miercuri, 10 noiembrie 2010

DE CE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU ÎNCERCAREA?

Una dintre cele mai dureroase încercări prin care poate trece un om este moartea fiilor săi. Despre vreo două astfel de cazuri de mare suferinţă am auzit de aproape. Într-unul din ele, după moartea copiilor, părinţii au divorţat, iar tatăl s-a sinucis la scurtă vreme. În comparaţie cu aceste dureri de nedescris, problemele noastre par aşa de mărunte... Un lucru e însă cert: deşi suntem diferiţi unii de ceilalţi, în punctul numit "încercare" suntem cu toţii la fel. Toţi suntem încercaţi în fel şi chip, încă de când ne naştem şi până-n cea din urmă clipă a vieţii noastre pământeşti. Ştiu că unii dintre dvs., preţioşi şi multiubiţi prieteni, sunteţi greu apăsaţi de povara încercărilor prin care treceţi! Frăţiile voastre se vor bucura mai cu seamă de exemplul lui Iov, asupra căruia vă invit a vă apleca, împreună cu mine, în momentele următoare!
Era pe vremea patriarhului Abraham când Dumnezeu S-a uitat cu băgare de seamă peste faţa pământului şi Şi-a oprit privirea asupra lui Iov, cel mai mare credincios de pe faţa pământului. Ne spune cartea care-i poartă numele că Iov era aşa de evlavios, încât oridecâteori fiii şi fiicele lui mergeau la vreun ospăţ, după încheierea petrecerii, Iov îşi chema copiii, îi sfinţea şi aducea jertfe de bun miros pentru ei, căci, spunea el: "Poate că fiii mei au păcătuit şi L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor!" (Iov 1,5b). Satan cere însă să se atingă de Iov, pentru a-I demonstra lui Dumnezeu că iubirea lui Iov faţă de El e condiţionată de binecuvântările de care dreptul Iov avea parte. Şi aici încep necazurile lui Iov. Iov îşi pierde animalele, îi sunt ucişi fiii şi el e lovit cu o rană care-i acoperă tot trupul. În faţa acestor încercări, Iov răspunde cu demnitate: "Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!" (Iov 1,21). Soseşte însă clipa în care n işte prieteni vin şi-l vizitează pe Iov. Aceştia îl incită, acuzându-l şi învinovăţindu-l. Şi de aici încolo, până la vremea convertirii, Iov începe să privească încercarea aşa cum mulţi dintre noi o facem adesea, dintr-o perspectivă umană.

Când privim încercarea din perspectiva naturii pământeşti, suntem cuprinşi de fel de fel de îndoieli. Iov începe să se îndoiască de sensul vieţii sale, întrebându-se de ce s-a născut dacă viaţa e un şir necurmat de suferinţe (Iov 3,11). Iov începe să se îndoiască apoi de dreptatea divină: "Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, celor ce mânie pe Dumnezeu le merge bine" (Iov 12,6). Acest fel de îndoieli cu privire la dreptatea lui Dumnezeu se nasc adesea în inimile credincioşilor care trec prin încercări. Ştim însă, prin învăţătura adusă nouă de Cristos, că Dumnezeu îi iubeşte în egală măsură pe toţi oamenii, pentru cei mai păcătoşi dintre ei ar fi venit şi în locul celor mai păcătoşi dintre ei ar fi murit. Spun sfinţii că "atâta vreme cât mai are suflare, tot mai e speranţă pentru fiecare om să se convertească", de aceea Dumnezeu îi aşteaptă cu răbdare, cu speranţă şi cu felurite binecuvântări pe jefuitori şi pe blasfemiatori. În plus, trebuie să ne amintim periodic că între noi, cei care credem în Domnul Isus, şi Dumnezeu, rămâne o cale de o Cruce pe care numai Cristos a putut-o purta. Isus este puntea credinciosului cu Dumnezeu şi doar prin mila Lui avem curajul şi puterea de a sta în picioare. Apoi, când privim încercarea din perspectivă umană, începem să ne certăm cu Dumnezeu. Îndoiala primordială germinează confruntare îndrăzneaţă cu Făcătorul nostru: "Deci cheamă-mă şi eu voi răspunde. Sau voi vorbi eu şi răspunde-mi Tu. Pentru ce Îţi ascunzi faţa şi mă socoteşti vrăjmaşul tău?" (Iov 13, 22;24). Când ne pierdem temerea de Domnul, ne copleşesc fel de fel de alte temeri: "De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!" (Iov 3,25). Când nu ne mai odihnim în Dumnezeu, nu ne mai putem odihni nici în paturile noastre: "N-am nici linişte, nici pace, nici odihnă şi tulburarea dă peste mine" (Iov 3,26). Se uită Iov la trecutul lui şi-şi aminteşte cum erau vremurile în care beneficia de protecţia lui Dumnezeu, copiii erau lângă el, iar el era privit ca o autoritate demnă de respectul întregii comunităţi. Se uită Iov la viitorul lui şi nu mai găseşte nici o rezervă interioară a speranţei cu privire la ceea ce va urma. Şi ajungem iarăşi la o altă caracteristică a opticii fireşti cu privire la încercare: când privim încercarea dintr-o perspectivă umană, admirăm trecutul şi urâm viitorul. În cele din urmă, dacă acceptarea suferinţei nu se produce, suntem cuprinşi, asemenea lui Iov, de gânduri de moarte (Iov 6,8-9).

Iată ce dezastre lăuntrice produce privirea dintr-o perspectivă greşită a încercării: ne umple de îndoieli, ne aduce în pragul confruntării cu Domnul, ne învăluie în temeri, ne tulbură somnul, ne face să admirăm trecutul şi să urâm viitorul, aprinde în noi dorinţa nelegitimă de a muri înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu! Şi acestea sunt doar câteva din lecţiile pe care exemplul lui Iov ni le aşterne înainte!

Dar ce comori nebănuite descoperim în suferinţă atunci când începem să privim încercarea prin ochii lui Dumnezeu! Ce greutate veşnică de slavă, ce pregustări noi şi bogate ale Raiului vin deopotrivă cu încercările din viaţa noastră! Iată ce se întâmplă când ne uităm la încercare din perspectiva lui Dumnezeu. Întâi de toate, constatăm că încercarea ne fereşte de răul din afara noastră. O ilustraţie tare dragă mie spune cum că doi îngeri s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi". În noaptea următoare, îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împ reună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţină mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vaca al cărei lapte era unicul venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat si l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru: "Primul om avea tot, şi totuşi l-ai ajutat", a spus el. "A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moară". "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!", i-a răspuns îngerul cel bătrân. "Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!" E nevoie doar să crezi că orice încercare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu şti (să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu) până foarte târziu... Apoi, încercarea ne fereşte şi de răul din noi (mândria). Cum ar fi ajuns integrul Iov să spună vreodată: "sunt păcătos", "am călcat dreptatea şi n-am fost pedepsit după faptele mele", dacă nu acum, în încercare, când e confruntat cu limitele lui personale, cu slăbiciunea lui şi cu mărimea harului lui Dumnezeu? În al treilea rând, încercarea ne învaţă aşteptarea: "Deşi zici că nu-L vezi, judecata este înaintea Lui, deci aşteaptă-L!" (Iov 35,14). Ce mai face încercarea cu noi? Încercarea ne dezleagă de pământ şi ne leagă puternic de cer (Iov 19,26). Suntem prea legaţi de bunurile noastre, prea dependenţi de comorile pământeşti, prea ancoraţi în îngrijorările vieţii de acum şi prea indiferenţi faţă de veşnicia noastră! Încercarea, atunci când o privim din perspectiva divină, ru pe legăturile morţii şi ne leagă de Cristos cu lanţurile eternei iubiri. Dar poate cea mai valoroasă lecţie pe care ne-o oferă încercarea este aceea că ne prilejuieşte întâlnirea personală cu Dumnezeu. Spune Iov: "urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut!" (Iov 42,5). Doamne, auzisem despre Tine, dar acum Te-am văzut pe Tine! Doamne, Te ştiam, dar acum Te cunosc!

Când privim încercarea dintr-o perspectivă divină, realizăm că tocmai ea ne fereşte de răul din noi şi din afara noastră, ne învaţă aşteptarea, ne dezleagă de pământ şi ne leagă puternic de cer, ne prilejuieşte întâlnirea personală cu Dumnezeu.

Odinioară, când era întuneric în viaţa lui Iacov, tocmai încercarea de la Peniel avea să aducă în viaţa lui lumina (Geneza 32, 24-32). Iacov şchiopăta din şoldul său, semn că orice încercare îşi are durerea ei, de necontestat. Dar peste el răsărea soarele, deopotrivă cu o nouă identitate şi o nouă chemare divină. Căci încercarea, iubiţi prieteni, rupe întotdeauna ceva din noi şi pune acolo, chiar în locul rănii, ceva din Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu încercarea!

Autor: Andrei Pătrîncă

Sfinti pe meleagurile românești: Filippos, Zoticos, Attalos si Kamasis

"La 4 iunie, Martirologiul siriac indica pomenirea la Noviodunum a martirului Filip, la care Martirologiul hieronymian adauga pe Zoticus, Attalus, Euticos (Evtichie), Kamasis, Quirinus (Quirina), Iulia, Saturnina (Saturnius), Galdunus, Ninnita, Fortunio si alti 25, ale caror nume nu ni se arata 80. Patru din grupul acestor martiri si anume: Filippos, Zoticos, Attalos si Kamasis - pe care aghiografii ii identificau pina nu de mult cu diferiti martiri din alte parti 81, suntnt de fapt martirii locali, de la Noviodunum, ale caror oseminte s-au descoperit de curind (septembrie 1971) in martyrion-ul (cripta) de sub altarul bazilicii paleocrestine din satul Niculitel (la 10 km sud de Noviodunum (Isaccea de azi), de unde au fost duse la minastirea Cocoş, din apropiere, unde se afla acum 82. Desi au patimit la Noviodunum, numele lor indica o provenieinta orientala, probabil microasiatica, dar pot fi foarte bine si din Moesia, Tracia ori alta dintre provinciile sud-dunarene ale imperiului roman. Dupa parerile istoricilor si arheologilor romani cei mai competenti, ei au suferit moarte martirica in persecutia lui Diocletian si Galeriu (303-304) ori cea a lui Liciniu (319-323), din care provin majoritatea martirilor din Scitia Mica si din orasele de la sudul Dunarii, unde stim ca aceste ultime persecutii au fost deosebit de violente. Fie ca au fost inmormintati de la inceput la Niculitel, fie ca au fost adusi aici mai tirziu, spre a fi feriti de furia devastatoare a gotilor si a hunilor, peste mormintul lor comun s-a construit - probabil in a doua jumatate a secolului IV ori la inceputul secolui urmator - martyrion-ul descoperit acum (pe peretii caruia sunt inscrise si numele lor) cu bazilica de deasupra lui 83. E foarte putin probabila ipoteza mortii lor martirice in timpul persecutiei lui Atanaric (a doua jumatate a secoluli IV), in Gotia (Dacia Traiana), de unde ar fi fost adusi si inmormintati in dreapta Dunarii 84. Intemeiati pe confirmarea existentei celor patru martiri de la Noviodunum prin senzationala descoperire a osemintelor lor la Niculitel, credem ca nu avem nici un motiv sa ne indoim de adevarul istoric al informatiilor date de vechile martirologii; presupunem deci, ca si ceilalti martiri pomeniti in ele la 4 iunie si enumerati aci sunt tot martiri locali, care au patimit odata cu cei patru, in persecutia lui Diocletian (303-305) sau in cea a lui Liciniu (319-320)."


80. Pentru acest grup, vezi izvoarele citate si interpretate corect la I. Barnea, Martyrion-ul de la Niculitel, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, 1-2, p. 220-221; Acelasi, O importanta descoperire arheologica..., p. 73. Cf. si C. Erbiceanu, Ulfila... p. 79 (cu unele deformatii de nume).
81. Vezi, de ex., J. Zeiller, op. cit., p. 119 si H. Delehaye, Saints de Thrace..., p. 273; Acelasi, Coment, la Mart. Hieronymian din ed. H. Quentin, Bruxelles 1931, p. 302-304.
82. Literatura principala despre acestia, publicata pina acum: V. H. Baumann, Bazilica cu "martyricon" din epoca romanitatii tirzii descoperita la Niculitel, in "Bulet Monum. Ist. 41(1972), nr. 2, p. 17-26; Pr. Prof. I. Ramureanu, Martirii crestini de la Niculitel, descoperiti in 1971, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", an. 1973, nr. 3-5, p. 464-471; I. Barnea, Martyrionul de la Niculitel, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, 1-2, p. 218-228; Acelasi, O importanta descoperire arheologica...., p. 70-79; P. Diaconu, Despre data patimirii lui Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, in "Studii si cerc. De ist. veche", 24 (1973), nr. 4, p. 633-641; P. Nasturel, Quatre martyres de Noviodunum (Scythie Mineure), in "Analecta Bollandiana", 91 (1973), 1-2, p. 5-8.
83. Pentru aceasta opinie: I. Barnea, ambele studii cit. supra: P.S. Nasturel, op. cit., supra; Pr. Prof. I Ramureanu, op. cit., supra, p. 470-471.
84. Ipoteza aceasta a fost sustinuta de: V.H. Baumann, ambele studii citate la n. 82 si P. Diaconu, op. cit., la nota 82.

CE NE DESPARTE, CINE NE APROPIE?

În cursul întâlnirii din luna septembrie dintre Papa Benedict şi Arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuţie personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX şi care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici şi protestanţii anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecţie: "ceea ce este nesfânt de ambele părţi ne ţine departe". Multe reverberaţii a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aş căuta o explicaţie mai adâncă a pluralismului confesiunilor creştine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri şi mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: "ceea ce este nesfânt ne ţine departe".

Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relaţia aceasta era perfectă, ci şi părtăşia dintre Adam şi Eva, primii oameni, era desăvârşită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace şi erau supuse omului. De îndată ce primele fiinţe umane au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relaţiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească faţă în faţă, de atunci, nici în răcoarea dimineţii, nici la vreme de asfinţit. Se vor aşterne puţine pagini în istoria umanităţii şi Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: "Voi şterge de pe faţa pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, şi târâtoare şi păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut" (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viaţa. Pe de cealaltă parte, ca o consecinţă a păcatului, bărbatul şi femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiaşi parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărţit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă şi nimic altceva.

Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite şi chiar cei de o singură limbă nu se mai înţeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală şi o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede şi se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alţii, dar şi străini unul de celălalt. Astăzi, deşi au toate modalităţile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ţine departe pe unul de celălalt.

Şi totuşi, undeva, în Atotştiinţa lui Dumnezeu şi potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creaţiei era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în fiinţă a protopărinţilor noştri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ şi-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu şi pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea "ce ne apropie" pe unii de ceilalţi, am greşi. Am greşi la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus "ce este adevărul?" Şi s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim şi noi, din partea Domnului, aceeaşi apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este "ce este?", ci "cine este?" Căci chestiunea corectă care se pune nu este "ce ne apropie?", ci "cine ne apropie?" Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viaţă, de copiii sau de părinţii dvs., de păstorul sufletesc şi de fraţii din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, şi mai mult, de duşmanii de azi, făcându-i priete nii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea şi atâtea confesiuni creştine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc şi mulţi lăstari de despărţire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create şi toate fiinţează, stă soluţia problemei separării noastre de Dumnezeu şi de oameni.

O istorioară frumoasă relatează cum un băieţel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băieţaşul l-a întrebat pe tatăl său: "Tăticule, cine sunt cei pictaţi pe geamuri, prin care trece lumina?" Tatăl a răspuns: "Aceia sunt sfinţii din Biblie". Ajuns acasă, în oraşul său natal, în prima duminică, la şcoala duminicală, învăţătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfinţenie: "Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?" Băiatul s-a ridicat şi a spus: "Sfânt e un om prin care trece lumina!" Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfinţenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos şi comuniunea personală, intimă şi continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Şi Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâ ine, oricât de întunecată şi de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însinguraţi.

Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos şi aşa ne vom apropia, pe negândite, şi unul de celălalt!


Autor: Andrei Pătrîncă

Trei definiţii ale nihilismului nietzschean: Gianni Vattimo (şi Heidegger)

În eseul intitulat “Sfârşitul modernităţii”, Gianni Vattimo defineşte nihilismul în felul următor: “Nihilism înseamnă aici (în volumul său, n.m.) ceea ce înseamnă acesta pentru Nietzsche, în nota ce apare la începutul vechii ediţii din Wille zur Macht (Voinţa de putere*): ‘situaţia în care omul se rostogoleşte din centru către x’.



Dar nihilismul - în această accepţiune - e identic cu cel definit de Martin Heidegger: procesul în care, la sfârşit, din fiinţa ca atare ‘nu rămâne nimic’ [Vattimo, p.21]. Nihilismul nu priveşte doar omul; el se referă în primul rând la uitarea fiinţei.

Pentru Friedrich Nietzsche, nihilismul se rezumă prin vestirea "morţii" lui Dumnezeu. Pentru Heidegger, nihilismul e manifestarea fiinţei ca valoare şi numai ca valoare. Transformarea fiinţei în valoare echivalează, în definitiv, cu anihilarea ei. Fiinţa nu mai este ceva de sine stătător; relaţia gândirii cu fiinţa este distorsionată, deviată, “incorectă”.

A doua definiţie propusă de Vattimo (pornind tot de la consideraţiile lui Martin Heidegger) sună precum urmează: “nihilismul este consumarea / convertirea valorii de întrebuinţare în valoare de schimb”.

A treia definiţie aparţine lui Heidegger însuşi şi e formulată în studiul despre metafizica lui Nietzsche: “Nihilismul este procesul devalorizării valorilor supreme de până acum. Decăderea acestor valori reprezintă năruirea adevărului de până acum privitor la fiinţarea ca atare în întregul ei. Procesul devalorizării valorilor supreme de până acum nu este astfel o întâmplare istorică printre altele, ci este evenimentul fundamental al istoriei occidentale, istorie susţinută şi condusă de matafizică” (Metafizica lui Nietzsche, p.43).

*Wille zur Macht (“Voinţa de putere”) este o lucrare postumă a lui Nietzsche, care cuprinde fragmente dintr-o proiectată lucrare a filosofului, de o mare varietate şi mobilitate ideatică, lucrare care a nu a fost terminată.

Referințe:
Vattimo, Gianni, Sfârşitul modernităţii: Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, Constanţa: Editura Pontica, 1993.

Emilia Dulcu

În imagine: N. A. Remedios Varo Uranga (1908-1963), Despedida.

CUGETĂRI CELEBRE DESPRE Sfântul Duh

Sfântul Duh împlineşte voinţa comună a Celor Trei, fiind trimis de Tatăl şi transmis de Fiul. ( Sfântul Simeon Noul Teolog)
În Pogorârea Duhului Sfânt este întreaga Treime Care vine spre noi, îşi face lăcaşul în noi. (Paul Evdokimov)

Duhul Sfânt se identifică în chip tainic cu persoanele umane (...). În El, voinţa lui Dumnezeu nu mai este ceva exterior; ea ne dăruieşte harul pe dinăuntru, arătându-Se chiar în persoana noastră, atâta vreme cât voinţa noastră omenească rămâne în acord cu voinţa dumnezeiască şi conlucrează cu ea, dobândind harul (...). Aceasta este calea îndumnezeirii ajungând la Împărăţia lui Dumnezeu adusă în inimi de către Sfântul Duh încă din această viaţă de acum, căci Sfântul Duh este aşezată peste Hristos şi peste toţi creştinii chemaţi să domnească împreună cu El în veacul ce va să fie. Atunci, Această Persoană dumnezeiască necunoscută, Care nu-Şi are chipul într-un alt ipostas, Se va arăta în persoanele îndumnezeite: căci mulţimea sfinţilor va fi chipul Său. (Vladimir Lossky)

Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură şi, mai ales, din cele ce s-au învrednicit de raţiune. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Duhul lui Dumnezeu este susţinătorul tuturor lucrurilor, ele neexistând prin sine, ci unele în altele. (pr. Dumitru Popescu)

Sfântul Duh desăvârşeşte plenitudinea unităţii în diversitate şi a diversităţii în unitate. (Olivier Clement)

Iisus ne-a descoperit adevărul, iar Duhul ne călăuzeşte la el. (Patriarhul Fotie)

El le călăuzeşte paşii celor slabi, îi face mai buni pe cei ce se străduiesc şi îi luminează pe cei care se purifică. (Sfântul Vasile cel Mare)

De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. (Sfânta Scriptură)

CUGETĂRI CELEBRE DESPRE Isus Cristos

Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni Dumnezeu. (Sfântul Irineu)
Pentru aceea a venit Cristos în lume, ca să cunoască şi să înţeleagă omul cât de mult îl iubeşte Dumnezeu. (Fericitul Augustin)

Misterul Întrupării Cuvântului poartă în sine semnificaţia întregii creaţii sensibile şi inteligibile. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca tu să înveţi de la un om cum poate omul deveni dumnezeu. (Sfântul Clement Alexandrinul)

Sfânta Treime nu este prezentă doar în învăţătura lui Cristos, ci e lucrătoare în tot ce face El. (pr. Dumitru Stăniloae)

În Cristos locuieşte după fiinţă toată plinătatea Dumnezeirii. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

De Tatăl ne apropiem prin Fiul. (Sfântul Atanasie cel Mare)

Isus Se face ascultător Tatălui, vindecând propria noastră neascultare (...) şi devine pentru noi modelul unei ascultări fără de care nu există mântuire. (Sfântul Ioan Damaschin)

Isus ne-a împăcat, prin Sine, cu Tatăl şi între noi. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

În Cristos, Dumnezeu devine părtaş la condiţia omului, pentru că acesta să aibă posibilitatea trecerii spre El. (pr. Ion Bria)

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi, prin aceasta, a început recapitularea noastră în Sine. (Sfântul Irineu)

N-ar fi fost mântuiţi toţi oamenii de Cristos, dacă nu i-ar fi luat pe toţi asupra sa. (Origen)

La Isus poţi privi, fără să încetezi să-i priveşti şi pe ceilalţi. (Cresbron)

Ceea ce şi-a asumat Cristos, aceea a şi vindecat. (firea umană - n.n.) (Dicton patristic)

Făcâdu-Se om, Cuvântul lui Dumnezeu a umplut de cunoaştere firea umană golită. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Isus Cristos, Templul Cuvântului. (Sfântul Ioan Damaschin)

Isus este Dumnezeu pe pământ şi om în cer. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Aşa cum, când împreunezi două lumânări, una se vede în cealaltă, tot astfel cred că se întâmplă cu cel care primeşte înlăuntrul sau pe Domnul Isus. (Sfântul Chiril al Alexandriei)

(Isus) ... n-a spus nimic fără parabole. (Sfânta Scriptură)

Cristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. (pr. Dumitru Stăniloae)

Credinţa în Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, este şi credinţa în Sfânta Treime. (Serghei Bulgakov)

Isus Cristos, ipostasul supremei afecţiuni şi raţiuni, intră cu noi într-o comuniune ca de la om la om, într-o legătură interumană, umanizându-ne deplin prin îndumnezeire. (pr. Dumitru Stăniloae)

Isus Cristos este Noul Adam, Ce înnoieşte continuu lumea întreagă. (Sfântul Grigorie Palama)

Natura omenească, prin Cristos, s-a înălţat la cer. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Învierea nu e doar lucrarea firii divine a lui Cristos, ci şi a firii Sale umane îndumnezeite. (Hristu Andrutsos)

Cristos S-a întrupat pentru o operă universală, reintegrând şi aducând toate lucrurile în Sine. (Sfântul Irineu)

(Prin Cristos) ... tot pământul a fost eliberat din întunericul amăgirii. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Isus Cristos ne sugerează că El este centrul infinit al relaţiilor interpersonale, care eliberează omul de sub domnia determinismului şi individualismului lumii acesteia, de orice panteism, pentru a-l înălţa şi introduce în sfera de viaţă a comuniunii lui Dumnezeu în Treime. (pr. Dumitru Popescu)

Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător de duh. (Sfântul Atanasie cel Mare)

Fiţi însetaţi de Cristos şi El vă va împlini cu dragostea Sa. (Sfântul Isaac Sirul)

Un singur Cuvânt a spus Tatăl şi anume pe Fiul Său şi pe Acesta-L spune mereu în tăcerea veşnică. Şi Cuvântul acesta trebuie ascultat în tăcerea sufletului. (Sfântul Ioan al Crucii)

Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Cristos toţi vor învia. (Sfânta Scriptură)

Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea. (Sfânta Scriptură)

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. (Sfânta Scriptură)

Cristos, Taina lui Dumnezeu. (...) În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. (Sfânta Scriptură)

Acesta e Omul! Ecce homo! (Sfânta Scriptură)

CUGETĂRI CELEBRE DESPRE DUMNEZEU TATĂL

Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont)
Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins şi apropiat prin iubire, dar niciodată prin gândire. (Norul Necunoştinţei)

Tocmai neputinţa de a-L înţelege în toată întregimea Lui este aceea care ne face să-L înţelegem pe Dumnezeu în toată măreţia Sa. (Tertullian)

Dumnezeu este în afara tuturor, nerămânând în afară; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fără înălţare; este mai jos de toate, fără coborâre; este în toate şi, totodată, deasupra tuturor. (Fericitul Augustin)

Daca n-ar fi un singur Dumnezeu, n-ar fi Dumnezeu. (Sfântul Efrem Sirul)

Cunoaştem firea divină prin lucrările Sale. (Sfântul Vasile cel Mare)

Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate. (Sfântul Ioan Damaschin)

Dumnezeu este Raţiune şi pricina întregii mişcări neîncetate şi toate raţiunile îşi au în El stabilitatea neclintită şi dinamismul fără de sfârşit. (Nichita Stithatul)

Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine. (Sfântul Marcu Ascetul)

În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţa necuprinsă. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Dumnezeu este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni. (Fericitul Augustin)

A numi pe Dumnezeu nu este nimic altceva decât a arăta prin cuvinte unele din însuşirile Sale. (Origen)

Dumnezeu este al tuturor. (Sfântul Ioan Scărarul)

Dumnezeu este iubire. (Sfânta Scriptura)

Fata Mea nu vei putea să Mi-o vezi! (Sfânta Scriptură)

Eu sunt Cel Ce sunt. (Sfânta Scriptură)