marți, 2 noiembrie 2010

Confesiunile Sf. Augustin şi armonia dintre credinţă şi raţiune

Sf. Augustin de Hipona
Papa Benedict al XVI-lea a subliniat puternic importanţa Sfântului Augustin de Hipona (354-430): într-o serie de audienţe generale dedicate Părinţilor Bisericii, Pontiful a dedicat una sau două audienţe unor mari personalităţi eclesiale precum Sf. Iustin Martirul, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ieronim, rezervând însă cinci audienţe pentru Sf. Augustin. Unul dintre cei mai mari teologi şi Doctori ai Bisericii, Sf. Augustin are o influenţă evidentă asupra Papei Benedict al XVI-lea. Sfântul Părinte afirma în cea de-a doua dintre cele cinci audienţe (16 ianuarie 2008) "Când citesc scrierile Sfântului Augustin, nu am impresia că este un om care a murit acum aproximativ 1.600 de ani. Mi se pare că este un om din zilele noastre: un prieten, un contemporan care mi se adresează mie, ni se adresează nouă cu credinţa lui vie şi actuală".

Relaţia dintre credinţă şi raţiune ocupă un loc important în opera vastă a Sf. Augustin. Papa Benedict al XVI-lea a abordat des această temă, identificând-o ca preocupare centrală a timpurilor noastre, iar pe Sf. Augustin îl prezintă ca pe un ghid care ne ajută să înţelegem şi să apreciem mai profund natura acestei relaţii. În a treia audienţă despre Doctorul african al Bisericii (30 ianuarie 2008), Papa afirma că "întreaga dezvoltare intelectuală şi spirituală" a acestuia "reprezintă un model valabil şi astăzi în relaţia dintre credinţă şi raţiune, un subiect nu numai pentru credincioşi, ci pentru orice persoană care caută adevărul, o temă centrală pentru echilibrul şi destinul tuturor oamenilor".

Aceasta este o problemă şi o temă esenţială în Confesiunile Sf. Augustin, relatarea profundă şi influentă a căutării de către el a unui sens şi a convertirii lui la creştinism. Sf. Augustin dă mărturie despre modul în care raţiunea îl pune pe om pe drumul către Dumnezeu şi modul în care credinţa informează şi înalţă raţiunea, ducând-o dincolo de limitele sale naturale, dar nu în mod tiranic sau prin vreo restricţie. El a rezumat acest fapt aparent paradoxal în faimosul dicton "Cred, ca să înţeleg; şi înţeleg ca să cred mai mult" (Sermo 43,9).

Neadevăruri despre credinţă

După cum ştim cu toţii, există multe concepte distorsionate şi superficiale despre credinţă, raţiune şi divergenţele dintre cele două. Pentru cei care se consideră "luminaţi" şi pentru alţi sceptici, raţiunea este obiectivă, ştiinţifică şi verificabilă, în timp ce credinţa este subiectivă, personală şi iraţională, chiar la graniţă cu mania sau nebunia. Dacă credem însă că raţiunea este într-adevăr rezonabilă, trebuie să acceptăm că aceasta este o convingere în sine, pentru care este nevoie de un fel de credinţă. Pentru a aşeza întreaga încărcătură intelectuală a cuiva pe piedestalul raţiunii este nevoie de un anumit pas de credinţă. Filozoful Edward Feser postulează în lucrarea sa Ultima superstiţie: O respingere a noului ateism faptul că "secularismul nu se poate sprijini niciodată cu adevărat pe raţiune, ci numai 'credinţa' poate, aşa cum seculariştii înşişi înţeleg acest termen (sau mai degrabă cum îl înţeleg greşit, aşa cum vom vedea): un angajament de nez druncinat, înrădăcinat nu în raţiune, ci mai degrabă într-o încăpăţânare cruntă, o dorinţă adânc sădită de a dori ca lucrurile să fie într-un anume fel, indiferent dacă dovezile arată că ele sunt sau nu în acel fel" (6).

Pentru mulţi oameni de astăzi sursa raţiunii şi obiectul credinţei este propria lor putere intelectuală. Căutarea în afara lor sau dincolo de ei a unei surse mai mari sau a unui obiect mai important al credinţei este adesea respinsă ca "iraţională" sau "superstiţioasă". Aşa cum arată Confesiunile, Augustin a mers cu o încăpăţânare cruntă (ca să împrumutăm descrierea excelentă a lui Feser) pe acest drum intelectual întunecat şi şi-a dat seama că este un drum închis. El şi-a dat seama că credinţa este pe atât de meritorie pe cât este obiectul său şi la fel de puternică precum sursa sa. Pentru Augustin - un om care şi-a urmat argumentele filozofice cu o fervoare înflăcărată - atât obiectul cât şi sursa credinţei sunt Dumnezeu.

"Credinţa, de fapt, este pur şi simplu gândire însoţită de asentiment" (27), remarca filozoful tomist Etienne Gilson în lucrarea "Filozofia creştină a Sfântului Augustin". Între raţiune şi credinţă nu există şi nu poate exista tensiune sau conflict; ambele izvorăsc din aceeaşi sursă divină. În consecinţă, raţiunea trebuie să joace un rol central în convingerile unui om despre lucrurile supreme. Într-adevăr, prin raţiune ajungem să ştim şi să înţelegem ce sunt credinţa şi raţiunea. Raţiunea este vehiculul care, dacă este condus corect, ne duce la poarta credinţei. Aşa cum observa Augustin: "Cea mai mare certitudine a mea era că 'lucrările tale invizibile din crearea lumii se văd clar, fiind înţelese prin lucrurile care sunt făcute, chiar şi puterea şi dumnezeirea Ta eternă. Pentru că atunci când m-am întrebat cum este posibil să apreciez frumuseţea corpurilor, atât celeste cât şi terestre; şi ce mă ajută în formularea unor raţionamente corecte despre lucrurile schimbătoare; şi când am concluzionat că "Aceasta trebuie să fie aşa; aceasta nu trebuie să fie aşa", iar apoi, când m-am întrebat cum era posibil să formulez astfel de raţionamente (din moment ce le-am formulat, într-adevăr), mi-am dat seama că am descoperit eternitatea adevărată şi neschimbătoare a adevărului care este deasupra minţii mele schimbătoare (Confesiuni 7,17).

A trece dincolo de uşă

Cu toate acestea, dacă raţiunea ne aduce până în pragul credinţei - şi chiar ne informează asupra faptului că credinţa este o opţiune coerentă şi logică - ea nu ne poate trece dincolo de uşă. Această problemă se datorează parţial faptului că raţiunea a fost rănită de Cădere şi întunecată de efectele păcatului. Într-o măsură sau alta, raţiunea este denaturată, limitată şi îngreunată; adesea este scoasă de pe drumul ei de capriciile, emoţiile şi pasiunile noastre.

În cele din urmă însă, nu acestea sunt motivele pentru care raţiunea naturală nu poate deschide uşa către credinţă. Ea nu reuşeşte să facă acest lucru deoarece credinţa este un dar al Creatorului, care este El însuşi de nepătruns. În căutarea intensă a lui Dumnezeu, Augustin a întrebat: Dumnezeu poate fi înţeles şi cunoscut numai prin raţiune? Răspunsul este un "Nu" categoric. Augustin afirmă: "Dacă l-ai înţelege, nu ar mai fi Dumnezeu" (Sermo 52,6, Sermo 117,3). În Confesiuni el vorbeşte şi despre faptul că raţiunea este insuficientă în faţa lui Dumnezeu şi a doctrinei adevărate. Făcând referire la un creştin imatur care a fost informat greşit despre doctrină, Episcopul din Hipona scria: "Atunci când aud despre un frate creştin care nu cunoaşte aceste lucruri sau le cunoaşte greşit, pot tolera opinia lui dezinformată; şi nu cred că lipsa unor cunoştinţe despre forma sau natura acestei creaţii materiale îi poate dăuna foarte tare, atâta timp cât el nu crede în ceva care este nedemn de tine, o, Doamne, Creatorule a toate. Dar dacă el crede că cunoştinţele lui lumeşti ţin de esenţa doctrinei evlaviei, sau se aventurează să susţină opinii dogmatice în probleme pe care nu le cunoaşte - aici apare dauna" (Confesiuni 5,5).

Viziunea înaltă a lui Augustin despre raţiune se baza pe credinţa lui că Dumnezeu este autorul întregului adevăr şi al raţiunii. Dumnezeul-Om întrupat, a doua persoană a Treimii, face apel la raţiunea omului şi îl invită să caute mai adânc, să reflecteze mai profund, şi să fie mult mai însetat de "Adevărul etern": "De ce este aşa, te întreb pe tine, o Doamne, Dumnezeul meu? Pot să văd aceasta după un model, dar nu ştiu cum să o exprim, decât dacă spun că tot ceea ce începe să existe, iar apoi încetează să mai existe, începe şi încetează atunci când în raţiunea Ta eternă este cunoscut faptul că trebuie să înceapă sau să înceteze - în raţiunea Ta eternă în care nimic nu începe şi nimic nu încetează. Şi acesta este Cuvântul Tău, care este de asemenea 'Începutul', pentru că ni se şi adresează nouă. Astfel, în Evanghelii, El a vorbit prin trup, şi Cuvântul răsuna în urechile exterioare ale oamenilor pentru a putea fi crezut şi căutat în interior, şi pentru a putea fi găsi t în Adevărul etern, în care bunul şi unicul Învăţător îi învaţă pe toţi discipolii Săi. Acolo, Doamne, îţi aud eu glasul, glasul cuiva care vorbeşte cu mine, pentru că Cel care ne învaţă ne şi vorbeşte" (Confesiuni 11,8).

Un alt exemplu privind respectul mare al lui Augustin faţă de raţiune şi locul ei central în convingerile sale teologice îl regăsim în experienţa sa cu învăţăturile lui Mani. Atunci când Augustin a aflat despre viziunea maniheistă asupra lumii fizice, a fost extrem de exasperat de lipsa de logică şi de natura iraţională a acesteia. Momentul în care i s-a ordonat să creadă în învăţături despre corpurile cereşti care contraziceau clar logica şi matematica a constituit punctul de ruptură: "Şi totuşi mi se ordona să cred chiar şi când ideile nu corespundeau cu - sau chiar contraziceau - teoriile raţionale stabilite de matematică şi pe care le-am conştientizat singur, ci erau foarte diferite" (Confesiuni 5,3). Astfel, Augustin a părăsit maniheismul pornind în căutarea unei credinţe rezonabile, convingătoare din punct de vedere intelectual.

Cunoaşterea limitelor

Raţiunea, bazată pe finitudinea omului, nu poate înţelege misterele infinite ale credinţei, chiar şi atunci când arată înspre ele, însă în mod nedesluşit. Pentru Augustin acest lucru a fost adevărat mai ales atunci când a trebuit să înţeleagă Scriptura. Pe când era tânăr, citirea Bibliei îl frustra şi îl enerva; mai târziu, prin ochii credinţei, a reuşit să îi înţeleagă şi să îi aprecieze bogăţiile: "Astfel, pentru că suntem prea slabi pentru ca raţiunea să găsească fără ajutorul nimănui adevărul, şi pentru că din această cauză avem nevoie de autoritatea scrierilor sfinte, acum am început să cred că Tu nu ai fi acordat sub nici o formă acelor Scripturi o autoritate atât de mare şi prezentă peste tot, dacă prin ele nu ar fi urmat ca oamenii să creadă în Tine şi să Te caute. Pentru că dintre acele pasaje din Scriptură care până acum mi se păreau absurde şi jignitoare, am auzit câteva expuse raţional, am înţeles că pot fi soluţionate prin misterele interpretării spiritu ale. Autoritatea Scripturii mi se părea cu atât mai respectabilă şi mai demnă de crezare cu cât, chiar dacă toţi puteau să o citească, îşi păstra ascunsă întreaga măreţie a înţelepciunii în profunzimea lor spirituală" (Confesiuni 6,5).

Augustin a revenit des la contrastul între citirea Scripturii înainte şi după dobândirea credinţei, pentru că astfel a demonstrat modul în care raţiunea, cu toată bunătatea şi valoarea sa poate să înţeleagă numai o anumită cantitate limitată. În timp ce raţiunea este un instrument minunat şi chiar puternic, ea este totuşi un instrument natural care oferă rezultate limitate. Omul, animal raţional, este creat pentru comuniunea cu divinitatea şi prin urmare, are nevoie de o infuzie de viaţă divină. Harul, viaţa divină a lui Dumnezeu, îl umple pe om şi îi dăruieşte credinţa, speranţa şi dragostea. Credinţa este înainte de toate un dar de la Dumnezeu. Nu este o virtute naturală, ci o virtute teologică. Scopul său este theosis = îndumnezeirea omului - şi anume, participarea lui la natura divină (vezi CBC 460; 2Petru 1,4). Creştinul, renăscut ca fiinţă divinizată, trăieşte după credinţă şi nu după ceea ce vede, o expresie a Sf. Paul pe care Augustin o r epetă: "Dar chiar şi aşa, noi trăim după credinţă şi nu după ceea ce vedem, pentru că suntem salvaţi de speranţă; dar speranţa care este văzută nu este speranţă (Confesiuni 13,13).

Recunoaşterea autorităţii legitime

Receptivitatea smerită faţă de credinţă trebuie să recunoască autoritatea adevărată şi legitimă: "Pentru că, aşa cum cea mai importantă dintre autorităţile societăţii umane este ascultată mai mult decât cea mai mică dintre ele, şi Dumnezeu trebuie să fie ascultat mai presus de toate (Confesiuni 3:8). Ceea ce Augustin nu a găsit la Mani a găsit în persoana lui Isus Cristos, în Biserica Sa şi în învăţăturile Bisericii. Toate cele trei sunt prezentate la începutul Confesiunilor: "Dar 'cum îl vor chema ei pe El, cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede ei fără un predicator?' Acum 'ei îl vor lăuda pe Domnul pe care l-au căutat' pentru că 'cei care caută îl vor găsi' şi după ce îl vor găsi, îl vor lăuda. Te voi căuta pe Tine, o, Doamne, şi te voi chema. Te chem, o, Doamne, în credinţa mea pe care Tu mi-ai dat-o, pe care Tu ai inspirat-o în mine prin umanitatea Fiului Tău şi prin ministerul predicatorului Tău (1,1).

Pentru Augustin, nu există nici un conflict între Cristos, Trupul Său şi Cuvântul Său. Cristos, prin Trupul Său, demonstrează adevărul Cuvântului Său, aşa cum admitea Augustin foarte deschis: "Nu aş fi crezut în Evanghelie dacă autoritatea Bisericii Catolice nu m-ar fi atins deja" (Contra epistolam Manichaei 5,6; vezi şi Confesiuni 7,7). Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu aşternut pe hârtie de oameni inspiraţi de Spiritul Sfânt, are o certitudine şi o autoritate care provin direct de la Autorul ei divin şi care sunt protejate de Biserică: "Cine altcineva decât Tine, Dumnezeul nostru, a creat pentru noi acel firmament al autorităţii Scripturii Tale divine care se află deasupra noastră? Pentru că 'cerul va fi strâns ca un pergament'; dar acum este întins deasupra noastră ca un înveliş. Scriptura Ta divină are o autoritate mult mai sublimă acum când acei oameni muritori prin care Tu ne-ai transmis-o au părăsit această lume" (Confesiuni 13,15).

Smerenie şi armonie

Papa Benedict al XVI-lea spunea în cea de-a treia audienţă generală despre Augustin: "Armonia dintre credinţă şi raţiune înseamnă mai presus de toate că Dumnezeu nu este îndepărtat; El nu este departe de raţiunea şi de viaţa noastră; El este aproape de fiecare fiinţă umană, aproape de inimile noastre şi de raţiunea noastră, dacă ne pornim într-adevăr la drum". Viaţa lui Augustin este o mărturie dramatică şi înălţătoare despre acest adevăr extraordinar, şi de aceea Confesiunile continuă să îi provoace şi să îi atingă şi astăzi pe cititori, la 16 secole după ce au fost scrise.

Tânărul Augustin a căutat raţiunea, prestigiul şi plăcerea cu o energie formidabilă şi cu o concentrare foarte precisă, dar nu a reuşit să îşi găsească pacea sau împlinirea. Dar atunci când şi-a urmat raţiunea la poarta credinţei, când s-a smerit în faţa lui Dumnezeu şi când s-a abandonat lui Cristos, atunci a înţeles de către Cine şi pentru Cine a fost creat. Gilson scria: "În esenţa sa, credinţa augustiniană reprezintă atât adeziunea minţii la adevărul supranatural cât şi abandonarea smerită a omului întreg în faţa harului lui Cristos" (Filozofia creştină 31).

Carl E. Olson

Traducător: Renata Oana
Sursa: http://www.catholica.ro/

POLISH MEDITATIONS (II)

Ce vrei de la noi, Doamne...

(Jan Kochanowski – 1530-1584)

Ce vrei de la noi, Doamne, în schimb,
pentru toate câte ne-ai dăruit,
pentru binefacerile Tale fără număr?
Lumea nu Te încape, căci eşti pretutindeni:
pe pământ, în adâncuri, în mare, în aer.
Ştiu, nu vrei daruri, căci de la Tine sunt toate darurile.
Cu inimi pline de recunoştinţă, Doamne,
Îţi înălţăm doar cântări de slavă.
Altceva nu avem să-Ţi dăm.
Căci Tu eşti Stăpânul întregii lumi.
Tu pe toate le-ai împodobit cu frumuseţe.
Fii lăudat, Creatorule fără de moarte!
Ţine-ne aici, pe pământ, atât cât vei dori,
şi pe aripile bunătăţii Tale poartă-ne mereu!



Despre virtute şi prietenie

(Jan Kochanowski)

Virtutea... O iubim chiar şi la un duşman sau la un străin. De ce? Ce este, de fapt, virtutea? Ce presupune ea?

În primul rând, presupune înţelepciunea care ştie întotdeauna ce trebuie dorit şi ales şi ce trebuie îndepărtat şi evitat. Apoi, dreptatea, care dă fiecăruia exact ce i se cuvine. În al treilea rând, virtutea înseamnă o minte care se înalţă spre veşnicie şi dispreţuieşte fleacurile şi lucrurile trecătoare. În cele din urmă, virtutea presupune smerenia în cuvânt şi în faptă.

Din aceste patru însuşiri derivă şi altele, care, toate împreună, îl ajută pe om să devină o făptură superioară.

Inteligenţa este cea care dă naştere cunoaşterii şi diversităţii ei.

Aşadar, două lucruri înnobilează fiinţa umană: deprinderile şi mintea. Primele îşi au originea în virtute, iar ultima, în cunoaştere. Fireşte că amândouă sunt la fel de importante, dar dacă totuşi nu poţi dobândi decât una din ele, să preferi virtutea, pentru că inteligenţa fără virtute este asemenea unei spade pe care-o ţine în mână un nebun, pe când virtutea, chiar şi neînsoţită de inteligenţă, este vrednică de laudă şi de mare folos.

Oamenii iubesc virtutea şi cunoaşterea, dar iubesc şi bunurile şi privilegiile materiale. Mai ales oamenii simpli sunt foarte atraşi de daruri şi de generozitate. Cu toate acestea, prietenia care se întemeiază pe generozitate nu poate fi trainică, întrucât omul care primeşte ajunge, inevitabil, să îndrăgească mai mult darul decât pe cel care a făcut darul. Iar când acesta din urmă nu mai are nimic material de dat, şi prietenia se năruie. Căci sunt foarte puţini cei care îşi amintesc cu recunoştinţă de o binefacere.

De aceea, atunci când faci daruri materiale, ţine seama de două lucruri: mai întâi, dăruieşte în aşa fel încât să nu ajungi la sărăcie lucie. Apoi, dăruieşte celor virtuoşi, căci numai astfel îţi faci de fapt ţie însuţi bine.

Dar poţi face daruri şi prin cuvânt. Poţi fi de mare folos celui de lângă tine pur şi simplu dându-i un sfat bun sau chiar şi un avertisment sau o mustrare la timpul potrivit, ori împlinind tu însuţi fapte din care el poate trage învăţăminte. Ai însă mare grijă ca nu cumva, din dorinţa de a-ţi impresiona aproapele prin generozitatea ta, să încalci cu bună ştiinţă legile virtuţii şi ale decenţei.

Şi totuşi este cu neputinţă să-i mulţumeşti pe toţi, căci ceea ce unul îndrăgeşte, altul nu poate suferi. Din acest motiv, cel mai bun lucru pe care se cuvine să-l facă omul care caută respectul şi prietenia semenilor este să fie virtuos pretutindeni şi oricând şi astfel va dobândi stima tututor. Iar dacă n-o va dobândi, de vină nu va fi el, ci aceia care nu iubesc virtutea.

Sfatul meu este să ai prieteni puţini, dar demni de toată încrederea.

Ca să-i poţi avea, aminteşte-ţi că ai nevoie de toate însuşirile de care am vorbit mai sus, dar pe deasupra şi de răbdare. Fii mereu loial şi generos, câtă vreme acest lucru nu impietează virtutea.

Nu uita nici că în general sunt atraşi unii de alţii oamenii care au aceeaşi fire, aceleaşi preocupări şi deprinderi, aceeaşi profesie. Soldatul e atras de un alt soldat, vânătorul găseşte multe în comun cu alţi vânători.

Asemeni aurului în foc, şi tu te vei dovedi cu adevărat prieten doar în clipe de încercare, în momente grele. Altminteri, linguşitorii te vor urma, ca umbra într-o zi însorită, doar câtă vreme eşti prosper şi plin de succes, dar când roata norocului se întoarce, vor dispărea cum dispare umbra într-o zi cu nori.

Şi, întrucât temelia prieteniei este virtutea, înainte de toate este necesar să fii tu însuţi bun. Şi, după ce vei fi devenit astfel, vei fi pe deplin îndreptăţit să-ţi cauţi prieteni tot printre cei buni. Cei uşuratici, neserioşi, trândavi, risipitori, hrăpăreţi şi puşi mereu pe ceartă au puţini prieteni. Numai curăţia, faptele bune, cunoaşterea, speranţa, răbdarea ne fac vrednici de prietenia şi preţuirea aproapelui.

Traducere de: Munteanu Sorina

POLISH MEDITATIONS (I)

(Juliusz Slowacki – 1809 - 1849) Sunt trist, Mântuitorule!

Peste ceruri
ai zugrăvit un curcubeu strălucitor;
În albastrul senin al apelor alini, sub ochii mei,
steaua de foc a zilei.
Dar, deşi pentru mine ai împodobit cerul şi marea,
sunt trist, Mântuitorule!

Toţi îşi înalţă capetele
asemenea spicului de grâu...
Doar eu sunt lipsit de orice bucurie.
Chipul meu le pare străinilor la fel.
Numai Ţie îţi voi descoperi
adâncul inimii mele.
Sunt trist, Mântuitorule!

Ca pe un copil care-şi strigă mama
când rămâne singur,
mă podidesc lacrimile
privind la soarele care-şi aruncă din apă
ultimele săgeţi de lumină.
Deşi ştiu că mâine se vor ivi alte zori
cu încă şi mai multă strălucire,
sunt trist, Mântuitorule!

Sunt trist,
pentru că doar în vis
mi-am cunoscut ţara în care m-am născut.
Şi pentru c-am fost pribeag fără adăpost
şi nu ştiu nici pe unde mi-o fi mormântul
în care-am să zac,
sunt trist, Mântuitorule!

Pentru că deasupra oaselor mele albite.
n-o să fie nici măcar o piatră
să le stea de pază.
Şi pentru că nu mi-a fost dat să mă pot odihni vreodată,
sunt trist, Mântuitorule!

Dar ştiu că, după moartea mea,
atâtea mii de alţi muribunzi vor privi,
ca şi mine acum,
curcubeul de lumină pe care îngerii Tăi
l-au zugrăvit, ca pe o coardă uriaşă,
peste bolta cerească.
Şi, în nimicnicia mea, îmi plec smerit capul -
sunt trist, Mântuitorule!


Testament
(Juliusz Slowacki)

Cu voi am trăit, cu voi am suferit şi-am plâns.
N-am fost nepăsător faţă de nici un suflet nobil.
Azi vă salut, pentru ultima oară,
în drum spre tărâmul umbrelor,
şi, deşi poate-mi va fi mai bine acolo,
nu vă părăsesc fără mâhnire.

Nimeni n-o să rămână după mine
să-mi cânte la alăută sau să-mi poarte numele;
numele meu s-a stins ca un fulger
şi va răsuna în gol peste ani.

Doar voi, cei care m-aţi cunoscut,
vă veţi mai aminti că v-am închinat anii tinereţii
şi că, atât cât corabia a stat dreaptă în toiul luptei,
am fost şi eu pe punte, iar când s-a scufundat,
am pierit împreună cu ea.

Noaptea adunaţi-vă, prieteni,
şi ardeţi sărmana mea inimă în (frunze de) aloe,
înapoiaţi-o cu mulţumire Celui Care cândva mi-a dăruit-o.

Apoi, într-o cârciumă săracă,
după înmormântarea mea,
înecaţi-vă jalea despărţirii.

Las în urmă doar preţuirea voastră,
a celor care aţi fost pe placul inimii mele;
Fie-vă mângâiere gândul
că mi-am împlinit datoria faţă de Dumnezeu
şi nu jeliţi lângă coşciugul meu.
Căci cum altfel aş putea să plec din lume
atât de nepăsător faţă de onorurile ei?

Şi totuşi, va dăinui după mine
doar o tainică putere
care n-a însemnat nimic cât am trăit,
dar care, după ce-am să mor,
vă va urma pas cu pas,
până vă va preschimba, pământenilor,
în îngeri.

Traducere de: Munteanu Sorina

Medicii sfinţi. Cum să le urmăm exemplul în viaţa noastră?

Pare ciudat, dar înainte de a vorbi despre medicii sfinţi, să ne gândim mai întâi de ce sunt atât de puţini medici sfinţi.
Într-adevăr, medicii canonizaţi, adică sfinţii recunoscuţi, sunt numai 12, dintre care patru au fost ridicaţi la cinstea altarelor de papa Ioan Paul al II-lea. Sigur că-i voi aminti pe fiecare, cu deosebita reverenţă pe care le-o datorăm sfinţilor - dar oare nu-i ciudat că în calendar găsim puzderie de sfinţi şi sfinte, chiar mai mulţi în fiecare zi, din toate categoriile sociale, inclusiv capete încoronate, bărbaţi şi femei - şi ne referim aici numai la sfinţi, nu şi la venerabili sau fericiţi - dar numai 12 medici (o femeie şi 11 bărbaţi) de când se numără era creştină?! Oare de ce?!

Răspunsul nu vi-l dau eu, dar vă sugerez un test: care e prima dvs. reacţie atunci când auziţi de un doctor? Aşaaa... vedeţi?! Depinde de context: mai întâi, perplexitate: "Cum adică, doar suntem sănătoşi!" Prin urmare, medicul e asociat cu ameninţarea la adresa vieţii, iar psihicul operează o reacţie de transfer - aşa se numeşte atunci, când în loc să urâţi ceva (aici, boala), urâţi pe altcineva (adică, pe medic).

De fapt, iată motivele pentru care medicul este probabil persoana pe care mai mult sau mai puţin conştient, o priviţi cu repulsie şi categoric nu v-aţi gândi la un medic ca la un sfânt:

1. criteriul social:

Medicul este la interfaţa populaţie/legislaţie şi fiecare îşi strigă nemulţumirea la persoana cea mai apropiată geografic şi social, nu "mai sus" - lucru oarecum firesc, fiindcă un om în suferinţă nu stă să facă analiza cauzelor şi contextului social.

2. criteriul psihic:
Reacţia obişnuită de transfer psihic: toată frustrarea, disconfortul, durerea şi ameninţarea vieţii o proiectăm asupra medicului şi nu asupra bolii, iar interpretarea suferinţelor întru crucea Mântuitorului se face uitată mai mereu.

3. criteriul filozofic:

Ce să caute ştiinţa şi religia împreună? Medicul e un om de ştiinţă, prin urmare nu are credinţă - iar dacă îşi trăieşte credinţa, atunci sigur se întâmplă ceva "nesănătos" cu el şi nu mai e demn de încrederea pacientului. Legătura dintre ştiinţă şi religie care a existat înainte de evul mediu a fost înlocuită cu dihotomia radicală pe care, abia în sec. al XX-lea, papa Ioan Paul al II-lea a urmărit s-o atenueze - "dar mai degrabă poţi dezagrega universul decât o prejudecată" - spunea Einstein şi avea dreptate.

Pe de altă parte, în ochii limitaţi de necunoaştere, faptul că astăzi crizele comiţiale se tratează, iar lepra se tratează, de asemenea, şi în raport de stadiu, se vindecă; faptul că există posibilitatea resuscitării cardio-respiratorii etc., toate acestea par să "încalce" domeniul religiei, deşi diferenţele sunt de ordin astronomic între ceea ce poate face medicul cu sărmana lui ştiinţă umană şi ceea ce face Fiul omului cu natura sa divină.

4. criteriul teologic:

Poate ar fi bine să ne amintim că medicul, fiindcă vede viaţa şi moartea în fiecare clipă şi cere ajutorul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu are planurile lui cu fiecare dintre noi - medicul, aşadar, acceptă mai greu să piardă un bolnav - iar oamenii, evident şi pe bună dreptate, îşi îndreaptă atenţia spre bolnavul plin de curaj şi dăruire - dar de vieţile distruse ale celor care au moartea în faţa ochilor şi asistă neputincioşi la progresia ei, rugându-se şi uneori găsind consolarea, alteori nu - de ei, de medici - cine se ocupă oare?

5. criteriul moralităţii:

Personalul medical este privit într-o lumina defavorabilă şi sub aspect moral, pentru că îşi petrece majoritatea timpului, inclusiv noaptea, la locul de muncă - dar perversitatea e în ochii privitorului. Şi totuşi: familii destrămate sau duse mai departe cu eroism, necazuri, tristeţi, singurătate - toate departe de ochii "publicului" - dar cui îi pasă?! - bucuriile sunt ale tuturor, necazurile sunt personale şi, dacă se cere din partea medicului să fie "om" când e vorba de bolnavi, acelaşi public îi impune să fie "robot" când e vorba de propria lui viaţă.

Altfel spus, medicii sunt priviţi exact aşa cum pe vremea lui Isus erau consideraţi... vameşii. Dar pentru anume vameşi, Isus are cuvinte de apreciere, iar unul din aceştia este sfânt. Prin urmare, aceeaşi şansă poate exista şi pentru medici.

Iată medicii care au fost canonizaţi - şi vom începe de la cea mai recentă canonizare, lunecând înapoi în timp:

1. Sfânta Gianna Beretta Molla (1922-1962): medic pediatru italian, soţie şi mamă. Gravidă cu al patrulea copil, ştiind că evoluţia la termen a sarcinii înseamnă propria moarte, a refuzat avortul, dar şi histerectomia şi a obligat în timpul naşterii echipa operatorie să salveze viaţa copilului în detrimentul propriei vieţi. A murit 7 zile mai târziu, prin septicemie. Canonizată la 16 mai 2004 de papa Ioan Paul al II-lea, este patroana femeilor-medic, mamelor şi copiilor nenăscuţi.

2. Sfântul Giuseppe Moscati: a fost canonizat în 1987 de papa Ioan Paul al II-lea: medic Italian, profesor universitar (de fiziologie) la Napoli, a lucrat cu neobosită energie în spital, de o pietate remarcată de toţi colegii şi pacienţii lui; s-a făcut remarcat în special prin activitatea desfăşurată în timpul marii epidemii de holeră din 1911; şi-a pus toată energia în slujba celor săraci. Iar pe peretele Institutului de Anatomie Patologică pe care-l conducea, în sala de necropsie pusese să se graveze pe crucifix cap. 13, versetul 14 din Cartea lui Osea: Ero mors tua, o mors! ("Unde este ciuma ta, moarte?") Într-una din zile, aşa cum făcea de obicei, s-a dus de dimineaţă la biserică, a luat sfânta Împărtăşanie, apoi a mers la clinică, s-a întors acasă unde-l aşteptau alţi şi alţi bolnavi, pe la ora trei s-a simţit obosit, s-a aşezat în fotoliu şi a adormit pentru totdeauna. Era 12 aprilie 1927. Avea 46 ani. Rugăciune şi activitate profesională, sprijin material şi spiritual pentru cei săraci, ataşat trup şi suflet celor în suferinţă, Giuseppe Moscati era numit chiar din timpul vieţii "medicul sfânt". Iar formula lui de viaţă este magistral surprinsă chiar în titlul filmului dedicat lui în 2007: "Healing Love" ("Iubirea care vindecă") ;

3. Un alt sfânt, Riccardo Pampuri, canonizat tot de papa Ioan Paul al II-lea, la 1 noiembrie 1989, s-a născut la Pavia, în Italia, în 1897, ca al zecelea din cei 11 copii ai familiei. A studiat medicina la Pavia, a absolvit magna cum laude în 1921. A întrerupt studiile pe durata Primului Război Mondial; a fost rănit. După eliberare, a fost "medicul săracilor". Şi-ar fi dorit (ca şi alt medic sfânt, René Goupil) să devină iezuit, dar nu a fost primit din cauza stării de sănătate precară. Nici franciscanii nu l-au primit. A intrat în Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan al lui Dumnezeu la Brescia, ca frate. A murit de tuberculoză în 1930 - nu împlinise încă 33 de ani.

La canonizarea sa, papa Ioan Paul al II-lea sublinia că ştiinţa şi credinţa nu trebuie să vină în contradicţie una cu cealaltă şi că misterele ştiinţei ne întăresc credinţa în Dumnezeu - şi poate, mai important decât orice, medicina trebuie să rămână umană. Iată ce-i scria Riccardo surorii sale, maică în Egipt: "Roagă-te ca nici autocompătimirea, nici mândria sau vreo altă patimă rea să nu mă împiedice să văd în bolnavii mei pe Isus care suferă, să-l vindec şi să-l mângâi pe el".

4. Şi lunecând înapoi vreo 200 de ani, iată-l pe sfântul Niels Stensen ( Steno, Stenon), danez, născut la Copenhaga(1638), om de ştiinţă renumit, anatomist (o parte din descoperiri îi poartă numele - de exemplu, canalul lui Stenon), paleontolog şi geolog, părintele stratigrafiei - cel care îşi promisese că niciodată nu va lua ca atare ce scrie într-o carte fără să verifice mai întâi. Născut luteran, s-a convertit la catolicism în 1667 şi a fost hirotonit trei ani mai târziu. A fost numit episcop de Münster, dar a demisionat după trei ani din cauza neregulilor electorale la care nu dorea să consimtă şi şi-a continuat munca de misionar şi om de ştiinţă. A murit în sărăcie în 1686, la 48 ani. El obişnuia să spună: "Nu-i nici un păcat să cercetezi şi să recunoşti lucrul mâinilor lui Dumnezeu" şi "Frumoase sunt lucrurile pe care le vedem, încă şi mai frumoase sunt acelea pe care le înţelegem, dar neînchipuit de frumoase sunt cele pe care nu le înţelegem". A fost canonizat de papa Ioan Paul al II-lea în 1988.

5. Şi iată, aproximativ în acelaşi timp, în America de Nord erau martirizaţi misionarii canadieni, trimişi acolo pentru convertirea indienilor huroni şi iroqui. Printre ei se afla un medic, René Goupil. Dorise să devină iezuit, dar nu fusese primit din cauza sănătăţii sale precare. Studiase medicina şi lucra în spitalul "Sfânta Maria". A fost cel dintâi martirizat (în acelaşi grup cu Jean de Brébeuf etc.), fiindcă făcuse semnul crucii pe fruntea unor copii, după ce-i îngrijise. Era 29 septembrie 1642. Avea 34 ani. René Goupil este considerat patronul anesteziştilor, probabil pentru îndemânarea cu totul deosebită pe care o avea în utilizarea bureţilor fierbinţi impregnaţi cu opiu şi mătrăgună, după reţete din secolul al XII-lea.

6. Şi iată-l pe patronul dreptăţii sociale, la care putem recurge pentru ajutor în strângerea de fonduri. Este un sfânt din America de Sud, mulatru (tatăl spaniol - mama din Panama). Sfântul Martin de Porres s-a născut la Lima în 1579, a deprins practicile chirurgicale ale timpului de la 12 ani, ca ucenic la un bărbier, apoi de la un farmacist a învăţat ierburile cu puteri vindecătoare. A intrat cu dificultate într-o mănăstire dominicană (fiindcă era metis, a fost greu acceptat ) şi a continuat să-şi pună în aplicare cunoştinţele cu atâta succes, încât mănăstirea devenise spital, ca şi casa surorii lui, unde superiorul îl invitase să se mute. Îi ajuta pe toţi, indiferent de origine şi se pare că avea un har special de a primi ajutoare pentru cei săraci. A murit în 1639, în Lima. A fost canonizat de papa Ioan al XXIII-lea în 1962.

7. Dar nu întotdeauna practicarea medicinii, chiar pentru cei care au făcut studiile necesare, reprezintă idealul vieţii. Sfântul Anthon Zaccaria s-a născut în 1502 la Cremona în Italia, unde a şi murit în vârstă de numai 36 ani. A studiat medicina la Padova, a practicat câţiva ani, dar dorinţa lui era să îngrijească pe cei sărmani. Înţelegând că sufletul era mult mai important decât trupul, a urmat teologia şi a fost hirotonit preot în 1528. A fondat Ordinul Barnabiţilor. A continuat să-şi folosească priceperea şi cunoştinţele medicale în timpul epidemiei de ciumă. Aflat în misiune în Guastalla, s-a îmbolnăvit şi a revenit la Cremona (1538).

8. Şi iată, lunecăm înapoi încă vreo 300 de ani. Sfântul Philip Benizi s-a născut la Florenţa în 1233 şi e oarecum controversat fiindcă probabil nu-şi luase diploma de medic, deşi studiase medicina la Padova şi filozofia în Paris. A intrat în Ordinul Servites şi opt ani mai târziu devenea al cincilea prior general al ordinului. Este cunoscut în special pentru capacitatea de a negocia pacea între cetăţile Italiei.

9-12. Iar de aici înapoi mergem în jurul anilor 300 AD, când sfântul Pantelimon a fost martirizat de Diocleţian şi tot de el, sfinţii Cosma şi Damian, "doctorii fără arginţi". Legendele sunt cunoscute şi impresionante.

Chiar şi sfântul Luca, primul medic canonizat- a fost martirizat, la vârsta de 84 ani, prin crucificare pe un măslin în Elea, Peloponez. El a scris a treia Evanghelie şi Faptele Apostolilor, unde (cu ochiul specialistului format) descrie peste 30 de situaţii medicale. Ştim că a fost în preajma sfântului Paul, ştim că nutrea o nesfârşită veneraţie faţă de Sfânta Fecioară şi de la el se pare că a rămas şi primul portret al ei.

Aceştia sunt toţi medicii canonizaţi.

De fapt, nu cred că are mare importanţă numărul. Fiindcă fiecare suntem chemaţi la sfinţenie, iar profesia noastră e una din aceste chemări. Şi în adâncul sufletului, fiecare suntem, ne recunoaştem şi ne comportăm ca sfinţi. Iar sfinţenia este un proces continuu, în permanentă ascensiune spre Dumnezeu. El este cuvântul care vindecă, iubirea care ne susţine, speranţa care ne dă forţă - fiindcă el este cu adevărat, medicul. Spre el ne înălţăm inima, cugetul şi fiinţa noastră întreagă, mereu. Fiindcă, aşa cum scria sfântul Grigore de Nyssa: "Cel care urcă nu încetează niciodată să meargă din început în început prin începuturi fără de sfârşit. Cel care urcă nu încetează niciodată să dorească ceea ce deja cunoaşte".

Iar esenţial este să ne trăim chemarea şi credinţa în cuvântul care ne-a chemat, indiferent de vorbele şi rumoarea publicului, fiindcă, aşa cum spunea pr. Henryk Urban, SJ, într-una din predicile sale: "Nu moartea, ci viaţa este aceea care sfinţeşte pe om".

Dr. Ecaterina Hanganu

Monahul și necredinciosul prostălău

La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată țara.


Într-un cerdac la o chilie de lemn stătea un monah bătrân și binecuvânta pe aceștia și dădea cuvânt de folos oricui cerea de la dânsul.

Într-o zi se abătu pe la acest monah o familie venită în pelerinaj – soțul, soția și cei doi copii ai lor.

Soția foarte evlavioasă merse la părinte și primi binecuvântare împreună cu copii iar soțul stătea un pic retras fiind necredincios și chiar impotriva acestor gesturi de evlavie față de un om.

Femeia zăbovi puțină vreme alături de bătrânul monah încercând să afle de la dânsul cum să-l îndrepte și pe soțul ei pe calea credinței.

La un moment dat soțul nervos, pentru că el venise în pelerinaj doar ca simplu turist merse spre părintele bătrân cu gândul de al ispiti și ai pune într-o lumină proastă întreaga credință. Și zise monahului:

-”Auzi bătrâne! Spune-mi te rog frumos, Dumnezeul ăsta al vostru care-L tot propovăduiți și cu care prostiți lumea ar putea să creeze ceva atât de greu încât El însuși să nu poată ridica?”

Bătrânul zâmbi cu fața-i senină și răspunse necredinciosului bărbat:

-„Dumnezeu Cel Adevărat, este un Dumnezeu al iubirii, nu crează lucruri abstracte, toate au un rol în lumea asta. Privește universul și minunează-te de el! Toate se mișcă într-o armonie perfectă. Dumnezeu este armonie, El aduce pacea, bunătatea, înțelegerea și tot binele din lumea aceasta.

Răul nu este creat de Dumnezeu. Acolo unde apare răul înseamnă că nu există binele. De ce? Pentru că pe om l-a făcut liber și-i respectă libertatea. Avem un Dumnezeu tandru și iubitor și am putea spune că e atât de gentil, nu intră în sufletul omului cu bocancul.”

-„Vezi zise bărbatul necredincios, i-am spus eu nevestei mele că sunteți niște înșelători și vrăjiți lumea cu limbajul ăsta sofisticat! Eu ți-am pus o întrebare și tu ai ocolit răspunsul precum politicienii.”

-„Frăția ta nu m-a lăsat să termin! Eu încercam să-ți explic câteva lucruri despre Dumnezeu înainte să-ți dau răspunsul. De aceea ți-am spus că Dumnezeu nu face lucruri nesăbuite. Tu mi-ai pus o întrebare prin care încerci să mă ispitești!”

-„Gata m-am lămurit, bătrânule, nu ești capabil să-mi răspunzi și te-ai făcut de râs și față de copii aceștia care așteptau și ei un răspuns concret de la mata. Adunați în jurul vostru toți proștii și toți naivii ca să-i păcăliți voi! Dacă vine unu mai deștept, așa ca mine, gata vă pune cu botul pe labe!”

Monahul cu fața senină și zâmbitoare spuse:

-„Da, Dumnezeu poate să creeze ceva ce nu poate ridica!”

-„Ha, ha, ha! Auzi un Dumnezeu care poate face ceva pe care nu poate ridica! Și ce ar putea face el așa de greu să nu poată ridica? Te rog să-mi răspunzi, să văd și eu cât e de slab!”

Atunci bătrânul monah zambind răspunse necredinciosului:

-„Un prost ca tine, nu poate ridica! Dumnezeu te-a făcut, ți-a dat inteligență, rațiune, suflet viu, sănătate și tot ceea ce-ți trebuie să poți răzbi în viață și să-L recunoști ca Creator al tău. Vrea să te ridice din prostia in care zaci, și nu poate că tu nu vrei. El îți respectă libertatea și nu te ridică cu forța. Iar tu ești atât de prost și greu că nu te poate ridica.”

Atunci copii au început să râdă, șocați fiind de înțelepciunea monahului și de felul în care l-a rușinat pe tatăl lor necredincios.

Rușinat omul necredincios zise bătrânului:

-„Vreau părinte să stăm de vorbă! Aveți timp și pentru mine?!?!?

Frate, te-am consacrat pentru martiriu" - Episcop Szilárd Bogdánffy

Era 2 octombrie 1953 când episcopul de origine maghiară Szilárd Bogdánffy murea ca martir în închisoarea comunistă de la Aiud, oraş românesc al Transilvaniei, la numai 42 de ani. Nici până astăzi nu există un mormânt la care să se facă rugăciuni, deoarece morţii din închisoarea de la Aiud, ca şi din alte închisori politice ale regimului, erau înmormântaţi noaptea, în gropi comune sau în morminte fără curci şi fără vreo referinţă la identitatea lor. În oraş există un cimitir cu un nume înspăimântător - "Râpa robilor" - unde se înalţă un monument numit "Golgota Aiudului", reprezentând o cruce imensă sprijinită de alte cruci, simbol al suferinţelor de nedescris pătimite de cei care au acceptat să poarte crucea martiriului pe umerii lor.

Această istorie de durere şi de credinţă va fi retrăită sâmbătă dimineaţă, 30 octombrie, în Catedrala din Oradea Mare, în România, unde Episcopul Bogdánffy va fi proclamat fericit. Ritul de beatificare va fi prezidat de Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care îl va reprezenta pe Papa Benedict al XVI-lea, iar Sfânta Liturghie, la care vor participa prelaţi români, unguri, sârbi, ucraineni şi austrieci, va fi celebrată de Cardinalul Péter Erdö, Arhiepiscop de Esztergom-Budapesta şi Primat al Ungariei.

Născut la 21 februarie 1911 la Crna Bara, teritoriu care astăzi aparţine Serbiei, Szilárd Bogdánffy a trăit mai întâi la Timişoara, în România, unde a făcut o parte din studii, pe care le-a continuat apoi în Ungaria, la Budapesta. Evaluările profesorilor lui scoteau în evidenţă îndeosebi "zelul şi modestia lui, viaţa sa spirituală puternică şi profundul interes faţă de Biblie". Hirotonit preot la Oradea, în 1934, s-a implicat imediat într-o rodnică activitate didactică în diferite şcoli din oraş, fără să neglijeze vreodată îngrijirea pastorală a sufletelor, îndeosebi ca îndrumător spiritual şi confesor. Profunzimea sfaturilor sale era exemplară în amintirea credincioşilor, a elevilor şi a confraţilor preoţi care, în ciuda cortinei groazei care impunea tăcerea asupra martirilor Bisericii în timpul comunismului, aminteau fără încetare sfaturile lui înţelepte şi sfinţenia lui.

A dat dovadă foarte curând de un real talent pedagogic îmbinat cu un profund simţ al răspunderii, calităţi care s-au dovedit indispensabile în vremurile grele de război, cu bombardamente, foamete, sărăcie, legi rasiste. Chiar dacă nu s-a implicat niciodată în mod activ în viaţa politică, a ştiut să ia decizii curajoase împreună cu alţi profesori de la Institutul teologic romano-catolic din Oradea, aşa cum a fost gestul de a oferi cu generozitate adăpost elevilor evrei care au fost salvaţi datorită inserării lor printre studenţii teologi.

După infernul războiului a urmat coşmarul regimului ateu, cu propaganda împotriva Bisericii şi a slujitorilor ei, cu închiderea seminarelor teologice şi a şcolilor catolice şi suprimarea tuturor institutelor de viaţă consacrată. Era începutul unui regim care avea să stăpânească în România mai bine de patruzeci de ani şi care a deschis larg drumul spre martiriu al Bisericii.

În acea perioadă János Scheffler, Episcop de Satu Mare şi Administrator Apostolic de Oradea Mare, a simţit nevoia de a avea alături de el o personalitate puternică, fără umbre şi ezitări, pentru a face faţă dificultăţilor şi riscurilor vremii. A decis astfel să-l numească pe Bogdánffy secretar-director al aulei episcopale din Oradea Mare şi consilier episcopal de Satu Mare şi Oradea. Era la 16 aprilie 1947. Un an mai târziu, conform dispoziţiilor papale, Episcopul Scheffler l-a numit pe Bogdánffy ordinariul secret al diecezei pentru a asigura conducerea pastorală în cazul în care ar fi fost împiedicat să-şi exercite mandatul episcopal din pricina deportării sau a arestării. În mare taină, la 14 aprilie 1949, Szilárd Bogdánffy a fost consacrat episcop de către nunţiul apostolic de atunci Gerald Patrick O'Hara, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti.

Din păcate, autorităţile comuniste au aflat de consacrarea episcopală a lui Bogdánffy şi i-au propus acestuia să devină un colaborator al lor pentru a înfiinţa o Biserică catolică naţională separată de Roma. Dar tânărul episcop, care avea pe atunci numai 38 de ani, nu a cedat şi, pe deplin conştient de riscul de a-şi pierde viaţa, a ales "să nu fugă niciodată, temător, din faţa lupilor".

A fost arestat la Oradea la 3 septembrie 1949 şi închis în închisoarea securităţii din oraş, unde va rămâne până la sfârşitul anului 1951. Va fi transferat apoi în alte închisori, ale căror nume, legate de localităţile unde se aflau, le dau şi acum fiori românilor atunci când le amintesc: Jilava, Sighet, Capul Midia, Aiud. Închisoare după închisoare, torturi după torturi, suferinţele atroce i-au slăbit sănătatea. Condamnarea definitivă a sosit la începutul anului 1953, la Oradea, dinaintea unui tribunal militar: 12 ani de muncă forţată. Sănătatea sa precară l-a condus curând la moarte, survenită la 2 octombrie 1953.

Astfel, doctorul în teologie, preotul care i-a însoţit de multe ori pe credincioşi cu rugăciunile sale şi care i-a îndrumat cu sfaturile sale spirituale, profesorul care împărtăşise prin cuvintele sale darul ştiinţei, poliglotul care ştia să comunice cu uşurinţă în diferite limbi, s-a stins în singurătatea unei celule de la închisoarea din Aiud, fără un cuvânt de mângâiere.

Episcopul greco-catolic de Lugoj, Ioan Ploscaru, a dat mărturie despre el în memoriile sale din închisoare, descriindu-l drept un om blând şi modest, şi povesteşte că pentru disponibilitatea sa în a-i ajuta cu generozitate pe ceilalţi, Bogdánffy a fost torturat şi izolat într-o celulă fără ferestre, atât de strâmtă încât îi era imposibil deţinutului să se întindă ca să se culce. Szilárd Bogdánffy nu a putut să vorbească niciodată despre suferinţele sale. Singurele rânduri autobiografice pe care le avem în acest sens sunt: "Oasele de la picioare mi-au fost dislocate, căci am primit 72 de lovituri la tălpi".

Se povesteşte că după consacrarea lui episcopală, Episcopul Gerald Patrick O'Hara i-ar fi spus: "Frate Szilard, te-am consacrat pentru martiriu". Împreună cu alţi confraţi întru episcopat şi preoţie, şi-a dat viaţa pentru Cristos, în deplină fidelitate faţă de Biserică şi faţă de Papa.

Pentru Biserica Catolică din România este un mare eveniment, deoarece Szilárd Bogdánffy este primul care este beatificat, dintr-o serie de episcopi şi preoţi martiri, victime ale regimului totalitar. Actualul episcop de Oradea Mare, László Böcskei, şi-a manifestat marea bucurie pentru această apropiată beatificare, la care i-a invitat pe toţi credincioşii, fără distincţie de etnie sau confesiune religioasă. În plus, şi-a exprimat speranţa că beatificarea lui Bogdánffy va fi "o ocazie pentru a ne manifesta credinţa şi un izvor de armonie şi de fraternitate pentru locuitorii din întreaga regiune".

(Articol apărut în L'Osservatore Romano din 29 octombrie 2010; traducere de Cristina Grigore)