte ” a fi sau a nu fi”, care exprima neputinta de a iesi dintr-o situatie dificila, sau a doua parte, “asta e intrebarea” , care exprima o neincredere, o ezitate.
____________________________________________________________

Mai bine sa mori in picioare, decat sa traiesti in genunchi
Citat din opera istoricului latin Tacit, mai exact din Viata lui Agricola. In literatura noastra, o idee similara e exprimata de Bolintineanu in legenda istorica “Cea de pe urma noapte a lui Mihai cel Mare”:


“Ce e viata noastra in scalvie oare?
Noaptea fara stele, ziua fara soare,
Cei ce rabda jugul s-a trai mai vor,
Merita sa-l poarte spre rusinea lor!”
____________________________________________________________

Minte scurta, haine lungi - Eminescu
Cuvinte extrase din Scrisoarea V a lui Mihai Eminescu : “Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi” !”


Poetul are aceasta reflectie inspirat de tema pe care o trateaza, de Dadila, simbolul femeii tradatoare. In zilele noastra aceste cuvinte “minte scurta, haine lungi” nu mai fac referire directa la femei, ci la orice persoana cu vesminte extravagante, dar cu minte putina.

UNIVERSALITATE SAU CATOLICITATE ?

Citind nr. 13 din Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium de la conciliul al II-lea din Vatican se naște întrebarea dacă universalitatea și catolicitatea înseamnă unul și același lucru. Textul pare că înclină pentru o deplină suprapunere și interschimbabilitate a celor doi termeni. Titlul paragrafului – care nu apare în textul promulgat – vorbea de universalitate seu catholicitate unius Populi Dei. Acel seu poate să ascundă o nuanță corectivă care lasă deschisă întrebarea: textul ar vorbi despre universalitate, sau mai bine zis, de catolicitatea poporului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, termenul mai exact pentru argument ar fi cel de catolicitate, dar în cazul nostru poate fi folosit și cel de universalitate. Folosirea termenilor în textul nostru confirmă această direcție de interpretare: termenul universalitate apare în primele două paragrafe, atunci când este dezvoltată afirmația că toți oamenii sunt chemați să formeze noul Popor al lui Dumnezeu; în celelalte două, în schimb, atunci când se vorbește de unitatea organică a poporului lui Dumnezeu, se preferă termenul catolicitate.
Chestiunea se clarifică atunci când ne gândim că nota catolicității nu se epuizează în universalitatea geografică. Îi întreba Ciril din Ierusalim pe catehumeni: De ce Biserica este numită catolică? Este numită catolică pentru că se găsește în toată lumea, de la un capăt la celălalt al universului; pentru că învață toate dogmele pe care este bine ca oamenii să le cunoască și care tratează despre lucrurile vizibile și invizibile, de cele de pe pământ și de cele din cer; pentru că îi are ca slujitori în vederea cultului de dat lui Dumnezeu pe toți oamenii: guvernanți și guvernați, docți și ignoranți. Pentru că ea vindecă peste tot toate speciile de păcate făcute cu sufletul și cu trupul. Pentru că posedă în sine înseși orice specie din ceea ce se cheamă virtute: cu alte cuvinte, în fapte și în orice fel de carisme spirituale (Cateheza XVIII, 23: PG 33, 1043). În afara dimensiunii spațio-temporale, există și o dimensiune doctrinară a catolicității, care nu poate fi uitată, riscul fiind o reducere a acestei note esențiale a Bisericii.
Acum, primele două paragrafe din Lumen Gentium 13 insistă totdeauna și numai pe dimensiunea spațio-temporală: Toți oamenii sunt chemați să formeze unicul popor al lui Dumnezeu; acest popor, rămânând unul și unic, trebuie să se extindă în toată lumea și la toate secolele. De altfel, dacă unicul popor al lui Dumnezeu este prezent în toate națiunile de pe fața pământului; dacă din mijlocul tuturor neamurilor își ia cetățenii lui; dacă primește toate resursele, bogățiile și obiceiurile popoarelor, acest lucru se întâmplă deoarece caracterul de universalitate care împodobește poporul lui Dumnezeu este un dar al Domnului însuși, motiv pentru care Biserica catolică, în mod eficace și fără încetare tinde să recapituleze întreaga umanitate, cu toate bunurile sale, în Cristos-Capul și în unitatea Duhului său. Pe de altă parte, Biserica are un rol sacramental: este semn și instrument al acestei recapitulări finale a omenirii.
Numai începând cu paragraful al III-lea textul pune în evidență dimensiunea specific doctrinală, după care Biserica, toto orbe diffusa, este catolică pentru că crede tuturor adevărurilor revelației și posedă toate mijloacele necesare în vederea mântuirii. Dar orice cititor atent poate să-și de-a seama de schimbarea de registru în discurs, care nu mai privește universala chemare a noului popor al lui Dumnezeu, ci Biserica, în care, în virtutea acestei catolicități, fiecare parte comunică celorlalte și întregii Biserici propriile daruri, astfel ca întregul și fiecare parte să sporească prin contribuția tuturor celorlalte spre plinătatea în unitate. Prima parte se referă la planul lui Dumnezeu care, conceput din veșnicie, va avea împlinire în Împărăție; a doua parte se referă la drumul acestui popor în istorie, drum care angajează pe toți cei care l-au acceptat efectiv pe Cristos în calitate de învățător, rege și preot, capul noului și universalului popor al fiilor lui Dumnezeu. Prima parte se mișcă în perspectiva Împărăției, la care sunt chemați toți oamenii; a doua în cea a Bisericii, subiect istoric, din care fac parte toți cei care se conformează legăturilor profesiunii de credință, sacramentelor, conducerii bisericești și comuniunii (LG 14).
Diferența în folosirea termenilor se observă cu evidență în încheierea paragrafului: La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează și promovează pacea universală, sunt chemați, așadar, toți oamenii; cu ea se află în relație, în diferite feluri, și pentru ea sunt meniți atât credincioșii catolici cât și ceilalți care cred în Cristos, precum și absolut toți oamenii, chemați la mântuire prin harul lui Dumnezeu. Este această Biserică, articulată într-o diversitate de ordine, cea care este catolică. De aceea, termenii universalitate și catolicitate nu pot fi suprapuse în mod perfect. Acest fapt impune precauție în folosirea termenilor, dar și în argumentațiile teologice care se deduc din el.

Autor: Dario Vitali, Universalità o cattolicità?, Vita Pastorale, 9 (2010), p. 18
Traducere de Pr. dr. Pătrașcu Damian

Termen grecesc – înţeles creştin

Am promis câteva rânduri despre poziţia lui John Meyendorff privind posibilitatea unei filosofii creştine; acesta consideră că o metodă mult mai constructivă de abordare a chestiunii prezente constă într-o distincţie preliminară între sistemele filosofice ca atare şi conceptele sau termenii individuali.
,,Utilizarea conceptelor şi a terminologiei greceşti a fost un mijloc inevitabil de comunicare şi un pas necesar în a face relevantă Evanghelia creştină unei lumi în care ea a apărut şi în care a trebuit să se răspândească.” (p. 35)
Autorul recomandă evitarea utilizării sintagmelor ce caracterizează gândirea patristică drept ,,elenism creştin”, sau ,,elenizarea creştinismului, ,,platonism răsăritean” sau ,,aristotelism apusean”. Sfinţii Părinţi influenţaţi de educaţia grecească în care s-au format şi având drept auditoriu un public grec au fost nevoiţi, pentru a face înţeles mesajul evanghelic, să utilizeze terminologia greacă care dobândeşte un sens nou atunci când este utilizată în afara contextului filosofic;
,,Trei ipostasuri (hypostaseis) unite într-o singură fiinţă (ousia), sau două “firi” (physeis) unite într-un singur ipostas nu pot constitui parte din sistemul de gândire platonic sau aristotelic, şi implică noi afirmaţii metafizice personaliste (şi, prin urmare, neelene). … gândirea patristică greacă a rămas deschisă problematicii filosofice greceşti, dar a evitat închiderea sa în sistemele filosofice elene”.(p.36)
O atitudine asemănătoare lui Meyendorff privind utilizarea terminologiei greceşti de către Sfinţii Părinţi vine şi din partea teologului Paul Evdokimov care consideră că aceştia au ,,botezat” unele concepte ale gândirii elenistice pentru a mijloci transmiterea şi exprimarea mesajului evanghelic. ,,Nici unul dintre aceste concepte, spune Evdokimov, nu a fost primit fără o profundă modificare în funcţie de contextul doctrinar”. O asemenea preluare şi prelucrare a termenilor era necesară deoarece ,,conştiinţa dogmatică nu poseda încă un aparat terminologic bine pus la punct şi precis pentru a expune doctrina corectă şi a respinge orice confuzie heterodoxă”.

Bibliografie:

JOHN MEYENDORFF, Teologia Bizantină, Tendinţe istorice şi Teme doctrinare, traducere din limba engleză de ALEXANDRU I. STAN, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
PAUL EVDOKIMOV, Sfântul Duh în tradiţia ortodoxă, traducere şi prefaţă de pr. prof. dr. VASILE RĂDUCĂ, în colecţia Sfinţi Părinţi pe înţelesul tuturor, vol 3.

În imagine: Pe urmele altor artiști (Bosch, Calot etc.), pictorul Max Ernst (1891-1976) a realizat în 1945 o interesantă Ispitire a sfântului Anton.



Autor: Muraru Raluca

Primele semne ale întâlnirii creştinismului cu filosofia păgână

Primele veacuri de existenţă creştină aduc noua religie în dialog cu filosofia timpului, în special cu cea grecească. O asemenea confruntare este inevitabilă întrucât ambele părţi îşi revendică posedarea adevărului. Primele semne ale aşa zisei confruntări dintre teologia creştină si filosofie sunt întâlnite în epistolele Sfântului Pavel care apropie filosofia de ,,amăgirea deşartă” şi ,,învăţăturile începătoare ale lumii”:
,,Luaţi seama ca nimeni să nu va fure minţile cu filozofia şi cu amăgirea deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2,8).
Această atenţionare a fost înţeleasă deseori ad litteram de creştini însă exegeţii moderni sunt de părere că Pavel nu face referire le o anumită filosofie cât mai degrabă la un mod pur de a raţiona care-l exclude pe Dumnezeu, sau mai degrabă pe Iisus Hristos din discursul lor . Tot din acelaşi motiv unii apologeţi şi scriitori bisericeşti vor desemna filosofia cu apelativul demonică. În epistolele sale Apostolul Pavel utilizează de mai multe ori citate din poeţi şi filosofi greci în vederea adaptării mesajului evanghelic la cultura timpului său. În Epistola I Corinteni 15,33 citează din poetul grec Menandru, opera Taide: ,,Nu vă lăsaţi înşelaţi: «tovărăşiile rele strică obiceiurile bune»”. În discursul pe care îl ţine grecilor, în Areopag, printre care se aflau şi filosofi epicureici si stoici (Fap 17,18) Pavel face trimitere la filosoful elenist Aratua din Cilicia (Fenomene, 5) ,,Căci în El trăim şi ne mişcăm şi sîntem precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi sîntem”. Alte influenţe greceşti se resimt în folosirea imaginilor şi argumentării, precum şi în tonul vehement şi anumite expresii inspirate din diatribele cinico-stoice. În ce priveşte forma epistolelor pauline, acestea amintesc de scrisorile de tip didactic şi filosofic precum Epistolele către Lucilius ale lui Seneca.
Kerygma (proclamaţia creştină) Sfântului Pavel are în centru noţiunea de sofia; înţelepciunea creştină care propovăduia învierea trupului şi credinţa într-o înnoire eshatologică a lumii este nebunie pentru greci, interesaţi mai ales de nemurirea sufletului şi desprinderea de materie. Propovăduirea înţelepciunii creştine mântuitoare atrage denunţarea înţelepciunii greceşti care nu înseamnă totuşi o condamnare a raţiunii. În Romani 1,18-21 apostolul neamurilor justifică mânia Lui Dumnezeu asupra elinilor şi barbarilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor (Rom.1,14) prin faptul că aceştia L-au cunoscut pe Dumnezeu prin raţiune, adică prin revelaţie naturală.
,,Căci mânia Lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi adică veşnica Lui putere şi dumnezeire aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare, pentru că, cunoscînd pe Dumnezeu nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit ci s-au răcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat”.
Acest paragraf este completat de altul din Romani 2,14-15 în care este enunţat principiul cunoaşterii binelui datorită legii firii:,,Căci, cînd păgînii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără”. Prin această teză, întâlnită şi în Cartea înţelepciunii lui Solomon (13,5-9) Pavel va ,,impune oricărui filosof creştin datoria de a accepta că raţiunea umană poate dobândi o anumită cunoştere despre Dumnezeu pornind de la lumea exterioară” . Iustin Martirul şi Filosoful va explica existenţa valorilor şi a adevărului în cultura păgână prin teoria Logosului spermatikos care după îndeplinirea misiunii de iluminare a lumii păgâne se întrupează şi devine Logos total.
Un alt element care demonstrează influienţa stoică precum şi demersul Apostolului Pavel de a-i apropia pe păgâni de învăţătura sa este deosebirea dintre suflet (psyche, anima) şi duh, spirit (pneuma, spiritus) realizată în Epistola către Tesaloniceni 5,23 . Apostolul încearcă să se adapteze culturii timpului său şi cu cât pătrunde mai adânc în mediile elenistice cu atât vorbeşte mai puţin de aşteptarea eshatologică. În epistolele sale sunt întâlniţi termeni din vocabularul religios elenistic precum cei de gnosis, mysterion, kyrios, soter, sofia; în Epistola I către Corinteni Pavel utilizează concepţia dualistă fundamentală gnosticilor, dar străină iudaismului şi creştinismului primar , care vizează opoziţia dintre omul psihic interior şi omul spiritual . ,,Creştinul caută să se dezbrace de omul carnal pentru ca să devină pur spiritual (pneumatikos) “ În Galateni 4,3-9, Pavel opune pe Dumnezeu lumii stăpânite de stihii, idee împărtăşită de gnostici, însă nu se îndepărtează de fundamentul biblic, respingând deosebirea pe care o fac gnosticii între Dumnezeul suprem şi creatorul cel rău al lumii. Apostolul propăvăduieşte redobândirea desăvârşirii iniţiale a lumii create de Dumnezeu dar căzută prin păcat. Influenţe ale filosofiei greceşti la nivelul limbajului sunt întâlnite şi în prologul Evangheliei după Ioan în ceea ce priveşte conceptul fundamental de Logos:
„La început era Cuvîntul (Logos, n. n.) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. [...] În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. [...] Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”.
Utilizarea acestui termen ambiguu de către evanghelist şi scriitorii creştini, spune Pierre Hadot, face posibilă o filosofie creştină. Identificând pe Hristos cu logosul etern şi Fiul lui Dumnezeu, prologul Evangheliei după Ioan, face posibilă prezentarea creştinismului ca filosofie . Λόφος înseamnă totodată raţiune, cuvânt, argument, ştiinţă, discurs, cultură sau opere scrise. Această noţiune devine fundamentală în filosofia greacă încă de la Heraclit, de la care ne-au rămas doar câteva fragmente, ambigue şi ele:
,,Dar de logosul acesta veşnic existent oamenii se tot fac neştiutori, şi mai înainte de a fi auzit, şi după ce au auzit de el întâia oară. Deşi toate se întâmplă după logosul acesta, ei se aseamănă cu nişte neînvăţaţi, deşi învăţaţi şi cu vorbe, şi cu fapte de felul celor pe care eu le descoper divizând fiece lucru după natura lui şi tâlcuindu-i starea. Însă celorlalţi oameni li se pierd din vedere toate cele pe care le fac în starea de veghe, tot aşa cum le pierd din vedere cele din timpul somnului” .
Filosoful neoplatonician Amelius sesizează legătura făcută de termenul logos între vocabularul evanghelic şi vocabularul filosofic. El considera şi interpreta prologul Evangheliei după Ioan ca text filosofic; în acest sens scrie despre logosul ioaneic:
,,Aşadar exista acolo Logosul, graţie căruia toate lucrurile create au fost produse, în timp ce el este pururea el însuşi întotdeauna, cum a spus Heraclit, şi despre care Barbarul (= Ioan Evanghelistul) spune că este ,,aproape de Dumnezeu” şi că este ,,Dumnezeu”, avînd rangul şi demnitatea unui principiu, că ,,numai şi numai prin el totul s-a făcut”, ,,că în el ceea ce a fost făcut avea natură de vieţuitor, de viaţă şi de fiinţă”, că el a coborît în corpuri şi că, întrupîndu-se, ia înfăţişarea omului, dar în aşa fel încît, în acelaşi timp, îşi arată măreţia, şi că, eliberat, este din nou îndumnezeit, el este Dumnezeu, aşa cum era înainte de a cădea în lumea corpurilor şi de a coborî în trup şi în om.”
Începând cu secolul II d. Hr. apologeţii vor folosi termenul logos pentru a prezenta lumii greco-romane creştinismul într-un mod comprehensibil dar şi pentru a face din creştinism adevărata filosofie. Pentru apologeţi filosofia creştină constă a trăi conform logosului, adică raţiunii, fie ea parţială sau totală. Pentu Iustin cei ce şi-au condus viaţa în mod raţional au fost creştini chiar dacă au trăit înainte de venirea Logosului Hristos. Utilizarea acestei noţiuni filosofice în Evanghelie, considerată scriere revelată, sugerează ideea că
,,însăşi revelaţia creştină anterior oricărei speculaţii teologice sau filozofice, nu doar legitima, ci şi impunea asemenea aproprieri. Iată de ce avea să rezulte de aici în mod necesar o speculaţie teologică şi filozofică. A afirma că în calitate de Logos, Cristos este Dumnezeu, că toate au fost făcute de el şi prin el, că el este viaţa, lumina oamenilor, înseamnă a recurge dinainte, dincolo de teologia Cuvântului, la metafizica ideilor divine şi la noetica iluminării.”
Aceste puncte de contact nu ne permit să scoatem în evidenţă utilizarea elementelor greceşti în substanţa credinţei creştine; persoana lui Hristos şi scopul întrupării sale nu sunt afectate de aşa ceva; evenimentele biblice şi învăţatura pe care Evanghelia o transmite vor rămâne întotdeauna, în integritatea lor iniţială, materia însăşi pe care se va exercita reflecţia Părinţilor Bisericii . Apropierile dintre credinţa primilor creştini şi cultura greacă semnalate în evanghelie sunt în primul rând semnele necesităţii de a traduce mesajul cristic într-un limbaj religios cunoscut în cultura păgână; cu toate acestea multe elemente din filosofia greco-romană au participat la formarea şi formularea modului creştin de viaţă. Acest lucru l-a determinat pe Pierre Hadot să considere creştinismul, la fel ca filosofia antică, un mod de viaţă şi de discurs .

Bibliografie:

DAMIAN GH. PĂTRAŞCU, Creştinism şi filosofie în sec.I-III ,Editura Serafica, Roman, 2009, p. 17.

ETIENNE GILSON, op. cit. p. 11.
Ibidem p. 12.
,,Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvîrşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fară de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”
MIRCEA ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.2 De la Guatama Buddha până la triumful creştinismului, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p.340.
I Corinteni 15,47:,,Omul cel dintîi este din pămînt, pămîntesc; omul cel de-al doilea este ceresc.”
MIRCEA ELIADE op. cit., p. 341.
PIERRE HADOT, op. cit., p. 260.
HERACLIT DIN EFES, Fr. 1, în VLĂDUŢESCU GHEORGHE, BĂNŞOIU ION, Filosofia greacă în texte alese, Editura Punct, Bucureşti 2002, pp. 31-32.
AMELIUS, în PIERRE HADOT, op. cit., p. 261.
IUSTIN, Apologia întâi în favoarea creştinilor , 46.
Ibidem p. 11.
Ibidem p. 13.
PIERRE HADOT, op.cit., pp. 259-274.

În imagine: Matthias Grünewald (către 1475-1528), Ispitirea sfântului Anton.

Autor: Raluca Muraru

Cine sunt Sfinții Părinţi (I)

În sens larg Sfinţii Părinţi sunt toți scriitorii bisericești vechi care au murit în comuniune bisericească și credință creștină. În sens restrâns, Biserica îi consideră Părinți pe cei ce îndeplinesc următoarele criterii: ortodoxie doctrinală, însemnând respectarea doctrinei Bisericii, deşi nu se poate cere Părinţilor o totală infailibilitate; viață în sfințenie, şi moarte martirică, văzută drept culme a sfinţeniei; recunoaştere de către Biserică, şi relativă vechime, limita fiind secolul VIII. Primele două condiţii sunt personale şi fundamentale iar ultimele două, deşi au caracter pasiv au rolul de verificare. Aprobarea Bisericii vine prin hotărâri sinodale, prin decizii bisericeşti sau prin utilizarea învăţăturii autorilor respectivi în apărarea credinţei. Ei sunt urmaţi de Doctorii Bisericii ,,care nu sunt infailibili” (Lactanţiu, Marcu Asceticul, Didim cel Orb, sau în Biserica de Răsărit, Tertulian, Clement, Origen, Eusebiu de Cezareea) şi de scriitorii creştini a căror autoritate este şi mai mică; ei sunt autori profani sau eretici care trăind în perioada respectivă, scriu despre evenimentele la care au fost martori (Arie, Iulian Apostatul, Nestor). Ultima categorie o reprezintă învăţătorii bisericeşti sau didascalii care explicau şi aplicau adevărurile religioase, iar în virtutea acestui fapt instruiau sau mustrau. (ANTON I. ADĂMUŢ, „Patristica şi autorii patristici” în Convorbiri literare, An 2003 nov., Nr. 11 p. 104-105) Cât priveşte stilul Sfinţilor Părinţi, acesta este caracterizat de seriozitate si sobrietate, expunând în cuvinte puţine, chestiuni numeroase; ei promovează în scrierile lor concordanţa dintre fond şi formă, refuzând să practice „o retorică idolatră” sau „sofisme păgubitoare”; expun într-un mod familiar, cald, aproape părintesc dar totuşi elegant concepţia creştină despre lume şi viaţă; într-o anumită măsură stilul patristic este tributar celui antic pe care îl cultivă şi continuă. Sfinţii Părinţi sunt „cei ce au pus bazele primelor structuri importante ale Biserici împreună cu documente doctrinale şi pastorale care rămân valabile pentru toate timpurile” (DAMIAN GH. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, vol I, sec I-IV, Editura Serafica, Roman, 2006, p. 15.)
Ei au stabilit normele de credinţă în faţa ereziilor şi a culturii contemporane, devenind astfel autorii primelor catehizări creştine.
,,Sfinţii Părinţi sunt cei care, prin cercetarea Sfintei Scripturi, au ştiut să cristalizeze şi adapteze mesajul evangheliei culturii timpului lor. Este vorba de ceea ce astăzi numim înculturarea evangheliei şi în acelaşi timp evanghelizarea culturii”
În explicarea Scripturii şi elaborarea dogmelor, Părinţii bisericeşti au acceptat sau au respins filosofia în funcţie de temperamentul lor, de influenţa mediului cultural în care au trăit şi a şcolii la care s-au format, păstrând însă fidelitatea faţă de mesajul evanghelic şi de Tradiţie; ei sunt ,,martori şi garanţi cu autoritate ai Tradiţiei”, creatori şi păstrători ai acesteia. Dintre Părinţii primelor secole creştine care au avut reacţii dure de respingere a filosofiei amintim pe Tertulian, Herminia, Taţian Asirianul, în timp ce Iustin Martirul, Atenagora, Minucius Felix au manifestat o atitudine de ,,deschidere de noi căi spre adevăr şi noi posibilităţi pentru a vesti Evanghelia”
,,Sfinţii Părinţi, conştienţi de valoarea universală a Revelaţiei, au dat început vastei opere de înculturare creştină, aşa cum se obişnuieşte să se spună astăzi. Au devenit exemplul unei întâlniri fecunde între cultură şi credinţă, între credinţă şi raţiune, rămânând în acest fel un ghid pentru Biserica din toate timpurile, preocupată să predice Evanghelia la oamenii de diferite culturi şi să acţioneze în mijlocul lor” (ibidem p.21-22)
Tradiţia (lat. traditio, gr. paradosis) înseamnă ,,predare”, ,,transmitere”; ,,în sens teologic, prin Tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor revelate care nu au fost cuprinse în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, fiind apoi consemnate şi păstrate de Biserică până în timpurile noastre. ”Pr. Dr. TACHE STEREA, Teologie dogmatică şi simbolică, volumul I , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2003, p. 24. APOSTOLUL PAVEL le spune tesalonicenilor: ,,Deci, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”(s. n.) (II Tes 2,15 ).

Bibliografie
ANTON I. ADĂMUŢ, „Patristica şi autorii patristici” în Convorbiri literare, An 2003 nov., Nr. 11 p. 104-105.
DAMIAN GH. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, vol I, sec I-IV, Editura Serafica, Roman, 2006, p. 15.

Imaginea reproduce o stampă realizată de E. Finot la începutul secolului XX. Tema stampei e La tentation de saint Antoine.

Autor: Muraru Raluca

Hawking și controversa asupra religiei

Ultima carte a lui Stephen Hawking, The Grand Design: New Answers to the Ultimate Questions of Life, Bantam Press, 2010 – un studiu științific asupra originii universului – a reușit să stîrnească dezbateri în plan religios cel puțin la fel de (dacă nu mai) intense decît acelea din plan științific. Scrisă împreună cu un celebru fizician american, Leonard Mlodinow (celebru pentru contribuția sa la scenariul pentru Star Trek), publicația a provocat controverse datorită unei singure propoziții – anume, că fenomenul apariției universului (sau, mai bine spus, a „multiversului” care conține un număr de universuri paralele) poate fi explicat fără a-l invoca pe Dumnezeu.
Afirmația este cu atît mai dezamăgitoare pentru credincioși, cu cît pare a contrazice direct poziția de acum douăzeci de ani a celebrului om de știință. În primul său best-seller, A Brief History of Time (1988) acesta părea a susține ideea coerenței dintre știință și religie: „Dacă reușim să găsim o teorie universală (care să explice totul), ar fi triumful absolut al rațiunii umane, deoarece atunci am cunoaște mintea lui Dumnezeu”. În continuarea la acest volum, The Universe in A Nutshell (2001), numele divinității este complet absent... Pentru ca în recenta publicație, idealul cunoașterii divinității să fie înlocuit cu proiectul auto-suficient al „marelui design”.
Reacțiile publicului variază – de la dispreț la adulație. Autorul unei recenzii critică ceea ce el consideră a fi o atitudine superioară și simplistă, în ultimul volum al lui Hawking, vis-à-vis de gîndirea magică și religioasă: „ritualul aparține unui domeniu aflat dincolo de metoda științifică (...) și nu este neapărat lipsit de conținut” (Christopher Potter, Sunday Times Magazine, 5/09/2010, p. 51) La fel de neinspirată i se pare afirmația de pe prima pagină a celor doi fizicieni cum că filosofia ar fi murit. „Ceea ce vor să spună este că filosofia trebuie făcută, astăzi, de către fizicieni” – subtext pe care numai simțul umorului tipic englezesc îl apreciază.
Sînt, totuși, mulți aceia care încă mai cred în vitalitatea credinței religioase. Autoarea altei recenzii consideră că însăși controversa iscată de apariția acesteia constituie o dovadă în acest sens. „Hawking a demonstrat un lucru – anume, că religia este reînvigorată și activă (...); indiferența religioasă este ceva ce ține de trecut” (Minette Marrin, The Sunday Times, 5/09/2010, p. 18). Într-adevăr, faptul că The Great Design a stîrnit controverse de asemenea proporții în societatea britanică demonstrează că membrilor acesteia le pasă de ce se spune și se crede despre Dumnezeu.
Un aspect logic important, care nu a scăpat nici unuia dintre comentatori, este următorul: chiar dacă acceptăm ideea apariției spontane a universului și pe aceea a „auto-suficienței” legilor creației de la momentul Big-Bang, problema existenței acestor legi rămîne inexplicabilă: „Meta-legile însele rămîn neexplicate – susține un interpret – niște entități eterne, imuabile și transcendente, care se întîmplă să existe și trebuie, pur și simplu, acceptate ca un dat. Din acest punct de vedere, meta-legile au un statut similar cu acela al unui Dumnezeu transcendent și neexplicat” (Paul Davies, The Guardian, 4/09/2010, p. 30). Cu alte cuvinte, faptul că momentul apariției unui fenomen poate fi teoretizat științific nu implică, automat, absența divinității din spatele acestuia. Faptul că, potrivit lui Hawking, „știința poate explica universul fără a avea nevoie de un Creator” (v. interviul din Guardian Weekend Magazine, 11/09/2010, p. 39) nu elimină posibilitatea existenței acestuia.


N. A. Imaginea reprezintă împărțirea pământului de către Dumnezeu, într-o miniatură medievală.