luni, 18 octombrie 2010

Ultimul reper: nihilismul (IV)

Dar anti-metafizica lui Nietzsche rămâne încă o metafizică. În fond, răsturnarea metafizicii platoniciene, operată de Nietzsche, ţine de jocul însuși al metafizicii, de o combinatorică până la urmă sterilă. Nietzsche nu depăşeşte metafizica. Anti-metafizica lui e tot o metafizică.


Ce consecinţe are pentru om moartea lui Dumnezeu vestită de Nebunul lui Nietzsche? În Nietzsches Wort 'Gott ist tot', Martin Heidegger afirmă : “Dacă Dumnezeu în calitate de cauză supra-sensibilă şi ca finalitate a oricărei realităţi a murit, dacă lumea supra-sensibilă a Ideilor / Formelor a pierdut întreaga forţă de obligare [constrîngere] şi, mai ales. de trezire şi înălţare, omul nu mai ştie de ce să se prindă: nu mai rămâne aşadar nimic care l-ar putea orienta”.

Tocmai pentru acest motiv, Friedrich Nietzsche se întreabă: “Nu rătăcim oare printr-un neant infinit?”. Ca dispariţie a oricărui reper, nihilismul se abate aşadar asupra lumii: “Nihilismul, cel mai neliniştitor dintre toţi musafirii, e în faţa porţii”.

Dar nihilismul - spune Martin Heidegger - nu e o doctrină şi din cadrele sale nu se poate evada: “În istoria lumii, nihilismul e o mişcare ce precipită popoarele în sfera puterii Timpurilor Moderne”; el e o mişcare neliniştitoare, care nu-şi poate numi originile.

Într-un cuvînt, nihilismul nu e o formă de liberă cugetare sau de ateism. El e cadrul în care se mişcă de câteva secole gândirea modernă...

Emil Ghețu


N. A. Maurice Chabas (1862-1947): Mireille (detaliu).

Încă o dată despre afirmația "Dumnezeu a murit" (III)

Enunțul lui Nietzsche – Gott ist tot - aminteşte a afirmație a lui Hegel, care constată şi el că “sentimentul pe care se sprijină religia epocii noi [este] sentimentul că Dumnezeu însuşi e mort”. Pe aceeaşi linie se înscrie, probabil, şi cugetarea lui Blaise Pascal (care preia un gând din Plutarh): “Marele Pan a murit”.


Prin urmare, Nietzsche se înscrie pe o linie venerabilă a metafizicii şi nu inaugurează neapărat discuţia despre moartea şi consecinţele eclipsei divinului. Și nici aceea despre nihilism.

În 1886, Friedrich Nietzsche adaugă o a cincea carte la Ştiinţa voioasă. Aforismul 343 afirmă că evenimentul recent cel mai important şi anume acela al morţii lui Dumnezeu începe să-şi arunce “primele umbre” asupra Europei. În aforismul 343, Nietzsche se referă aparent la Dumnezeul creştin, dar el desemnează prin numele Dumnezeu –după cum sugerează Martin Heidegger, în Nietzsches Wort 'Gott ist tot' -, “domeniul Ideilor şi idealurilor” [domeniul inteligibilului postulat de Platon].

Ce trebuie să înţelegem prin sintagma “domeniul Ideilor / Formelor şi idealurilor”?

Martin Heidegger precizează: “De la Platon şi mai exact odată cu interpretarea elenistică şi creştină a filosofiei platoniciene, această lume supra-sensibilă e considerată ca adevărata lume, lumea propriu-zis reală. Lumea sensibilă, dimpotrivă, nu e decât un aici-jos, o lume schimbătoare, deci pur aparentă şi ireală. Aici-jos e valea plângerii, prin opoziţie cu muntele fericirii eterne, în lumea de dincolo. Dacă noi numim, cum face Kant, lumea sensibilă ‘lume fizică’, în sensul larg al cuvântului, atunci lumea supra-sensibilă e lumea metafizică”.

Şi Heidegger continuă: “Astfel spus ‘Dumnezeu a murit’ semnifică [următorul lucru]: lumea supra-sensibilă e fără putere eficientă. Ea nu dă naştere la nici o viaţă. Nu creaza nimic. Metafizica sau, mai corect, ceea ce credea Nietzsche că este metafizica adică filosofia occidentală înţeleasă ca platonism a ajuns la capăt, și-a epuizat toate posibilitățile de dezvoltare. În ce-l priveşte pe Nietzsche, el îşi concepe filsofia ca pe o mişcare anti-metafizică, adică – în opinia lui – anti-platoniciană”.

Emil Ghețu


N. A. Vincent van Gogh: La nuit étoilée, le Rhône à Arles (1888).

Din nou despre enunțul Gott ist tot (II)

Afirmaţi Smintitului din Știința voioasă cu privire la moartea divinităţii – continuă Heidegger, în studiul Nietzsches Wort 'Gott is tot' - nu aparţine unui ateu sau unui individ care nu e în toate minţile şi nici unui iluminat / clarvăzător, care prezice (în stare de transă) un viitor îndepărtat. Ea nu e numaidecît o afirmaţie personală, rod al unei impresii subiective.


Ea nu e nici o declaraţie de necredinţă. În realitate, afirmaţia Dumnezeu a murit rezumă o mişcare istorică, de mai bine de două milenii, mişcare fatală, care trebuia să conducă, într-un final, aici, la constatarea şi afirmarea morţii lui Dumnezeu (și la nihilism).

Enunţul lui Nietzsche rezumă aşadar destinul acestei mişcări istorice, care începe cu platonismul şi continuă cu teologia creştină (din Evul Mediu). Dar Nietzsche nu este cel dintâi gânditor care presimte moartea lui Dumnezeu. Gândul straniu al acestei morţi l-a bântuit pe Nietzsche încă în lucrările sale timpurii. În materialele pregătitoare pentru Naşterea tragediei (lucrare din 1870) s-a păstrat o notă care spune: “Eu cred în această vorbă a vechilor germani: toţi zeii trebuie să moară” [toţi zeii sunt sortiţi morţii].

Va urma...

Comentariul lui Heidegger la enunţul lui Nietzsche: “Dumnezeu a murit” (I)

Heidegger îşi propune să explice semnificaţia afirmaţiei nietzscheene Gott ist tot în cadrul unei discuţii mai largi despre nihilism şi despre esenţa nihilismului. Dar această discuţie despre nihilism, constată gînditorul german, încă nu a avut loc; ea abia trebuie să înceapă. Metafizica occidentală, crede Martin Heidegger, se află într-un stadiu terminal: posibilităţile ei de dezvoltare au fost deja epuizate.

Răsturnarea metafizicii (a platonismului, mai precis) operată de Nietzsche marchează tocmai acest final: metafizica se află la sfîrşit şi ea poate fi cel mult depăşită într-o direcţie pe care Heidegger nu o vede încă, dar pe care o bănuiește. Aş menţiona în treacăt că Heidegger a redactat mai multe eseuri pe tema depăşirii metafizicii. Noi ne vom referi aici și acum doar la Nietzsches Wort 'Gott ist tot' (1943)...

Ce se întâmplă acum, în stadiul terminal al metafizicii? Heidegger precizează: “Supra-sensibilul nu mai e decât produsul inconsistent al sensibilului. Dar depreciindu-i astfel contrariul, sensibilul s-a renegat pe el însuşi în esenţa sa. Destituirea supra-sensibilului suprimă de asemenea purul sensibil şi, prin asta, diferenţa dintre [sensibil şi inteligibil]”.

Destituirea ajunge la o poziţie neutră, exprimată printr-un nici-nici. Se accede la un “non-raţional” sau, mai corect, la ceva imposibil de gîndit, de prins de către raţiune. Friedrich Nietzsche desemnează această neputinţă, această imposibilitate de a mai putea gândi diferenţa dintre sensibil şi inteligibil ca nihilism. Nihilismul, adaugă Heidegger, e numele unei mişcări istorice. Nietzsche caracterizează şi defineşte nihilismul prin afirmaţia metaforică “Dumnezeu a murit”. Ce vrea să zică propriu-zis filosoful?

Va urma...

INACTUALITATEA SF. IOSIF

Aș vrea să vă vorbesc despre inactualitatea Sf. Iosif. Ați înțeles bine: nu de actualitatea, ci de inactualitatea acestui sfânt, de cât este de anacronic pentru timpul și cultura pe care o trăim și o respirăm...
Dacă privim bine, dintr-un anumit punct de vedere, toți sfinții sunt puțin anacronici: ne pun în față valori și alegeri de viață care nu sunt la modă și care merg împotriva curentului; dar sunt acest aspect mi se pare că Sf. Iosif îi întrece pe toți.

Este, de exemplu, unul care nu a vorbit niciodată: este tatăl pământesc al lui Isus, Răscumpărătoul și Mesia, și totuși nu spune nimic în evanghelii, nici măcar un cuvânt.

Este Sfântul tăcerii.

Și al ascunderii, al umilinței.

După un început puțin tumultuos al sarcinii lui de tată pământesc al lui Isus – mergi în Egipt și du copilul acolo; întoarce-te la Nazaret pentru că pericolul a trecut - ninic nu se mai știe despre el, decât numai că, atunci când Isus a împlinit vârsta de 12 ani, acesta l-a făcut să tremure un pic pe tatăl și mama lui deoarece a dispărut timp de trei zile, stând să asculte și să învețe printre doctorii din templu.

Apoi nimic. Nu mai știm nimic despre Sf. Iosif, decât numai că Isus a stat în atelierul său de tâmplar până în jurul vârstei de 30 de ani, când și-a început viața publică.

Nu ne spune nimeni când a murit Iosif, nici cum a murit; nu mai apare deloc în viața publică a lui Isus.

O viață obișnuită, absolut ferială; fără zgomotul cronicii, fără prețul notorietății, fără sigiliul succesului.

Ce fel de actualitate poate să aibă un om de felul acesta pentru o lume și o cultură unde pare că succesul, notorietatea și zgomotul sunt valori aproape absolute, unde a apărea pare mai importantă decât a fii?

Inactual, Sf. Iosif, inactual.

Și apoi, din acel puțin pe care-l cunoaștem, paradigma fundamentală a vieții lui a fost ascultarea. Adică atitudinea de fond pentru care el a găsit sensul vieții și plinătatea ei se afla nu în a căuta să-și plănuiască zilele așa cum îi plăcea, nu în a le evalua ținând cont de conveniența și plăcerea lui, dar primindu-le în fiecare zi ca dar și mister dim mâinile lui Dumnezeu, și căutând să intre cu iubire și generozitate într-un sens pe care un Altul le dădea zilelor vieții lui, fără a cere mai mult, fără a pretinde nimic în plus.

A făcut din ascultare o virtute și un sens: și nu a fost o ascultare facilă, ci trăită în mister, eu cred că și în îndoială sau în angoasă (paginile evanghelice sunt o mărturie în acest sens).

Cum să prezentăm un astfel de sfânt nouă care căutăm sens și satisfacție în " self made men", în a ne construi de la noi înșine destinul, fără a cerși răspunsuri în altă parte decât în ființa noastră, fără a vrea să depindem de nimeni, fără a datora nimic altora?

Și, în sfârșit, și aici ne aflăm cu siguranță în mijlocul paradoxului, acest om a fost feciorelnic în sensul cel mai profund al cuvântului, chiar dacă era soțul Fecioarei Maria.

Și nu credeți unei anumite iconografii care îl prezintă ca un moșuleț care a stat lângă Maria mai mult ca un paznic al fecioriei ei decât ca mire și soț .

Era un om în sensul deplin al vigorii sale, care a știut să iubească deplin și cu intensitate pe Maria și pe Isus, dar fără a cere nimic pentru sine, conștient că se află în prezența unui mister care îl depășea și dispus pentru aceasta la orice jertfă.

Cum să prezentăm valoarea fecioriei, a castității și frumusețea ei și bogăția mărturiei Sf. Iosif dacă - știm prea bine - gândurilee noastre, alegerile noastre merg în cu totul altă direcție?
În sfârșit, acest sfânt este absolut în afara modei: de neprezentat.

Ce ar putea să spună Sf. Iosif lumii noastre pline de convulsii frenetice și de gălăgie, de mania protagonismelor, de excesele de orice fel fluturate ca reprezentând normalitatea; de afirmare punctuală a drepturilor eului, a sexualității trăite fără pudoare, fără iubire și fără delicatețe?

Și totuși eu vă cer- pentru că cunosc inteligența și sensibilitatea voastră - curajul unei confruntări oneste și sincere a vieții voastre, a dorințelor voastre, a alegerilor voastre, cu acest model.

Vă cer să acceptați viața acestui om, al acestui sfânt ca o provocare.

Pentru că ceea ce ne face bogați șiceea ce ne apropie de Adevăr nu este raportul cu idei, mentalități și mărturii care omologhează și justifică comportamentele noastre dar, mai ales, confruntarea cu tot ceea ce pune în evidență limita gândirii și a trăirii noastre.

O limită, pe de altă parte, de care noi poate ne dăm seama, atunci când ne asumăm responsabilitatea vreunui moment de reflexie mai puțin superficială; atunci când ne obosește mai mult efortul de a îmbrăca în fiecare zi măști pentru a ascunde ceea ce cu adevărat suntem și pentru a apărea în fața altora așa cum ne impun convențiile; atunci când, chiar și în relațiile cu ceilalți și cu noi înșine simțim că ne aruncăm la gunoi și încercăm nostalgia curăției și a inocenței.

Sf. Iosif este o provocare care contestă limitele noastre, dar ne și consimte să-l onorăm, pentru că ni se prezintă ca un drum făcut din onestitate intelectuală și morală.

Sf. Iosif este atât de inactual, atât de neprezentabilă este figura acestui sfânt încât, cred eu, este absolut necesar pentru noi toți, în interiorul anumitor noastre experiențe de credință și de trăire.

Putem și să ne rugăm lui Dumnezeu prin mijlocirea Sf. Iosif: există alți sfinți care, în credința și rugăciunea lor, au făcut experiența unei mijlociri puternice a Sf. Iosif încât să afirme, așa cum spunea Sf. Teresa de Avila, că orice rugăciune îndreptată spre Dumnezeu prin mijlocirea lui a fost primită întotdeauna.

Credinţa raţională a lui Newman

De Ian Ker
Beatificarea lui John Henry Newman, din partea lui Benedict al XVI-lea la Birmingham la 19 septembrie 2010, nu a fost numai beatificarea unui preot sfânt care a trăit şi a lucrat ca păstor în Anglia din secolul al XIX-lea, ci şi aceea a unei figuri universale al cărui cult este global. Prin scrierile sale, Newman continuă să înveţe şi să inspire nenumărate persoane în toată lumea. Motoul său de cardinal Cor ad cor loquitur, inima vorbeşte inimii, exprimă bine durabila sa influenţă spirituală, personală, o influenţă care a condus pe mulţi de la scepticism la credinţă, de la comuniunea parţială la comuniunea deplină cu Biserica Catolică, şi care a reînnoit în mod minunat credinţa atâtor creştini. Acele cuvinte le-a împrumutat de la un alt mare umanist creştin, sfântul Francisc de Sales, câteva imagini de-ale căruia împodobesc pereţii din capela privată a cardinalului în Oratoriul din Birmingham.
Numit adesea "părintele Conciliului al II-lea din Vatican", Newman în opera sa teologică clasică Lucrare despre dezvoltarea doctrinei creştine învaţă că Biserica trebuie să se schimbe sau să se dezvolte nu pentru a fi diferită, ci pentru a fi aceeaşi. Deci, Conciliul trebuie să fie interpretat în mod autentic în continuitate şi nu în ruptură cu tradiţia Bisericii. Teologia conştiinţei, care a avut un efect aşa de profund asupra lui Benedict al XVI-lea când era încă un tânăr seminarist, după ororile totalitarismului nazist, aminteşte Bisericii de distincţia dintre o conştiinţă autentică care aude ecoul glasului lui Dumnezeu şi o conştiinţă "contrafăcută", care nu este altceva decât "un egoism prevăzător, o dorinţă de a fi coerenţi cu ei înşişi". Scrie Newman: "Când oamenii apără drepturile conştiinţei, în nici un mod nu înţeleg drepturile Creatorului, nici obligaţia creaturii faţă de el, în gând şi în fapte; ci dreptul de a gândi, a vorbi, a scrie şi a acţiona conform judecăţii sau caracterului lor, fără nici măcar un gând la Dumnezeu".
De aceea, afirmă el în mod ironic, într-o societate secularizată "este drept şi libertate de conştiinţă a se lipsi de conştiinţă, a ignora un legislator şi judecător, a fi independenţi de obligaţii invizibile".
Invitaţia adresată de Conciliul al II-lea din Vatican tuturor creştinilor botezaţi de a trăi conform unei conştiinţe bine informate şi de a aspira la sfinţenie a fost mai mult decât anticipată de cunoscutele predici ale fericitului John Henry, pe atunci încă anglican, în biserica universitară "Sfânta Fecioară Maria" la Oxford. În ele îndemna fără încetarea congregaţia să urmărească perfecţiunea. Aceste omilii încă vorbesc cu forţă creştinilor şi sunt considerate pe bună dreptate clasice din spiritualitatea creştină.
Newman, cel mai influent dintre gânditorii catolici moderni, a încercat să concilieze raţiunea cu credinţa în Predici la Universitatea din Oxford - predici anglicane - cu care sfida înţelegerea sărăcită pe care o avea Iluminismul despre raţiune. A completat justificarea credinţei sale religioase ca total raţională în opus magnum catolică, Gramatica asentimentului. Newman este considerat unul dintre principalii filozofi ai religiei, a cărui gândire răsună cu forţă în grija lui Benedict al XVI-lea în favoarea reconcilierii dintre credinţă şi raţiune.
Umanismul creştin al lui Newman aminteşte de conaţionalul său sfântul Thomas Morus, autor al lucrării Utopia, însă fericitul John Henry a fost şi un fiu autentic al sfântului renascentist Filip Neri, fondator al Oratoriului, care a rezistat în faţa "efortului violent (...) de a pune geniul uman, pe filozof şi pe poet, pe artist şi pe muzician, în contrast cu religia". În Ideea de universitate, Newman reafirmă că "Cunoaşterea şi raţiunea sunt slujitori siguri ai credinţei" şi că Biserica "nu se teme de cunoaştere" deoarece "toate ramurile cunoaşterii sunt legate între ele, deoarece subiectul-materia cunoaşterii este unit în sine, fiind acte şi operă a Creatorului". Nu poate exista adevărat conflict între religie şi ştiinţă, deoarece "adevărul nu poate să fie contrar adevărului".
Sfântul Thomas Morus era un statist şi un studios, lord cancelar al Angliei şi prieten al lui Erasmus. Dar era şi un evlavios om de familie. Chemat în mod misterios la o viaţă de feciorie când avea cincisprezece ani, Newman se bucura însă să aibă o familie restrânsă de prieteni şi ne aminteşte de conceptul de prietenia care aproape că s-a pierdut într-o cultură seculară care recunoaşte practic numai aşa-numitele "relaţii".
Fie în parohia sa anglicană "Sfânta Fecioară Maria" la Oxford, fie în parohia Oratoriului din Birmingham, Newman a fost mereu un preot păstor. Totuşi, aşa cum documentează numeroasele scrisori, parohia sa se extindea cu mult dincolo de propriile graniţe. Toţi cei care-i scriau exprimând întrebări şi preocupări primeau întotdeauna un răspuns. Extrema sa amabilitate şi umilinţa sa faţă de toţi sunt o mărturie elocventă a sfinţeniei sale, o sfinţenie pe care acum Biserica a recunoscut-o în mod formal.

(După L'Osservatore romano, 16 octombrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro

Scrisoare pastorală a Conferinţei Episcopilor din România

Către clerul diecezelor şi eparhiilor din România. Tuturor persoanelor consacrate,
iubiţilor credincioşi şi credincioase.

Episcopii catolici din România, întruniţi în sesiunea de toamnă a Conferinţei Episcopale, la Lugoj, având în vedere situaţia actuală a ţării, doresc să vă transmită un mesaj pastoral.

"Caritas enim Christi urget nos" (2Cor 5,14), caritatea Domnului nostru Isus Cristos ne îndeamnă pe noi, ca Biserică (instituţie divino-umană ce trebuie să se îngrijească de binele sufletesc al credincioşilor catolici şi nu numai), să împărtăşim problemele dificile ale timpurilor actuale şi să reflectăm asupra modalităţilor în care am putea veni în sprijinul pastoral al celor care au de suferit de pe urma actualei perioade de criză economică şi politică pe care o traversează România.

Cum a subliniat în repetate rânduri în ultima vreme Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, criza prin care trecem este în primul rând una de ordin moral. De aceea, orice putere, dacă nu este bazată pe o responsabilitate morală şi nu este motivată de un profund respect al persoanei, înseamnă distrugerea umanului în sens absolut.

Suntem cu toţii conştienţi de efectele crizei şi simţim urmările dramatice ale măsurilor de austeritate. Acestea au afectat la noi mai ales pe lucrătorii din sectorul public, pe cei care îi educă pe copii, pe cei care îngrijesc bolnavii, pe cei care asigură liniştea publică, dar şi persoanele în vârstă şi în general familiile vulnerabile, adică pe acelea cu venituri mici. Aceste soluţii de criză, propuse în numele solidarităţii, dar o solidaritate care nu ţine seama de dialogul şi de consensul social, care nu respectă transparenţa deciziilor şi a actului de guvernare, care doreşte restrângerea dreptului la liberă exprimare, nu poate fi decât "o vorbă goală care amăgeşte" (Ef 5,6). Consecinţele le putem vedea cu toţii în viaţa de fiecare zi, iar ele se agravează de la o lună la alta: acutizarea sărăciei, precaritatea locurilor de muncă, degradarea actului medical şi al celui educativ, creşterea migraţiei forţei de muncă cu urmări dezastruoase în planul dezbinării familiei, abandonul şcolar, consumul de droguri, pierderea gustului şi a respectului pentru darul cel mai de preţ făcut de Dumnezeu omului: viaţa.

De aceea, dorim să reafirmăm cu putere demnitatea persoanei umane şi necesitatea răsplătirii muncii cu un salariu corespunzător ce permite un nivel de trai decent şi oferă condiţiile necesare creşterii, educării şi formării tinerei generaţii. Reamintim şi subliniem faptul că persoanele cu dizabilităţi, cele în vârstă, bolnavii, săracii, orfanii, migranţii şi alte categorii de persoane ce necesită asistenţă social-caritativă, sunt cetăţeni cu dreptul la o viaţă decentă, iar măsura grijii faţă de acestea reflectă de fapt nivelul de civilizaţie al unei naţiuni.

Dorim, de asemenea, să subliniem că întregul context actual, oricât de dificil ar părea, trebuie să constituie pentru noi, creştinii, o ocazie de întărire în credinţă şi speranţă în iubirea lui Cristos. O invitaţie la a nu ne închide sufletele în egoismul propriilor probleme şi necesităţi, ci tocmai dimpotrivă, întorcându-ne spre Cristos, prin convertire şi rugăciune, să regăsim acele valori creştine ce punându-ne împreună, ne ajută să putem răspunde unor probleme ale semenilor noştri. Astfel încurajăm apostolatul ordinelor şi congregaţiilor călugăreşti, asociaţiile Caritas diecezane, asociaţiile persoanelor cu dizabilităţi, asociaţiile pentru viaţă, educarea şi catehizarea tinerei generaţii la diferite nivele.

"Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi" (Mt 11,28).

Cristos Domnul ne cheamă şi astăzi să ne apropiem cu încredere de el, mai cu seamă atunci când suntem obosiţi sau în dificultate şi ne promite că, dacă vom şti să învăţăm blândeţea şi smerenia lui, vom găsi odihnă sufletelor noastre. Noi, păstorii Bisericii din România, împărtăşind dificultăţile credincioşilor noştri, vă asigurăm de rugăciunile noastre pentru fiecare dintre voi şi pentru cei care actualmente au fost rânduiţi la cârma ţării, pentru ca Domnul să-i lumineze şi să-i responsabilizeze asupra împlinirii misiunii de care vor trebui şi ei să dea socoteală la timpul potrivit.
"Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi!" (2Cor 13,13).

Autor: Episcopii catolici din România