joi, 14 octombrie 2010

ONTOTELOGIA

Ontoteologia este astăzi un termen la modă: a fost folosit intens de către Martin Heidegger (1889-1976) şi Jacques Derrida (1930-2004), dar şi de alţi filosofi. Termenul însuşi a fost propus mult mai devreme, în Critica raţiunii pure, de către Immanuel Kant (1724-1804).


Ontoteologia, în definiţia lui Kant, reprezintă abordarea problemei lui Dumnezeu cu instrumentarul raţiunii (şi logicii), cum a procedat Anselm de Canterbury, cînd a propus argumentul ontologic (al existenţei lui Dumnezeu): dacă am în minte ceva decît care nimic nu poate fi gîndit ca fiind mai mare, pentru a fi astfel, acest ceva gîndit decît care nimic nu e mai mare trebuie să existe şi în realitate, altfel el nu ar fi ceva gîndit decît care nimic nu poate fi mai mare; prin urmare, Dumnezeu există (raţionează episcopul Anselm).

Argumentul episcopului a fost criticat de călugărul Gaunilo(n).

Referinţe:
Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion sau Discurs despre existenţa lui Dumnezeu, traducere de Alexander Baumgarten, Cluj: Biblioteca Apostrof, 1996.

Autor: Emil Gheţu

http://centrulsocialsfanton.blogspot.com/

Vizitați blogul: http://centrulsocialsfanton.blogspot.com/. Aici veți vedea cum îl slujesc pe Dumnezeu frații noștri franciscani conventuali la Centrul Social Sf. Anton de Padova din Roman pe frățiorii noștri țigani.

Întrunirea Marelui Sinod Panortodox 'se apropie de final'?

Proiectul unei întâlniri a tuturor familiilor Ortodoxiei nu a fost niciodată atât de aproape de a se realiza. Marele Sinod Ortodox care ar putea avea loc în 2012 este tema pe care o propune articolul lui François-Xavier Maigre, publicat în cotidianul francez 'La Croix' din 29 septembrie, citat de „Ziarul Lumina”.


Declaraţia a trecut aproape neobservată. Ea înseamnă totuşi elanul simptomatic al unităţii care traversează în momentul actual lumea ortodoxă. Aflat în vizită, luna trecută, în insula Imbros - una dintre rarele insule turceşti din Marea Egee -, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, a anunţat recent că pregătirea pentru Marele Sinod Panortodox 'se apropie de final'.

'La începutul anului 2011 vom avea cu siguranţă, în centrul nostru patriarhal de la Geneva, penultima întâlnire a comitetului de pregătire a sinodului', a precizat primatul ortodox, încrezător în mod vizibil în susţinerea acestei întâlniri istorice, care ar trebui să permită Bisericii Ortodoxe, care numără aproximativ 200 de milioane de credincioşi, să-şi redefinească prezenţa în lume.

De altfel, acest faimos sinod, pe care unii l-ar desemna în mod ironic drept 'personajul fictiv' al Ortodoxiei, pentru a râde de ritmul lent al acestuia, nu a părut a fi niciodată atât de aproape. Se vehiculează chiar şi anul 2012. Cu toate acestea, este mai bine să se păstreze prudenţa, pentru că istoria a dovedit de multe ori că mecanica sinodală rămâne fragilă şi incertă.

Dialogul a fost afectat în anii 1990

'Pentru orientali, nu a mai existat un sinod ecumenic de la Niceea, din 787', aminteşte P. Bernard Le Léannec, asumţionist, fin cunoscător al Ortodoxiei, care a fost paroh timp de 15 ani la Parohia Saint-Louis-des-Français din Moscova. Proiectul unui sinod panortodox, adică o 'întâlnire oficială a tuturor familiilor ieşite din Marea Schismă de la 1054', a fost lansat la începutul anilor 1960 de patriarhul ecumenic Atenagoras.

Bisericile Ortodoxe s-au angajat atunci să lucreze împreună şi să se pună de acord asupra unei serii de subiecte care puteau reprezenta o sursă de tensiune între ele - statutul canonic al diasporei, întâietatea Patriarhiei de la Constantinopol, criteriile de independenţă şi de autonomie ale Bisericilor, ierarhia între patriarhate. Acest dialog a început să-şi piardă vigoarea, fără însă a fi întrerupt, în cursul anilor 1990, ca o consecinţă a dezvoltării URSS, a dificultăţii Bisericilor din Est să întoarcă pagina sovietică şi a reorganizării acestora pe scena internaţională.

În 1996, o dispută violentă între Moscova şi Constantinopol cu privire la Biserica din Estonia a compromis şi mai grav pregătirile pentru sinod, până într-acolo încât cele două Biserici au rupt pentru o anumită perioadă de timp comuniunea care le uneşte...

Moscova şi Constantinopol sunt pregătite să-şi depăşească rivalităţile

'Aceste tensiuni sunt astăzi practic rezolvate' asigură Carol Saba, purtător de cuvânt al Adunării episcopilor ortodocşi din Franţa, care observă de ceva vreme 'un climat de înţelegere foarte favorabil între Biserici', datorat în mare parte dinamismului panortodox instaurat de summitul întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de la Istanbul, din 2008.

'Astăzi, conjunctura ortodoxă este favorabilă unei mai bune cooperări', analizează Carol Saba. 'Bisericile au înţeles că strategia confruntării era dăunătoare tuturor. În acest context al globalizării, de criză morală şi financiară, Ortodoxia are o voce şi o mărturie pe care trebuie să o facă ascultată. Este un moment binecuvântat, pe care nu trebuie să-l ratăm.'

Rămâne de văzut dacă acest sinod nu riscă să fie un sinod 'de închidere' faţă de lumea actuală, sub influenţa curentelor antimoderniste care traversează aceste Biserici, aşa cum se tem anumiţi analişti... este dificil a prevedea problema. Un lucru este sigur: acest sinod nu va fi nici pastoral, nici dogmatic. Una dintre principalele sale mize priveşte mai ales organizarea Bisericii, şi anume organizarea diasporelor - în Europa şi Statele Unite - care conduc la juxtapoziţii eclesiale administrative de necrezut. La Paris, de exemplu, există şase episcopi ortodocşi aparţinând de şase jurisdicţii diferite.

Nouă sesiune a Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă

Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă s-a reunit în sesiune plenară, de pe 19 până pe 26 septembrie, la Viena, informează revista 'La Croix', în ediţia din 29 septembrie.

Coprezidată de Mgr Kurt Koch, noul preşedinte al Consiliului pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, şi Mitropolitul Ioan de Pergam (reprezentant al Patriarhiei Ecumenice), această nouă sesiune a continuat studiul lansat de comisie la Ravena (Italia), în noiembrie 2007 şi reluat în timpul următoarei sesiuni de la Paphos (Cipru), din octombrie 2009, privind tema autorităţii în Biserică, punând în discuţie una dintre întrebările care suscită cele mai multe divergenţe de apreciere între catolici şi ortodocşi, anume 'rolul episcopului Romei în unitatea Bisericii de-a lungul primului mileniu'.

La începutul lucrărilor, membrii comisiei au fost primiţi de cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena, şi de Mitropolitul Mihail, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în Austria şi Ungaria, iar fiecare dintre cei doi a ţinut un discurs de primire, dorind tuturor succes în lucrarea de apropiere dintre catolici şi ortodocşi.

Textul de la Ravena, la baza lucrărilor comisiei

Prima zi de lucru a fost consacrată în principal definirii metodologiei de lucru asupra problematicii întâietăţii episcopului Romei în primul mileniu. Participanţii au reflectat apoi la statutul pe care să-l confere documentului. Potrivit unor versiuni neautorizate ale acestui text, care au circulat pe internet, în ciuda embargoului pe care îl hotărâse comisia în timpul ultimei sesiuni, sunt abordate aici patru aspecte: Biserica de la Roma în calitate de 'primul sediu printre Bisericile locale din Orient şi Occident'; episcopul Romei în calitate de 'succesor al Sfântului Petru'; rolul episcopului Romei în perioadele de criză ale comuniunii eclesiale în timpul primului mileniu; influenţa factorilor nonteologici.

Conform propunerilor formulate de membrii ortodocşi ai Comisiei de la Viena, s-a convenit în final să nu se dea un statut oficial acestui document, ci să se folosească, după introducerea remarcelor complementare, ca bază de lucru pentru pregătirea unui nou document care să propună piste de rezolvare a divergenţelor teologice existente între catolici şi ortodocşi, cu precădere în ceea ce priveşte articularea între întâietate şi sinodalitate în viaţa Bisericii. Totuşi, Mitropolitul Hilarion de Volokolamsk de la Moscova, responsabil al Departamentului de relaţii externe al Patriarhiei de la Moscova, care a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe la sesiunea de la Viena, a indicat că documentul elaborat la Paphos şi revăzut la Viena nu poate servi drept 'instrument de lucru' în măsura în care acesta nu tratează problemele decât dintr-o 'perspectivă pur istorică' şi conţine 'lacune şi omisiuni'. Printre acestea, Mitropolitul a subliniat că 'abordând rolul episcopului Romei, şdocumentulţ nu îi menţionează aproape deloc pe episcopii celorlalte Biserici locale existente în mileniul întâi', la fel şi faptul că 'nu precizează suficient de clar şi distinct că jurisdicţia episcopului Romei în primul mileniu nu se întindea şi în Orient'.
Sperăm bine...

SĂ NE BUCURĂM!

Preotul catolic mergea la binecuvântarea caselor de la începutul anului și, intrând la o familie, spuse cu glas tare:
 - Stropește-mă, Doamne, cu isop și mă voi curăți!
Gazda răspunse:
 - Și mai mult decât Alba ca Zăpada mă voi albi

SĂ NE BUCURĂM!

Se spune că la Padre Pio s-ar fi dus odată un mare om de știință care i-a spus:
- Padre Pio, eu știu de ce ți-au apărut ție stigmatele
- Hai să vedem de ce, spune-mi, te rog, răspunse omul lui Dumnezeu
- Stigmatele ți-au apărut, spuse omul de știință, pentru că te-ai gândit prea mult la rănile lui Isus
la care, Padre Pio, cu calmu-i caracteristic, răspunse:
- Ia gândește-te și tu, dragule, te rog, la coarnele unui bou, poate îți cresc și ție

CAFENEA CU NUME NOSTIM !

Știe cineva pe unde se află această cafenea? Ar trebui să fie în Republica Moldova, dar nu știu în ce localitate e. Ar fi interesant de vizitat.

Cuvântul al nouălea (IX): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintai omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucuresti, 2004

Despre felul în care trebuie să-i dojenim, pe fraţi pentru
păcate, şi că trebuie să ne îngrijim de mântuirea lor;
şi de ce a fost numit Avram Avraam,
şi despre numele lui Noe: că drepţii
nu-şi primeau numele la întâmplare,
ci potrivit iconomiei lui Dumnezeu

1. De-ar fi fost cu putinţă să ştiţi ce am apucat să vorbim ieri, ce a rămas nespus şi unde am rămas de data trecută, îndată aş fi făcut legătura între începutul cuvântului de azi şi cele spuse atunci; dar întrucât din cei care m-au ascultat atunci mulţi nu-s de faţă astăzi şi dintre cei ce sunt de fată acum unii n-au fost atunci să audă, deosebirea dintre ascultători aduce după sine trebuinţa de a lămuri iar cele spuse de către mine: că astfel şi celor care au urmărit de la început cuvântările li se va înrădăcina mai bine pomenirea celor spuse în ele, aducându-şi ei aminte de ceea ce au ascultat, iar cei ce au lipsit nu vor avea atâta pagubă, cuvântul de acum ajutându-i să cunoască învăţătura pe care v-am dat-o mai înainte.

Poate că cei care au fost mereu de faţă vor spune că nu ar trebui să reiau cele spuse tocmai pentru ca cei care lipsesc şi dispreţuiesc adunarea bisericească, suferind vătămare cu lucrul, să se îndrepte înţelepţiţi fiind de pagubă. Eu vă laud că vă atinge atât de mult nepăsarea fraţilor, şi de râvna voastră mă minunez: dar vreau ca această râvnă a voastră să fie îmbinată şi cu iubirea de oameni: că râvna lipsită de îndurare nu este râvnă, ci mai degrabă iuţime; şi mustrarea ce nu are iubire de oameni pare a fi zavistuire.

Drept aceea, mai vârtos vă rog să nu judecaţi amarnic păcatele aproapelui: că precum cel neîndurător, văzând rănile fratelui, nu va găsi cine să se îndure de el când va păcătui la rându-i, aşa şi cel ce judecă greşalele aproapelui cu milă pe mulţi va vedea întinzându-i mâna când se va poticni. Si spun acum acestea nu voind a mări nepăsarea celor care lipsesc, ci sârguind a spori purtarea voastră de grijă, ca să se facă ea cu înţelegere şi dragoste. Si eu am spus ieri multe asupră-le, si am zis că ei nici nu sunt oameni, precum vă amintiţi, chemând paraşi împotriva lor pe doi proroci de frunte – unul zicând: „Venit-am, si nu era om; chemat-am, şi nu era cine să audă” (îs. 50, 2), iar celălalt strigă iarăşi si întreabă: „Către cine voi grăi si mă voi mărturisi, şi cine va auzi? Iată, netăiate împrejur sunt urechile lor, si nu pot să audă (Ier. 6, 10)”; şi foarte le-am biciuit cugetul prin acestea şi altele ca acestea. Acum, însă, îi mângâi iarăşi – fiindcă aşa a poruncit si Pavel: „Mustră, ceartă, mângâie (2 Tim. 4, 2)”.

Că nu se cade doar a certa, nici doar a mângâia, ci, îmbinând certarea cu mângâierea, desăvârşit să lucrăm folosul: că dacă totdeauna voi certa, mai neruşinaţi îi voi face; iar dacă totdeauna voi mângâia, îi voi face mai leneşi. De aceea şi doctorii nu taie doar, ci şi leagă rănile; nu pun întotdeauna leacuri aspre, ci adeseori şi plăcute, prin cele dintâi curăţind de putreziciune, iar prin acestea de pe urmă alinând durerea pricinuită de cele dinainte. De asta zice altundeva şi Pavel: „Fraţilor, de va si cădea vreun om în vreo greşală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţelor, păzindu-te pe tine ca să nu cazi si tu în ispită (Gal. 6, 1)”.

Iată un îndemn minunat, un sfat desăvârşit, ce cuprinde multă purtare de grijă si arată o inimă de părinte. Cu adevărat, se cunoaşte că ale limbii lui Pavel sunt spusele acestea, fraţilor, îndată trage auzul spre bunăvoinţă prin folosirea numelui de rudenie. „Aceeaşi e obârşia naşterii voastre, ai fost hrănit din aceleaşi bucate duhovniceşti, ai avut acelaşi părinte, ai fost părtaş lui după naşterea cea duhovnicească: deci, dovedeşte-ţi această înrudire si îndreptându-l în căderile lui”. „De va şi cădea”. N-a zis: „de va păcătui”, ci arată, ca dezvinovăţire pentru păcătos, că are în vedere un fel de păcat care se iartă, vorbind nu de cel ce păcătuieşte cu deadinsul, ci de cel ce sârguieşte să umble drept, dar e împiedicat din diavolească împresurare. Că unul ca acesta e vrednic nu atât de osândă, cât de iertare.

„De va şi cădea vreun om.” Iarăşi arată dezvinovăţire pentru păcătos într-un alt temei de iertare: neputinţa firii, pe care o dă de înţeles prin numele de om; fiindcă precum marele Iov, vrând să-şi atragă iertarea lui Dumnezeu, grăia: „Ce este omul că-l socoteşti pe el si ai făcut cercetarea păcatelor lui? (v. Iov 7, 17-l8)”, aşa facem şi noi atunci când cerem iertare pentru cineva care a greşit, spunând întruna: „Om este”, şi amintind de fire, şi prin aceasta trăgând spre milă pe cel mâniat. De asta şi Pavel arată dezvinovăţire în fire şi nimicnicia ei, zicând: „De va şi cădea vreun om în vreo gresală”. Nu vorbeşte aici de păcatele cele mari, mai presus de iertare şi care nu merită iubire de oameni, ci mici şi puţin însemnate.

Voi, cei duhovniceşti. Cel ce păcătuieşte este om, iar cei drepţi sunt cei duhovniceşti. Pe cel dintâi îl numeşte după firea sa, iar pe cei din urmă – după virtutea lor: iar depărtarea dintre om si cel duhovnicesc este mare. Voi, cei duhovniceşti. „De eşti duhovnicesc, arată-mi tăria ta nu nu-I mai mântuindu-te pe tine, ci si pe mine, ci si dând ajutor celor căzuţi – că asta arată omul duhovnicesc: a nu trece cu vederea mădularele sale, lăsându-le în părăsire”, îndreptaţi pe unul ca acela: „făceţi-l de nerobit, de neînfrânt, de neînfruntat pentru diavol”. Păzindu-te pe tine, ca să nu cazi şi tu în ispită.

2. Acesta este un foarte mare sfat, un îndemn care se cere urmat. Piatră de-ar fi cel ce ascultă, cuvântul e de ajuns să-l înspăimânte si să îl îmboldească a-l ridica pe cel căzut. „Nu voiesti”, zice, „să-l miluiesti pe fratele? Nu vrei să-i dai iertare, că este om si el? Nu vrei, ca om duhovnicesc ce eşti, să-i întinzi mâna ? Ia seama la lucrurile tale si nu vei avea nevoie să fii sfătuit pentru a-l ajuta pe cel ce zace, ci singur îndeam-nă-te”. Cum si în ce chip ? Păzindu-te pe tine, ca să nu fii şi tu ispitit. N-a zis: „că negreşit ai să pă-cătuiesti si tu”, ca să nu facă prea apăsător cuvântul. Dar cum? „Ca să nu cazi şi tu în ispită”. Poate că vei păcătui, poate nu.

Deci, viitorul nefiind cunoscut, învistiereşte-ţi dinainte taina iubirii de oameni prin facerile de bine către aproapele: de vei cădea vreodată, vei afla comoară mare de milă pusă deoparte”. N-a zis: „Ca să nu păcătuieşti şi tu”; ci – luaţi aminte cu deadinsul la puterea pe care o au cuvintele luate în sine – ca nu cumva să cazi şi tu în ispită. Prin aceasta a arătat că vrăjmaşul nostru este pirat – iar piratul nu vesteşte timpul când are să năvălească, ci de multe ori cade asupra noastră când dormim şi nu avem nici o grijă. Ca atare, şi cel căzut e vrednic de iertare, fiindcă a fost prins de un pirat: că nu pricepea limpede lupta, nici vremea războiului nu era vestită, ci piratul l-a luat pe neaşteptate, şi aşa a putut să îl biruie.

Aşa fac şi cei care plutesc pe această mare mare si largă. Chiar de corabia lor se bucură de vânt prielnic, chiar de plutesc în toată liniştea, de văd în depărtare pe alţii căzuţi în sfărâmare de corabie nu rămân, văzându-se pe sine lipsiţi de grijă, nepăsători la necazul acelora – ci, oprind corabia si lăsând ancorele şi coborând pânzele, aruncă frânghii şi scânduri, aşa încât cel ce urmează a fi înghiţit de valuri, apucându-se de una din acestea, să scape din sfărâmarea de corabie. Deci, urmează si tu, omule, corăbierilor: că doar si tu pluteşti pe o mare largă si întinsă – răstimpul acestei vieţi -, mare ce are fiare şi piraţi, mare cu stânci şi bancuri de nisip, mare tulburată de valuri multe si de furtuni; şi mulţi, adesea, cad pe această mare în sfărâmare de corabie.

Aşadar, când vezi pe cineva dintre cei ce plutesc pe ea că a pierdut, prin oarece împresurare diavolească, bogăţia mântuirii, si e bătut de valuri, şi în curând se va duce la fund, opreşte corabia ta, chiar dacă te grăbeşti în altă parte, îngrijeşte-te de mântuirea lui, lăsând treburile tale: că nu suferă amânare, nici încetineală cel ce urmează se se înece.

Deci, dă zor, răpeşte-l repede talazului, fă totul ca să-l tragi din adâncul pierzării; chiar dacă te înghesuie mii de treburi, (nici o grijă să nu îţi fie mai arzătoare ca mântuirea celui în suferinţă) că de vei vrea să mai amâni cât de puţin, îl vei lăsa pradă, ca un trădător, iuţimii furtunii. Ca atare, în asemenea necazuri trebuie să arătăm grabă – grabă şi râvnă încordată. Ascultă cum Pavel, văzând pe oarecine că se duce la fund, grăbeşte şi îmboldeşte pe mulţi alţii. „Arătaţi faţă de el dragoste”, zice, „ca nu cumva să îl înghită pe unul ca acesta tristeţea cea peste măsură”. Drept aceea, ne porunceşte să tindem grabnic mâna, ca nu cumva, tot tărăgănând noi şi amânând, acela să fie înghiţit între timp. Să ne facem, deci, purtători de grijă ai fraţilor noştri.

Acesta este căpătâiul petrecerii noastre creştineşti, acesta este semnul ei – a nu căuta numai ale noastre, ci şi a îndrepta şi a aduce în bună stare mădularele noastre cele schiloade acesta e dovada cea mai mare a credinţei – că zice Domnul: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”(In. 13, 35).”Adevărată dragoste vădim nu prin tovărăşia la mese, nici prin numiri goale, nici prin cuvintele măgulitoare, ci îndreptând pe aproapele şi căutând folosul lui, sculând pe cel căzut, tinzând mână de ajutor celui ce zace fără să-i pese de mântuirea lui şi căutând binele aproapelui înaintea binelui nostru.

Aşa face adevărata dragoste: că dragostea nu caută ale sale, ci mai înainte de ale sale caută ale aproapelui, ca prin acelea să vadă de ale sale. Şi eu, acum, nu pentru mine însumi sârguiesc a rosti astfel de cuvântări, ci pentru voi. Deci, şi voi să ascultaţi nu doar pentru voi înşivă, ci şi pentru alţii, ce vor primi povăţuire de la voi: căci după rânduiala mădularelor omului se hrăneşte şi trupul Bisericii. Mădularul, dacă ţine pentru sine mâncarea toată şi n-o împarte cu cel de lângă sine, şi pe sine însuşi se vătăma, şi restul trupului îl strică – de pildă, stomacul, de ţine numai pentru el mâncarea, şi pe restul trupului îl aduce în ruină prin înfometare, şi pe sine se strică prin lipsa de măsură; iar dacă, luând cât îi ajunge după rânduiala firească, trimite restul la celelalte mădulare, se păstrează sănătos pe sine şi păstrează sănătos şi restul trupului.

Aşa şi tu acum, dacă auzind cuvintele mele le ţii doar pentru tine şi nu le împărtăşeşti altuia, şi pe acela îl păgubeşti, şi pe tine te-ai pierdut, atrăgând asupra ta foarte grele boli – lenevia si zavistia. Că nu împărţim cu alţii fie din răutate, fie din lenevie si nepăsare; iar dintre aceste neputinţe oricare e îndeajuns pentru a-l pierde pe cel ce-o are. De vei da, însă, hrană din belşug şi altora, te vei folosi şi totodată îl vei folosi şi pe cel miluit. Dar despre acestea am vorbit de ajuns.

3. Trebuie de acum să reînnodăm firul celor spuse ieri. Ce am spus ieri ? Am cercetat atunci despre Saul si Pavel, de ce se numea cândva Saul, altcândva Pavel. Apoi, plecând de aici, am ajuns la multă istorie a numelor – şi dacă tot m-am abătut astfel de la firul cuvântului mi s-a părut că nu merită să trec cu vederea această neguţătorie: că deşi am ajuns aici cu vorba datorită numelui de Pavel, am ştiut totuşi să negustoresc si aflarea celorlalte nume. Aşa fac deseori şi cei ce plutesc pe mare după negoţuri, călătorind pentru afaceri mici, dar după ce ajung în cetatea unde au fost trimişi si văd că acolo e belşug si de alte mărfuri negustoresc mult mai mult decât se pregătiseră. Iar dacă îi învinuieşte cineva, ei spun unele ca acestea: „Am străbătut cale lungă, am îndurat multe furtuni, multe primejdii, am străbătut mările: ce ne poate împiedica să facem mai îmbelşugat negoţul nostru?”.

În ce mă priveşte, mă voi apăra în acelaşi fel: că şi eu, cercetând cum stau lucrurile cu numele lui Pavel, am aflat din aproape în aproape şi alt negoţ de nume: cum ar fi că Petru se numea înainte Simon, iar fiii lui Zevedei, Iacov si Ioan, au fost numiţi „fiii tunetului”. Am aflat şi în Legământul cel Vechi că Avraam se chema înainte şi Avram, şi lui lacov i s-a schimbat numele în Israil, şi Sarrei în Sara. Mai aflăm că unora nu li s-a schimbat numele, ca acestora, ci au rămas cu numele primite de la început: precum loan Botezătorul, precum Isaac, precum Adam.

Deci, mi s-a părut un lucru nelalocul lui, o prostie fără seamăn, să arunc din mână asemenea comoară. De aceea am lungit cuvântul si, după ce am vorbit ieri despre cei rămaşi cu numele primite de la început, astăzi am de gând să vorbesc despre cei cu două nume – cum ar fi, de pildă, Avraam: că Adam a fost chemat tot timpul cu acest nume, si n-a mai avut altul; si Isaac, iarăşi, n-a mai primit altă numire, ci de la început până la sfârşit s-a numit Isaac; dar Avram, părintele lui Isaac, s-a numit aşa înainte, iar după acestea a purtat numele de Avraam – că a zis către dânsul Dumnezeu, spune Scriptura, „Nu va mai fi numele tău Avram, ci Avraam se va chema numele tău” (Fac. 17, 5), căci înainte vreme se chema Avram – dar numele acesta nu este grecesc, ci pe limba evreilor.

Aşadar, ce înseamnă acest nume? „De dincolo”: dealtfel, pe limba şiră „de cealaltă parte” se spune „avram” (şi ştiu asta cei ce sunt pricepuţi în această limbă) – iar ea e foarte înrudită cu a evreilor. „Dar de ce a fost numit de dincolo ” Ţara Iudeii, adică Palestina toată, ce se întinde de la Egipt până la Eufrat, este vecină cu Babilonia, de unde era Avraam, şi între ele curge râul, fiind hotar de obşte amândouă ţărilor. Deci, fiindcă nu era din Palestina, ci trecuse de dincolo, din Babilonia, şi-a tras numele de la strămutare – şi s-a numit Avraam – de dincolo, deoarece chiar venise de dincolo. „De ce a venit de dincolo?” Fiindcă i-a poruncit Dumnezeu. „Dar de ce i-a poruncit Dumnezeu?” Ca să arate ascultarea dreptului. „Şi cum a arătat ascultarea lui?” Prin aceea că lăsând patria sa pentru porunca Lui, a schimbat-o cu străinătatea. Ai văzut ce înlănţuire de fapte porneşte de la numele dreptului? O mare întreagă de istorie ne-a deschis înainte numele acesta.

Află, deci, numele lui cel vechi, ca atunci când îl vezi locuind în Palestina, tu, fiind călăuzit prin numele lui la vechea-i patrie, şi luând la cunoştinţă pricina pentru care a lăsat-o, să capeţi îndemn îndestul de puternic spre a vădi aceeaşi râvnă: căci om dinainte de Lege şi de petrecerea cea întru Lege fiind, a dovedit filo-sofia cea întru har; si ceea ce avea să grăiască mai târziu Hristos către Apostoli: „Amin zic vouă, că nu este nimeni care să fi lăsat casă, ori fraţi, ori surori, ori tată, ori mamă, şi care nu va primi însutit şi nu va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 29), Avraam a săvârşit prin fapte mai înainte de har.

Nu numai de aici poate fi văzută filosofia dreptului, ci si din însăşi făgăduinţa lui Dumnezeu – fiindcă zice: „Hai în pământul pe care ţi-l voi arăta” (Fac. 12, 1). Căci deşi amândouă patriile erau simţite, totuşi una era a lui, iar cealaltă era străină, si una era arătată, iar cealaltă nu era limpede, şi pe una o avea în mână, iar cealaltă era doar nădăjduită. Şi totuşi, lăsând cele arătate si desluşite şi cele pe care le avea în mână, a alergat spre cele nevăzute si nedesluşite şi cărora nu era stăpân, ca să te încredinţeze şi să te înveţe să nu grăieşti împotrivă, nici să te îndoieşti când Dumnezeu îţi porunceşte să laşi cele desluşite şi să cauţi la cele nedesluşite: că nu-s aşa desluşite cele pe care le avem în mână ca cele pe care le nădăjduim; nu-i aşa desluşită viaţa viitoare precum cea viitoare: că pe cea de acum o vedem cu ochii noştri, iar pe cealaltă cu ochii credinţei; pe aceasta o vedem, cum s-ar zice, în mâinile noastre, iar pe cealaltă o vedem păzită de făgăduinţele lui Dumnezeu.

4. Iar făgăduinţele lui Dumnezeu sunt mult mai puternice decât mâinile noastre. Vrei să vezi că această viaţă de acum stă totdeauna sub semnul îndoielii, iar cea viitoare, ce pare îndoielnică, e mai vădită decât cea de acum, şi mai de nădejde, şi dăinuitoare? Să cercetăm, dacă vreţi, cele strălucitoare ale acestei vieţi – bogăţia, slava, stăpânirea, cinstirile cele de la oameni: şi vei vedea că nimic nu este mai îndoielnic decât acestea – că ce e mai puţin credincios decât bogăţia, care de multe ori nu rămâne la noi nici măcar până seara?

Că precum o slugă nerecunoscătoare se mută tot timpul de la unul la altul, cam aşa e şi slava: că cel ce înainte vreme era slăvit şi vestit, dintr-o dată devine un oarecare neştiut de nimeni, precum si dimpotrivă. Şi precum roata, care se învârte mereu, nu poate fi văzută sprijinindu-se pe aceeaşi parte, ci din pricina repeziciunii rostogolirii se întoarce mereu cu susul în jos si înapoi: aşa e şi cu mersul treburilor noastre, ce se întoarce fără contenire, schimbând susul cu josul; aşa si cu bogăţia, cu stăpânirea si toate celelalte. Niciodată nu au stat într-un loc, ci se aseamănă undelor râurilor, care nicicând nu se opresc. Deci, ce poate fi mai îndoielnic decât acestea, care se schimbă aşa de necurmat si îşi iau zborul mai înainte de a se arăta, fug mai înainte de a fi de faţă?

De aceea si Prorocul, vorbind despre desfătare si bogăţie si cele asemenea, si batjocorind pe cei ce le socot dăinuitoare si sunt leşinaţi după ele, zice: „Ca si cum ar sta au socotit acestea, şi nu ca şi cum ar fugi” (Amos 6, 5). Nu a zis: ca şi cum ar trece, ci – ceea ce este cu mult mai mult – ca şi cum ar fugi: că nici nu trec încet, ci cu grăbire multă. Dar patriarhul n-a făcut aşa, ci toate acestea lăsându-le, căuta doar la făgăduinţele cele de la Dumnezeu, pregătindu-ne calea spre credinţa în cele viitoare, ca atunci când îţi făgăduieşte Dumnezeu cele viitoare si nevăzute să nu zici că sunt îndoielnice şi neînvederate că cele nevăzute de dincolo sunt mai desluşite ca cele de aici, dacă avem ochii credinţei: că deşi nu le-am văzut, cel ce le-a făgăduit este Dumnezeu.

Când Dumnezeu făgăduieşte, nici o schimbare nu se atinge de făgăduinţe: aşa încât ele mai vârtos dăinuie si stau neclintite în mâna Lui: că din mâna Lui nimeni nu poate să răpească, precum spune Hristos: „din mâna Tatălui Meu nimeni nu poate să răpească” (In. 10, 29). Aşadar, întrucât nimeni nu poate răpi din mâna lui Dumnezeu, ele rămân pururea acolo ca într-o vistierie nefurată, întreprinderile noastre de aici sunt supuse la tot felul de schimbări şi de întorsături – drept care deseori osteneala lor o suferim, iar de împlinirea lor rămânem lipsiţi – iar în privinţa nădejdilor pe care le-am învistierit la Dumnezeu nu este cu putinţă asta, ci cel care s-a ostenit are parte, negreşit, şi de cununi: „căci nădejdea nu ruşinează” (Rom. 5, 5), fiindcă este făgăduinţă dumnezeiască, şi darurile sunt pe măsura Celui Ce a făgăduit. Lasă, dar, cele nelămurite şi apucă-te de cele arătate: că arătate nu sunt cele de acum, ci cele viitoare.

Iar dacă unii, leşinaţi după cele de acum, trec cu vederea cele viitoare, o fac fiindcă sunt prea neputincioşi pentru înălţimea nădejdii acestora, nu fiindcă ele sunt nevăzute şi nelămurite. Ia seama la filosofia dreptului. Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, şi el căuta cele gândite. „Dar unde se arată că Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, iar el dorea cele gândite? „Ieşi, zice, din pământul tău şi din rudenia ta şi din casa părintelui tău, şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta ţie” (Fac. 12, 1).

Simţit era şi pământul cel dintâi al lui Avraam, si cel care avea să-i fie dat. Avraam însă ce face? Mai bine să nu îl ascultăm pe el, ci pe Pavel vorbind despre el, ca să învăţăm că nu căuta spre acest pământ, chiar dacă si pe acesta îl făgăduise Dumnezeu, ci, lăsând cele de acum, era îndrăgostit de cele viitoare. Aşadar, ce grăieşte Pavel? „După credinţă au murit aceştia toţi” (Evr. 11, 13), vorbind de Avraam, şi Isaac, şi Iacov, si de toţi drepţii: că nu numai Avraam, ci toţi erau părtaşi acestei filosofii. După credinţă au murit aceştia toţi, necăpătând făgăduinţele, ci de departe văzându-le. Ce zici? Dar n-a primit Avraam făgăduinţa când a ajuns în Palestina?

Deci minciună sunt spusele lui Dumnezeu? „Nu”, zice: „că a ajuns în Palestina, dar nu spre făgăduinţa asta căuta, ci alta poftea, pe cea din ceruri, si se socotea pe sine străin de toate cele de acum”, întru aceasta fiindu-i, dar, martor si Pavel, a adaos: „şi mărturisind că străini şi pribegi sunt” (Evr. 11, 13). Spune-mi, Pavele, Avraam, căpătând o patrie si o ţară ca aceea, străin era? „Da”, zice, „că nu la ea căuta, ci la cer: căci cei ce spun unele ca acestea arată desluşit că altă patrie caută, al cărei Meşter si Făcător este Dumnezeu – Ierusalimul cel ceresc, cel de sus”.

Văzut-ai că Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, iar el căuta Ierusalimul de sus? „Că cei ce grăiesc unele ca acestea arată că patrie caută; si de si-ar fi adus aminte de cea din care au plecat, ar fi avut vreme a se întoarce; iar acum de cea mai bună doresc, adică de cea cerească” (Evr. 11,14-l6). Aşadar, făgăduinţa este simţită, dar pofta dreptului este gândită, dimpotrivă faţă de pofta noastră: că lui i se făgăduise Palestina, iar el îmbrăţişa cu privirea cerul – în vreme ce nouă ni se făgăduieşte cerul, iar noi suntem înnebuniţi după cele pământeşti.

5. Aceste lucruri le-am câştigat din numele de Avraam, aflând de ce a fost numit de dincolo si că, lăsând pământul său, s-a mutat în pământ străin si, lăsând deoparte cele văzute a căutat spre cele nevăzute; lăsând cele pe care le avea la îndemână, a îndrăgit cele nădăjduite si, primind cele simţite, către cele gândite se înălţa: si asta înainte de har, înainte de Lege, înainte de învăţătura de la prooroci. De aici se vede că nu avea nici un învăţător, ci îndeajuns îi era ca să mişte gândurile conştiinţei, si aşa a aflat pe Dumnezeu, Ziditorul a toate. De aceea s-a numit Avram, de aceea şi părinţii lui i-au pus acest nume.

Dar poate că va spune cineva că asta e minciună: că nu erau drepţi părinţii lui Avraam, că nu erau bineplăcuti lui Dumnezeu, că nu ştiau cele ce aveau să vină; că nu aveau înainte-vederea făgăduinţei ce avea să fie grăită de la Stăpânul; că „oare nu erau păgâni, închinători la idoli, decât barbarii mai barbari?” Ştiu şi eu, şi pentru asta dau laudă dreptului: că având astfel de părinţi s-a făcut aşa cum s-a făcut. Şi ceea ce e minunat si mai presus de înţelegere este că din rădăcină străină si sălbatică, roadă bună a răsărit: că n-au osândă din răutatea părinţilor fiii ce trăiesc în buna cinstire, ci – dacă e să spun un lucru uimitor, şi mai vârtos de laudă – că neprimind de la strămoşi buna cinstire, nici având povăţuitori, ci ca în pustiu nestrăbătut umblând, au putut să afle calea care duce la cer. Deci, nu e lucru de osândă să ai tată necredincios, ci să urmezi necredinţei tatălui; şi vină foarte mare este nu când avem părinţi răi, ci când nu ne îngrijim de ei şi nu facem tot ce ţine de noi ca să îi slobozim din această răutate; iar atunci când noi arătăm toată purtarea de grijă pentru sufletul lor, iar ei stăruie în răutatea lor, suntem slobozi de toată mustrarea şi vina.

Spun astea nu ca să te ruşinezi, iubitule, când auzi că Avraam a avut tată păgân – fiindcă şi Timotei a avut tată păgân, căci era fiu de femeie iudee: „Era fiu de femeie iudee, din mamă credincioasă şi tată elin” (Fapte 16,1). Şi că tatăl lui a rămas în necredinţă şi nu s-a schimbat, aceasta se vede din faptul că lăudând credinţa lui Timotei, Pavel spune aşa: „Credinţa care s-a sălăşluit mai întâi în bunica ta Loida şi în maica ta Eunichia, şi încredinţat sunt că şi întru tine” (2 Tim. l, 5) – şi nicăieri nu pomeneşte de tatăl lui. De ce? Rămânând întru necredinţă, nu era vrednic să fie socotit împreună cu fiul său. Şi Apostolii aveau părinţi răi, ceea ce a vădit Hristos zicând: „Dacă eu cu Beelzebul scot dracii, fiii voştri cu cine îi scot? Pentru aceasta, ei vor fi vouă judecători” (Mt. 12, 27; Le. 11,19).

Dar să nu vă tulbure asta, nici să nu vă smintească: fiindcă şi de aici învăţăm că răutatea şi virtutea ţin nu de fire, ci de sloboda alegere. Că de ar fi ţinut de fire, negreşit că cei răi ar fi născut odrasle rele şi cei buni unii la fel ca ei; dar întrucât ţine de sloboda alegere a fi ticălos ori râvnitor, drept aceea şi unor părinţi răi li s-au născut fii buni, şi fii uşuratici au odrăslit din părinţi râvnitori, ca să nu punem răutatea şi bunătatea pe seama firii, ci pe cea a voii.

Însă, precum spuneam, părinţii lui Avraam erau necredincioşi: cum, dar, i-au pus acest nume? Asta a fost în primul rând lucrarea înţelepciunii lui Dumnezeu, care a iconomisit punerea prin limbă necredincioasă a unui nume care cuprinde multă istorie a celor ce aveau să vină: fiindcă si pe Valaam i-a silit oarecând a grăi cele viitoare, vădindu-şi puterea ei, şi arătând că poate stăpâni nu numai într-ai săi, ci si în cei străini. Şi ca să înveţi că drepţilor, chiar dacă nu-s evlavioşi părinţii lor, de multe ori le pun fără să ştie nume ce arată mult din iconomia celor viitoare: şi îţi voi arăta aceasta din altă pildă. Lameh, părintele lui Noe – al acelui Noe în vremea căruia a avut loc potopul – nu era drept, nu era bine-plăcut lui Dumnezeu, nu se bucura de cinste la Dumnezeu: că dacă era drept, dacă era bine plăcut, dacă se bucura de cinste la Dumnezeu, nu ar fi zis Scriptura că Noe singur s-a aflat desăvârşit în neamul său: nu ar fi trecut cu vederea pe părintele dreptului, dacă şi el ar fi fost drept.

Aşadar, Lameh ce a făcut? A pus pruncului nume care cuprinde multă istorie a celor viitoare: şi prorocie era numele dreptului – că acest nume arăta potopul ce avea să vină. „Dar cum arăta numele de Noe potopul ce avea să vină?”

Noe este cuvânt evreiesc, şi înseamnă „cel care odihneşte”: fiindcă nia, pe limba şiră, este „odihnă”. Deci, precum de la avar, care înseamnă „de dincolo”, şi-a tras numele Avraam, iar de la edem, care înseamnă „pământ”, şi-a tras numele Adam, aşa de la nia, care înseamnă „odihnă”, şi-a tras numele Noe, care înseamnă „odihnitor”. Asta o arată şi spusele Scripturii: căci „l-a numit Noe, zicând: Acesta ne va odihni pe noi” (Fac. 5, 29), numind odihnă potopul. Căci având potopul a se întâmpla în vremea lui, iar potopul însemna moarte, iar moartea este odihnă omului, de aceea l-a numit Lameh aducător de odihnă pe omul în vremea căruia s-a întâmplat potopul.

6. Iar ca dovadă că nu trag de păr tâlcuirea, ascultaţi din Scriptura însăşi: „A trăit Lameh ani o sută optzeci şi opt, şi a născut fiu: şi a chemat numele lui Noe, zicând: Acesta va face să ne odihnim de ostenelile noastre şi de necazuri, şi de lucrurile mâinilor noastre, şi de pământul pe care l-a blestemat Dumnezeu” (5, 28-29). De ce zici, Lameh, va face să ne odihnim ? „De ce n-a zis”, întreabă unii, acesta ne va omorî, acesta va face să fie potopul, ci a zis: va face să ne odihnim. Toată zidirea a fost schimbată, de jos s-au despicat adâncurile, de sus s-au deschis viituri de apă, toate se făcuseră o mare nemaivăzută şi ciudată şi înfricoşătoare, şi în mormântul cel de obşte a noroiului piereau ascunse şi trupurile oamenilor, şi trupurile cailor, şi ale dobitoacelor. Şi asemenea rele, şi asemenea necaz numeşti tu odihnă?” – „Da”, zice Lameh: „fiindcă de vreme ce oamenii trăiau în răutate, iar potopul a curmat răutatea, cei scăpaţi de răutate s-au odihnit”. Dacă moartea, venind, ia un trup care-i cuprins de felurite boli şi nu găseşte vindecare, se cheamă că l-a odihnit: la fel şi pe neamul acelor oameni, ca pe un trup bolind fără chip de tămăduire şi aflat în gheara multor grozăvii neînsoţite de nici o mângâiere, venind potopul l-a răpit şi l-a odihnit.

Că dacă „moartea este odihnă omului” (Iov 3, 23), cu atât mai mult este ea odihnă celor ce vieţuiesc în răutate fără de îndreptare, slobozindu-i de osteneli şi neîngăduindu-le a mai înainta în viclenie, nici a se îngreuna mai mult povara de păcate: fiindcă nimic nu e aşa de greu şi anevoie de purtat precum felul de a fi al păcatului; nimic nu ne aduce atâta chin şi osteneală ca răutatea şi ca greşalele. De asta şi Hristos le spune celor ce îşi duc viaţa în păcate: „Veniţi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

De asta şi Lameh a numit potopul „odihnă”: fiindcă a venit şi a pus capăt răutăţii. As fi vrut să merg mai departe cu acest cuvânt, căci si aşa au fost lăsate deoparte multe din tâlcurile numelui de Noe; dar deocamdată, învistierind acestea în amintirea cugetului vostru şi către fraţii noştri ce au lipsit grăindu-le ca să nu fiu silit iarăşi a lungi începutul predicilor reluând firul celor spuse, voi termina cuvântul prin rugăciuni, dând mulţumită lui Dumnezeu, Celui Care mi-a dat să spun acestea, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al optulea (VIII): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Despre vremea rea din acea zi şi
despre soborul episcopilor,
şi despre darea poruncii către Adam,
şi că multă purtare de grijă
din partea lui Dumnezeu
arată primirea Legii de către iudei

Adunându-se norii, ne-au întunecat ziua, iar dascălul nostru, fiind de faţă, mai luminată ne-a făcut-o: că nu sunt luminate trupurile de către soare, când îşi trimite razele din vârful norilor, cum dă strălucire sufletelor noastre chipul dragostei părinteşti, trimiţând raze de pe scaunul arhieresc. Acest lucru văzându-l, dar, şi el însuşi, nu a venit singur la noi, ci a luat cu sine o ceată de luminători, ca să fie lumină mai din belşug.

Drept aceea, Biserica noastră se veseleşte, şi saltă oile, si eu cu mai multă osârdie voi purcede a cuvânta: că unde este adunare de păstori, acolo şi oile sunt mai ferite de primejdie. Aşa se bucură si corăbierii când sunt cu ei mai mulţi cârmaci: că si când e senin, iar vânturile sunt cuminţi, aceştia le uşurează prin cârmit truda vâslitului; iar când se răzvrăteşte marea, prin meşteşugul şi numărul lor potolesc războiul din partea apelor. Pentru aceasta îndrăznind şi eu, voi înfăţişa cuvânt de învăţătură, bizuindu-mă întru totul pe rugăciunile lor; iar ca să ascultaţi mai cu spor si să înţelegeţi mai bine, vă voi reaminti pe scurt cele grăite ieri.

Am spus că înainte de a mânca din pom omul cunoştea binele şi răul, şi că nu după gustarea din el a dobândit această cunoştinţă. Am arătat de ce se numea pomul „al cunoştinţei binelui şi răului”, şi că Scriptura are obiceiul ca atunci când un oarecare lucru se întâmplă în oarecare vreme sau loc, dă nume locului si vremii după lucrul acela. Astăzi trebuie să citim porunca aceea prin care Dumnezeu a oprit pe om a mânca din pom. Care e, deci, aceasta? Şi a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând ca din tot pomul care este în rai să mănânce (Fac. 2, 16). Dumnezeiască este legea – dar să luăm aminte: că dacă oamenii, citind scrisorile împărăteşti, lasă orice priveală, cu atât mai mult noi, având a citi legi nu omeneşti, ci Dumnezeieşti, trebuie să ne înălţăm cu cugetul şi să luăm aminte la cele spuse.

Ştiu că sunt unii ce învinovăţesc pe Legiuitor şi spun că legea a pricinuit căderea. Deci, mai întâi este nevoie a sta împotriva acestei clevetiri si a arăta din fapte că nu din ură faţă de om, nici vrând să necinstească firea noastră, ci din dragoste si purtare de grijă a dat Legea – iar ca să te încredinţezi că ne-a dat-o ca ajutor în luptă, ascultă ce zice Isaia: „Legea o a dat spre ajutor” (8, 20); si iarăşi strigă Prorocul: „Făclie picioarelor mele este Legea Ta, şi lumină cărărilor mele” (Ps. 118, 105) – iar cel ce urăşte nu destramă întunericul prin făclie, nici nu călăuzeşte prin lumină pe cel rătăcit; şi, iarăşi, Solomon: „Porunca Legii este sfeşnic şi lumină şi calea vieţii şi mustrare şi învăţătură” (Pilde 6, 23).

Iată că nu e numai ajutor, nu e numai făclie, ci şi lumină si viaţă: si nu dă aşa ceva cel care urăşte şi vrea să dea pierzării, ci cel ce tinde mână de ajutor şi ridică. De aceea si Pavel, grăind cu înflăcărare către iudeu si arătându-i cât câştig a adus Legea şi că ea e odihnă, iar nu povară firii noastre, grăia: „Iată, tu te numeşti iudeu, şi te culci pe Lege” (Rom. 2,17). Vezi că nu spre a împovăra firea noastră, ci spre a-i da odihnă a dat Dumnezeu Legea? Vrei să-ţi arăt că şi spre a o cinsti?

Îndeajuns sunt si cele arătate mai sus pentru a-ţi arăta cinstirea si purtarea de grijă vădite de Dumnezeu prin darea Legii – însă voi dovedi aceasta si cu alte mărturii.“Laudă, lerusalime, pe Domnul”, zice Psalmistul, „laudă pe Dumnezeul tău, Sioane: că a întărit încuietorile porţilor tale, binecuvântat-a pe fiii tăi întru tine, Cel Ce pune hotarele tale pace şi cu grăsime de grâu te-a săturat” (Ps. 147, 1-3).

După ce a vorbit si de binefacerea dată de Dumnezeu prin restul zidirii, adaugă ceea ce este mai ales si mai mare, grăind aşa: „Cel Ce vesteşte cuvântul Său lui Iacov, îndreptările şi judecăţile Sale lui Israil. Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor” (8-9).

Vezi câte bunătăţi înşiră? Ferirea cetăţii de primejdie: „că a întărit încuietorile porţilor tale”; depărtarea războaielor: „Cel Ce pune hotarele Sale pace”; belşugul de cele trebuincioase: „şi cu grăsime de grâu te-a săturat.” Totuşi, a arătat că darea Legii e mai de cinste decât toate acestea: dat fiind că ferirea de primejdie, si decât depărtarea războaielor, si decât naşterea de prunci buni, si decât naşterea de prunci mulţi, si decât belşugul celor de trebuinţă, cu mult mai mare dar este a primi Legea si a învăţa îndreptările lui Dumnezeu, punând aceasta în urma tuturor binefacerilor ca pe o culme si împreunare a bunătăţilor, a adaos zicând: „Nu a făcut aşa la tot neamul” (Ps. 147, 9). „Aşa”, cum? Mulţi s-au bucurat adeseori si de belşug, si de celelalte bunătăţi arătate”. – Dar nu despre cele binefacerile zise la început spun că „nu a făcut aşa la tot neamul”, zice, „ci despre Lege” – şi de aceea a adăugat: „Şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor” (Ps. 147, 9). Vezi că Legea este mai mare decât bunătăţile pe care le-am înşirat?

2. Asta a arătat şi Ieremia – că jelind pe cei aflaţi în robie, grăia: „Ce este, Israile, că în pământul vrăjmaşilor eşti?.. Părăsit-ai izvorul înţelepciunii” (Bar. 3,10,12), adică Legea: „precum izvorul sloboade multe unde în toate părţile, aşa şi Legea trimite multe porunci în toate părţile, adăpându-ne sufletul”.

După aceea, arătând deosebita cinste făcută iudeilor prin Lege, grăia: „Nu s-a auzit înţelepciunea aceasta în Canaan, nici nu s-a văzut în Teman, nici fiii Agarei, neguţătorii şi căutătorii n-au cunoscut căile ei, nici şi-au adus aminte de cărările ei „(Bar. 3, 22-23). Şi, arătând că duhovnicească este înţelepciunea şi Dumnezeiască, zice: „Cine s-a suit la cer şi o a pogorât pe ea?” (Bar. 3, 29).

După aceea, a adaos: „Acesta esteDumnezeul nostru, şi nu se va adăuga altul la Dânsul. Aflat-a toată calea ştiinţei, şi o a dat lui Iacov, slugii Sale, şi lui Israil, celui iubit de Dânsul” (Bar. 3, 36-37). Pentru aceasta grăia şi David: „Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor” (Ps. 147, 9). Tocmai acest lucru dându-l de înţeles a scris si Pavel: „Ce este, dar, mai mult iudeului? Sau care e folosul tăierii împrejur? Mult, în tot chipul, întâi, că lor li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3, 1-2).

Vezi cum a tâlcuit si Pavel spusa: „Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor” Că dacă ceea ce are mai mult iudeul faţă de celelalte noroade este faptul că ei singuri dintre ceilalţi oameni au fost cinstiţi cu darea Legii scrise, înseamnă că prin aceasta Dumnezeu nu a împovărat, ci a cinstit firea noastră. Si nu i-a cinstit doar prin darea legii, ci si prin faptul că le-a dat-o El însuşi, nu prin mijlocitor: că mare cinstire este şi acesta.

Iar că mare dar e acesta, ascultă-l si pe Pavel cum arată – căci văzând pe iudei trufindu-se de venirea prorocilor la ei, si vrând a le smeri cugetarea, arată că de mai mare cinste ne-am bucurat noi, creştinii, nu prin rob, ci prin Stăpânul primind învăţătura, scriind către evrei astfel: În multe feluri şi în multe chipuri de demult grăindDumnezeu părinţilor noştri prin proroci, în zilele cele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. l, 1-2); şi iarăşi, în altă parte: „Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care şi împăcarea am primit” (Rom. 5, 11).

Îl vezi că nu se laudă doar pentru împăcare, ci si pentru că a primit împăcarea prin Hristos? Si iarăşi, preamărind învierea, spune: „Însuşi Domnul… Se va pogorî din cer” ( Tes. 4, 16). Vezi că si dincolo totul se face prin Stăpânul, si dincoace nu prin vreun slujitor, nu printr-un înger sau arhanghel, ci însuşi a dat poruncă lui Adam, cu îndoită cinste cinstind pe om: şi prin darea legii, şi prin faptul că dat-o El Însuşi?

Deci, cum a alunecat Adam? Pe lenevia sa: şi o dovedesc toţi câţi au primit lege şi n-au alunecat, ci şi mai mult decât li s-a dat lor poruncă au făcut. Dar fiindcă văd că timpul ne strâmtorează, amân pe altă cuvântare cele ce ar mai fi de spus: iar voi să păziţi cele grăite până acum şi să vă amintiţi de ele, şi să îi învăţaţi pe cei ce nu le-au auzit. Acestea şi în biserică, şi în piaţă, şi casă să le cugete fiecare – fiindcă nimic nu e mai dulce ca ascultarea dumnezeieştilor cuvinte.

Ascultă ce grăieşte despre aceasta Prorocul: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea şi fagurul gurii mele” (Ps. 118, 103). Deci, acest fagur să îl pui pe masa cea de seară, ca să te umpli de toată desfătarea duhovnicească. Nu vedeţi pe oamenii cei înstăriţi cum după masă aduc cântăreţi din lăută si din fluier? Aceia fac teatru din casa lor: tu fă casa ta cer – şi o vei face nu schimbând zidurile, nu mutând temeliile, ci chemând pe Însuşi Stăpânul Cerurilor pe masa ta.

Nu se ruşinează de asemenea cine iubeşte pe Dumnezeu: că unde e învăţătură duhovnicească, acolo este şi întreagă înţelepciune, şi cuviinţă, şi blândeţe; unde sunt bărbat şi femeie şi copiii întru unire de cuget şi dragoste şi sunt legaţi laolaltă cu legăturile faptei bune, acolo este şi Hristos în mijlocul lor: fiindcă nu caută acoperiş de aur, nici stâlpi strălucitori, nici frumuseţea marmurelor, ci frumuseţea sufletului, şi bunul chip al cugetului, şi masă plină de dreptate, având roadele milosteniei: şi dacă vede aşa masă, degrabă ia parte la adunare şi stă de faţă. Că El a spus: “Flămând M-aţi văzut, şi M-aţi hrănit” (Mt. 25, 35).

Deci, când auzi un sărac că strigă jos cu mare glas, şi apoi dai ceva de la masa ta celui nevoiaş, prin rob L-ai chemat pe Stăpânul la masa ta, ai umplut-o toată de binecuvântări şi prin începătură ai dat pricină foarte mare ca să se umple vistieriile tale de multe bunătăţi. Iar Dumnezeul păcii şi al dragostei, Cel Ce dă pâine spre mâncare şi sămânţă semănătorului să înmulţească sămânţa voastră şi să sporească roadele dreptăţii întru voi toţi (II Cor. 9, 10), dând harul Său, şi să vă învrednicească de Împărăţia Cerurilor, de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui este slava, cinstea, stăpânirea, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cum pot sã admit cã credința mea este un act liber, dacã sunt atras: SF. AUGUSTIN

Nimeni nu poate sã vinã la mine dacã nu-l atrage Tatãl (In 6,44). Sã nu crezi cã este cineva atras împotriva voinței sale: sufletul este atras de iubire. Nici nu trebuie sã ne temem de a fi criticați din cauza acestor cuvinte evanghelice ale Sfintei Scripturi de cei care cântãresc cuvintele, dar sunt total incapabili sã înțeleagã realitãțile divine. Aceștia ar putea sã obiecteze: „Cum pot sã admit cã credința mea este un act liber, dacã sunt atras?” Eu rãspund: „Nu este de mirare cã simțim o putere de atracție asupra voinței. Și plãcerea are o astfel de putere de atracție”.

Ce înseamnã a fi atrași de plãcere? Cautã-ți bucuria în Domnul și el va asculta cererile inimii tale (Ps 36,4). Așadar, existã o anumitã desfãtare a inimii, prin care ea se bucurã de acea dulce pâine cereascã. Poetul Virgiliu a putut sã afirme: „Fiecare este atras de propria plãcere”. Așadar, nu de necesitate, ci de plãcere, nu de constrângere, ci de desfãtare. Cu atât mai mult, nu putem spune cã este atras la Cristos omul care își aflã desfãtarea în adevãr, în fericire, în dreptate, în viața veșnicã, din moment ce Cristos este chiar toate acestea? Sau au simțurile trupului plãcerile lor, iar sufletul nu ar trebui sã le aibã pe ale sale? Dacã sufletul nu-și are desfãtãrile sale, cum de psalmul spune: Fiii oamenilor își gãsesc adãpost la umbra aripilor tale, se saturã din belșugul casei tale, tu îi adãpi din șuvoaiele desfãtãrilor tale. Cãci la tine este izvorul vieții și în lumina ta vom vedea lumina? (Ps 35,8-10). Dã-mi unul care iubește și va înțelege tot ceea ce spun. Dã-mi unul care sã ardã de dorințã, unul cãruia îi este foame, care sã se simtã pelerin și însetat în acest pustiu, unul care sã aspire cãtre izvorul patriei veșnice, dã-mi unul care sã experimenteze înlãuntrul sãu toate acestea, și el va înțelege afirmația mea. Dacã însã vorbesc unei inimi reci și insensibile, nu va putea sã înțeleagã ceea ce spun. Tu arãți unei oi o ramurã verde și o atragi dupã tine. Arãți unui copil nuci și el este atras și aleargã într-acolo unde este atras: este atras de iubire, este atras fãrã sã îndure constrângere fizicã; este atras de legãtura care leagã inima. Așadar, dacã aceste desfãtãri și plãceri pãmântești, prezentate celor care le iubesc, exercitã asupra lor o forțã de atracție – deoarece este mereu adevãrat cã fiecare este atras de propria plãcere – cum sã nu fie capabil sã ne atragã Cristos, care ne este revelat de Tatãl? Ce altceva dorește sufletul mai mult, dacã nu adevãrul? De ce anume va trebui omul sã fie doritor, în ce scop va trebui sã doreascã faptul ca cerul gurii sale interne sã fie sãnãtos în judecarea adevãrului, dacã nu pentru a se hrãni cu înțelepciune, dreptate, adevãr, viațã nemuritoare?
De aceea, Domnul spune: Fericiți cei cãrora le este foame și sete de dreptate, aici pe pãmânt, pentru cã ei vor fi sãturați, sus în cer (cf. Mt 5,6). Îi dau ceea ce iubește, îi dau ceea ce sperã. Va vedea ceea ce acum, fãrã sã vadã, acceptã prin credințã. Se va hrãni cu realitatea de care îi este acum foame, se va adãpa cu realitatea de care acum înseteazã. Dar când și unde? La învierea morților, pentru cã: Eu îl voi învia în ziua de pe urmã (In 6,54).

Din Tratatul asupra Evangheliei dupã sfântul Ioan al sfântului Augustin, episcop (Trat. 26, 4-6: CCL 36, 261-263)

Sfântul IOAN CASSIAN ROMÂNUL

Către Episcopul Castor Despre cele opt gânduri ale rautatii
Dupa ce mai înainte am alcatuit cuvântul despre rânduielile chinoviilor, de data aceasta, nadajduind iarasi în rugaciunile Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt gânduri ale rautatii, adica despre cel al lacomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristarii, al trândaviei, al slavei desarte si al mândriei.

I. Despre înfrânarea pântecelui .

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveste îmbuibarii pântecelui; apoi despre chipul posturilor si despre felul si cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci dupa cum le-am primit de la Sfintii Parinti. Acestia n-au lasat un singur canon de postire, nici un singur chip al împartasirii de bucate, nici aceeasi masura pentru toti. Fiindca nu toti au aceeasi tarie si aceeasi vârsta; apoi si din pricina slabiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingase a trupului, însa un lucru au rânduit tuturor: sa fuga de îmbuibare si de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit ca este mai folositoare si mai ajutatoare spre curatie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsa pâna la o saptamâna. Caci zic: cel ce peste masura întinde postirea, tot peste masura se foloseste adeseori si de hrana. Din pricina aceasta se întâmpla ca uneori, din covârsirea postirii, slabeste trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicesti; iar alteori, prin prisosul mâncarii, se îngreuiaza si face sa se nasca în suflet nepasare si molesire. Au cercat Parintii si aceea ca nu tuturor le este potrivita mâncarea verdeturilor sau a legumelor si nici posmagul nu-1 pot folosi ca hrana toti. Si au zis Parintii ca unul mâncând doua litre de pâine e înca flamând, iar altul mâncând o litra, sau sase uncii, se satura. (Uncia este uncia romana: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singura regula pentru înfrânare: sa nu se amageasca nimeni cu saturarea pântecelui si sa nu se lase furat de placerea gâtlejului. Pentru ca nu numai deosebirea felurilor, ci si marimea cantitatii mâncarurilor face sa se aprinza sagetile curviei. Caci cu orice fel de hrana de se va umplea pântecele, naste samânta desfrânarii; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea sa se îmbete, ci si saturarea de apa, precum si prisosul a orice fel de hrana o moleseste si o face somnoroasa. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prapadul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul. Slabiciunea trupului nu dauneaza curatiei inimii, când dam trupului nu ceea ce voieste placerea, ci ceea ce cere slabiciunea. De bucate numai atât sa ne slujim, cât sa traim, nu ca sa ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu masura si cu socoteala, da trupului sanatatea, nu îi ia sfintenia. Regula înfrânarii si canonul asezat de Parinti, acesta este: Cel ce se împartaseste de vreo hrana sa se departeze de ea pâna mai are înca pofta si sa nu astepte sa se sature. Iar Apostolul zicând: "Grija trupului sa nu o faceti spre pofte", n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasa a vietii, ci grija cea iubitoare de placeri. De altfel pentru curatia desavârsita a sufletului nu ajunge numai retinerea de la bucate, daca nu se adauga la ea si celelalte virtuti. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul si prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint calauzeste sufletul spre curatie, când înseamna nu numai lipsa banilor, ci si lipsa poftei de-a-i avea. Retinerea de la mânie, de la întristare, de la slava desarta si mândrie, înfaptuieste curatia întreaga a sufletului. Iar curatia partiala a sufletului, cea a neprihanirii adeca, o înfaptuiesc în chip deosebit înfrânarea si postul. Caci este cu neputinta ca cel ce si-a saturat stomacul sa se poata lupta în cuget cu dracul curviei. Iata de ce lupta noastra cea dintâi trebuie sa ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci si prin priveghere, osteneala si cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul dupa împaratia cerurilor.

II. Despre duhul curviei si al poftei trupesti

A doua lupta o avem împotriva duhului curviei si al poftei trupesti. Pofta aceasta începe sa supere pe om de la cea dintâi vârsta. Mare si cumplit razboi este acesta si lupta îndoita cere. Caci acest razboi este îndoit, aflându-se si în suflet si în trup. De aceea trebuie sa dam lupta din doua parti împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desavârsitei neprihaniri si adevaratei curatii, de nu se va adauga si zdrobirea inimii si rugaciunea întinsa catre Dumnezeu si cetirea deasa a Scripturilor si osteneala si lucrul mâinilor, care abia împreuna pot sa opreasca cele neastâmparate ale sufletului si sa-1 aduca înapoi de la nalucirile cele de rusine. Mai înainte de toate însa, foloseste smerenia sufletului, fara de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie pazita inima cu toata strajuirea de gândurile murdare, "Caci dintru aceasta purced, dupa cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" si celelalte. Deoarece si postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci si spre trezvia mintii, ca nu cumva, întunecându-se de multimea bucatelor, sa nu fie în stare sa se pazeasca de gânduri.

Deci nu trebuie pusa toata stradania numai în postul cel trupesc, ci si în meditatie duhovniceasca, fara de care e cu neputinta sa urcam la înaltimea neprihanirii si curatiei adevarate. Se cuvine asadar, dupa cuvântul Domnului, "sa curatim mai întâi partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa se faca si cea din afara curata". De aceea sa ne sârguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta dupa lege si a lua cununa" dupa ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea si nevointa noastra, ci în ajutorul Stapânului nostru Dumnezeu. Caci dracul acesta nu înceteaza de a razboi pe om, pâna nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperemântul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la înaltimea curatiei. Fiindca lucrul acesta este mai presus de fire si cel ce a calcat întarâtarile trupului si placerile lui ajunge într-un chip oarecare afara din trup. De aceea este cu neputinta omului (ca sa zic asa) sa zboare cu aripile proprii la aceasta înalta si cereasca cununa a sfinteniei si sa se faca urmator îngerilor, de nu-1 va ridica de la pamânt si din noroi harul lui Dumnezeu. Caci prin nici o alta virtute nu se aseamana oamenii cei legati cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupesti, decât prin neprihanire. Printr-aceasta, înca pe pamânt fiind si petrecând, au, dupa cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri.

Iar semnul ca au dobândit desavârsit aceasta virtute, îl avem în aceea ca sufletul chiar si în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nalucirii de rusine. Caci desi nu se socoteste pacat o miscare ca aceasta, totusi ea arata ca sufletul boleste înca si nu s-a izbavit de patima. Si de aceea trebuie sa credem ca nalucirile cele de rusine ce ni se întâmpla în somn, sunt o dovada a trândaviei noastre de pâna aci si a neputintei ce se afla în noi, fiindca scurgerea ce ni se întâmpla în vremea somnului face aratata boala ce sade tainuita în ascunzisurile sufletului. De aceea si Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzisurile sufletului, unde stie ca stau si pricinile boalei, zicând: "Cel ce cauta la muiere spre a o pofti pe dânsa, a si preacurvit cu ea întru inima sa". Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curiosi si desfrânati, cât sufletul cel asezat înauntru, care foloseste rau ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De aceea si cuvântul întelepciunii nu zice: "Cu toata strajuirea pazeste ochii tai", ci: "Cu toata strajuirea pazeste inima ta"3, aplicând leacul strajuirii mai ales aceleia care foloseste ochii spre ceea ce voieste. Asadar aceasta sa fie paza cea dintâi a curatiei noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui1, adica începutul gândului vatamator prin care acela încearca sa se serpuiasca în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gândului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica învoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neîngaduita. Ci trebuie, precum este scris: "în dimineti sa ucidem pe toti pacatosii pamântului",2 adica prin lumina cunostintei sa deosebim si sa nimicim toate gândurile pacatoase de pe pamânt, care este inima noastra, dupa învatatura Domnului; si pâna ce sunt înca prunci, fiii Vavilonului, adica gândurile viclene, sa-i ucidem, zdrobindu-i de piatra3, care este Hristos. Caci de se vor face barbati prin învoirea noastra, nu fara mare suspin si grea osteneala vor fi biruiti. Dar pe lânga cele zise din dumnezeiasca Scriptura, bine este sa pomenim si cuvinte de ale Sfintilor Parinti. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El stia ca darul fecioriei nu se dobândeste numai prin departarea cea trupeasca de muere, ci si prin sfintenia si curatia sufletului, care se câstiga prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Parintii si aceea ca nu putem câstiga desavârsit virtutea curatiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastra adevarata smerenie a cugetului; nici de cunostinta adevarata nu ne putem învrednici, câta vreme patima curviei zaboveste în ascunzisurile sufletului. Dar ca sa desavârsim întelesul neprihanirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului si vom pune capat cuvântului: "Cautati pacea cu toata lumea si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul"1. Ca despre aceasta graieste, se vede din cele ce adauga, zicând: "Sa nu fie cineva curvar sau lumet ca Esau".2 Pe cât este asadar de cereasca si de îngereasca virtutea sfinteniei, pe atât este de razboita cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori sa ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci si cu zdrobirea inimii si cu rugaciuni dese împreunate cu suspine, ca sa stingem cuptorul trupului nostru, pe care împaratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin atâtarile poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lânga acestea, arma foarte tare pentru acest razboi avem privegherea cea dupa Dumnezeu. Caci precum paza zilei pregateste sfintenia noptii, asa si privegherea din vremea noptii deschide sufletului calea catre curatia zilei.

III. Despre iubirea de argint

A treia lupta o avem împotriva duhului iubirii de argint. Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atâtarile celorlalte patimi, adica a mâniei si a poftei, îsi iau prilejurile din-trup si îsi au oarecum începutul în rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia dupa vreme îndelungata. Boala iubirii de argint însa, venind din afara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare aminte. Dar de nu e bagata în seama, se face mai pierzatoare decât celelalte patimi si mai cu anevoie de înfrânt. Caci e "radacina tuturor rautatilor",3 dupa Apostolul. Sa bagam numai de seama: îmboldirile cele firesti ale trupului se vad nu numai la copii, în care nu este înca cunostinta binelui si a râului, ci si la pruncii cei prea mici si sugaci care nici urma de placere nu au în ei, însa îmboldirea fireasca arata ca o au. De asemenea observam la prunci si acul mâniei, când îi vedem porniti asupra celui ce i-au nacajit. Iar acestea le zic, nu ocarând firea ca pricina a pacatului (sa nu fie), ci ca sa arat ca mânia si pofta au fost împreunate cu firea omului de catre însusi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândavie aluneca din cele firesti ale trupului în cele afara de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lasata de Ziditorul spre nasterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la altii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul mâniei s-a semanat în noi spre mântuire, ca sa ne mâniem asupra pacatului, nu ca sa ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e pacatoasa, chiar daca o folosim noi rau. Sau vom învinovati pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuintare necesara si folositoare e vinovat, daca cel ce 1-a primit îl foloseste pentru ucidere?

Am spus acestea, vrând sa aratam ca patima iubirii de argint nu~si are pricina în cele firesti, ci numai în voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta când gaseste sufletul caldicel si necredincios, la începutul lepadarii de lume, strecoara într-însul niscai pricini îndreptatite si la parere binecuvântate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea îi zugraveste monahului în cuget batrânete lungi si slabiciune trupeasca si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici macar când este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sunt foarte parasiti si ca de na va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoara în minte gândul ca nici nu va putea ramâne multa vreme în manastire, din pricina greutatii îndatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui. Iar dupa ce cu astfel de gânduri îi amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, îl îndupleca vrajmasul sa învete si vreun lucru de mâna de care sa nu stie Avva, din care îsi va putea spori argintul pe care îl râvneste. Pe urma îl înseala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i în minte câstigul ce-1 va avea din lucrul mâinilor si apoi traiul fara griji. Si asa, dându-se cu totul grijii câstigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întunerecul deznadejdii, care îl cuprinde în caz ca nu are parte de câstig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai "radacina tuturor rautatilor", ci si "închinare la idoli". Sa luam seama deci, la câta rautate târaste boala aceasta pe om, daca îl împinge si la slujirea la idoli. Caci dupa ce si-a departat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeste idolii oamenilor scobiti în aur.

Întunecat de aceste gânduri si sporind la si mai mult rau, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se razvrateste, sufere, cârteste la orice lucru, raspunde împotriva si nemaipazind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prapastie. Nu se multumeste cu hrana cea de toate zilele si striga pe fata ca nu mai poate sa rabde acestea la nesfârsit. Spune ca Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a încuiat mântuirea sa numai în Manastirea aceea; si ca de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei pusi de o parte, dând ajutor socotintii acesteia stricate, îl sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mândrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea în Manastire ca ar avea trebuinta de îndreptare, nu baga în seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate câte se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mânia sau întrista, ca sa nu para usuratec, iesind fara pricina din Manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din Manastire, amagindu-1 cu soapte si vorbe desarte, nu se da îndarat sa o faca, vrând sa aiba un împreuna lucrator la fapta sa cea rea. Si asa aprinzându-se de focul banilor sai, iubitorul de argint nu se va putea linisti niciodata în Manastire, nici nu va putea sa traiasca sub ascultare. Iar când dracul îl va rapi ca un lup din staul si, despartindu-1 de turma, îl va lua spre mâncare, atunci lucrarile rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu sa le împlineasca, îl va face vrajmasul sa le împlineasca în chilie zi si noapte cu multa râvna; nu-1 va slobozi însa sa pazeasca chipul rugaciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, dupa ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toata sârguinta îl îndupleca sa o aiba numai spre lucrul mâinilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotriva atât dumnezeiestile Scripturi, cât si învataturile Parintilor. Primul e cel care face pe monahi sa agoniseasca si sa adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepadat de avutii sa se caiasca, punându-le în minte gândul sa caute cele pe care le-au daruit lui Dumnezeu; în sfârsit al treilea e cel care, legând de la început pe monah de necredinta si moleseala, nu-1 lasa sa izbaveasca desavârsit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de saracie si neîncredere în purtarea de grija a lui Dumnezeu, îndemnându-1 sa calce fagaduintele pe care le-a facut când s-a lepadat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am gasit osândite în dumnezeiasca Scriptura. Asa Ghiezi, voind sa dobândeasca banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învatatorul sau voia sa i-1 lase drept mostenire si în loc de binecuvântare a mostenit lepra vesnica prin blestemul Proorocului.1 Iuda, voind sa recapete banii, de care mai-nainte se lepadase urmând lui Hristos, a cazut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stapânului, ci si viata cea trupeasca a sa prin silnica moarte a sfârsit-o2. Iar Anania si Salira, oprind o parte din pretul vânzarii, se pedepsesc cu moartea prin gura apostoleasca3. Marele Moise porunceste si el în a "Doua lege", în chip tainic, celor ce fagaduiesc sa se lepede de lume, dar de frica necredintei se tin iarasi de lucrurile pamântesti: "De este cineva fricos si-i tremura inima de teama, sa nu iasa la razboi, ci sa se întoarca acasa, ca nu cumva cu frica lui sa sperie si inimile fratilor sai"4. Poate fi ceva mai întemeiat si mai lamurit decât aceasta marturie? Oare nu învatam din aceasta cei ce ne lepadam de lume, sa ne lepadam desavârsit si asa sa iesim la razboi, ca nu cumva punând început slabanog si stricat, sa întoarcem si pe ceilalti de la desavârsirea evanghelica, semanând temere într-însii? Chiar si cuvântul bine zis în Scripturi: "ca mai bine este a da decât a lua",5 îl tâlcuiesc rau acestia, fortându-1 si schimbându-i întelesul, ca sa potriveasca cu ratacirea si cu pofta lor de argint. De asemenea învatatura Domnului care zice: "Daca vrei sa fii desavârsit, vinde-ti averile tale si le da saracilor si vei avea comoara în ceruri; si venind urmeaza-mi Mie".6 El chibzuiesc ca decât sa fii sarac mai fericit lucru este a stapâni peste o bogatie proprie si din prisosul ei a da si celor ce au lipsa. Sa stie însa unii ca acestia ca înca nu s-au lepadat de lume, nici n-au ajuns la desavârsirea monahiceasca, câta vreme se rusineaza de Hristos si nu iau asupra lor saracia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor sa-si slujeasca lor si celor ce au trebuinta, spre a împlini fagaduinta calugareasca si a fi încununati cu Apostolul, ca unii cari, dupa ce si-au risipit vechea bogatie, lupta ca Pavel lupta cea buna în foame si în sete, în ger si fara haine1. Caci daca Apostolul ar fi stiut ca pentru desavârsire mai de trebuinta este vechea bogatie, nu si-ar fi dispretuit starea sa de cinste, caci zice despre sine ca a fost om de vaza si cetatean roman2. Asemenea si cei din Ierusalim, care îsi vindeau casele si tarinile si puneau pretul la picioarele Apostolilor3, n-ar fi facut aceasta, daca ar fi stiut ca Apostolii tin de lucru mai fericit si mai chibzuit ca fiecare sa se hraneasca din banii sai si nu din osteneala proprie si din ceea ce aduc neamurile. Înca mai lamurit învata despre acestea acelasi Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: "Iar acum merg la Ierusalim ca sa slujesc Sfintilor, ca a binevoit Macedonia si Ahaia sa faca o strângere de ajutoare pentru cei lipsiti dintre Sfintii din Ierusalim. Ca au binevoit, dar le sunt si datori".4 Dar si el însusi, fiind adesea pus în lanturi si în închisori si ostenit de calatorii, sau împiedecat de acestea sa-si câstige hrana din lucrul manilor sale, precum obisnuia, spune ca primit-o de la fratii din Macedonia, care au venit la el: "Si lipsa mea au împlinit-o fratii cei ce au venit din Macedonia"5. Iar Filipenilor le scrie: "Si voi Filipenilor stiti ca iesind eu din Macedonia, nici o biserica nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat si luat, decât voi singuri. Ca si în Thesalonic odata si de doua ori mi-ati trimis cele de trebuinta"1.

Asadar, dupa parerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiti decât Apostolul si acestia, fiindca i-au dat din averile lor si lui cele de trebuinta. Dar nu va cuteza nimeni sa zica aceasta, daca nu cumva a ajuns la cea mai de pe urma nebunie a mintii.

Deci daca vrem sa urmam poruncii evanghelice si întregii Biserici celei dintru început, întemeiata pe temelia Apostolilor, sa nu ne luam dupa socotintele noastre, nici sa întelegem rau cele zise bine. Ci, lepadând parerea noastra cea molesita si necredincioasa, sa primim întelesul cel adevarat al Evangheliei. Caci numai asa vom putea urma Parintilor si nu ne vom desparti niciodata de stiinta vietii de obste, ci ne vom lepada cu adevarat de lumea aceasta: Bine este deci sa ne amintim si aci de cuvântul unui Sfânt, care spune ca Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepadase fara hotarâre de lume si mai tinea ceva din banii sai, un cuvânt ca acesta: "Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai facut!" Trebuie asadar sa taiem cu toata sârguinta din sufletul nostru "radacina tuturor rautatilor", care este iubirea de argint, stiind sigur ca de ramâne radacina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândeste nepetrecând în viata de obste, caci numai în ea nu avem sa purtam de grija nici macar de trebuintele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania si a Safirei, sa ne înfricosam a ne lasa ceva noua din averea noastra veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei vesnice, sa ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârsitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, sa ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepadat, dispretuindu-le. Iar peste acestea toate, sa avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fara de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu asteptam, sa vie Domnul nostru si sa afle constiinta noastra întinata cu iubirea de argint. Caci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: "Nebune, într-aceasta noapte voi cere sufletul tau, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?"1

IV. Despre mânie

A patra lupta o avem împotriva duhului mâniei. Si câta trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit în inima noastra si orbind cu turburari întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavârsirea statului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge în stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. "Caci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu".2 Dar nu ne vom face partasi nici de întelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii întelepti. Fiindca s-a scris: "Mânia în sânul celor fara de minte salasluieste"3. Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: "Mânia si pe cei cuminti îi pierde:1 Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: "Mânia barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu"2. Nici podoaba si chipul cel bun nu-1 putem dobândi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: "Barbatul mânios nu este cu bun chip"3. Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavârsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mânia si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: "Toata amaraciunea si iutimea si mânia si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea"4. Iar când a zis "toata", nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mânia sa fie trebuincioasa sau îndreptatita. Deci cel ce vrea sa îndrepte pe fratele sau când greseste, sau sa-1 certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvântul Evangheliei: "Doctore, vindeca-te pe tine însuti", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar bârna din ochiul tau n-o cunosti"5.

Din orice fel de pricina ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-1 lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiata sau neîntemeiata, la fel întuneca puterea vazatoare.

Numai atunci întrebuintam mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne învata Proorocul zicând: "Mâniati-va si nu pacatuiti";6 adica aprindeti mânia asupra patimilor voastre si asupra gândurilor rele si nu pacatuiti savârsind cele puse de ele în minte. Acest înteles îl arata limpede cuvântul urmator: "... pentru cele ce ziceti întru inimile voastre, în asternuturile voastre va pocaiti"1; adica atunci când vin în inima voastra gândurile cele rele scoate-ti-le afara cu mânie, iar dupa ce le veti fi scos, aflându-va ca pe un pat al linistei sufletului, pocaiti-va. împreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui si adaugând: "Soarele sa nu apuna peste mânia voastra, nici sa dati loc diavolului";2 adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-1 mâniati prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere în voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari soarele dreptatii si tamaduire va fi în aripile lui".

Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pâna la apusul soarelui nu ni se îngaduie sa tinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în salbaticia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mânia nu numai pâna la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvântul, ci prin tacere îsi sporesc veninul tinerii de minte a râului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mânia cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta si Domnul porunceste în Evanghelii sa lasam darul înaintea altarului si sa ne împacam cu fratele nostru. Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pâna ce mânia si tinerea de minte a raului se afla înca în noi. Asemenea si Apostolul, zicând: "Neîncetat va rugati" si "Barbatii sa se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fara mânie si fara gânduri", ne învata aceleasi lucruri. Ramâne asadar ca sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati înaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara mânie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori când sunt întristati sau turburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt turburati, Doctorul sufletelor, vrând sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile mâniei, ne porunceste ca nu numai când suntem noi mâhniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne împacam, ci si daca el s-a mâhnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-1 tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul..

Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramânt, totusi zice si ea: "Sa nu urasti pe fratele tau întru inima ta",1 si iarasi: "Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)"2. Deci si acolo se opreste nu numai mânia cu fapta, ci se osândeste si cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea împotriva duhului mâniei, a carui boala o avem înlauntrul nostru.

Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne mâniem pe oameni, ca si când acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre mânie, sau fiindca e mai usor sa dobândim virtutea îndelungii rabdari în singuratate. Caci din mândrie si din vointa de a nu ne învinui pe noi însine si de a nu pune pe seama trândaviei noastre pricinile turburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pâna ce aruncam pricinile neputintei noastre în socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavârsirea îndelungii rabdari. Capatul îndreptarii si al pacii noastre nu se câstiga din îndelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii rabdari, cautând pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, încât nu-i lasa sa se simta pe ei însisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune în minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au câstigat îndelunga rabdare si smerenia, pâna nu este cine sa-i ispiteasca si Sa-i probeze. Dar când vine vreo pricina, care îi stârneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar îndata ca niste cai fara frâu, hraniti multa vreme în liniste si odihna, din ocoalele lor si târasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile în noi, când e încetata legatura cu oamenii, încât pierdem si umbra suferirii si a îndelungii rabdari, pe care în tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru întrelasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite în culcusurile lor din pustie, de îndata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îsi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, îsi dau veninul pe fata când apuca pe cineva care s-a apropiat si-i întarâta. De aceea cei ce cauta desavârsirea blândetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufletite. Caci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, ca ma porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor când voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, când ma sileam sa scapar si nu iesea foc îndata. Asa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufletite.

Drept aceea, de vrem sa dobândim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa înfrânam, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci si mânia din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura în vremea mâniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseste a-ti curati inima de tinerea minte a raului si a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decât roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca îl ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aci nu vad oamenii varsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osânda, nu numai pentru fapte, ci si pentru gânduri si hotarâri, precum însusi zice prin Prorocul: "Iata vin sa adun faptele si gândurile lor". La fel zice si Apostolul: "însesi gândurile lor se vor învinui sau apara între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor".2 Dar însusi Stapânul, învatându-ne ca trebuie sa lepadam toata mânia, zice în Evanghelie: "Cel ce se mânie pe fratele sau vinovat va fi judecatii"1. Asa sta în copiile cele bune (cuvântul în desert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem în toate chipurile radacina si scânteia însasi a mâniei si nici o pricina a ei sa nu pastram în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricina asa zisa întemeiata,mai pe urma sa alunecam în turbarea mâniei fara temei.

Iar leacul desavârsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria statului drept, nici cârma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câta vreme ne va stapâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în fata icoana mortii, care nu stim când poate veni,sa ne pazim pe noi însine de mânie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamântesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapâniti de mânie si ura, vinovati vom fi judecatii.

V. Despre întristare

A cincea lupta o avem împotriva duhului întristarii, care întuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-1 opreste de la toata lucrarea cea buna. Când duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l întuneca în întregime, nu-i mai îngaduie sa-si faca rugaciunile cu osârdie, nici sa staruie cu folos pe lânga sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie blând si smerit fata de frati. Îi pricinuieste scârba fata de toate lucrurile si fata de însasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, întristarea turbura toate sfaturile mântuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facându-1 ca pe un iesit din minte si legându-1 de gândul deznadejdii. De aceea, daca avem de gând sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul întristarii.1 Caci precum molia roade haina si cariul lemnul, asa întristarea manânca sufletul omului. Ea îl face sa ocoleasca toata întâlnirea buna si nu-1 lasa sa primeasca cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i îngaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amaraciune si de nepasare. în sfârsit îi pune în minte gândul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de turburare si nu-1 lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste înauntru, facându-se aratata când vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind înauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranile sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobândeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecând si exercitându-ne cu cei virtuosi. Când asadar pentru oarecari pricini, zise "îndreptatite", ne despartim de frati, n-am taiat pricinile întristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie împotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarale salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: "Fiarale salbatice vor fi cu tine în pace".1 Deci mai întâiu trebue sa luptam împotriva, duhului întristarii, care împinge sufletul la desnadejde, ca sa-1 alungam din inima noastra. Caci acesta n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa ce a vândul pe Domnul. Sa ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocainta pentru pacate si e împreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: "întristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mântuire, fara parere de rau"2. Caci întristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintii, e împreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, blând,3 gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga rabdare, bunatatea, credinta si înfrânarea. De la întristarea cea protivnica însa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trândavia, lipsa de rabdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugaciune. De aceasta întristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de mânie si de toate celelalte patimi. Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosL

VI. Despre trândavie

A sasea lupta o avem împotriva duhului trândaviei, care e înjugat cu duhul întristarii si lucreaza împreuna. Cumplit si apasator e acest drac si neîncetat razboieste pe monahi. El cade pe la al saselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleseala, întristare si scârba chiar si fata de locul unde se afla si de fratii cu care petrece, ba si fata de orice lucrare si de însasi cetirea dumnezeiestilor Scripturi. Îi pune în minte si gânduri de mutare, soptindu-i ca de nu se va muta într-alte locuri, desarta îi va fi toata vremea si osteneala. Pe lânga acestea mai stârneste si foame într-însul pe la al saselea ceas, câta nu i s-ar fi întâmplat chiar dupa un post de trei zile, sau dupa un drum foarte îndelungat, sau dupa o osteneala grea. Apoi îi pune în minte gândul ca nu va putea scapa de boala si greutatea aceasta în nici un chip altfel, fara numai de va iesi des si se va duce la frati, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputinciosi. Iar daca nu-1 poate însela numai cu acestea, îl scufunda în somn greu si se napusteste si mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt fel, fara numai prin rugaciune, prin retinerea de la vorbe desarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeiesti si prin rabdarea în ispite. De nu va gasi înca pe monah îmbracat cu aceste arme, îl va sageta cu sagetile sale si-1 va face nestatornic, împrastiat si lenes, îndemnându-1 sa colinde manastiri multe si sa nu se îngrijeasca de nimic altceva, fara numai sa afle unde se fac mâncari si bauturi mai bune. Caci nimic nu-si naluceste mintea lenesului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încâlceste apoi cu lucruri lumesti si putin câte putin îl atrage în îndeletniciri vatamatoare, pâna ce îl scoate cu totul si din cinul monahicesc.

Stiind dumnezeiescul Apostol ca aceasta boala e foarte grea si ca un doctor iscusit vrând s-o smulga din sufletele noastre din radacini, arata mai ales pricinile din care se naste, zicând: "Va poruncim voua fratilor, întru numele Domnului nostru lisus Hristos, sa va feriti de tot fratele care umbla fara de rânduiala si nu dupa predania care ati luat de la noi. Ca însiva stiti cum trebuie sa urmati noua, ca noi n-am umblat fara de rânduiala între voi, nici am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu osteneala si truda lucrând zi si noapte, ca sa nu îngreunam pe nimeni dintre voi. Nu doar ca n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi sa ne aveti pilda spre a urma noua. Când ne aflam ia voi acestea va porunceam, ca daca cineva nu lucreaza, nici sa nu manânce. Auzim ca sunt unii dintre voi, care umbla fara rânduiala nimica lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim si-i rugam întru Hristos lisus, ca întru liniste lucrând sa manânce pâinea lor".1 Sa luam aminte cât de lamurit ne arata Apostolul pricinile trândaviei, când numeste "fara de rânduiala" pe cei ce nu lucreaza, dezvaluind prin acest singur cuvânt multele lor pacate. Caci cel fara de rânduiala este si fara de evlavie si obraznic în cuvinte si gata spre batjocura, de aceea si incapabil de liniste si rob trândaviei. Drept aceea porunceste tuturor sa se departeze de ei, ferindu-se ca de ciuma. Apoi zice: "Si nu dupa predania, care ati luat de la noi", aratând prin cuvintele acestea ca aceia sunt mândri si dispretuitori si desfac predaniile apostolice. Si iarasi zice: "în dar n-am mâncat pâine de la nimeni, ci cu osteneala si truda, lucrând zi si noapte". învatatorul neamurilor, propovaduitorul Evangheliei, cel rapit pâna la al treilea cer,1 cel ce zice ca Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie sa traiasca2, lucreaza cu osteneala si truda zi si noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru si vom cauta odihna trupeasca, odata ce nu ni s-a încredintat nici propovaduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grija a sufletului nostru? Apoi aratând si mai lamurit vatamarea ce se naste din sederea fara lucru, adauga: "nimica lucrând, ci iscodind". Caci din sederea fara lucru iese iscodirea si din iscodire neorânduiala si din neorânduiala tot pacatul. Aratându-le apoi si tamaduirea, zice: "Iar unora ca acestora le poruncim ca întru liniste lucrând sa-si manânce pâinea lor". Pe urma le spune într-un chip si mai dojenitor: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manânce". De aceste porunci apostolesti fiind învatati Sfintii Parinti cei din Egipt, nu îngaduie nici o vreme în care monahii sa ramâna fara lucru, mai ales cei tineri, stiind ca prin rabdarea lucrului alunga trândavia, îsi dobândesc hrana si ajuta celor lipsiti. Caci nu lucreaza numai pentru trebuintele lor, ci din prisos dau si strainilor, saracilor si celor din închisori, crezând ca o atare facere de bine este o jertfa sfânta si bine primita la Dumnezeu. înca zic Parintii si aceasta: ca cel ce lucreaza, e razboit adesea numai de un drac si numai de acela e nacajit, pe când cel ce nu lucreaza, de nenumarate duhuri este robit. Pe lânga acestea, bine este sa aducem si un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Parinti, pe care 1-a zis catre mine. Caci sezând eu putina vreme în pustie, am fost suparat de trândavie si m-am dus la dânsul si am zis: "Ieri fiind cumplit suparat de trândavie si slabind foarte, nu m-as fi izbavit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel". Si mi-a raspuns la aceasta Avva Moisi si a zis: "Sa stii ca nu te-ai izbavit de ea, ci si mai mult te-ai dat prins si rob. Deci sa stii ca mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rânduiala, daca nu te vei stradui de acum înainte sa o birui cu rabdarea, cu rugaciunea si cu lucrul mâinilor".

VII. Despre slava desarta

A saptea lupta o avem împotriva duhului slavei desarte. Patima aceasta este foarte felurita si foarte subtire si nu o baga de seama usor nici însusi cel ce patimeste de dânsa. ' Atacurile celorlalte patimi sunt mai vadite si de aceea e mai usoara oarecum lupta cu dânsele, caci sufletul cunoaste pe protivnicul sau si îndata îl rastoarna prin împotrivirea cu cuvântul si prin rugaciune. Dar pacatul slavei desarte, având multe înfatisari, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearca sa sageteze pe ostasul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tacere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugaciune, citire, liniste, pâna si prin îndelunga rabdare. Pe cel ce nu izbuteste sa-1 amageasca spre slava desarta prin scumpetea hainelor, încearca sa-1 ispiteasca prin îmbracamintea proasta si pe cel ce nu 1-a putut face sa se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin asa zisa rabdare a necinstei; iar pe cel ce nu 1-a putut împinge la slava desarta pentru destoinicia în cuvânt, îl amageste prin tacere, facându-1 sa-si închipuie ca a dobândit linistea. Daca n-a putut molesi pe cineva prin belsugul bucatelor, îl slabanogeste prin postul pe care îl tine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toata îndeletnicirea da prilej de razboi acestui drac viclean. Pe lânga acestea el îl face pe monah sa se gândeasca si la preotie. Îmi aduc aminte de un batrân, pe când petreceam în pustia sketica. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de usa 1-a auzit graind. Si socotind batrânul ca ceteste din Scriptura a stat sa asculte, pâna ce a simtit ca fratele îsi iesise din minte din pricina slavei desarte si se hirotonisise pe sine diacon, facând tocmai otpustul celor chemati. Deci cum a auzit batrânul acestea, împingând usa a intrat si întâmpinându-1 fratele i s-a închinat dupa obicei si ceru sa afle de la el, daca de multa vreme asteapta la usa. Iar batrânul i-a raspuns în gluma, zicând: "Acum venii când faceai tu otpusul celor chemati". Auzind fratele acestea, a cazut la picioarele batrânului, cerându-i sa se roage pentru dânsul, ca sa se izbaveasca de ratacirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrând sa arat la câta nesimtire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea sa se lupte desavârsit si sa ia cununa dreptatii desavârsite sa se straduiasca în toate chipurile sa biruie aceasta fiara cu multe capete. Sa aiba pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: "Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic sa nu faca uitându-se dupa lauda oamenilor, ci numai rasplata lui Dumnezeu sa o caute. Sa lepede necontenit gândurile care vin în inima lui si îl lauda, si sa se dispretuiasca pe sine înaintea lui Dumnezeu. Caci numai asa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se izbaveasca de duhul slavei desarte.

VIII. Despre mândrie

A opta lupta o avem împotriva duhului mândriei, ceasta este foarte cumplita si mai salbateca decât toate cele de pâna aci. Ea razboieste mai ales pe cei desavârsiti si pe cei ce s-au urcat pâna aproape de culmea virtutilor, încercând sa-i prabuseasca. Si precum ciuma cea aducatoare de stricaciune nimiceste nu numai un madular al trupului, ci întreg trupul, asa mândria nu strica numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, desi turbura sufletul, se razboieste numai cu virtutea opusa si cautând sa o biruiasca pe aceea, întuneca numai în parte sufletul. Patima mândriei însa întuneca întreg sufletul si-1 prabuseste în cea mai adânca prapastie. Ca sa întelegem mai lamurit cele zise, sa luam seama la lucrul urmator: îmbuibarea stomacului se sârguieste sa strice înfrânarea: curvia, curatia; iubirea de argint, saracia; mânia, blândetea; si celelalte feluri ale pacatului asemenea pe celelalte virtuti opuse. Dar pacatul mândriei, când pune stapânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si înalta, îl darâma în întregime si îl surpa pâna în temelii. Marturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mândrie a cazut din cer. Caci fiind zidit de Dumnezeu si împodobit cu toata virtutea si întelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darul Stapânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-1 Proorocul zice: "Ai zis întru inima ta: sedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri si voi fi asemenea Celui Prea înalt".1 Iata tu om esti si nu Dumnezeu. Si iarasi alt Prooroc zice: "Ce te falesti întru rautate puternice?"2 si celelalte ale psalmului. Deci, stiind acestea, sa ne temem si "cu toata strajuirea sa pazim inima noastra"3 dinspre duhul mândriei cel purtator de moarte, zicând în noi însine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: "Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine"1, si cel zis de Domnul: "Fara de Mine nu puteti face nimic"2, sau cel zis de Proorocul: "Daca Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",3 si în sfârsit cel zis de Apostol: "Nu a celui ce voieste, nici a celui ce alearga, ci a lui Dumnezeu, care-miluieste"4. Caci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia si de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup si sânge nu va putea ajunge la desavârsire, decât prin mila lui Hristos si prin harul Sau. Pentru ca zice Iacov: "Toata darea cea buna de sus este";5iar Apostolul Pavel zice: "Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar daca ai luat, ce te lauzi ca si cum n-ai fi luat si te falesti ca de ale tale?".6

Iar ca mântuirea ne vine prin harul si mila lui Dumnezeu, ne da marturie adevarata tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca pret al virtutii, ci prin harul si mila lui Dumnezeu. Acestea stiindu-le Parintii nostri, toti cu un glas au învatat, ca nu putem ajunge într-alt fel la desavârsirea virtutii, fara numai prin smerenie. Iar aceasta se naste din credinta, din frica lui Dumnezeu, din blândete si din saracia desavârsita, prin care ne vine si dragostea desavârsita, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava în veci. Amin.