marți, 26 octombrie 2010

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne!: (Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei - 1880 – 1956)

Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Duşmanii m-au adus în braţele Tale mai mult decât prietenii.

Prietenii m-au legat de pământ, pe când duşmanii m-au dezlegat de pământ. Nimicindu-mi toate năzuinţele efemere, ei m-au depărtat de lume, făcând din mine locuitor netrebnic al ei. Precum un animal hăituit îşi caută adăpost mai stăruitor decât unul liber, la fel şi eu, luat cu asalt de duşmani, îmi aflu liniştea numai în tabernacolul Tău, unde nici prietenii, nici neprietenii nu pot pierde sufletul meu.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Mai mult decât mine, ei au mărturisit în faţa întregii lumi păcatele mele. Ei m-au biciuit când eu şovăiam să mă biciuiesc. Ei m-au chinuit când eu voiam să fug de chinuri. Ei m-au lovit când eu încercam să mă cruţ.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Când eu m-am socotit înţelept, ei m-au numit neînţelept. Când eu m-am socotit puternic, ei m-au batjocorit ca pe un slăbănog. Când eu am vrut să-i călăuzesc pe alţii, ei m-au obligat să fiu cel din urmă. Când eu credeam că mă odihnesc, ei mi-au răpit orice odihnă. Când eu mi-am clădit casă, să petrec în ea o viaţă lungă şi liniştită, ei mi-au dărâmat-o, lăsându-mă pe dinafară. Duşmanii au obligat mâinile mele să se ridice pururea în rugăciune înaintea Ta.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem. Înmulţeşte-i şi fă-i încă şi mai neîndurători. Până când refugiul meu în Tine va fi fără de întoarcere. Până când toate nădejdile mele în oameni se vor spulbera ca pânza de păianjen. Până când pacea deplină se va aşterne peste sufletul meu, iar inima mea va deveni mormânt al celor două surori gemene – trufia şi mânia. Până când voi dobândi comori numai în ceruri, smulgându-mă pentru totdeauna din capcana aducătoare de moarte a bunătăţilor lumeşti.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem. Mulţumită duşmanilor mei am învăţat ceea ce atât de greu se învaţă, anume că omul n-are pe lume alt duşman decât el însuşi. Îşi urăşte duşmanii numai cel care n-a înţeles că ei nu sunt duşmani, ci prieteni necruţători. Îmi este greu să spun cine mi-a făcut, toată viaţa, mai mult bine – prietenii sau duşmanii. De aceea, binecuvântează-i, Doamne, pe prieteni şi pe duşmani...

Fragment din cartea Sfântul Nicolae Velimirovici “Rugăciuni pe malul lacului”, tradus după o variantă neogreacă.

CREDINȚA CREȘTINĂ ȘI MOTIVAȚIILE SALE

Text biblic: Mt 7, 21-23


Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor spune în ziua aceea: „Doamne! Doamne! Nu am profeţit în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?” Atunci le voi declara: „Niciodată nu v-am cunoscuta. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!

Într-o lume policentrică și multireligioasă ca a noastră, întrebarea: este rațional să aderăm la credința creștină? este de mare actualitate pentru credincioșii înșiși care rămân deseori fără cuvinte în fața celor care îi întreabă de ce mai continuă să fie creștini. Credința a intrat pentru mulți într-o fază mai mult sau mai puțin de o mare nesiguranță, ale cărei cauze sunt multiple. Uneori această nesiguranță își are originea în faptul că nu ne dăm seama de motivele care militează în favoarea alegerii credinței creștine. Acum 2000 de ani Sf. Petru îi îndemna pe creștini să fie gata imediat să poată da un răspuns celor care îi întreabă de motivul speranței lor (cf. 1 Pt 3, 15). Este o invitație care nu și-a pierdut deloc actualitatea și pe care aceste pagini vor să o primească.

Rațiunile credinței și motivul credinței

Este necesar înainte de toate să precizăm unele lucruri. Rațiunile credinței nu sunt motivul pentru care se crede. Motivul credinței, pentru a folosi o expresie a Conciliului Vatican I, este auctoritas ipsius Dei revelantis, adică autoritatea însăși a lui Dumnezeu care revelează (DS, nr. 3008). În actul de credință credinciosul primește conținutul revelației bazându-se pe mărturia lui Dumnezeu în Isus Cristos. Credința este înainte de toate a crede lui Dumnezeu (credere Deo), adică a crede pe fundamentul mărturiei lui Dumnezeu însuși. crezând, omul se încredințează fără condiții lui Dumnezeu care i se revelează și comunică în Cristos. Încredințarea credinței pune în mod necesar problema raționalității credinței sau a credibilității sale. Încrederea cu care ne încredințăm, de fapt, nu poate să subziste fără a presupune, cel puțin implicit, realitatea și adevărul celui în care ne încredem și pentru care el se angajează.

Credinciosul nu poate și nu trebuie să creadă în mod lejer (infantil), fiind un subiect uman dotat cu exigențe de onestitate intelectuală și rectitudine morală în fața actelor pe care le pune. Acest lucru este valabil pentru toate raporturile umane de încredere. Se crede unei persoane care se arată demnă de încredere, și aceasta în baza semnelor demne de luat în seamă pe care noi putem să le observăm în vorbirea, acțiunea și relaționarea sa. Cei care acum 2000 de ani au crezut în Isus Cristos au ajuns la credință în mod progresiv, cu ajutorul mai multor percepții. Ei au ascultat cuvintele lui Isus, care procurau sănătate și mântuire, au observat comportamentul său, au fost spectatori ai semnelor și minunilor de el făcute și al împlinirii în El a profețiilor Scripturilor iudaice și, mai ales, au fost martorii învierii sale. În baza tuturor acestor factori și-au dat seama că Isus merita încredere și că Dumnezeu confirmase mesajul și misiunea lui înviindu-L din morți. Geneza (începutul) credinței lor a fost însoțită de percepția rațiunilor credinței.

Rațiunile credinței sunt necesare pentru a-i garanta raționalitatea, adică onestitatea sa intelectuală și rectitudinea morală, dar nu constituie motivul formal, care este dat numai de mărturia lui Dumnezeu în Cristos. Acest lucru este formulat foarte bine de către A. Manaranche care spune: noi nu credem datorită pentru că avem rațiuni, dar avem rațiuni pentru a crede (1) . Rațiunile credinței garantează, pentru a relua o expresie a Conciliului Vatican I, că actul credinței este un act de omagiu dat lui Dumnezeu conform rațiunii (obsequium rationi consentaneum) (DS, nr. 3009).

Credința este o adeziune la Dumnezeu conformă cu rațiunea

Rațiunile credinței, cum este normal, nu produc credința. Ea rămâne un dar divin după frumoasele cuvinte ale lui Isus reproduse în Evanghelia după Ioan (6, 65): nimeni nu poate veni la mine (= a crede), dacă nu-i este dat de către Tatăl. Este un dar, pe care în linie de principiu, și după modalități și timpuri cunoscute numai de El, Dumnezeu oferă tuturor. Nouă ne este cerut să stăm în ascultare, să menținem inima noastră curată și disponibilă, să nu ne resemnăm prea repede la apariția dificultăților (multă răbdare mai trebuie să am cu Dumnezeu, spunea un credincios încercat). Credința nu este demonstrabilă, dar nici nu poate fi recondusă la o alegere voluntaristă, irațională, emoțională, etc. O asemenea alegere ar fi nedemnă de Dumnezeu, spre care înțelege să se îndrepte, și este nedemnă de om care o pune în act. Pentru că este un act autentic uman, chiar dacă este pus în mod necesar cu concursul divin, actul credinței trimite spre rațiuni valide pentru a crede. Dacă aceste rațiuni nu ar fi prezente, sau nu ar fi valide, credința ar cădea în mod necesar în sfera subiectivismului, al voluntarismului și al fideismului. Credința ar trebui atunci să fie calificată cu discutabilele apelative de salt în întuneric, chestiune de gust, etc. Rațiunea umană, se citește într-un Editorial din anul 1986 în revista Civiltà Cattolica – are drepturile sale, pe care și credința trebuie să le respecte (din moment ce și rațiunea umană este un dar divin). Într-adevăr, o credință demnă de om – dar și demnă de Dumnezeu care a creat rațiunea umană – este o credință logică, plauzibilă, rațională. , nu în sensul că trebuie să se fondeze pe rațiunea umană și că nu trebuie să pretindă libera supunere a acesteia față de revelația lui Dumnezeu și față de misterul său, dar în sensul că, pentru a crede în manieră umană omul trebuie să aibă motive din punct de vedere rațional valide și astfel ca, chiar dacă nu o constrâng să creadă, să facă plauzibilă, rațională adeziunea la credință.


Cred că este util să prezint cititorului gândirea oficială a Bisericii Catolice privitoare la raționalitatea credinței. Ea este conținută în Constituția Dei Filius a Conciliului Vatican I, un conciliu care reflectează la revelația divină mai ales în termeni de doctrină/învățătură și folosește un model autoritar în a stabili raporturile dintre Dumnezeul care se revelează și subiectul uman care crede. Din păcate despre acest argument Conciliul al II-lea din Vatican a vorbit foarte puțin (2); meritul său principal constă în faptul că a dat început unei concepții de revelație ca manifestare și comunicare pe care Dumnezeu o face despre sine însuși după paradigma de comunicare care cunoaște alte trăsături în afară de cel autoritar. Să ne întoarcem la indicațiile Conciliului Vatican I. Învățătura acestui conciliu, într-adevăr foarte tehnică, poate fi sintetizată în următoarele puncte.

a) Credința, pentru că este un răspuns liber al omului, nu se naște în baza percepției evidenței conținutului revelației. În acest caz credința ar fi o știință. Credința se bazează nu pe evidența internă a conținutului ei, ci pe mărturia având autoritate a lui Dumnezeu (DS, nr. 3008). Încă, credința – dar aceasta nu este învățată direct de către conciliu – pare că nu este compatibilă cu evidența faptului revelației; este într-adevăr dificil să se conceapă cum, într-un asemenea caz, credința să poată fi încă un omagiu liber al omului față de Dumnezeu (cf. DS, nr. 3035).


b) Credința este un act care transcende capacitățile native ale omului. Totuși, ea nu se opune rațiunii. Ea nu este ex ratione, dar nu este nici sine ratione, pentru a folosi o terminologie în uz în timpul Conciliului Vatican I care, așa cum s-a spus deja, declară că credința este un obsequium rationi consentaneum (DS, nr. 3009).

c) Actul de credință, pentru că este un act uman liber, nu poate fi pus de subiect fără ca el să fie conștient de rațiunile care fac plauzibilă decizia sa. Încerc să interpretez astfel instanța avansată de afirmațiile conciliului: încredințarea omului care crede, pentru a fi cu adevărat responsabilă, trebuie să știe că poate să conteze pe credibilitatea celui căruia i se încredințează. Credibilitatea celui căruia se crede nu poate la rândul ei să fie crezută, dar trebuie în vreun fel să fie cunoscută. Deoarece, dacă totul ar fi credință, atunci nu ar mai exista nici o credință (adică nu tot ceea ce un credincios crede este credință). Teologia vorbea în această privință de preambulele (premisele) credinței ca realități care aparțin nu atât la ceea ce se crede, ci la ceea ce credinciosul știe sau trebuie să știe. Nu este scris nicăieri că această cunoaștere credinciosul trebuie să o obțină în linia gândirii deductive. Poate fi dată și o cunoaștere intuitivă, cea care îl făcea pe Socrate să spună: pot cunoaște imediat un amant! Nu este vorba în acest caz de pure impresii, ci de o cunoaștere obținută din întâlnirea cu realitatea unei persoane. În cazul credinței creștine este decisivă întâlnirea cu figura lui Isus Cristos. Este el martorul având autoritate (… vorbea cu autoritate);

d) Conciliul Vatican I, cu scopul de a garanta plauzibilitatea actului de credință, atribuie mare importanță semnelor exterioare de credibilitate, în special miracolelor și profețiilor. Conciliul a definit valoarea obiectivă a semnelor exterioare de credibilitate și a stabilit că acestea sunt suficiente pentru a produce certitudinea faptului revelației. Aceste semne sunt numite signa certissima, testimonium irrefragabile. Așa cum rezultă din Actele Conciliului Vatican I, acesta nu a voit să definească că numai semnele exterioare ar fi valabile, nici că ar fi necesare pentru toți, fără excepție: a fost lăsată deschisă posibilitatea unor semne pur interne, chiar dacă aceasta nu este considerată calea ordinară.

e) Conciliul Vatican I definește că omul, cu ajutorul semnelor exterioare ale revelației, poate să obțină o cunoaștere certă a faptului revelației printr-un proces rațional. Într-adevăr, Conciliul vorbește de rite probari, și afirmă că credința și rațiunea se ajută reciproc din moment ce dreapta rațiune demonstrează fundamentele credinței. Începând cu secolul al XIII-lea până la Conciliul Vatican I, majoritatea teologilor era de părere că nu se putea da o evidentă demonstrare a faptului revelației, dar se putea ajunge numai la o certitudine morală. Nu constă că Conciliul Vatican I ar fi vrut să respingă acest curent teologic;

f) Din discuțiile care au avut loc în timpul conciliului rezultă iarăși că formula folosită de conciliu, care vorbește de o evidentă credibilitate a credinței creștine, nu vrea să indice evidența, strict înțeleasă, a faptului revelației, obținută printr-o judecată speculativă de credibilitate. Se reține suficientă certitudinea morală a faptului revelației din care rezultă clar că mesajul creștin, în mod prudent, poate și trebuie crezut. Cu alte cuvinte, pentru a relua afirmația lui J. Alfaro, Nu se afirmă evidența strictă a faptului revelației, dar acea certitudine suficientă pentru ca să fie evidentă că religia creștină este în mod prudent credibilă (3).

g) Conciliul Vatican I nu a definit că omul poate ajunge la o cunoaștere certă a faptului revelației numai cu ajutorul forțelor sale naturale, fără iluminarea harului. Într-adevăr, Conciliul nu vorbește de om în abstract, ci de omul istoric căruia Dumnezeu îi oferă ajutoare interne și externe pentru ca să poată ajunge să creadă în El (DS, nr. 3009).

Era necesar să amintim tot ceea ce am spus mai înainte cu scopul de a relativiza tendința, prezentă în unele manuale de teologie fundamentală din trecut, care pretindeau să stabilească plauzibilitatea credinței cu ajutorul unei proceduri raționale strict demonstrative. Fără îndoială, capitolul despre plauzibilitatea credinței este unul din cele mai dificile din întreaga teologie. Ne găsim într-adevăr în prezența unor proprietăți ale actului credinței care la o primă vedere par contradictorii (gratuitatea, libertatea, obscuritatea, plauzibilitatea, certitudinea, etc.). De exemplu cum să împăcăm plauzibilitatea cu libertatea? Pe de o parte, într-adevăr, actul de credință, pentru că este un act uman, trebuie să fie responsabil, adică plauzibil. Deci este nevoie de rațiuni pentru a crede, semne de credibilitate. Dacă aceste rațiuni lipsesc, se profilează la orizont voluntarismul care, în cazul nostru, asumă forma fideismului (4).  Pe de altă parte, dacă actul de credință trebuie să fie liber, rațiunile credinței nu trebuie să prezinte o demonstrație evidentă, altfel credința ar fi rodul demonstrației, și, deci știință, și nu liberă adeziune. În acest caz, se profilează la orizont umbra raționalismului. Soluția problemei actului de credință, care vrea să evite atât fideismul cât și raționalismul, a dat origine diferitor teorii în care se încearcă să se stabilească care raport intervine între rațiunile credinței și motivul credinței. Sunt teoriile numite analysis fidei.

Rațiunile credinței în catolicism și protestantism


Divergențele dintre catolici și protestanți în privința rațiunilor credinței au o anumită importanță. teologia protestantă se interesează mult mai puțin decât cea catolică de raționalitatea/plauzibilitatea credinței. Faptul nu este întâmplător: el depinde de diferite structurare a problemei harului (raport natură-har; rațiune-credință) și de felul diferit de a concepe raporturile dintre om și justificare/îndreptățire. Reformatorii secolului al XVI-lea nu au dat o mare importanță semnelor externe ale revelației, recunoscând practic ca unic semn valid mărturia interioară a Duhului Sfânt care atestă celui care crede originea divină și autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Și în zilele noastre mulți continuă să excludă orice justificare a credinței în fața rațiunii umane. Orice încercare de a apăra credința, orice apologie a sa ar fi ca o trădare comisă împotriva credinței, al cărei simbol este crucea, semn de scandal și de nebunie (5) .

Pentru un catolic această concepție a credinței, care are în sine ceva eroic și grandios, ca de exemplu în teologia lui K. Barth, comportă trăsături clar fideiste cu urmarea imposibilității, dăunătoare pentru credința înseși, a de a face plauzibilă, rațională, propria speranță (cf. 1 Pt 3, 15) (6) .


Poziția fideistă, chiar dacă poate avea admiratori în timpul nostru, este foarte periculoasă pentru că obligă în vreun fel la o existență schizofrenică după ritmul dublului adevăr. Rezultatul de așteptat de la o asemenea poziție este că într-o bună zi persoana se eliberează de credință, reținând-o o suprastructură decorativă dar inutilă, pentru că nu are nici o legătură cu experiența oamenilor și fără nici o justificare în fața rațiunii care vrea să-și de-a seama de ce. Efemera teologie a morții lui Dumnezeu (7) din anii ʼ60 ar putea să ne învețe ceva în această privință (8).

Este adevărat că rațiunile credinței nu produc credința. Credința se aprinde în fața mărturiei vii, în contact cu persoane care ne fac să-i percepem frumusețea. Aceasta însă nu ne dispensează de la efortul reflecției, și în vederea comunicării credinței. A scris P. Chaunu: Noi suntem datori lumii pentru apologetică din rațiuni de politesse… Eu aș spune că apologetica este o politesse, o curtoazie pe care creștinii o datorează lumii. Fără mânie, fără agresivitate, dar și fără falsă pudoare. În mod simplu. În mod serios. Recunoscând în primul rând ce anume este dificil de explicat (9).


Căutarea rațiunilor credinței nu este de astăzi. Ea este veche cât credința creștină care în decursul veacurilor a recurs la paradigme culturale diferite pentru a expune propria plauzibilitate. Având o destinație universalistă (cf. Mt 28, 18-20), mesajul creștin trebuie în mod necesar să se confrunte și să-și facă cunoscute rațiunile în fața altor viziuni religioase și al altor persuasiuni asupra omului, a istoriei, a lumii, a viitorului, a fericirii, a lui Dumnezeu… În măsură diferită, scrierile NT revelează un clar și diferențiat interes apologetic în fața interlocutorilor iudaici sau greci. Istoria modalităților cu care creștinismul în decursul veacurilor, a propus rațiunile credinței rămâne încă în mare parte de studiat și de scris. Nu ne rămâne decât să semnalăm acele fragmente de istorie care au fost deja, cu multă răbdare adunate (10).
___________________

Note:

[1] A. MANARANCHE, Les raisons de l’espérance. Théologie fondamentale, Fayard, Paris 1979, p. 277.
(6) Este interesantă adnotarea lui P. Chaunu în privința lui Barth. El mărturisește că s-a îndepărtat de teologul de la Basilea după ce îl admirase mult: Barth nu atinge decât numai pe aceia care sunt deja convinși. P. CHAUNU, Dieu…, op. cit., p. 145.
(7) La mijlocul anilor ’60 s-a dezvoltat în Europa Occidentală şi America un curent teologic numit „teologia morţii lui Dumnezeu”. Era vorba de o concepţie teologică determinată de presupusa opoziţie dintre Dumnezeu şi omenire. Ea a determinat aşa numita „teologie negativă” al cărei punct central este îndoiala cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Aceasta era rodul evoluţiei „culturale” a cărei origine se află în Iluminism. Din secolul al XVI-lea, această gândire centrată pe om şi-a exercitat influenţa asupra vieţii ştiinţifice şi culturale mai cu seamă în Europa. Acea evoluţie culturală a condus spre ceea ce cunoaştem astăzi ca fiind procesul de secularizare. Teologia morţii lui Dumnezeu a fost o tentativă de desacralizare a teologiei, aceasta fiind una din ultimele discipline care urma să treacă prin procesul de „purificare” din partea intelectului ştiinţific uman.
(8) Cf. F. ARDUSSO, G. FERRETTI, A. PASTORE, U. PERONE, La teologia contemporanea, Marietti, Casale Monferrato 1980, p. 197 ss.
(9) P. CHAUNU, Dieu…, op. cit., p. 171.
(10) Cf. G. LARCHER, Modelli di problematica teologico-fondamentale nel Medioevo, pp. 396-412. G. RUGGIERI (sub îngrijirea), Enciclopedia di teologia fondamentale, vol. I, Marietti, Genova 1987.
[2] Cf. R. LATOURELLE, Assenza e presenza della teologia fondamentale, în R. LATOURELLE (a cura di), Vaticano II: bilancio e prospettive, Cittadela, Assisi 1987, pp. 1381-1411.
[3] J. ALFARO, Fides, Spes, Charitas. Adnotationes in Tractatum de virtutibus theologicis, Pont. Univ. Gregoriana, Roma 1968.
[4] FIDEÍSM s. n. 1. orientare a unor concepții filozofice care acordă credinței prioritate față de știință, sau le pun pe același plan. 2. (în catolicism) concepție potrivit căreia credința ar depinde mai ales de sentiment, putând ajunge singură la adevăruri superioare, inaccesibile rațiunii. (< fr. fidéisme).
[5] Cf. H. FRIES, La fede contestata, Queriniana, Brescia 1971, p. 39 ss. Dar recent istoricul protestant P. Chaunu a scris în privința suprimării catedrei de apologetică din Facultățile de teologie protestantă și Seminariile catolice: Apologetica a fost suprimată. Îmi este greu să cred că acesta este un semn de sănătate. Cf. P. CHAUNU, Dieu. Apologie. Ddb, Paris 1990, p. 80.

ANIMALE ÎN ARCĂ: TIPURI DE PREOȚI

Se spune deseori că Biserica și lumea își are preoții pe care îi merită. Însă ne putem întreba și altfel: preoții își au Biserica pe care o merită? Lumea găsește o Biserică care o ajută într-adevăr să se mântuiască? Nu dăm oare vina pe alții atunci când lucrurile nu merg? Cu toții, începând cu papa și până la ultimul dintre credincioși purtăm în noi ereditatea trecutului și suntem responsabili de prezent și de viitor. Aici mă gândesc în mod particular la misterul solidarității mântuitoare. Cu toții ne aflăm în mod inevitabil puși în fața opțiunii fundamentale dintre solidaritate în mântuire și solidaritate în pierdere/condamnare.
Voi încerca să clarific ideea cu ajutorul imaginii arcei lui Noe. Cu toții facem parte din animalele mai mult sau mai puțin simpatice din arca mântuirii. Astăzi ecologiștii se preocupă și de conservarea speciilor de animale. Nu toți sunt egali în interiorul rasei omenești, iar inegalitatea este un fenomen foarte evident și în interiorul clerului/fraților.

Prezentând acum o mare varietate de tipuri de preot, vă invit să vi-l imaginați pe Noe în mijlocul mulțimii tovarășilor săi de aventură/călătorie.

Un prim cadru: într-una din zile Noe își pierde răbdarea și se plânge Domnului care vrea să-l salveze cu ajutorul arcei: de ce mai închis aici cu aceste maimuțe nerușinate, cu acești porci mizerabili, cu acești cocoși înfumurați, cu acești elefanți pretențioși… Și litania pare că nu se mai termină. Dumnezeu îl ascultă cu răbdare, apoi îi zice: Dragul meu prieten Noe, nu ești și tu unul din aceste animale mai mult sau mai puțin amabile? Ai exista dacă ai fi ales după regulile tale?

Dacă uneori devin nerăbdător cu Biserica, mai ales cu diferitele tipuri de preot, suspuși sau mai puțin suspuși, simt cum Domnul îmi adresează aceeași întrebare: Dar Damian, gândește-te un moment. Nu ești și tu unul din aceste animale mai mult sau mai puțin simpatice?

Poeții

Cât de fericiți sunt! Diaconul Francisc de Assisi era unul dintre aceștia. Acești îndrăgostiți văd mai în profunzime decât muritorii de rând. În concertul lor nu există numai soarele strălucitor care cântă la prima vioară. Chiar și luna și stelele își fac auzită vocea lor încântătoare. Până și sora moarte începe să danseze, și toate speciile de boli care o prevestesc se unesc cu ea. Nu lipsește lupul, iar ploaia și cerul senin intonează împreună cu ceilalți imnul de laudă…

Poeții lui Dumnezeu au în sine ceva din ceresc. Scrutează mai în profunzime. Descoperă frumuseți și posibilități de bine acolo unde noi muritorii de rând vedem numai negru. Fiecare preot, mai mult încă, fiecare creștin ar trebui să fie în felul său un poet. Atunci nu ne-am plictisii în arca lui Noe, dar ne vom întrece mai degrabă în a adăuga un psalm cântului comun de laudă.

Muzicanții

În arca lui Noe nu ne putem plictisii. Sunt prezente toate speciile de păsări cântătoare, mici și mari, în posesia tuturor tonalităților, splendide și uneori chiar prea grăbite și gălăgioase.

Isus însuși nu a rămas oare încântat în fața imnului de laudă pe care păsările nepăsătoare din înălțimile văzduhului îl cântă neîncetat împreună cu crinii câmpului?

Preotul după inima lui Dumnezeu ar trebui să fie ambele lucruri: un poet având totdeauna noi și fascinante inspirații și un cântăreț și muzicant neobosit.

Cântați-i Domnului un cântec nou! Da, nouă trebuie să răsune lauda lui Dumnezeu. Să avem tot timpul motive noi pentru a compune în psalm de laudă, pentru a cânta în inima noastră și cu viața noastră. Preotul de care avem nevoie în arca lui Noe, în marea familie a lui Dumnezeu, nu poate fi un birocrat/funcționar rutinar și neîncrezător. Săracul te tine, dacă nu ești ca profetul și psalmistul din Biblie: Și totuși voi cânta laudele lui Dumnezeu! Ai inima unui muzicant, găsești totdeauna și în orice situație noi motive și melodii noi? Întreaga noastră viață, și în mod special celebrările noastre liturgice și rugăciunea comună a liturgiei orelor, ar trebui să ne facă să pregustăm puțin din liturgia cerească și veșnică.

Dreptul canonic prescria odată să fie hirotonit preot numai cel care avea ureche muzicală și putea să cânte liturghia cu o voce frumoasă (Nu degeaba se menține până în zilele noastre (cel puțin la noi în țară) ca la examenul de admitere în seminar să se susțină și o probă muzicală). Nu mă gândesc aici însă la acest lucru, ci la dorința noastră de a întâlni preoți, de a trăi cu preoți și creștini care sunt capabili să transforme întreaga lor viață, aici inclusă fiind drama lumii, într-un cânt de laudă: Cântați-i Domnului un cântec nou (exemplu cu Julio Ibiriku și Eros Ramazzotti).

Mai există o întreagă serie de preoți, care ar putea să fie incluși printre imaginea poetului și al muzicantului, dar trebuie să ne ocupăm și de speciile mai puțin atrăgătoare.

Cocoșul pe grămada de gunoi

În arcă cântă în fiecare dimineață din înălțimea tronului său, adică de pe muntele mizeriei sale și cocoșul: Privește-mă, Doamne! În mine poți avea încredere. Îți cânt pentru a treia oară: poți avea încredere în mine, numai în mine! Spune acestor găini stupide să mă asculte și să mă privească. Amin. Săracul cocoș, săracă copie a lui Petru care încă nu s-a convertit! Poate și tu vei înceta să mai cânți și învăța de la Petru cel convertit.

Pentru a nu face nedreptate animalelor din arcă, trebuie să facem distincție între vanitatea inocuă și adevărata superbie. Până când vom reuși să surâdem din inimă, atunci când cineva ne atenționează asupra vanităților noastre, suntem inocui. Săgețile altora și umorul nostru în fața multelor vanități ne pot chiar proteja de răul mai mare, de orgoliu. Totuși, chiar și vanitățile noastre cele mai superficiale, mici și inocue pot să facă distonat cântecul nostru de laudă adresat lui Dumnezeu: Ce ai pe care să nu-l fi primit? Vanitatea noastră, chiar dacă se menține în anumite limite, tinde spre o anumită inflație fâșiitoare. Atenuează credibilitatea noastră și ne face să cădem în pericolul continuu de a ne preocupa de lucrurile secundare decât de cele care cu adevărat contează (imaginea de sine).

Cu vanitatea prelaților și al aspiranților prelați Biserica devine da colorată. Dar aceste culori nu vorbesc limbajul simplu, amabil și atrăgător al evangheliei și nu împing pe nici un tânăr să întreprindă calea urmării lui Cristos umil și sărac.

Cel care este simplu vanitos surâde atunci când cineva îl ia peste picior. Nu-i privește pe alții de sus. Diferit este cazul superbiei. Cel superb îi privește pe alții de sus în jos. Dar în timp ce se ridică tot mai mult, tot mai mult cade în jos. Lui îi sunt adresate cuvintele amenințătoare a umilei slujitoare a lui Dumnezeu, Maria, care, mai mult decât oricine l-a urmat de îndeaproape pe Isus, Slujitorul lui Dumnezeu. Ea proclamă cu întreaga ei ființă și cu voce tare: Dumnezeu îi ascultă pe cei umili care se consideră mici și care primesc totul cu gratitudine, în vreme ce îi dă de gol pe cei superbi și îi dă jos de pe tron pe cei puternici (Lc 1, 51 ss).

Cât de mult dăunează solidarității salvifice anumiți oameni ai Bisericii, care privesc cu prezumție de sus în jos sensul credinței și darul discernământului celor mici și exaltă până la silă/greață nelimitata lor competență (preoții care sunt pregătiți în toate domeniile: construcție, artă, muzică, etc.)! Aceștia provoacă multe dezastre și multă zăpăceală în arca mântuirii și ajung până la punctul de a pune în discuție dreptul altuia de a sta înăuntru.

Moralistul

În arca lui Noe, dacă există animale plăcute, există însă și moraliști. Nu înțeleg cu acest termen să-i ponegresc pe colegii mei, profesorii de morală și etică.

Moraliștii, în sensul deteriorat al cuvântului sunt veșnicii moralizanți, cei care nu obosesc să lungească lista interdicțiilor care obligă în mod absolut, de a închide cu noi serii de interdicții și amenințări orice spărtură, cei care știu să distingă cu o precizie absolută între păcate de moarte și păcate lesne iertătoare care trebuie mărturisite incondiționat după numărul și specia lor. Și cu cât este mai completă lista cu atât mai bine. Aceștia fac de nerespirat și sufocant aerul din arcă. Acolo nu mai există nici o pistă pentru sportivi entuziaști, pentru sporturi noi, pentru creștinii care aleargă numai pentru bucuria pe care o trăiesc în a face binele (este simptomatic că, cel puțin la noi, episcopul, la sfârșitul studiilor, făcând acel examen de jurisdicție, se axează numai pe morală și drept, iar Biblia și dogmatica rămân numai la latitudinea profesorilor!).

Aceștia produc scrupuloși în lanț, dacă în arcă nu-i contrazice nimeni și nu încearcă să-i oprească. Mutilează aripile și ciocul păsărilor pentru ca să nu poată zbura, să nu poată cânta și să nu poată mânca.

În scaunul de spovadă sunt un pericol public. Sigur, astăzi mai puțin decât odată, pentru că modul lor de a moraliza și a judeca este imediat cunoscut. Dar nu întotdeauna se întâmplă și acest lucru, pentru că unora le place să fie beșteliți, judecați și, dacă primesc o pocăință care li se pare prea mică, cer una mai mare. Aceștia preoți încearcă să se organizeze mai bine pentru a combate orice formă de laxism și se asociază pentru a stabili cu precizie caracteristicile deviaționiștilor (vezi preoții tineri la sinodul diecezan, care voiau reguli precise în vreme ce preoții mai în vârstă erau mai maleabili, datorită și experienței lor pastorale).

Nu este de mirare dacă mai mult decât un creștin face această rugăciune: De tunete, furtună, și moraliști, eliberează-ne, Doamne!

Acești dușmani ai cântecului au reușit deseori în decursul istoriei să discrediteze morala și să mutileze aripile bucuriei credinței. Și din păcate nu vor dispărea niciodată. Dar dacă aparențele nu mă înșeală, epoca lor de aur a ajuns spre sfârșit. Constatăm de exemplu că nu se mai bucură de atât consens, atunci când predică din înălțimea amvonului că toți divorțații recăsătoriți, a căror primă căsătorie nu a fost recunoscută ca fiind nulă, trăiesc în mod obiectiv în stare de păcat de moarte. Să le dăm lor cu răbdare oportunitatea de a învăța cu un curs de repetiție să facă discernământul necesar.

Jandarmii

În arca aglomerată este nevoie și de poliție pentru a menține câtuși de puțin ordinea. Este nevoie de jandarmi pentru a tutela cât mai mult posibil libertatea tuturor și să îndiguiască manevrele celor care încearcă să se folosească de alții sau caută să-i lipsească de drepturile lor fundamentale.

Tutorii ordinii din Biserică ar trebui să se deosebească printr-o non violență dezarmată, prin calm, un umor și o cordialitate imperturbabilă. Biserica și lumea au nevoie de ordine și de legi. Dar acestea ar trebui să fie complet în slujba adevăratei libertăți a tuturor și să tuteleze această libertate.

În Biserică ca arcă a mântuirii și a libertății nu ar trebui să fie nimic care să miroase a poliție secretă de stat, de spionaj și de manevre din spatele ușilor. Ca arcă de mântuirii ea trăiește din relații și plase de relații sănătoase și vindecătoare. Caracteristica ei principală este transparența, caracterul deschis al tuturor față de procesele decizionale și de alte asemenea lucruri. Preotul trebuie să merite încrederea tuturor. El nu există pentru a face distincție cu precizie între oi negre și oi albe. Cu toții trebuie să perceapă că lucrul care îl îngrijorează cel mai mult nu este cel de a judeca, ci cel de a vindeca. În el nimic nu trebuie să lase să transpară figura unui justițiar fără inimă, chiar dacă, evident, trebuie să fie totdeauna pus să facă un discernământ în funcție de situațiile ce i se prezintă.

Toate regimurile staliniste au pus pe picioare sisteme și aparate de control din cele mai rafinate. În România, în timpul regimului comunist, Securitatea nu numai că a impus o serie imensă de interdicții dar a și otrăvit în largă măsură toate relațiile umane (neîncrederea tuturor față de toți și turnarea reciprocă: vezi experimentul Pitești, și neîncrederea dintre preoți chiar și după 1989: vezi capitolul spiritual din 1999, Pr. Sociu Anton ). Aici Biserica trebuie să arate clar diversitatea sa și să respingă ferm orice formă de spionaj.

Atunci când se începe a se studia vasta problemă a manipulării, începând din câmpul tehnicii geneticii până la cea a instrumentelor de comunicare în masă: telefon, internet, etc., ne găsim continuu puși în fața problemei: cine îi controlează pe controlori? Controlori necontrolați, care se sustrag oricărei critici și control, ar fi soluția cea mai rea care ar dăuna foarte mult Bisericii. Statul nostru are astfel de instituții: ANI; DNA. Ordinul nostru la fel: capitolele, etc. În loc să condamnăm în bloc criticile, trebuie să învățăm cu răbdare să distingem critica făcută din iubire și sens de responsabilitate și cea răuvoitoare și distructivă.

În Biserică nu trebuie în nici un fel să se impună mentalitatea care spune: 1) Șeful are totdeauna dreptate. 2) Dacă șeful nu are dreptate, se aplică articolul 1. Nici măcar parohul, superiorul, episcopul și nici papa nu au totdeauna dreptate, dar aparțin vastei mulțimi a celor care caută adevărul. Biserica, noi toți, avem nevoie de virtutea criticii.

Voi povesti aici câteva exemple spuse de B. Häring, de preoți jandarmi, pentru ca să avem grijă să nu-i imităm, nici măcar de departe.

În Adventul anului 1945, în timpul primei mele misiuni parohiale, după ce mă întorsesem din Europa Orientală din război, nu am vrut să fac ca misionarii care indicau clar cine putea să se spovedească și cine nu, începând cu divorțații recăsătoriți până la cei excluși de la înmormântarea în biserică, dar am spus: sunteți invitați cu toții. Pentru toți cei care au bunăvoință avem un cuvânt de mângâiere. La masă, parohul mi-a manifestat dezacordul său, spunând că era necesar cumva să facem distincție între o categorie și alta. Dar lumea și-a făcut curaj și au venit și persoane care nici măcar n-ar fi visat niciodată să se spovedească la Pr. paroh. Am fost mișcat. Într-una din zile parohul a refuzat cu cuvinte urâte să împărtășească o femeie și, apoi, roșu la față mi-a spus la masă: Sfinția voastră distrugeți disciplina. Ați dat dezlegare unei femei divorțate și recăsătorite. Eu am tăcut, dar iată că cineva a sunat la ușă. Un om voia să vorbească cu parohul. Era bărbatul femeii căreia parohul îi refuzase împărtășania. Ea nici măcar nu era divorțată. Parohul greșise confundând-o cu o altă persoană și astfel a trebuit să soarbă o frumoasă ceartă de la acel bărbat care, printre altele, ia cerut să-și creară scuze în public. O grea pedeapsă pentru el, care a reușit să-și ceară iertare mai apoi în biserică și chiar de la mine.

O altă întâmplare. Într-o parohie din Baviera a trebuit odată să ascult de unul singur toate spovezile. Parohul era un om pios, dar mai mult un jandarm decât un păstor. Nimeni nu mergea să se spovedească la el. El m-a sfătuit să îi tratez dur pe pascalini, adică pe cei care se spovedeau numai cu ocazia Paștelui. Într-una din zile am văzut din scaunul de spovadă cum a luat la palme o femeie care schimbase două vorbe cu cea de lângă ea.: În biserică trebuie să domnească disciplina. Acesta era cuvântul lui de ordine. Depindea de caracterul lui sau de formarea la preoție pe care o primise?

Preotul jandarm este, uneori, un sărac scrupulos, care nici măcar nu se rușinează de scrupulozitatea lui și, mai rău încă, îi contagiază și pe alții. De cele mai multe ori el a interiorizat în mod rău pe jandarm, moralist și controlor și se află tot timpul sub presiune și controlul normelor interiorizate.

Săracul preot scrupulos, ar putea găsi așa numiți laici bine pregătiți și zeloși care l-ar putea elibera din închisoarea jandarmului său interior. Trebuie să o facă din iubire față de sine, față de vocația lui și față de cei pe care vrea să-i slujească. În arca mântuirii nu există loc pentru înlănțuirea la lungul lanț al normelor dușmane ale vieții.

Celibatarul care, conștient sau inconștient, vede întreaga viață creștină în mod principal ca un regim făcut din legi, sfârșește prin a se îmbolnăvii din cauza celibatului său, se simte ca paralizat și dominat de frică.

Nu puțini preoți, care se comportă și astăzi totdeauna după felul rece al jandarmului, ar fi putut dezvolta calități creative, dacă educația și teologia i-ar fi condus să înțeleagă și să guste legea eliberatoare a harului. Este necesar în mod absolut să fie vindecat sau făcut inocuu jandarmul dușman al libertății, fără a-l mai răni încă odată. El este în fond un rănit și unul din punct de vedere psihic castrat.

Ritualistul

Ritualistul tipic este o specie de animal care în arca lui Noe, astăzi, nu se mai întâlnește atât de frecvent. Dar în timpul primilor mei ani de preoție fantasma lui era prezentă peste tot, povestește același B. Häring. Îl vedeam agitându-se în jurul altarului pentru a îndeplini fiecare mișcare cu precizie. Îl auzeam șoptind cuvintele consacrării, pentru a fi sigur că liturghia era valabilă. Își mărturisea cu extremă precizie toate păcatele împotriva nerespectării rubricilor liturgice. Nu de multe ori îl întâlneam și pe drumul nostru în calitate de controlor, sclav al legii.

Într-una din zile l-am întrebat pe superiorul local al congregației mele religioase dacă în dimineața următoare puteam celebra în capelă înainte de a pleca, iar el mi-a răspuns: Desigur. Dar ai curaj cu adevărat? Nu l-am întrebat ce anume înțelegea să-mi spună cu acel răspuns. Dar în dimineața următoare, când mă grăbeam să prind trenul, un confrate mai în vârstă m-a oprit foarte agitat și excitat. Eu i-am spus că mă grăbeam, dar el mi-a zis: Este vorba de un lucru important. În timpul Sfintei Liturghii Sfinția voastră nu ați observat două rubrici, și mi le-a spus care erau. I-am spus că nu exista nici o lege în această privință, la care el m-a amenințat: Este scris în manualul nostru, și noi trebuie să respectăm cu toți aceleași reguli.

Odată, începând un curs de exerciții spirituale în fața a vreo sută de preoți buni, le-am spus acestora că nu trebuiau să se aștepte la nici o predică despre iad, pentru că eram convins că nici unul dintre ei nu era în stare de păcat de moarte. La aceste cuvinte, un bătrân și bun decan s-a ridicat: Dar, părinte, cum poți crede că putem evita toate păcatele de moarte? Și a înșirat pe degete o serie de rubrici care obligau sub păcat de moarte, ca de exemplu cea care spunea că se păcătuia mortal atunci când se consacra fără ca pixida sau potirul să fie în întregime pe corporal (eu însumi am fost atenționat la înmormântarea Pr. Donea pentru că nu pusesem bine toate potirele și pixidele pe corporal, pentru că nu încăpeau, iar un preot – ironia sorții – mi-a spus că în bucata de potir care nu era pe corporal nu se consacrase vinul). Cum este posibil să se evite toate aceste păcate?

În anul 1949 o instrucțiune aprobată de papa declara că femeile, chiar dacă ar fi surori, puteau pronunța numai stând departe de altar răspunsurile ministranților de la liturghie. Și adăuga că toți autorii erau de acord în a spune că o soră, care în timpul liturghiei se apropie prea mult de altar, comite un păcat grav. Ce imagine de Dumnezeu! Ce sclavie și ce nebunie! Din fericire mare parte din aceste lucruri sunt deja depășite. Dar intoleranța și o meschinăria ritualistă împiedică încă să se treacă la o liturgie creativă. În această lumină trebuie judecat fără îndoială comportamentul unui cardinal de curie, care la sinodul particular ținut în anul 1994 pentru Africa a spus episcopilor africani că, orice modificare pe care ei ar fi introdus-o în liturgia africană, nu puteau cu aceasta ataca ritul roman și că orice schimbare trebuia să se facă după linia acestui rit.

Timidul

În arcă se găsesc animale indulgente și timide care preferă să stea într-un colțișor. Aceștia sunt nesiguri și chiar fricoși. Cine v-a făcut să fiți așa timizi, cine va furat orice scânteie de siguranță interioară pentru a vă priva astfel de posibilitatea de a dezvolta energiile voastre creative? Nu ați primit și voi Duhul puterii, al sincerității și al încrederii? V-ați lăsat poate intimidați de autoritățile eclesiastice, care în mod nejustificat au încercuit puterea lor cu nimbul sacralității și aureola sfințeniei? Trebuie să-i demascăm pe dușmanii libertății și ai sincerității și să-i eliberăm și pe ei. Faceți-vă curaj! Aveți încredere în voi înșivă și în ceilalți, încredere că știți să faceți lucruri bune și frumoase!

Suntem autorizați să facem și greșeli. Aceasta face parte din condiția noastră de creaturi. Evident, nu planificăm erorile și, în măsura în care este posibil, încercăm să le corectăm deja aici pe pământ.

Pesimistul

Animalul cel mai puțin iubit din arcă este pesimistul, sconcsul (o specie de dihor). Pe unde trece poate să emită un asemenea miros urât încât impregnează pentru un anumit timp un ambient și pe cei care locuiesc acolo. Într-o zi, povestește B. Häring, când am mers în vizită la fratele meu în SUA, în jurul casei era un miros insuportabil, dar el mi-a explicat imediat: Acum câteva săptămâni a trecut pe aici un sconcs care, simțindu-se agresat, și-a golit glanda. Numai odată cu anotimpul ploios mirosul urât dispare.

Rugăciunea sconcsului sună mai mult sau mai puțin așa: Doamne, mi-ai dat o blană atât de frumoasă, și totuși nimeni nu mă suportă. Așa, atunci când rătăcesc, când rătăcesc prin pădure, mă întreb: de ce mi-ai dat o armă atât de respingătoare? Ea mă condamnă continuu la izolare. Și totdeauna când rătăcesc prin pădure mă întreb din nou: prin ce criză de identitate va trebui să trec, dacă în noul cer și în noul pământ va trebui să mă eliberez de această armă?

Pesimistul, chiar și pesimistul cel mai indiferent, este relativ inocuu, atunci când se poate ascunde. Dar dacă este preot, ghidul unei comunități, sau chiar un episcop, devine pericol public pentru că este contagios. Preotul, dacă este un pesimist incorijabil, face chiar scandal, pentru că prin pesimismul său, mai ales dacă este difuziv ca mirosul urât al sconcsului, contrazice radical propria misiune de a fi și de a predica vestea cea bună, de a iradia bucurie, de a invita pe toți la bucuria în Domnul și la lauda lui Dumnezeu. Bucuria sa în Domnul ar trebui să fie contagioasă. Foarte gravă devine situația atunci când cel pesimist nu se rușinează deloc, dar iese chiar în față conștient, ca un profet care poartă ghinion, o rasă de persoane acestea pe care papa Ioan al XXIII-lea le-a demascat în celebrul său discurs de la începutul conciliului Vatican al II-lea: Nouă ni se pare că trebuie să ne îndepărtăm de acești profeți ai veștilor rele, care vestesc totdeauna evenimente tragice.

În Biserică nu ar trebui să existe oare clinici speciale pentru preoții pesimiști, acizi și amari? Am fost tot timpul impresionat, ori de câte ori treceam prin piața Sf. Petru din Vatican, atunci când mergeam la școală, văzând preoți cu reverenda și cu fața plină de aciditate. Odată o femeie m-a întrebat: Dar de ce nu abandonați odată acest aer plin de aciditate? Cred că și pesimiștii cei mai acizi ar sfârși prin a se înmuia, dacă timp de câteva săptămâni ar putea trăi într-o casă de rugăciune împreună cu vreo zece persoane care iradiază de bucurie și cu toată ființa lor invită neîncetat să se bucure cu ei și să creadă în vestea cea bună.

Biserica ar trebui să fie pe tot pământul casa vindecării de orice pesimism și de aciditate. Bucuria, pacea interioară, libertatea la care Cristos ne-a chemat, ar trebui să fie în sens bun contagioase și foarte atrăgătoare.

Nu rareori pesimiștii au din natură un caracter melancolic. In circumstanțe favorabile și înconjurați de o comunitate plină de bucurie aceștia ar fi putut deveni contemplativi și ar fi făcut profunde experiențe mistice. Unii au devenit cu timpul mult încă, obiect de reproșuri și de critici din partea altora, mai ales din partea superiorilor lor. Noi toți, în special tipii melancolici, avem nevoie de un ambient sănătos și plin de bucurie. Biserica ca și casă de rugăciune, loc al laudei adusă lui Dumnezeu, sălașul bucuriei Domnului, a păcii interioare și a adevăratei libertăți a fiilor lui Dumnezeu ar trebui să fie un milieu divin, pentru a o spune cu Teilhard de Chardin.

De aici rezultă că trebuie să ne implicăm cu toții până la capăt, pentru a face ca Biserica să verifice cu atenție propriile relații interumane și hățișurile propriilor relații (structuri), pentru a vedea dacă acestea corespund în mod real idealului ambientului divin și dacă sunt sănătoase și însănătoșitoare.

Profeții

Cristos este venerat în evanghelii mai ales în calitate de profet. Biserica a spus dintotdeauna că toți creștinii participă la ministerul profetic al lui Cristos. Acest lucru ar trebui să fie și mai evident în cazul preoților. Ce anume înțelegem prin darul profeției și misiunea profetică?

Nu mă gândesc la cei care se definesc în mod zgomotos profeți, revendică o specie de monopol al adevărului sau prezic continuu nenorociri iminente. Am devenit foarte atenți față de cei care anunță tot timpul revelații ciudate și private.

Prin profeți înțeleg bărbați și femei care manifestă o profundă cunoaștere a misterului credinței și știu să identifice în mod convingător semnele timpului, nu numai prin cuvinte. Înțeleg bărbați și femei care ne precedă tot timpul cu două sau trei lungimi de undă în descifrarea istoriei mântuirii și în relativa mărturie a vieții. Aceștia nu ne dau impresia că se târăsc cu greutate în spatele nostru, dar sunt un stimul eliberator tocmai prin simplitatea lor spontană.

Profeții sunt cei care reușesc chiar în mod neașteptat să pună în mișcare veșnicii întârziați. Sunt creaturi umane care în virtutea păcii lor interioare reușesc să construiască centrale de operatori ai păcii.

Sunt bărbați și femei care nu numai prin cuvânt, ci cu întreaga lor viață ne învață să umblăm drept, care cu autenticitatea lor demască modele goale.

Prin programul lor de non violență neutralizează cu o naturalitate surprinzătoare abuzul de putere și de încredere.

În timp ce alții cad în panică și provoacă panică, aceștia ajută la descoperirea posibilităților și momentul harului.

Profetul ajută cu o simplitate dezarmantă să se distingă esențialul de ceea ce nu este esențial și secundar.

Profeții trăiesc din anticiparea harului lui Dumnezeu și știu să de-a și ei anticiparea de încredere necesară. Nu se lasă distrași de a crede că în binele prezent în om și îi ajută și pe alții să descopere în ei înșiși cele mai intime izvoare de energie. Numesc strâmb ceea ce este strâmb și drept ceea ce este drept, și fac să se aibă încredere că Dumnezeu știe să scrie drept și pe rânduri strâmbe. Dar nu stau cu mâinile în sân atunci când alții trasează în Biserică și în lume rânduri strâmbe.

Clovnul

Creștinul și în mod special preotul nu trebuie să fie bufoni. Dar uneori rolul de comic li se potrivește bine. Din copilărie am avut o specială predilecție pentru tipii comici și pentru filmele de comedie, pentru că ne fac să râdem si atunci când credem că nu este nimic de râs. Comicul este un adevărat artist, atunci când râsul și seninătatea sa sunt contagioase și înviorează sufletul.

Clovnul știe să râdă de propriile defecte și de propriile limite și are pentru noi, și pentru noi preoții, un mesaj important: Nu te lua prea în serios! Numai dacă suntem capabili să râdem liniștiți cu alții de noi, vom fi apoi capabili să fim serioși așa cum trebuie. Clovnul, atunci când ne contagiază cu umorul său uneori slobod, muncește cu noi pentru o lume mai bună. Adevăratul clovn nu îi pune niciodată pe alții în ridicol, dar atunci când demască laturi ridicole ale altora se include totdeauna și pe sine însuși.

El știe să ne spună mai bine decât Nietzsche: Mai mântuiți ar trebui să fie cei mântuiți! Dacă suntem relaxați din punct de vedere psihic, ne ușurăm drumul nostru de persoane mântuite.

Nu cu mult timp în urmă, povestește B. Häring, am mers în vizită la familia unui clovn celebru, o persoană în posesia unor titluri academice cu care ar fi putut avea o meserie mult mai calificată. Dar lui îi place rolul de clovn și crede că astfel îi ajută și pe alții să devină mai senini și veseli. Iar cei doi copii ai lui lasă deja să transpară câte o latură simpatică a comicului.

Acum câteva zile am citit un articol, după care grupuri de clovni se dau în spectacol în mod regulat în spitale pediatrice. Medicii și infirmierii sunt convinși că aceștia favorizează procesul de vindecare al copiilor.

Îmi urez mie însumi, episcopilor și papei să avem totdeauna lângă noi un inteligent bufon de curte, evident cu dreptul de a ne facă să râdem fără frică și cu naivitate de noi înșine și să ne spunem din când în când: Sus, Vasîle, nu te lua așa în serios!

Noi preoții și frații trebuie să fim cu siguranță serioși, dar nu pentru aceasta trebuie să evităm să cultivăm în noi și ceva umorism. Și trebuie să mulțumim confraților și celorlalți creștini atunci când ne ajută să descoperim și latura umorului în viața noastră și să o cultivăm.

Vindecătorul

În multe culturi și religii rolul preotului și cel al vraciului coincideau. În Africa această cultura supraviețuiește și astăzi și aceasta a favorizat nașterea și o surprinzătoare răspândire a bisericilor de vindecare.

Și în planul de mântuire personificat și predicat de către Isus cele două linii și vocații se întâlnesc. Isus a parcurs Palestina vestind evanghelia și vindecând și a încredințat celor Doisprezece dubla sarcină a vindecării și a iubirii. Predica vestea cea bună a împărăției și vindeca tot soiul de boli și infirmități în popor (Mt 4, 23). Le-a dat lor puterea de a alunga duhurile rele și să vindece orice fel de boală și de infirmitate (Mt 10, 1). Vindecarea bolilor era pentru Isus mai importantă și mai urgentă decât observarea precisă a legii sabatului.

Vindecarea și evanghelia predicată nu sunt două realități paralele, fără nici un raport între ele. Prezența discretă, apropierea caldă a Fiului omului, porunca realistă a iubirii vindecă relațiile umane și eliberează de multele boli care sunt rodul unor relații umane tulburate și de o greșită relație cu Dumnezeu.

El, Slujitorul non violent al lui Dumnezeu, personificarea iubirii reconciliatoare, eliberează din lanțurile solidarității infective și morbifere a pierderii și ne introduce în solidaritatea însănătoșitoare a mântuirii.

Una din sarcinile cele mai urgente ale teologiei și a pastoralei este cea de a arăta diferența abisală și contrastul dintre forme și practici religioase morboase și morbifere, pe de o parte, și credința care vindecă, pe de altă parte.

Preotul, dacă trăiește ca persoană și în comunitate o religiozitate sănătoasă și cultivă un sens sănătos de prietenie, dacă știe să-l imite pe Dumnezeu care dă anticipat încredere, știe apoi că cultive spiritul de gratitudine și de laudă față de Dumnezeu, coresponsabilitatea pentru un ambient sănătos și pentru conservarea creației. Toate acestea fac parte din indispensabila dimensiune vindecătoare a vocației creștine în general și a vocației prezbiterale în particular.