marți, 9 noiembrie 2010

Anunturi autentice romanesti

Esti analfabet? Scrie-ne azi si te ajutam pe gratis.
Service Auto: Ridicam si livram masina gratuit. Daca ne incerci o data, nu mai pleci in alta parte.

Vand caine: mananca orice si ii plac foarte mult copiii.

Castron pe placul oricarei gospodine cu fund rotund pentru batere eficienta.

De vanzare: birou de epoca pentru o doamna cu picioare subtiri si sertare largi.

Prajitor de paine: Un cadou apreciat de intreaga familie. Arde painea automat.

Masini uzate: De ce sa te duci in alta parte ca sa fii pacalit? Vino aici.

Cautam un om sa aiba grija de un lot de vaci care nu fumeaza si nici nu bea.

Vand pat pentru copil cu picioare de fier.

Tanara doamna, draguta, inteligenta, caracter, familie buna,

doreste casatorie cu domn bine situat care sa aiba si autoturism.

Ofertele se vor adresa subsemnatei, insotite de fotografia autoturismului.

Cautam femeie la fetita in varsta si nefumatoare.

Vand masina de cusut mana si picior.

Vand butelie de aragaz cu reseu si frigider.

Cumpar imbracaminte de dama deosebita si putin intrebuintata.

Confectionez si incaputez cizme pentru barbati cu inlocuitori de calitate.

Ofer loc de veci liberabil prin schimb.

Ofer recompensa celor care au spus nevestei lui Paul Ionescu ca l-au vazut cu o femeie in masina in ziua de

18 Iunie, pe autostrada Bucuresti-Pitesti. Va rog sa veniti sa depuneti marturie si la tribunal. Paul Ionescu.

LA ȘCOALA PSALMILOR: Tăcerea de laudă (VI)

Tăcerea de laudă


Acest mister se revelează datorită unei anumite calităţi a tăcerii. Din acest motiv, tăcerea face în mod necesar parte dintr-o tehnică spirituală a rugăciunii. Pe de altă parte, tăcerea şi-a regăsit deja locul în celebrările comunitare ale liturgiei post-conciliare. Iar rolul său este esenţial: moment de pauză şi de odihnă în mijlocul înmulţirii cuvintelor, tăcerea facilitează întâlnirea dintre textul psalmului şi inima celui care se roagă. Este important să îi prezervăm întreaga densitate. Nu este numai lipsa oricărui zgomot extern – eventual şi evitarea muzicii de fond –, dar este mai ales încetarea oricărui gând, imagine sau sentiment susceptibile de a acapara sau de a distrage în profitul lor energia spirituală a Cuvântului. Timpul analizării conceptuale şi al reflecţiei logice aparţine din acest moment numai trecutului. A ajuns momentul unei pacifice rumegări a Cuvântului într-o atenţie goală/nudă, lipsită de concepte şi dorinţe; inima se află în stare de veghe şi profund disponibilă oricărui impuls al Duhului Sfânt. Feciorie interioară pentru care nu ar trebui să ne temem niciodată că vom plăti prea mult, atât este de indispensabil Cuvântul pentru ca să poată fecunda inimile şi să producă roadele care vor rămâne.

După ce vom fi parcurs această tăcere, ne putem întoarce la cuvântul psalmului, dar în acest moment rugăciunea Psaltirii este mult schimbată. Psalmul nu mai este oferit din exterior şi aproape că nu mai este nevoie deloc de a intra în el. Acum se află în interiorul nostru, de acolo ţâşneşte. Şi este totdeauna Duhul Sfânt cel care, cu siguranţă inspiră cuvintele înseşi a psalmului, suflul său traversând trupul şi inima celui care se roagă.

- Suntem conştienţi că rugăciunea noastră este mai degrabă o activitate a Duhului Sfânt în noi şi nu noi suntem protagoniştii ei?
- Am încercat vreodată să ne rugăm cu psalmii şi să învăţăm de la această şcoală de rugăciune cum să ne rugăm?
- Am îndemnat/învăţat pe alţii să se roage cu psalmii?

LA ȘCOALA PSALMILOR: A învăţa să ne rugăm (V)

A învăţa să ne rugăm


În multe cazuri, ajunge să întâlnim un autentic om al rugăciunii pentru ca în noi să se nască dorinţa de a ne ruga. Astăzi se pare că sunt numeroşi cei care poartă în sufletul lor această rană, dorinţă, această înclinaţie obscură dar insistentă: o putem numi atracţie spre rugăciune. Este deja un prim apel al Duhului Sfânt în inima celui care crede, care-l împinge să se abandoneze unui curent misterios, al cărui sens şi orientare abia se întrezăresc. Această atracţie poartă cu sine o anumită facilitate pentru reculegere, o renunţare spontană la tot ceea ce l-ar putea distrage pe cel care crede în activitatea sa, care se află în totalitate la un nivel profund şi interior.

Dar a ne abandona fără discernământ acestui curent interior nu este suficient pentru ca să ţâşnească o rugăciune cu adevărat creştină. Isus, marele nostru preot şi psalmist, mai trebuie să intervină în vreun fel. Atracţia trebuie recunoscută, identificată, însufleţită de puterea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu şi, în special, de acel Cuvânt devenită rugăciune care ne este prezentat în Psaltire. Orice atracţie spre rugăciune va trece în vreun fel prin Cuvântul lui Dumnezeu înainte să ajungă la noi, fără doar şi poate, rugăciunea lui Isus şi gemetele Spiritului său. Rugăciune înainte trecută prin discernământul cuvântului lui Dumnezeu, purificată, dar imediat însufleţită de acest cuvânt şi de suflul său înviorător, care ţâşneşte din puterea însăşi a lui Dumnezeu. Deci, şi astăzi, oricărui discipol care îi cere cum trebuie să se roage, Isus îi indică Psaltirea.

Cuvântul psalmului întâlneşte inima omului în momentul în care acesta se deschide în faţa rugăciunii. Nu este vorba de un proces pur intelectual, pentru care ar fi suficientă o analiză numai raţională a psaltirii. Ne aflăm mai degrabă în faţa unei tehnici pur spirituale pe care cei din antichitate au cunoscut-o cu numele grecesc de meleté, în latină meditatio. Acum, obiectul prin excelenţă al acelei meditatio spirituală, al acelei lente mestecări în Duhul Sfânt, pentru ei era tocmai Psaltirea. Astăzi, este urgent să redescoperim această tehnică.

Aceasta se leagă în parte de exigenţa unei lecturi poetice a psalmilor, indispensabil deja la un nivel literal, din moment ce această rugăciune este exprimată într-o formă foarte poetică. Cu atât mai mult cu cât această putere poetică a psalmului, aşa cum am spus deja, este în întregime în slujba puterii creatoare a Duhului Sfânt. Prin psalm Duhul Sfânt a devenit principalul poet al rugăciunii.

Pentru a intra în rugăciunea psalmilor, o oarecare formă de lectură poetică se revelează deci indispensabilă. Numai o sintonie cu Duhul care a creat psalmul, care continuă să vibreze în sunete, în muzicalitatea silabelor, în ritmul cuvintelor şi al versetelor, în vioiciunea imaginilor, ne poate introduce în densitatea care se trăieşte în psalmi. Se ridică astfel problema delicată a traducerii psalmilor în limbi al căror spirit este în mod inevitabil străin limbii originare a psalmilor.

Munca exegeţilor se revelează aici de o importanţă capitală. Cu toate acestea, nu ajunge numai competenţa lor, deoarece, fiind vorba de un psalm, lectura sa poetică coincide în mare parte cu celebrarea sa în adunarea liturgică. Într-adevăr, mulţi psalmi s-au născut în celebrările cultuale ale poporului israelit. Şi Isus însuşi, înainte să facă din psalmi subiectul rugăciunii sale personale, a învăţat să le cunoască în adunările din sinagogi sau cu ocazia celebrărilor din templul din Ierusalim. Poezia psalmilor, în marea parte a cazurilor, nu poate fi pe deplin valorizată în afara unei celebrări liturgice, pentru că presupun în mod necesar o celebrare.

Reînnoirea liturgică a fost sensibilă faţă de caracterul unic al fiecărui psalm şi la forma în care putea fi valorizat, într-o celebrare. Această reînnoire s-a inspirat foarte mult din tehnicile tradiţionale ale psalmodierii care, în toate bisericile şi în toate riturile, a ştiut să creeze o climă potrivită pentru a elibera toată puterea spirituală a cuvintelor folosite.

Caracteristica principală a acestor tehnici de psalmodiere constă în puterea lor de interiorizare. Densitatea evocatoare a simbolurilor folosite de psalmist este pusă în evidenţă pentru a promova şi a accelera o progresivă pătrundere a sensului profund al psalmului în interiorul conştiinţei comunitare şi individuale. Celebrarea liturgică favorizează o mestecare/rumegare colectivă a psalmului, care eliberează din el toată savoarea pentru a hrăni inimile. Din natura sa, psalmul trebuie cântat şi acest limbaj sonor să fie însoţit de vreun gest şi instrument muzical. Cantilena psalmică este însă totdeauna discretă, gestul extrem de sobru, numai atât cât să ajungă pentru ca mijloacele de care dispune poezia – imagini, sunete, ritmuri – să elibereze toată potenţialitatea şi să pătrundă dulce în inima celui care se roagă. Ca orice poezie, fiecare psalm îşi are aroma sa îmbătătoare; şi ajunge şi îl face să vibreze pe oricine îi deschide urechea pentru a-l asculta.

Astfel, psalmul poate fi repetat fără întrerupere. Chiar tinde să devină astfel din momentul în care inima a fost atinsă de subtilul farmec al fluxului său de rugăciune. Puţin câte puţin, psalmul ajunge să scandeze durata timpului: noaptea o repetă zilei şi ceasurile şi le repetă unul altuia. Astfel, se creează în mod spontan pauze de rugăciune de-a lungul zilelor şi a nopţilor, încercări neîncetat reînnoite de a învinge succesiunea timpului şi de revărsare în veşnicia prezentă a lui Dumnezeu.

În realitate este tocmai timpul lui Dumnezeu cel care transpare prin opera Spiritului său în psalm. De fapt, cel care se abandonează acestui fel de rugăciune, Duhul Sfânt îl face să intre într-un ritm divin, ritmul lui Dumnezeu care sugerează rugăciunea omului.

Într-un anumit moment al celebrării, savoarea psalmului, după ce a atins şi a intrat în inima celui care se roagă, se uneşte pentru totdeauna cu rugăciunea neîncetată pe care Duhul Sfânt îl rosteşte cu gemete ne nedescris (cf. Rom 8, 26). În acel moment se naşte în noi rugăciunea. Cuvântul psalmului atinge inima noastră. Acest contact este rodul puterii poetice a cuvântului lui Dumnezeu care vine în noi din exterior. Dar este şi urma mişcării Duhului care, în interiorul inimii noastre, reacţionează în faţa Cuvântului, îl recunoaşte, o face proprie, îi dă voce, pentru a face să înflorească în exterior o mijlocire rămasă cu adevărat inefabilă până în acel moment. În momentul întâlnirii dintre cei doi, rugăciunea, irezistibilă, ţâşneşte în noi. Psalmul venit din exterior devine pe deplin psalmul nostru. Duhul Sfânt care mijloceşte în inima noastră, devine pe deplin rugăciunea noastră. Cu ajutorul Cuvântului divin poetic, iată că inima noastră a dat deja rodul său.

LA ȘCOALA PSALMILOR: Rugăciunea creştină (IV)

Rugăciunea creştină


Tocmai prin psalmii cu care s-a rugat Isus, s-a născut rugăciunea creştină. În Isus o inimă de om a devenit în totalitate transparent faţă de Cuvânt şi a fost inundat de acesta. Inima umană a Cuvântului lui Dumnezeu a devenit un receptacul natural al Cuvântului, templul interior din care acelaşi Cuvânt va ţâşni într-o liturgie nouă, de la care rugăciunea pascală a Bisericii şi al omenirii întregi continuă să se răspândească neîncetat.

În cadrul dialogului creaturii cu Dumnezeul său, Isus inaugurează acum un registru de o infinită duioşie pe care numai Fiul în persoană putea să o descopere. Dumnezeu nu mai este numai creatorul, Domnul oştirilor, stânca de nepătruns sau cetatea mântuirii, aşa cum au spus psalmii. De acum este simplu Tatăl care este în ceruri, a cărui minunată apropiere ne este oferit în şi prin Isus.

Această rugăciune cunoaşte şi explozia de laudă şi de binecuvântare în faţa minunilor mântuirii, dar nu mai trebuie numai să le comemoreze în acţiunile de mulţumire: le provoacă şi îi grăbeşte venirea (cf. 2 Pt 3, 12) datorită iubirii pe care o trezeşte: Sfinţească-se numele Tău.

Rugăciunea creştină celebrează venirea definitivă a împărăţiei lui Dumnezeu, deja inaugurat în patima, moartea şi învierea Fiului, şi care mai trebuie de dus la împlinire în ziua în care întregul univers îi va fi supus: Vie împărăţia Ta.

Această rugăciune vede deja libera răspândire a iubirii lui Dumnezeu care umple universul, până ce va ajunge complet la împlinire planul de îndurare: Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.

Se face dator să mijlocească pentru toate necesităţile oamenilor, pentru ca să fie auziţi zi de zi în deplina supunere faţă de un Tată care dăruieşte fiecăruia după nevoile sale: Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.

Umilă, această rugăciune produce acelaşi spirit de pocăinţă ce răsuna deja în întreaga Psaltire ca invocaţie şi abandon în îndurarea lui Dumnezeu, dar care de acum este legat de iertarea şi îndurarea pe care pe care porunca cea nouă a lui Isus a instaurat-o între toţi credincioşii: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Face din nou să răsune strigătul de spaimă în faţa încercărilor pe care Dumnezeu le oferă tuturor credincioşilor săi, şi în care Fiul Isus Cristos deja ne-a precedat: Şi nu ne duce pe noi în ispită.

Imploră să poată triumfa asupra răului şi asupra tuturor duşmanilor, pentru a intra astfel în triumful pascal al lui Isus care a luat asupra sa, definitiv, făcându-le de acum superflue, toate blestemele din viaţă: Ci ne mântuieşte de cel rău.

De aceea Isus îi învaţă pe discipoli, la sfârşitul unei nopţi petrecute în întregime în aducere de laudă şi mijlocire, o rugăciune în care nu face decât să reia, aprofunzând cu experienţa sa personală de Fiu, aceleaşi sentimente care au făcut să vibreze psalmiştii de odată. Minunat compendiu a Psaltirii ebraice redusă la temele sale esenţiale, invocaţiile din Tatăl nostru dezvoltă şi însoţesc, ca un sunet de fond, mântuirea pe care Isus o aduce şi la care toţi creştinii sunt chemaţi, după El, să reia aceeaşi rugăciune în inima lor.

LA ȘCOALA PSALMILOR: Isus, psalmist (III)

Isus, psalmist


În acelaşi fel s-a născut rugăciunea lui Isus. Ea are o mare importanţă pentru noi, deoarece este rugăciunea marelui nostru preot: cel care în umanitatea sa era chemat să restabilească marele dialog liturgic care unea neîncetat cerul cu pământul înainte de căderea lui Adam, în vremea în care Dumnezeu conversa familiar cu primele sale creaturi.

Faptul că Isus s-a rugat şi s-a rugat cu cuvintele psalmilor, ne este amintit de mai multe ori de către evanghelişti. Acest mod al său de a se ruga nu miră dacă ne amintim de legătura de intimitate cu adevărat esenţială care, în inima Sfintei Treimi, uneşte Cuvântul cu Tatăl. Şi faptul că această comuniune a ajuns apoi să se traducă în rugăciunea lui Isus era previzibil încă din momentul în care Cuvântul, întrupându-se, a luat natură umană. Dar atunci când reflectăm asupra modului, se naşte o întrebare: Isus a trebuit să înveţe să se roage, aşa cum a trebuit să înveţe să asculte (cf. Ev 5, 8), de exemplu? Trebuie să răspundem fără să ezităm afirmativ la această întrebare, amintind cu un evanghelist a descris rugăciunea lui Isus cu ajutorul imaginilor luptei şi al agoniei (cf. Lc 22, 44). Umanitatea lui Isus era asemenea celei a noastre, împiedicată de consecinţele păcatului, asupra căruia el a venit ca să triumfeze. După NT, Isus era în condiţia de a fi tentat ca şi noi, în toate asemenea nouă, afară de păcat (cf. Ev 4, 15). Inima sa probabil găsea cu greu să se roage, aşa cum voinţa sa a fost încercată înainte să se supună voinţei Tatălui (cf. Lc 22, 42). Şi totuşi, Isus, datorită dinamicii înseşi a întrupării, era destinat să devină un semn fundamental şi unic al rugăciunii, era chemat să fondeze rugăciunea într-un mod nou, până la sfârşitul timpurilor.

Lui Isus nu i s-a transmis o rugăciune deja gata, fără să trebuiască să se obosească. Făcea parte din opera răscumpărării. El a trebuit să o cucerească printr-o luptă aspră, atât pentru sine însuşi, într-o primă perioadă, cât şi pentru noi, după El. rugăciunea lui Isus a fost deci o rugăciune pascală şi răscumpărătoare. Datorită ei, Isus deschide un drum tocmai în inima omului, o stradă în inima omenirii, prin care cuvântul lui Dumnezeu va putea să pătrundă pentru a fi restituită Tatălui în psalmi şi rugăciune. Pentru a face acest lucru, pe urmele întregului popor iudeu şi în fruntea poporului noii alianţe, Isus a trebuit să înveţe la şcoala psalmilor. El s-a pus în centrul dinamismului Duhului care animă rugăciunea şi psalmii. Murmurând şi mestecând încontinuu psalmii, inima sa a sfârşit prin a fi rănită, pentru că în această rană a inimii sale de om, chemat să devină izvorul unei rugăciuni noi, să poată locui pentru totdeauna şi să transpară plinătatea iubirii Tatălui.

Trecând prin inima şi gura lui Isus, psalmul a depăşit o etapă decisivă, din care a ieşit recreat şi transformat. Aşa cum Isus a luat întreaga natură umană cu slăbiciunile sale, pentru a fi în grad să o răscumpere în totalitatea sa, la fel a asimilat totalitatea rugăciunii din Psaltire pentru ca, în aceleaşi cuvinte, dar prin inima sa, să se nască minunea rugăciunii creştine, cea care exprimă de acum înainte deplina maturitate a omului adult în Cristos, sigur că este bineplăcut Tatălui.

De aceea, în rugăciunea lui Isus, forţa poetică şi creativă a cuvântului lui Dumnezeu în psalm ajunge la împlinirea sa definitivă. Devine cuvânt al noii creaţii, imn neîncetat a cerurilor noi şi a pământului nou, psalm al liturgiei cereşti, ecou pe pământ al rugăciunii marelui preot care celebrează neîncetat şi care mijloceşte pentru noi în faţa Tatălui (cf. Ev 7, 25).

LA ȘCOALA PSALMILOR: o poezie rugătoare (II)

O poezie rugătoare


Cuvântul lui Dumnezeu care răsună în psalmi nu este foarte asemănător cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim în restul Bibliei. Psalmiştii vor spune că acest cuvânt a devenit cânt, exultanţă, dans, batere de mâini. El foloseşte un anumit vocabular, uneori misterios şi arhaizant. Are un ritm particular şi cere deseori o însoţire a vreunui instrument muzical. Simplificând puţin lucrurile, astăzi am putea spune că Cuvântul lui Dumnezeu prezent în psalmi a devenit poezie.

Nu este fără importanţă pentru rugăciunea creştină că aceasta a avut origine dintr-un cuvânt poetic. Ceea ce am spus puţin mai înainte asupra modului în care Cuvântul lui Dumnezeu răneşte inima omului pentru a suscita în ea rugăciunea, ne orienta deja spre o experienţă de tip poetic. Cuvântul lui Dumnezeu nu se adresează numai inteligenţei conştiente a omului; acest cuvânt îl implică în totalitatea sa, cuprinse fiind aici toate profunzimile inconştientului său, în sensul cel mai amplu al termenului. El nu comunică numai un adevăr, dar ne pune în faţa Frumuseţii absolute. Un cuvânt atât de aproape de splendoarea lui Dumnezeu, atât de încărcată de Duhul Sfânt, nu putea face recurs decât la poezie. La fel va face şi rugăciunea.

Orice cuvânt omenesc este condus de un mister. Născut din inima şi „duhul” omului, el vehiculează o anumită experienţă umană care este în stare să transmită altora. Poate răsuna în registre diferite şi multiple. Dacă cuvântul omenesc devine poezie, atunci desfăşoară la maxim potenţialităţile sale.

În limbajul cotidian şi mai mult încă, în vocabularul precis al oamenilor de ştiinţă şi al filozofilor se întâmplă ca forţa evocatoare a Cuvântului să fie redusă la o univocitate indispensabilă pentru claritatea schimbului, dar care rămâne în mod inevitabil la suprafaţa fiinţei umane. Contrar, poezia, ca şi iubirea, restituie cuvântului toată armonia sa. Cuvântul poetic îl cuprinde pe cel care ascultă în toată fiinţa sa. El nu mai este concept, dar şu lumină, căldură, muzică, culoare, încântare, nostalgie, sentiment inefabil al umilinţei lucrurilor, a fiinţelor şi a infinitului, pe care acestea (cuvintele) încearcă să le ajungă din urmă. Fiecare cuvânt din poezie este plină de o viaţă intensă, de o plenitudine de sens şi de sentiment care este în stare să împărtăşească cu toţi cei care se abandonează vibraţiilor sale în reculegere şi atenţie.

Poate că era necesar ca rugăciunea care ţâşneşte din inima psalmistului să se fi exprimat cu ajutorul cuvântului poetic. Şi era necesar ca psalmistul să fie poet. Duhul lui Dumnezeu crease deja rugăciunea în inima lui. Şi pentru a o răspândi ar fi devenit şi el, la rândul său, creator, poietes, în sensul cel mai puternic al termenului: poet. Pentru că în aceasta orice poet este aproape de Dumnezeu, care a creat totul cu ajutorul Cuvântului: şi poetul este chemat să perfecţioneze creaţia revelând, cu ajutorul întregii potenţialităţi a cuvântului său, sensul ascuns şi veşnic al universului pe care îl cântă.

A intra în rugăciunea psalmilor înseamnă a fi impresionaţi de mişcarea poetică şi creativă ce se dezlănţuie plecând de la psalm, mişcare care porneşte nu numai de la duhul unui poet pământesc, dar se datorează în primul rând Duhului lui Dumnezeu care a luat în stăpânire poetul. Duhul unui om, chiar dacă este poet, cunoaşte numai profunzimile omului. Contrar, Duhul lui Dumnezeu, scrutează totul, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu. Este tocmai acesta duhul pe care l-am primit şi noi, „Duhul lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit” (1 Cor 2, 12). Este acelaşi Duh despre care Apostolul Paul spune în altă parte că în momentul rugăciunii vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim cum să ne rugăm, şi este el care, în interiorul nostru, mijloceşte pentru noi cu gemete inexprimabile. (cf. Rom 8, 26). Astfel, cu ajutorul cuvântului poetic al psalmului, la sfârşit suntem cuprinşi de Duhul lui Dumnezeu şi introduşi în rugăciunea pe care el însuşi îl pune neîncetat în inimile noastre.

LA ŞCOALA PSALMILOR: Naşterea unui psalm (I)

Introducere

Rugăciunea creştină nu se naşte în primul rând dintr-o dorinţă pe care omul ar avea-o de a se adresa lui Dumnezeu, dar derivă mai degrabă din faptul că într-o zi Dumnezeu s-a adresat omului. Acest cuvânt al lui Dumnezeu conduce orice rugăciune. Dumnezeu ia iniţiativa. Omul este dator să fie atent şi primitor în bucurie şi mulţumire.

Acum, Scriptura atestă acest lucru, adică faptul că Dumnezeu a vorbit oamenilor „de multe ori şi în diferite feluri” (Ev 1, 1). Cu toate acestea, nu s-a mulţumit să pronunţe şi să inspire cuvintele pe care voia să le spună oamenilor, dar El însuşi a formulat cuvintele pe care dorea să le asculte de la oameni atunci când aceştia ar fi răspuns la chemarea sa. Iată ce înseamnă prezenţa rugăciunii psalmilor în canonul biblic.

La început, acest lucru ar putea să ne facă să ne mirăm. Rugăciunea nu este oare în mod esenţial un cuvânt pe care omul îl adresează lui Dumnezeu? Această rugăciune în schimb, datorită faptului că aparţine Scripturilor, se pare că este cunoscută în primul rând ca şi un cuvânt al lui Dumnezeu, un cuvânt pe care el însuşi l-a depus în inima şi pe buzele omului.

Creştinii şi evreii dispun deci de o şcoală şi de o metodă de rugăciune care le vine direct de la Duhul Sfânt. Privilegiu şi noroc unic! Mai există oare un popor al cărui Dumnezeu să se facă atât de apropiat ca Dumnezeul nostru, care a vrut să ne dăruiască cuvintele înseşi ale rugăciunii noastre?

Dar atunci în ce sens Dumnezeu este autorul Psalmilor? Şi cum de s-a întâmplat că această rugăciune, la început al evreilor, să devină cea a Bisericii şi a oricărui creştin care îi împrumută ei vocea proprie? Şi cum poate fiecare credincios în parte să intre în această rugăciune, pentru a o face proprie la rândul lui? sunt întrebări care ne interpelează, mai ales în aceste timpuri în care omul se interoghează asupra rugăciunii şi asupra tehnicilor de reculegere care conduc la ea.

Naşterea unui psalm

Este important să ne reîntoarcem la ceea ce am spus deja: într-un prim moment a fost Dumnezeu cel care a adresat un cuvânt omului. Fără acest prim pas, care are fără îndoială primatul, rugăciunea nu ar fi existat niciodată. Dumnezeu ia iniţiativa. Cuvântul Său bate la inima omului; nu imediat Cuvântul care a fost pus în scris în Sfintele Scripturi, ci la început acel Cuvânt care este evenimentul absolut: intervenţia sa atotputernică şi deplin eficace în istoria mântuirii, în cea a bisericilor şi în cea a fiecărui destin individual. Chiar şi cei care trăiesc complet străini de orice cuvânt din Sfânta Scriptură sunt atinşi într-un fel sau în altul de puterea cuvântului lui Dumnezeu.

Totuşi, abandonat sieşi, inima omului nu ştie cum să se lase pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu poate decât să-i prezinte zidul orbirii sale, o absenţă totală de sensibilitate la timbrul acelei voci. Pe de altă parte, deseori, într-un prim moment cuvântul lui Dumnezeu este asurzitor. Pare că este tocmai acest cuvânt cel care îl face surd şi orb pe cel care i se adresează, foarte simplu, deoarece nu poate să facă abstracţie de a-şi descoperi surzeala înnăscută.

Dar nu se limitează numai la aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna creator şi suveran eficace, poartă cu sine puterea necesară pentru a învinge orice rezistenţă a inimilor. Din el însuşi iese lumina datorită căreia omul va putea să o cunoască. Deci, nu se mulţumeşte să bată la inimă, dar deschide şi o rană. Răscoleşte inima celui care-l interpelează şi îl face vulnerabil: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, eficace şi mai ascuţită decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până la hotarul dintre suflet şi duh” (Ev 4, 12). Da, fiecare om poate fi încredinţat imediat atotputerniciei Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar şi fără ştirea noastră, noi suntem continuu expuşi acestui Cuvânt. De ce se întâmplă acest lucru?

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu răneşte, acest lucru se întâmplă pentru ca să ne conducă progresiv spre o convertire şi o autentică „re-creaţie”. El pătrunde prin slăbiciunea omului pentru a o umple de puterea sa. La început denunţă păcatul nostru pentru ca mai apoi să de umple de iertare şi îndurare. Merge şi mai departe: vine să locuiască în noi.

Cuvântul lui Dumnezeu ia în stăpânire inima omului pentru ca acesta să poată la rândul său să ia în stăpânire Cuvântul divin. El vine să locuiască în inima omului, pentru ca inima să sfârşească prin a locui în Cuvânt. Încet, încet, inima face din acest Cuvânt hrana sa exclusivă, îl mestecă continuu, îl asimilează şi se transformă în el. Avem nevoie de o lungă şi răbdătoare ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, şi progresiv gustul lui pătrunde în noi, puterea sa, dulce dar irezistibil, ne târăşte şi ne menţine imperceptibil în câmpul lui de energie. Inima şi raţiunea se purifică. Toate dorinţele se găsesc ca şi unificate pentru a se uni cu dorinţa lui Dumnezeu unde Cuvântul răspândeşte o bucurie contagioasă. Astfel Cuvântul lui Dumnezeu, îndelung frecventat, re-creează în mod autentic pe cel care se străduieşte să-l asculte. Şi iată că se pregăteşte o nouă efuziune.

Din această lentă asimilare, din această reciprocă com-penetrare a inimii şi a Cuvântului, într-o zi s-au născut psalmii. Dintr-o inimă care, ascultând-ul neîncetat şi lăsându-se traversat de el, a fost, am putea spune, identificat Cuvântului până la punctul de a deveni Cuvânt la rândul ei. Psalmii s-au născut dintr-o inimă fecundată de Cuvânt, care a născut la rândul ei, irezistibil, un Cuvânt nou, Cuvânt care a fost în acelaşi timp propriu şi al lui Dumnezeu: „Din inima mea ţâşnesc cuvinte frumoase” (Ps 45, 2). Astfel s-au născut psalmii.

În acelaşi timp rodul inimii omului şi rodul Duhului lui Dumnezei. Rod al omului deoarece reflecta experienţa pe care acesta de abia îl trăise în inima sa. Rod al Duhului lui Dumnezeu pentru că această experienţă a fost începută şi neîncetat condusă tocmai de Cuvântul lui Dumnezeu. Era acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, inspirat de acelaşi Duh al lui Dumnezeu, care aducea un nou rod prin inima unui credincios. O rugăciune a omului, născută din cuvântul lui Dumnezeu, dar care sfârşeşte prin a deveni Cuvânt el însuşi. Un Cuvânt al lui Dumnezeu care se reîntoarce la Dumnezeu, dar nu fără să fi dat mai înainte rodul său cel mai preţios: rugăciunea omului.

Proces viu din care un exemplu, poate cel mai emoţionant, ne-a fost lăsată de cea care se roagă în inima poporului evreu şi în pragul Bisericii: Maria care înalţă Magnificat-ul. Acest cânt minunat îi aparţine şi în acelaşi timp nu îi aparţine. Este cu adevărat rodul inimii sale, la fel cum Isus era rodul sânului ei. Dar este înainte de toate rodul Cuvântului, aşa cum Isus era în primul rând născut din Tatăl. Toate cuvintele cântului ei îi provin din mestecarea neîncetată a Scripturii. Şi totuşi, cântul ei nu este din acest motiv un plagiat banal. Mai mult încă, contrar, este în întregime străbătut de experienţa nemaiauzită pe care Maria de abia a făcut-o, ea care a zămislit prin opera Duhului Sfânt. A ţâşnit din inima ei plină de Duhul Sfânt şi din inima ei încărcată de speranţa tuturor popoarelor. Este rugăciune autentică, suscitată de Cuvântul lui Dumnezeu şi care exprimă misterul pe care ea la trăit. În acelaşi timp, o rugăciune de acest fel este şi o rugăciune eclezială. Pe urmele Fecioarei Maria, Biserica întreagă va putea, pentru totdeauna, să se recunoască în acest cânt al Magnificat-ului. Alături de ceilalţi psalmi din Biblie, cântul Mariei era destinat să devină marea rugăciune de mulţumire şi de laudă a tuturor celor răscumpăraţi.