vineri, 29 octombrie 2010

Cu ce masură veți măsura cu aceeasi vi se va măsura!…

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castela- nului care dădea citire în piață unei vestiri.


-Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecera prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.

Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…

Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.

În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.

-Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!

-Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea eu voi duce un butoiaș!

-Ba eu doar un… degetar!

-Iar eu un butoi!

În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.

Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.

Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.

Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.

Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.

-Și darul făgăduit? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.

Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ,,Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere!”

Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte care iute se transformară într-o rumoare care cuprinde și exclamații de bucurie și urlete de mânie.

Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!

-Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..

,,Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.

Mi-am făcut dușmanii prieteni!…

Un împărat din vechime a făcut într-o bună zi un jurământ solemn:


-Îi voi cuceri pe toți dușmanii mei și îi voi alunga din împărăția mea.

Ceva vreme mai tărziu, supușii săi îl văzură cu uimire pe împărat plimbăndu-se prin grădinile sale la braț cu cei mai mari dușmani ai săi, râzând și glumind cu ei.

-Dar…îl întrebă mirat unul dintre curtenii săi, nu ai jurat tu că îi vei alunga din împărăția ta pe toți dușmanii tăi?

-De fapt asta am șă făcut, răspunde împăratul. I-am transformat pe toți în prieteni.

Iubirea dintre frați!…

Un tată lăsă fiilor săi moștenire un ogor cu grâne. Cei doi îl împărțiseră frățește.


Dar unul dintre ei era bogat și necăsătorit, câtă vreme celălalt era sărac și avea de crescut mulți copii.

Când veni timpul secerișului, fratele cel bogat începu să se zvârcolească în pat cugetând în sinea lui: ,,Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc mie snopii aceia? Fratele meu este sărac și are nevoie de mult grâu pentru familia lui”.

Se ridică din pat, se duse la câmp și, din partea sa, luă o mulțime de spice și le duse pe bucata de ogor a fratelui său.

În aceeași noapte, fratele său gândea și el: ,,Fratele meu nu are nici soție, nici copii. Bucuria sa este bogăția și eu vreau să văd că bucuria lui crește.”

Își lasă culcușul, plecă la câmp și duse mult din ce secerase el în partea de ogor ce aparținea fratelui său. Atunci când, în zori, cei doi se duseră la câmp, mare le fu uimire când văzură că grâul nu scăzuse.

În nopțile următoare făcură același lucru. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Și, în fiecare dimineață, descopereau că grâul nu scădea.

Însă, într-o noapte, cei doi frați se întâlniră în mijlocul ogorului, amândoi având brațele pline de snopi de grâu.

Își dădură seama de cele întâmplate și, râzând, se îmbrățișară.

Atunci auziră un glas din cer:

-Locul acesta pe care a fost vădită atâta iubire frățească se cuvine a fi ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre frați.

Și, în fapt, regele Solomon a ales mai târziu acel loc pentru a construi templul.


Oare azi ar izbuti regele Solomon să găsească un loc pentru templu?

Milostenia și fățărnicia oamenilor!…

Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva, o tânără femeie înfășurată în niște veșminte zdrențuroase, străbătea ulițele unui sătuc, bătând din poartă în poartă și cerând milostenie.


Nu prea avea noroc. Mulți îi adresau vorbe de ocară, alții asmuțeau câinii asupra-i. Alții încă îi aruncau în poale doar coji de pâine mucegăită și cartofi stricați.

Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuță de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie.

-Șezi un pic de te încălzește, spuse moșul, în vreme ce soția sa pregătea o ulcică de lapte și o felie mare de pâine.

În timp ce mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune.

În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaș regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitație la palat. Neașteptata invitație tulbură tot satul, iar după-amiaza toate familiile, gătite în straie de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospețe și fiecăruia i se dădu un loc anume.

Când se așează toți, servitorii în livrele începură să servească mîncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare și mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioși pe farfurii coji de cartofi, pietre și coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, așezați undeva la un colț al mesei, puseră cu politețe rafinate și delicioase feluri de mâncare.

Pe neașteptate, în sală intră tânăra femeie cu veșmintele zdrențuite. Cu toți amuțiră.

-Ați găsit astăzi tocmai ce mi-ați dat mie ieri.

Își scoase hainele cu care era înveșmântată. Pe sub zdrențe avea niște straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăți regina.

Fă-ți comoară în cer!…

Un bogătan ajunse în rai.


Primul lucru pe care îl făcu fu un tur de piață unde cu uimire văzu că mărfurile erau vândute cu prețuri foarte scăzute.

De îndată puse mâna pe portofel și începu să comande cele mai frumoase lucruri pe care îi cădeau ochii.

Când trebui să plătească, întinse îngerului care vindea la tejghea un teanc mare de bacnote.

Îngerul zâmbi și spuse:

-Îmi pare rău, dar acești bani aici nu au nici un fel de valoare.

-Cum așa? întrebă cu mirare bogătașul.

-Aici sunt valabili doar banii care au fost dăruiți pe pământ, răspunse îngerul.

Să încercăm să nu uităm azi de comoara noastră din cer.

Cristos cu biruinta si diavolul cu oglinda!…

Într-o bună zi, Satana descoperi un nou mod de a se distra. Inventă astfel o oglindă magică a cărei caracteristică era aceea de a face să se vadă meschin și zbârcit tot ceea ce era bun și frumos, în vreme ce făcea să se vadă mai mare și mai clar tot ceea ce era rău și urât.


Diavolul își ducea îngrozitoarea oglindă peste tot unde mergea. Și toți cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat și monstruos. Cel viclean se distra pe cinste cu oglinda aceea a sa: cu cât erau lucrurile mai respingătoare, cu atât îi plăceau lui mai tare.

Într-o zi, oglinda îi arată niște lucruri atât de plăcute vederii sale încât el izbucni într-un râs dezlănțuit; oglinda îi scăpă din mâini și se sparse în mii și mii de cioburi. Un vânt puternic și rău făcu să zboare cioburile acelei oglinzi în lumea largă. Unele dintre acestea, cele care erau mai mărunte încă decât firele de nisip, intrară în ochii multor oameni.

Aceștia începură să le vadă toate pe dos: nu băgau de seamă decât ceea ce era urât și vedeau peste tot numai și numai răutăți.

Din alte cioburi se făcură lentile pentru ochelari. Aceia care purtau acești ochelari nu mai vedeau nimic din ce e drept, și nu mai puteau judeca lucrurile cu măsură.

Cine oare dintre noi poate spune că nu a întâlnit niciodată astfel de persoane?

Unele cioburi ale oglinzii erau așa de mari încât fură folosite pe post de geamuri. Amărâții care ajunseră să aibă astfel de ferestre, uitându-se prin ele nu vedeau decât vecini antipatici, car își petreceau timpul punând la cale răutăți.

Atunci când Dumnezeu își dădu seama de cele întâmplate, se întristă. Se hotărâ să le vină oamenilor în ajutor. El zise:

-Îl voi trimite în lume pe Fiul meu. El este chipul meu, oglinda mea. În el se reflectă bunătatea, dreptatea și iubirea mea.

În el se reflectă chipul omului, așa cum l-am proiectat și l-am vrut Eu. Și Iisus veni să fie o oglindă pentru oameni. Aceia care priveau la El redescopereau bunătatea și frumusețea și învățau să le deosebească de egoism și minciună, de nedreptate și dispreț.

Cei bolnavi regăseau în El curajul de a trăi, cei disperați redescopereau nădejdea. El îi mângâia pe cei întristați și îi ajuta pe oameni să învingă frica morții. Mulți oameni iubeau această oglindă a lui Dumnezeu și îl urmară pe Iisus. Se simțeau înflăcărați de el.

Alții fierbeau de mânie: hotărâră să spargă această oglindă a lui Dumnezeu. Iisus fu astfel ucis.

Dar în curând se iscă un alt vânt puternic, al Duhului Sfânt de astă dată. El ridică de la pământ milioanele de cioburi ale oglinzii lui Dumnezeu și le împrăștie în lumea întreagă.

Aceia în ai căror ochi intră fie și cea mai micuță așchie din această oglindă încep să vadă lumea și oamenii așa cum îi vedea Iisus: în ochii lor se reflectă înainte de toate lucrurile bune și frumoase, dreptatea și generozitatea, bucuria și speranța; răutățile și nedeptățile le par în schimb cu putință de transformat și de învins.

Intenții bune fără finalitate!…

Un adolescent nota, stând aplecat asupra mesei intențiile sale bune, în timp ce mama sa călca rufe.


,,Dacă aș vedea pe cineva stând să se înece, scria adolescentul, m-aș arunca de îndată în apă să-i vin în ajutor.

Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, i-aș salva pe copiii de acolo.

Dacă ar fi cutremur, nu m-aș teme să mă arunc între dărmături pentru a salva vreo viață. Și apoi mi-aș dedica întreaga existență ajutorării săracilor din lumea întreagă…”

Mama îi spune:
-Te rog, du-te până jos și cumpără un pic de pâine.
-Mamă, dar nu vezi că plouă?

De câte ori nu spunem fiecare dintre noi în viața noastră spirituală ,,aș vrea”…

Cum facem socoteala în viață!…

Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de unsprezece ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.


Cu un aer ciudat de oficial, copilul înmână hârtiuța mamei, care, ștergându-și mâinile cu un prosop, citi ceea ce era scris acolo:

,,Pentru că am smuls buruienile din grădiniță: 5 lei.

Pentru că am făcut ordine în camera mea: 10 lei.

Pentru că am fost să cumpăr lapte: 1leu.

Pentru că am avut grijă trei după-amieze de surioara mea: 15 lei.

Pentru că am luat 2 calificative ,,foarte bine” la școală: 10 lei.

Pentru că am dus în fiecare seară gunoiul: 7 lei.

În total: 48 lei.

Mama își privi copilul în ochi, cu multă blândețe. În mintea sa reveneau o mulțime de amintiri. Luă un creion și scrise pe dosul hârtiei:

Pentru că te-am purtat în pântec timp de nouă luni: 0 lei

Pentru toate nopțile pe care le-am petrecut veghindu-te atunci când erai bolnav: 0 lei.

Pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist: 0 lei.

Pentru toate prilejurile în care ți-am șters lacrimile: 0 lei
Pentru tot ce te-am învățat zi de zi: 0 lei.

Pentru mesele de mic dejun, prânz și cină, pentru toate gustările și sandvișurile pe care ți le-am pregătit: 0 lei.

Pentru viața pe care ți-o dau zi de zi: 0 lei.

În total: 0 lei.

Atunci când în relațiile personale și familiale începem să facem socoteli, totul s-a dus de râpă, căci iubirea este gratuită sau nu este iubire.

CINE-L PRIMESTE PE FIUL?…

Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecția lui opere ale tuturor marilor maeștri, renascentiști, clasici și moderni, din toate școlile și curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecția lor.

Dar a izbucnit războiul și fiul a fost înrolat și trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj și a murit la datorie, în timp ce salva viața unui camarad. Cînd a primit anunțul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu.

O lună mai târziu, a auzit bătăi la ușă. În prag stătea un tânar cu un pachet mare în brațe…El a spus:

- Domnule, nu mă cunoașteți. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră și-a dat viața. În acea zi el a salvat multe vieți ale celor răniți dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind pe loc…Deseori ne vorbea de dumneavoastră și despre pasiunea pe care o aveți pentru artă.

Tânărul i-a înmânat pachetul.

-Știu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveți acest tablou.

Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânăr. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reușit să surprindă chipul, dar și personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin și cu ochii plini de lacrimi a mulțumit tânărului, oferindu-i și o sumă de bani pentru tablou.

-O, nu se poate așa ceva, domnule… Toată viața nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou.

Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său și numai după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere colecționate.

După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitația marii lui colecții de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă și, mai ales, să achiziționeze tablouri pentru propriile lor colecții.

La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitația,adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul:

-Începem licitația cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?

În sală s-a lăsat liniștea….Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat:

-Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!…

Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Face cineva o ofertă pentru acest portret?… 100?… 200?…

Din sală, cineva a stigat iritat:

-Nu am venit pentru acest portret!… Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso și ale celorlalți maeștri!… Haideți să trecem, cu adevărat, la licitație!…

Netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Fiul!… Fiul!… Îl vrea cineva pe fiul?!…

Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colț al sălii s-a auzit o voce timidă:

-Dau eu 10 pentru acest portret…

Era cel care fusese, ani mulți, grădinarul tatălui și al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult.

-Există o ofertă de 10!… Cine dă mai mult?!… Dă cineva 20?!…

Sala era în fierbere.

-Dați-i-l lui pentru 10!…Să trecem la maeștri!…La maeștri!…

Nu-l voiau pe fiu. Toți doreau să profite de ocazie și să cumpere opere mari pentru colecțiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:

-10, odată!…10, de două ori!…

Și, lovind cu ciocănelul în masă:

-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din față, cineva a zbucnit:

-În sfârșit, putem trece la marea colecție!…

Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:

-Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat.

Rumoare în sală:

-Dar tablourile?!…Cum rămâne cu maeștrii?!…Colecția?!…
-Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitație, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitația se referă numai la potretul fiului ! Cine il ia moștenește întreaga avere, care include și toată colecția de opere de artă!

Omul care-l primește pe FIUL obține TOT!…

Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul său ca să moară pe cruce.

La fel ca mesajul adjudecătorului, si mesajul lui este:

-Fiul, Fiul, cine-l primește pe Fiul?!

Pentru că, vezi tu, acela care îl primește pe Fiul obține totul…

Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).

Aceasta este adevărata dragoste…

Luptatorul si lectia despre Rai si Iad…

Odată, un luptator grosolan şi aspru se duse la un biet călugăr ortodox. Auzise el că învățătura creștină ar fi deosebită, că face referire la o viață după moarte unde fiecare va primi răsplată după cum și-a trăit viața. Astfel ajunse la dânsul și-l abordă:


- Frate, îi zise, învaţă-mă și pe mine ce este raiul şi ce este iadul!

Călugărul nostru ridică privirile cântărindu-l pe puternicul războinic şi îi răspunse cu un negrăit dispreţ:

- Să te învăţ eu pe tine ce sunt raiul şi iadul? Ba n-am ce să te învăţ. Eşti murdar şi miroşi urât, briciul tău trebuie să se fi ruginit.

Nu faci cinste castei războinicilor din care faci parte, eşti o lichea și ești vrednic de dispreț! Pleacă din calea mea, pentru că nu te pot vedea în ochi! Războinicul se înfurie. Începu să tremure, să se înroşească de mânie, nereuşind să-şi recapete graiul. Înşfacă sabia şi o ridică în aer, gata gata să-l omoare pe călugăr.

- Iată, acesta este iadul, murmură călugărul nostru.

Războinicul era uimit. Câtă compasiune, câtă resemnare în omuleţul acesta care era gata să-şi dea viaţa pentru a-i oferi această învăţătură, pentru a-i arăta ce este iadul! Încetişor, el lăsă în jos sabia, plin de recunoştinţă şi pace.

- Iar acesta este Raiul, murmură iar călugărul.

Cum primim răsplată!…

Un copil făcuse cumpărăturile a căror grijă i-o încredințase mama.

Făcuse totul bine și cu foarte mare atenție.
Pentru a-l răsplăti, vânzătorul de la drogherie luă dintr-un raft o cutie mare de bomboane, o deschise și i-o înfățișa copilului.

-Ia micuțule!

Copilul luă o bomboană, dar vânzătorul îl încurajă:
-Ia câte îți încap în mânuță.

Copilul făcu ochii mari și îl privi.

-Păi… atunci ia tu în locul meu!
-De ce?
-Pentru că ai mâna mai mare.

Atunci când ne rugăm, să nu ne măsurăm cererile după micimea credinței noastre.


Să ne amintim doar că mâna lui Dumnezeu este cea mai mare.

Pilda Soimului si a Ciorii!…pilde

Un pustnic văzu odată într-o pădure un șoim.


Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de carne: sfâșie carnea în multe bucățele și începu să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.

Pustincul se minună de faptul că un șoim hrănea un pui de cioară și se gândi:

,,Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca acel șoim înspăimântător să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie.

Înțeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor ființelor cele de care au trebuință; și noi ne preocupăm într-atât de noi înșine…

De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine!

Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut.

Nu am să-mi mai caut de mâncare !

Dumnezeu nu lasă în părăsire pe nici una dintre creaturile sale : nu mă va abandona nici pe mine.”

Zis și făcut: se așeză acolo în pădure și nu se mai clinti din loc: se ruga și iar se ruga; nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile și tei nopți, fără a bea vreun strop de apă sau să ia vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit încât nu mai era în stare nici să ridice mâna. Cum era așa lipit de putere, adormi. Și iată că în vis i se arată un înger. Îngerul îl privi cu tristețe și grăi:

,,Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveți a urma pilda șoimului nu pe cea a ciorii!”

Pilda cu Soricelul cel Viteaz!…pilde

Un șoricel de casă, de rasă, bine crescut și plăcut la vedere, alergând mereu disperat din calea pisicii, se pomeni într-o bună zi în pivnița unei case de oameni înstăriți.


Din pricina întunericului, căzu într-o băltoacă ciudată.

Era o baltă de palincă, din cea mai de soi, scursă de sub cepul prost așezat al unui butoiaș făcut din lemn de stejar.

La început, șoricelul nostru gustă timid din acea licoare curiosă.

Îi plăcu savoarea ei. Avea un gust puternic și bine definit, aluneca pe gâtlej asemeni focului.

Când ,,bău” tot ce era în baltă, șoricelul nostru se îndreptă de spate, se bătu cu pumnii în piept, își luă o înfățișare feroce și strigă:

-Unde-i pisica?

În vremea noastră prea multă lume are curaj doar cât un șoarece.

PUR ȘI SIMPLU.... privind...

Dacă s-ar putea face așa șoselele în România!!!!!











Sfânta Brigita a Suediei

În ajunul entuziast al Marelui Jubileu al Anului 2000, venerabilul slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea a proclamat-o pe sfânta Brigita din Suedia copatroană a întregii Europe. În această dimineaţă aş vrea să-i prezint figura, mesajul şi motivele pentru care această femeie are multe să înveţe – şi astăzi – Biserica şi lumea.
Cunoaştem bine evenimentele din viaţa sfintei Brigita, deoarece părinţii spirituali ai ei au redactat biografia ei pentru a-i promova procesul de canonizare imediat după moarte, care a avut loc în anul 1373. Brigita s-a născut cu şaptezeci de ani înainte, în anul 1303, la Finster, în Suedia, o naţiune din nordul Europei care de trei secole primise credinţa creştină cu acelaşi entuziasm cu care Sfânta o primise de la părinţii săi, persoane foarte evlavioase, aparţinând de familii nobile, apropiate de Casa regală.

Putem distinge două perioade în viaţa acestei sfinte.

Prima este caracterizată de condiţia sa de femeie în mod fericit căsătorită. Soţul se numea Ulf şi era guvernator al unui important district din regatul Suediei. Căsătoria a durat douăzeci şi opt de ani, până la moartea lui Ulf. S-au născut opt copii, dintre care a doua născută, Karin (Ecaterina), este venerată ca sfântă. Acesta este un semn elocvent al angajării educative a Brigitei faţă de proprii copii. De altfel, înţelepciunea sa pedagogică a fost apreciată până acolo încât regele Suediei, Magnus, a chemat-o la curte pentru o anumită perioadă, cu scopul de a o introduce pe tânăra sa soţie, Bianca de Namur, în cultura suedeză.

Brigita, condusă spiritual de un călugăr doct care a iniţiat-o în studiul Scripturilor, a exercitat o influenţă foarte pozitivă asupra propriei familii care, graţie prezenţei sale, a devenit o adevărată “biserică domestică”. Împreună cu soţul, a adoptat Regula Terţiarilor franciscani. Cu generozitate practica fapte de caritate faţă de cei lipsiţi; a întemeiat şi un spital. Alături de soţia sa, Ulf a învăţat să-şi îmbunătăţească propriul caracter şi să înainteze în viaţa creştină. La întoarcerea dintr-un lung pelerinaj la Santiago de Compostela, efectuat în anul 1341 împreună cu alţi membri ai familiei, soţii şi-au format proiectul de a trăi în continenţă; însă după puţin timp, în pacea unei mănăstiri în care s-a retras, Ulf a încheiat viaţa sa pământească.

Această primă perioadă din viaţa Brigitei ne ajută să apreciem ceea ce astăzi am putea să definim o “spiritualitatea conjugală” autentică: împreună, soţii creştini pot să parcurgă un drum de sfinţenie, susţinuţi de harul Sacramentului Căsătoriei. Nu de puţine ori, exact cu s-a întâmplat în viaţa sfintei Brigita şi a lui Ulf, femeia cu sensibilitatea ei religioasă, cu delicateţea şi dulceaţa ei este cea care reuşeşte să-l facă pe soţ să parcurgă un drum de credinţă. Mă gândesc cu recunoştinţă la atâtea femei care, zi după zi, luminează şi astăzi propriile familii cu mărturia lor de viaţă creştină. Fie ca Duhul Domnului să trezească şi astăzi sfinţenia soţilor creştini, pentru a arăta lumii frumuseţea căsătoriei trăită după valorile Evangheliei: iubirea, tandreţea, ajutorul reciproc, fecunditatea în naşterea şi în educarea copiilor, deschiderea şi solidaritatea faţă de lume, participarea la viaţa Bisericii.

Când Brigita a rămas văduvă, a început a doua perioadă a vieţii sale. A renunţat la altă căsătorie pentru a aprofunda unirea cu Domnul prin rugăciune, pocăinţă şi fapte de caritate. Aşadar, şi văduvele creştine pot avea în această sfântă un model de urmat. De fapt, Brigita, la moartea soţului, după ce a împărţit săracilor propriile bunuri, chiar fără a accede vreodată la consacrarea călugărească, s-a stabilit la mănăstirea cistercină din Alvastra. Aici au început revelaţiile divine, care au însoţit-o tot restul vieţii sale. Ele au fost dictate de Brigita secretarilor-confesorilor săi, care le-au tradus din suedeză în latină şi le-au adunat într-o ediţie de opt cărţi, intitulate Revelationes (Revelaţii). La aceste cărţi se adaugă un supliment, care are ca titlul Revelationes extravagantes (Revelaţii suplimentare).

Revelaţiile sfintei Brigita prezintă un conţinut şi un stil foarte diferite. Uneori revelaţia se prezintă sub formă de dialoguri între persoanele divine, Sfânta Fecioară Maria, sfinţii şi chiar diavolii; dialoguri în care şi Brigita intervine. În schimb, alteori e vorba de relatarea unei viziuni particulare; şi în altele este relatat ceea ce Fecioara Maria îi revelează cu privire la viaţa şi misterele Fiului. Valoarea Revelaţiilor sfintei Brigita, uneori obiect de unele îndoieli, a fost precizată de Venerabilul Ioan Paul al II-lea în scrisoarea Spes aedificandi: “Recunoscând sfinţenia Brigitei, Biserica, fără a se pronunţa cu privire la fiecare revelaţie, a acceptat autenticitatea în ansamblu a experienţei sale interioare” (nr. 5).

De fapt, citind aceste Revelaţii suntem interpelaţi cu privire la multe teme importante. De exemplu, revine frecvent descrierea Pătimirii lui Cristos, cu detalii destul de realiste, faţă de care Brigita a avut mereu o devoţiune privilegiată, contemplând în ea iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe buzele Domnului care-i vorbeşte, ea pune cu îndrăzneală aceste cuvinte emoţionante: “O, prietenii mei, Eu iubesc aşa de tandru oile mele care, dacă ar fi posibil, aş vrea să mor de multe alte ori, pentru fiecare dintre ele, de aceeaşi moarte pe care am îndurat-o pentru răscumpărarea tuturor” (Revelationes, Cartea I, c. 59). Şi maternitatea dureroasă a Mariei, care a făcut-o Mediatoare şi Mamă a milostivirii, este un argument care apare des în Revelaţii.

Primind toate aceste carisme, Brigita era conştientă că este destinatara unui dar de mare predilecţie din partea Domnului: “Fiica mea – citim în prima carte din Revelaţii -, Eu te-am ales pentru mine, iubeşte-mă cu toată inima ta… mai mult decât tot ceea ce există în lume” (c. 1). De altfel, Brigita ştia bine şi era ferm convinsă că orice carismă este destinată să edifice Biserica. Tocmai pentru acest motiv, nu puţine din revelaţiile sale erau adresate, în formă de avertismente chiar severe, credincioşilor din timpul său, inclusiv Autorităţile religioase şi politice, pentru ca să trăiască în mod coerent viaţa lor creştină; însă făcea asta mereu cu o atitudine de respect şi de fidelitate deplină faţă de Magisteriul Bisericii, îndeosebi faţă de Succesorul Apostolului Petru.

În anul 1349 Brigita a părăsit pentru totdeauna Suedia şi a mers în pelerinaj la Roma. Nu numai că intenţiona să ia parte la Jubileul din anul 1350, ci dorea şi să obţină de la papa aprobarea Regulii unui ordin călugăresc pe care intenţiona să-l înfiinţeze, dedicat Sfântului Mântuitor, şi compus din călugări şi călugăriţe sub autoritatea abatesei. Acesta este un element care nu trebuie să ne uimească: în evul mediu existau fundaţii monastice cu o ramură masculină şi o ramură feminină, dar cu practicarea aceleiaşi reguli monastice, care prevedea conducerea Abatesei. De fapt, în marea tradiţie creştină, femeii îi este recunoscută o demnitate proprie, şi – tot după exemplul Mariei, Regina Apostolilor – un loc propriu în Biserică, loc care, fără a coincide cu preoţia primită prin hirotonire, este la fel de important pentru creşterea spirituală a comunităţii. În afară de asta, colaborarea consacraţilor şi consacratelor, respectându-se mereu vocaţia lor specifică, îmbracă o mare importanţă în lumea de astăzi.

La Roma, în compania fiicei Karin, Brigita s-a dedicat unei vieţi de apostolat intens şi de rugăciune. Şi de la Roma a pornit în pelerinaj la diferite sanctuare italiene, îndeosebi la Assisi, patria sfântului Francisc, faţă de care Brigita a avut mereu mare devoţiune. În sfârşit, în anul 1371, a încoronat cea mai mare dorinţă a sa: călătoria în Ţara Sfântă, unde a mers în compania fiilor săi spirituali, un grup pe care Brigita îl numea “prietenii lui Dumnezeu”.

În timpul acelor ani, pontifii erau la Avignon, departe de Roma: Brigita s-a adresat lor din inimă, pentru ca să se întoarcă la scaunul lui Petru, în Cetatea Eternă.

A murit în anul 1373, înainte ca papa Grigore al XI-lea să se întoarcă definitiv la Roma. A fost înmormântată provizoriu în biserica romană a Sfântului Laurenţiu în Panisperna, însă în anul 1374 fiii săi Birger şi Karin au readus-o în patrie, în mănăstirea din Vadstena, sediul ordinului călugăresc înfiinţat de sfânta Brigita, care a avut imediat o expansiune însemnată. În anul 1391 papa Bonifaciu al IX-lea a canonizat-o în mod solemn.

Sfinţenia Brigitei, caracterizată de multitudinea de daruri şi de experienţe pe care am voit s-o amintesc în acest scurt profil biografic-spiritual, o face o figură eminentă în istoria Europei. Provenind din Scandinavia, sfânta Brigita dă mărturie că creştinismul a impregnat profund viaţa tuturor popoarelor din acest continent. Declarând-o copatroană a Europei, papa Ioan Paul al II-lea a dorit ca sfânta Brigita – care a trăit în secolul al XIV-lea, când creştinătatea occidentală încă nu era rănită de dezbinare – să poată mijloci în mod eficace la Dumnezeu, pentru a obţine harul atât de mult aşteptat al unităţii depline a tuturor creştinilor. Tot pentru această intenţie, pe care o îndrăgim aşa de mult, şi pentru ca Europa să ştie să se alimenteze din propriile rădăcini creştine, vrem să ne rugăm, iubiţi fraţi şi surori, invocând mijlocirea puternică a sfintei Brigita din Suedia, discipolă fidelă a lui Dumnezeu şi copatroană a Europei. Mulţumesc pentru atenţie.

Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea: audiență, miercuri, 27 octombrie 2010

RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Ariditatea spirituală (V)

Un alt obstacol este ariditatea. Când o persoană este doborâtă, din motive persoanele sau din alte cauze, se simte în ariditatea cea mai neagră. Pentru viaţa spirituală, ariditatea este un moment de fecunditate. Există momente în care ne simţim ca un lemn dus de curentul apelor. Dacă ne-am găsi într-un curent foarte puternic, salvarea noastră ar consista nu în a ne opune curentului, dar în a ne lăsa transportaţi; a ne opune ar semnifica irosirea puterilor noastre, şi a înota, inevitabil, ne-ar duce la moarte.
În viaţa spirituală există perioade de exod, momente de trecere, de post şi de rugăciune. De exemplu suntem incapabili să ne rugăm în momentele de depresie psihică. Una din primele reguli în aceste situaţii este acea de a face plimbări, şi a spune eventual jaculatorii. Trebuie să existe în rugăciune acest post, care trebuie unit cu un sens de abandon şi de încredinţare lui Dumnezeu: aceasta este adevărata rugăciune. Se poate, deci, afirma cu o anumită siguranţă că în acest cazuri putem să trebuie să postim. „Porunca lui Dumnezeu de a-L iubi din toată inima, din tot sufletul, cu toată mintea şi cu toate puterile nu înseamnă că inima şi sufletul trebuie să simtă totdeauna această iubire. Este un har pe care bunătatea lui îl dă cui vrea. De obicei, la început Dumnezeu dă sufletelor pe care le atrage la sine, mari gusturi sensibile şi multe consolări şi, după un pic, permite ca să fim lipsiţi sau chiar, uneori, să cădem în descurajare până a experimenta dezgust în tot cea ce zic sau fac; şi nu mai simţim nici o plăcere, nici în rugăciune, nici în împărtăşire, nici în oricare alt lucru. Cel care, cu toate acestea, face ceea ce poate, este fidel. Îl slujeşte pe Dumnezeu din iubire către Dumnezeu. Aşa cum se întâmpla cu acel cântăreţ care fiind surd, nu găsea altă plăcere în frumuseţea sunetelor pe care le scotea decât acela de a-l face fericit pe prinţul căruia îi cânta” .

Nimeni nu poate abandona vocaţia sau misiunea sa pentru că nu este consolat sau mai rău, este continuu tentat şi deseori cade: în acest cazuri, sfatul sfinţilor este acela de a nu abandona propriile obligaţii, chiar dacă ar costa foarte mult, chiar dacă se obţine numai dezolare şi durere care uneori ajung până la sentimentul de faliment. Nu trebuie sucombat în faţa dezgustului, chiar dacă este puternic, continuu şi intens. Durerea nu este răul omului, aşa cum fericirea nu înseamnă lipsa durerii: răul este absenţa unei relaţii din care cauză durerea devine principiu de moarte. Dezgustul nu este moarte pentru că voinţa vieţii, care însufleţeşte credinţa, constituie adevărata forţă misterioasă a omului. Acesta este momentul de deschidere spre har, de a se iubi aşa cum se iubeşte un fiu bolnav sau un mădular al trupului nostru. Pentru că este momentul punerii pe cruce, care pentru credincios este deschiderea spre viaţa cea adevărată.

Există o purificare continuă prin evenimentele fericite şi triste, şi chiar şi minutele crezute inutile de noi sunt momente privilegiate ale întâlnirii cu Dumnezeu, încrucişarea unde harul ne aşteaptă pentru ca din inima noastră să ţâşnească strigătul de a fi salvaţi şi de ajutor care trebuie să se ridice către El din adâncul inimii noastre. Momentele de agonie ale drumului nostru sunt acelaşi pe care Domnul le-a cunoscut pentru noi, pentru acea intimă solidaritate de iubire care l-a condus să împărtăşească sudoarea sângelui şi frica morţii astfel ca, găsindu-ne noi în aceleaşi circumstanţe, să nu cumva să ne scandalizăm de noi înşine. Există totdeauna asistenţa divină care înlocuieşte ariditatea noastră spirituală, sau, cel puţin la ceea ce noi numim tristeţea noastră. Din acest motiv toate clipele vieţii noastre asumă o valoare spirituală în ochii Tatălui ceresc până la punctul că putem afirma că ele sunt voite de Dumnezeu. Nimic nu trebuie să fie dispreţuit de noi.

A ceda dezgustului înseamnă a nu crede în fecunditatea agoniei din Ghetsemani, care are dulceaţa sa ascunsă şi trebuie să se asemene cu durerile naşterii, şi nu horcăiturilor vieţii. Cât dezgust şi amar a umplut sufletului lui Cristos! Iar El s-a lăsat ajutat de ai săi, de Simon din Cirene, de Veronica. Nu din întâmplare Dumnezeu a împletit aceste momente de intensă durere cu evenimentele mai dureroase ale vieţii noastre.

Să nu ne simţim inutili în momentul dezgustului: există o frumuseţe misterioasă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte, particulă de hostie care se jertfeşte şi se schimbă în însăşi durerea lui Dumnezeu. Suntem ca şi Isus pe cruce, abandonat lui Dumnezeu care pare că s-a îndepărtat de El, dar care în schimb moare cu El în îmbrăţişarea cu Tatăl căruia îi redă viaţa.

Ne rugăm deci nu pentru a căuta plăcere sau pentru a obţine consolare interioară, dar pentru a trăi după voinţa lui Dumnezeu, în blândeţe şi răbdare.

Învaţă în aceste momente să taci, să suferi, să te bucuri şi să te uiţi pe tine însuți.

RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Gust şi dezgust (IV)

Un alt obstacol în rugăciune este senzualitatea, adică a vrea să simţi gustul rugăciunii. În viaţa spirituală, acesta este un mare pericol, pentru că nu se poate trăi fără bucuria interioară, aşa cum în toate realităţile umane nu se poate trăi fără entuziasm.
Se întâmplă uneori ca, după ce s-a făcut o întreagă săptămână de exerciţii spirituale, când persoana se întoarce acasă, nu se mai roagă câteva zile; sau, după ce ne-am rugat două, trei ore în şir, tratăm rău prima persoană pe care o întâlnim, sau avem căderi morale. Aceasta este o constantă medie a vieţii spirituale, pe care cu toţii mai mult sau mai puţin o experimentăm, în afară de cazuri rare sau în cazul în care s-a ajuns la un nivel spiritual mai ridicat (???). Cu toate acestea nu trebuie să ne descurajăm, nu trebuie să ne pierdem încrederea niciodată, niciodată să nu spunem că rugăciunea noastră nu are nici o valoare. Rugăciunea şi fidelitatea sunt valabile atunci când, cu toate căderile noastre, ne ridicăm şi mergem din nou pe urma lui Cristos. Aceasta este fidelitatea adevărată şi ea se măsoară cu perseverenţa. Ca o electrocardiogramă care este bună atunci când este sinuoasă, în timp ce una plată indică că inima nu mai trăieşte, tot la fel şi viaţa spirituală, care este făcută din contraste, din căderi, de ridicări, nu este niciodată liniară. Aceasta este viaţa spirituală adevărată.

O tentaţie infantilă, care se întâlneşte mai ales la cei tineri, este acea care afirmă că, dacă nu se simte înclinaţie pentru rugăciune, este mai bine să nu se roage. Este vorba aici de o tentaţie „carnală”: dacă te rogi numai atunci când te simţi înclinat să te rogi, vei abandona de tot rugăciunea, şi acest lucru indică numai dorinţa trupului. Nu vei putea să lucrezi la opera mântuirii tale fără oboseală. Tocmai momentul în care simţi dezgust, este măsura cu care se măsoară bunătatea rugăciunii tale cu fidelitatea, cu angajamentul şi cu munca. La fel cum se întâmplă atunci când suntem bolnavi şi simţim dezgust faţă de mâncare- şi tocmai atunci este momentul în care medicul ne umple de vitamine şi ne constrânge să mâncăm mai mult şi mai bine- tot la fel atunci când simţim dezgust faţă de lucrurile spirituale, trebuie să recurgem la mai multă hrană spirituală, la rugăciune. În viaţa spirituală există totdeauna un moment, de natură ciclică, timp în care trebuie să ne supunem în mod inevitabil, legilor încercării, a vegherii, a angajamentului şi a sacrificiului. Se întâmplă ca atunci când unul învaţă la chitară sau un alt instrument muzical şi încep să i se facă bătături la degete: dacă unul abandonează ceea ce a început, nu va mai învăţa niciodată; dacă în schimb reuşeşte să suporte această durere, va reuşi apoi să sune bine, pentru că s-a antrenat, şi prin încercări multe a făcut degetele sale să suporte duritatea corzilor.

Se poate întâmpla şi, mai ales persoanelor angajate în activitatea apostolică, ca în timpul rugăciunii să nu afle prea multă consolare. Pare paradoxal, dar uneori este Dumnezeu cel care vrea să facă să se înţeleagă că vocaţia lor nu este acela de a se întinde în rugăciune, dar să se dedice mai intens vieţii apostolice. Dacă Dumnezeu ar da acestor suflete să guste dulceaţa rugăciunii, ei s-ar simţi fascinaţi de contemplaţie şi ar dispreţui acţiunea cu riscul de a contracta „diabetul spiritual”. Este necesar deci să fim atenţi ca să nu considerăm „dezgustul” în rugăciune ca o boală a sufletului, când el este, în multe cazuri un dar al lui Dumnezeu, în care trebuie să rămânem fideli propriei vocaţii până când bunătatea divină nu va arăta că vrea altceva de la noi. Dar toată această experienţă poate fi înţeleasă numai cu ajutorul unui director spiritual.