miercuri, 17 noiembrie 2010

Petru Dașchievici și Pr.Leopold Nestmann: Apropierea dintre ortodocși și catolici în închisorile comuniste

Iadul roșu dezlãnțuit asupra intelectualilor, preoților, credincioșilor de orice rit din țara noastrã (ortodocși, romano și greco-catolici), asupra oamenilor politici care au contribuit la edificarea țãrii i-a adus laolaltã și în experiența închisorilor; nu mai conta ce religie aveau sau ce diferențe dogmatice se interpuneau. O astfel de legãturã o reliefeazã acest mãnunchi de mãrturii culese de pe internet, din biblioteci sau din arhiva personalã a autorului, despre prietenia dintre tatãl meu și pãrintele Leopold Nestmann.


NESTMANN, Leopold (1919-1993)

Nãscut în 1919, în Bucovina (Cernãuți). Din satul Barticești, comuna Botești-Neamț. Preot catolic, cu studii superioare la Roma. Profesor de teologie la Iași, București și Alba Iulia. A excelat ca predicator la Catedrala romano-catolicã. A pãstorit, dupã 1940 la Vatra Dornei, iar în 1958-1959 la Gherãiești. A fost arestat de douã ori din orașul Iași, ca “dușman înrãit al poporului”. De fiecare datã a fost umilit în timpul anchetelor la Securitate și apoi dus la Mânãstirea Galata, transformatã în închisoare (s-a remarcat prin ajutorul dat colegilor de suferințã). Arestat în 1951 (corect 1949 - n.n.) pe perioada procesului regizat cu scopul compromiterii Vaticanului. Rearestat în 1957, în legãturã cu episcopul Aron Marton. O parte din detenție la penitenciarele M.A.I., Sighet și Gherla. Dupã eliberare, în 1966, a reușit sã plece din țarã și a fost numit directorul spiritual al Colegiului De Propaganda Fide din Roma. În 1970 a plecat în Germania, la Dieceza de Limburg-Lahn și apoi la Mânãstirea Altötting (München). O dovadã a detenției pãrintelui Nestmann încã din 1949 este propria mãrturie epistolarã a acestui preot trimisã tatãlui meu la 16 sept. 1991, anexatã în facsimil:
„Comuniunea spiritualã începutã în ’49 nu s-a pierdut în neant, ci este și astãzi vie, vie de tot și în copiii tãi.“

DAȘCHIEVICI, Petre (1927-2006)

“Student la Politehnicã-Iași. Arestat în 1948.Condamnat la închisoare. A trecut prin penitenciarele Sucevița, Jilava, Pitești și Gherla.”. Trimiterea pe care am citat-o nu este tocmai corectã și nici completã. S-a nãscut la 27 mai 1927, la Iași, în familia magazionerului Constantin Dașchievici și a Adelaidei, fiind singurul copil ajuns la maturitate. Înaintea sa au mai murit încã trei, doi bãieți și o fatã. Educația ortodoxã o primește în familie de la mama sa, o femeie blândã și încrezãtoare în ocrotirea Maicii Domnului, al cãrei nume l-a purtat, Marinel, așa cum era numit de rude, la Școlile Nr. 3 de bãieți cu pãrintele Gheorghe Tudorache și la Liceul Internat cu pãrintele Hodoroabã. În plus, mediul din liceu era unul naționalist și legionar; aici îl va cunoaște pe Costin Merișcã, prieten și coleg de suferințã.

În 1946 se înscrie la Facultatea de Agronomie, dar pe care nu o absolvã din cauza arestãrii.

Motivul arestãrii din 18 aprilie 1949 a fost colaborarea cu echipa lui Titus Leonida din Iași în vederea susținerii unui grup de partizani din zona Timișoarei. Rolul sãu era sã faciliteze corespondența dintre partizani și grupul condus de Leonida. Ironia soartei a fãcut ca vechiul sãu prieten sã-i devinã cãlãu la Pitești, la infirmerie. Amândoi deținuții, pãrintele Leopold Nestmann și tatãl meu, Petre Daschievici, vor cunoaște interogatoriile securiștilor din Casa cu scãri de pe bulevardul Copou. Se vor întâlni pentru prima oarã la mãnãstirea Galata.

Închisoarea Galata-Iași

Grigore Caraza scria despre aceastã închisoare: “În gangul închisorii, parcã înadins au cãutat sã ne ținã cât mai mult, pânã când ne-au întocmit formele de încarcerare, dupã care ne-au dus în niște încãperi de piatrã – foste celule de pedeapsã pentru cãlugãri. Inițial, clãdirea a fost mânãstire, dar comuniștii au transformat-o în temnițã, dupã cum au încercat sã dãrâme tot pe unde au trecut, atât pe Iisus, cât și zidirile Lui. Pe un coridor cu geamuri sparte, se aflau 3 sau 4 celule cu dimensiuni care nu depãșeau 2,5 m lungime și 1,5 m lãțime. Șase inși am fost duși într-o celulã cu plafonul curbat, care avea la intrare cam 2 m înãlțime, iar în partea opusã doar 0,75 m. Pe jos, erau doar câteva paie, iar în colțul din dreapta se afla o conductã scurtã care, probabil, provenea de la o chiuvetã, dispãrutã de multã vreme. Ajunși acolo, toți ne-am îndreptat cãtre țeava din colț, pentru necesitãți, dar care, înfundatã fiind, nu a primit lichidul, așa încât urina s-a revãrsat pe sub paie.”

Același autor menționeazã și cine erau persoanele importante din aceastã închisoare: “directorul închisorii, Bãrbieru, de profesie bãrbier, din Iași, de altfel, un om cumsecade. Împreunã cu acesta, a venit și un medic evreu, al cãrui nume nu mi-l mai amintesc, ambii fiind însoțiți de Zgâmbãu, prim-gardian la Galata”.

În aceastã închisoare a stat tatãl meu fãrã a fi judecat, fapt întâmplat la 15 decembrie 1949, când a fost condamnat la 2 ani închisoare corecționalã și 1000 lei amendã pentru “uneltire contra ordinii publice”.

Viața în închisoare

La Galata viața nu era din cele mai plãcute și fericite, dar cei condamnați de regimul comunist la detenție au gãsit curajul de a se revolta contra neregulilor și totodatã au avut parte de crâmpeie de demnitate din partea conducerii. În una din discuțiile avute cu tata despre detenția sa la Galata mi-a mãrturisit: „Primul popas al meu a fost la mãnãstirea Galata, în 1949, golitã de cãlugãri și transformatã în închisoare. Zece dintre deținuți au protestat în condițiile în care mâncarea consistentã era aruncatã, șeful închisorii și bucãtarul șef aruncând mâncarea la porci. Cei zece au declarat greva foamei timp de trei zile. Ca pedeapsã au fost duși în cocina porcilor. Directorul l-a convocat în careu pe bucãtar și, fiind acesta în mijloc, șeful închisorii l-a întrebat:

– E adevãrat cã furi din mâncarea pe care o dã statul bandiților?
– Da!
– Atunci l-a bãtut cu lanțul pânã a cãzut lat.

Crãciun comun

Despre spiritul de credințã ce domina sãrbãtorile de iarnã în 1949, o altã mãrturie scrisã de tatãl meu surprinde atmosfera din închisoare, în introducerea la un manuscris despre unirea bisericilor creștine: „Faptul cã în paginile care urmeazã apar câteva propuneri și sugestii care se doresc a fi un modest dar real început al muncii de unificare a celor douã Biserici, se datorește încrederii pe care am cãpãtat-o cã aceastã unire este o dorințã latentã în sufletele acelor creștini ortodocși și catolici, care se gândesc la reîntregirea Bisericii lui Iisus. Iar aceastã încredere se bazeazã pe un fapt real, trãit de mine într-o micã colectivitate de creștini ortodocși și catolici în închisoare.

Acele clipe grele pentru viața fiecãrui om adunaserã la un loc preoți catolici, preoți ortodocși și studenți credincioși ai ambelor biserici. Privațiunile de tot felul ale vieții de deținut politic la închisoarea Galata din Iași în anii 1949- 1950 ne-au fãcut sã ne simțim ca frații în aceeași suferințã, sã împãrțim egal același dumicat dat de stãpânirea de atunci și mai ales am învãțat sã ne rugãm împreunã la același Dumnezeu. Rugãciunile creștine „Tatãl Nostru”, „Crezul”, „Ave Maria” și altele, rostite de noi toți, atât în limba românã cât și în limba latinã, nu mai aparțineau numai unei singure Biserici, ci erau ale noastre, ale tuturor, fãrã nici o deosebire. Ele erau atunci ale Bisericii Creștine Universale. În acele momente de trãire creștinã intensã, acea unire în suferințã ne-a condus spontan pe toți creștinii, privați de libertatea de a ne ruga într-o bisericã, spre un același altar al lui Dumnezeu. Rugãciunea Sfântului Rozariu a încetat sã mai fie doar o rugãciune catolicã, sãrbãtoarea Sfintei
Parascheva sau a Sfântului Anton se bucurau de același respect atât la ortodocși cât și la catolici. Iar Crãciunul anului 1949 a adus în sufletele noastre deopotrivã alinarea datã de lumina aceleiași Sfinte Sãrbãtori. Împreunã am cântat în taina aceleiași nopți colindele Crãciunului: „O, brad frumos!”, „Steaua sus rãsare”, „Noapte sfântã” și altele. Acele minunate cântece ne-au picurat în suflete Aceeași alinare a suferințelor și ne-a unit prin credințã în fața Domnului.“

Detenția tatei acolo a durat din aprilie 1949 și pânã în februarie 1950, timp în care a luat parte la toate sãrbãtorile creștinilor aflați în închisoare, enumerate mai sus.

Dupã februarie 1950 drumurile lor se despart, tata fiind dus la București, continuându-și periplul la Uranus, Jilava, Pitești și Vãcãrești. Pãrintele Leopold Nestmann rãmâne la Galata, dupã cum relevã urmãtoarea mãrturie a altui coleg de detenție de la Galata, Grigore Caraza, pe care l-am asociat mãrturiilor persoanelor-cheie din aceastã evocare.

Paște zãvorât

“În Sãptãmâna Patimilor din aprilie 1950, adieri primãvãratice au prins a pãtrunde și în celula noastrã, iar lumina caldã și blândã care rãzbãtea din înalturi era ca un semn al pogorârii Duhului peste noi, cei zãbreliți în Galata Iașului.

În seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetãțuie, vestindu-ne și nouã marea sãrbãtoare a Luminii. Cu fiecare dangãt, o înfiorare tainicã îmi cuprindea trupul iar în suflet mi se strecura lin și prelung o bucurie caldã, care îmi amintea de pâlpâiri de lumânare și lacrimi fierbinți adunate într-o palmã de copil...

Era un preot catolic în celulã cu noi, care studiase la Roma. La rugãmintea noastrã, chiar dupã asfințitul soarelui am început sã asistãm la slujbã și sã dãm rãspuns la stranã preotului care a fãcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgota. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înãlța la ceruri, ne-a chemat blând și rugãtor:

- Veniți de luați Luminã!

Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Luminã nu avea de unde sã ne dea, cãci nici mãcar o lumânare nu putea fi aprinsã în toatã blestemata de închisoare. Cu ochii scãldați în lacrimi, neam cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrãțișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al pãrinților, fraților și copiilor...

Era atâta înduhovnicire acolo, încât pânã și gardienii au asistat la slujbã într-o liniște desãvârșitã, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristã, dar cu o trãire cum nu am întâlnit de multe ori în viațã... Poate doar atunci, în copilãrie, când am mers cu mama la bisericã... Eram mic și, vãzând icoana lui Iisus cu coroanã de spini pe cap, o tot întrebam:

- Cine este omul acela, mamã? De ce are spini pe cap?

Mama îmi rãspundea în șoaptã și mã mângâia pe creștet, iar eu nu mai conteneam cu întrebãrile, înecându-mã în lacrimi:

- Cine L-a rãstignit, mamã? De ce L-au bãtut în cuie? De ce, mamã? De ce?
- Ssst! Ssst! încerca mama sã mã linișteascã.

Înțelegând tãcerea din șoaptele ei, pumnii mi s-au încleștat pânã ce unghiile mi-au intrat în carne, durere pe care o mai simt și astãzi în mâinile-mi slãbite, prin care s-a cernut sfâșietor atâta timp...”.

Fiecare dintre cei doi prieteni au avut destine diferite.Tatãl meu s-a înscris la Facultatea de Matematicã, pe care a terminat-o, cu întreruperi, fãcând și serviciu la Grupul de Instalații 1 de pe Copou (1951-1972), apoi Facultatea de Electrotehnicã, trecând la Tehnoton (1972-1983).

Prietenul de suferințã de la Galata va cunoaște a doua detenție la „Talpa iadului”, așa cum era numitã clãdirea Internelor din București, perioadã care a lãsat urme asupra sãnãtãții sale, agravând un diabet ereditar în familia sa.

Pãrintele Nestmann a plecat în 1966 în Germania, folosind Convenția de reunire a familiilor semnatã de România și O.N.U., regãsind acasã pe mama, tatãl sãu murind în 1964, cei patru frați ajunși la maturitate, exceptându-l pe un alt frate, decedat în 1939. A cãlãtorit mult și apoi a ocupat catedra de filosofie și teologie la Colegiul De Propaganda Fide din Roma (1967-1970). Pleacã în pastorație în regiunea Westerwald (1971-1977 și 1979-1984), apoi lângã Stuttgart (1977-1979), la Altötting (1984-1988), profesor la Seminarul Papal de la Wigratzbad (1988-1990).

Autor: Andi Dașchievici

PREOŢI ROMANO-CATOLICI ÎN ÎNCHISOARE ÎN TIMPUL COMUNISMULUI

Preotul Petru Albert din Pildeşti, judeţul Neamţ, a trecut prin temniţa de la Gherla. Actualmente locuiește în parohia romano-catolică din Galați.
Preotul franciscan Ştefan Apostol (†) din Moldova, a suferit închisoare pentru credinţă.

Condamnat în 1949, a trecut prin Gherla. A murit la Aiud. Preotul Aron Aron a trecut prin temniţele

comuniste.

Andrei Asaftei, paroh catolic la Iaşi, din cauza subalimentaţiei din închisori s-a îmbolnăvit de

osteomalacie. Pieptul i s-a transformat într-o cocoaşă, aşa încât din 1,90 m cât avea, a ajuns la 1,40

m. Din închisoare a venit în patru labe acasă, unde a murit la scurt timp.

Preotul Adolf Bachmeier, născut în 1898 în comuna Caramurat (astăzi M. Kogălniceanu)

judeţul Constanţa, a făcut liceul la «Sf. Iosif» Bucureşti, după care a plecat la Roma, unde a obţinut

doctoratul, fiind apoi sfinţit preot.

După ce a slujit ca paroh la «Sf. Iosif» din Bucureşti şi în localităţile Malcoci şi Sulina, judeţul

Tulcea, a ajuns în 1935 la Craiova, unde a rămas până în 1958, când a pornit pe drumul închisorilor

din România, timp de şase ani.

După eliberarea din închisoare, a plecat din ţară şi a murit duminică 22 mai 1983, la

Regensburg în Germania, tot pe malul Dunării.

Ilie Baltazar, preot la «Sf. Iosif», născut în Bucureşti, a fost arestat în 1949 la Ministerul de

Interne, în acelaşi timp cu episcopul Vasile Aftenie. După eliberare a funcţionat ca preot la Roman,

apoi a plecat în Germania, unde a murit în 1995.

Preot catolic Eugen Baltheiser din judeţul Roman, a fost închis.

Johanes Baltheiser, ordonat ca locţiitor de episcop catolic al Bucureştiului în clandestinitate, a

fost arestat şi a trecut prin temniţele comuniste.

Preotul Louis Barral din Bucureşti, mare bizantinolog, a fost arestat şi condamnat în procesul

înscenat Vaticanului în 1950 şi a trecut pe la Jilava.

Preotul Albert Baumgartner (†) a decedat într-unui din lagărele de exterminare din Rusia.

Preotul Rudolf Baumgartner din Săcuieni-Bihor, a trecut prin închisoarea de la Gherla.

Petre Băcăoanu, paroh catolic la Iaşi, după ce a scăpat din lagărele comuniste de exterminare, a

slujit la capela din Timişul de Sus - Braşov. A fost închis o vreme şi în Penitenciarul Galaţi.

Preotul Ferdinand Dominic Bernhard din Bucureşti, a trecut pe la Jilava în 1950, în urma

procesului înscenat Vaticanului.

Anton Bisoc (†), superiorul Ordinului franciscan, a murit în temniţa de la Aiud, în iunie 1950.

Preotul Bittenbinder a fost condamnat pentru « crimă de înaltă trădare » şi închis la Piteşti.

Preotul franciscan Eugen Blăjuţ s-a născut în comuna Hălăuceşti, Roman, la 7 septembrie 1925.

A fost arestat în perioada 16 ianuarie 1950 - 19 ianuarie 1954 şi închis la Penitenciarul Galaţi, la

Poarta Albă, Peninsula şi Galeş.

Reproducem în continuare fragmentul referitor la părintele Eugen Blăjuţ, din sentinţa nr.

695/1950 a Tribunalului Militar Galaţi:

Astăzi, 29 august 1950

Tribunalul Militar Galaţi, compus conform legii, s-a întrunit în şedinţă publică, în scopul de a judeca pe.

BLAJUT EUGEN de 24 ani, de profesie student din comuna Hălăuceşti, Roman, pentru crima de uneltire contra

ordinii sociale p.p. de art. 209 pct. 3 C.P., comb, cuD.L.856/1938.…………………………

ÎN FAPT:

BLAJUT EUGEN, a ajutat la multiplicarea manifestelor ca şi ceilalţi inculpaţi, Sabo şi Gabor,

printre care manifestul organizaţiei subversive «Partizanii României Creştine» intitulat «Fraţi

români şi buni Creştini». Cunoştea despre existenţa organizaţiei subversive « Partizanii României

Creştine » şi scopurile acestei organizaţii. Personal a multiplicat manifestul «Ardealul nostru în jale

». În ajunul Crăciunului 1948 primeşte de la inculpatul Sima Iosif circa 20 manifeste intitulate «

Fraţi romani şi buni creştini» cu scopul de a le difuza în comuna Sabaoani şi ajungând acolo le arată

inculpatului Bisoc Anton.

S-a confundat cu scopurile organizaţiei subversive.

Făcând aplicaţiunea art. 209 pct. 3, 157, 157 CP. comb. cuD.L. 856/1938,

304 al. 1 şi 2 C.J.M. 463 C.J.M. cu unanimitate de voturi condamnă pe:

BLAJUT EUGEN, din localitate Hălăuceşti, Roman, la 4 ani închisoare corecţională. îl obligă la

3000 lei cheltuieli de judecată, pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.

Conform art. 463 C.J.M. tuturor condamnaţilor li se compută în întregime detenţiunea

preventivă.

Dată şi citită în şedinţa publică astăzi, 30 august 1950, la Galaţi.

BAZA: ARHIVA MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE - Părintele Eugen Blăjuţ trăieşte astăzi la

Galaţi.

Preotul Ioan Boga a fost deţinut la Sighet.

Preotul Louis Boga (†), vicar general al diecezei Alba Iulia, a decedat în închisoarea de la Sighet

în 1954.

Preotul Constantin Bogdanfy (†) a murit la Aiud.

Preotul Petru Bogles din Nisiporeşti - Neamţ, a fost arestat în 1950 şi torturat.

Preotul franciscan Romila Bonaventura a trecut pe la închisoarea din Sighet.

Preotul Ion Ovidiu Borcea a fost închis la Râmnicu Sărat.

Preotul Luigi Bozo a fost arestat în 1950 şi închis timp de 11 ani împreună cu secretarul său.

Preotul Braga se afla închis la Piteşti în perioada 1954 - 1960.

Preotul Iosif Budău din Luizi-Călugăra, judeţul Bacău, a trecut prin temniţele comuniste.

Preotul franciscan Ion Butnaru din Fărăoani - Bacău, a fost arestat în martie 1949, când

Securitatea a atacat satul, pentru a-i determina pe locuitori să renunţe la credinţa catolică. A murit la

scurt timp după eliberare, din cauza tratamentului inuman din închisoare.

Preotul Giussepe Celentea a trecut pe la Ministerul de Interne, unde a fost torturat.

Iosif Chelaru, preot franciscan din Dieceza Iaşi, a trecut pe la Gherla.

Preotul franciscan Francisc Colocea (†) din Iaşi, a murit la Gherla.

Preotul Augustin Iosif Csik din Bucureşti, a fost condamnat la Jilava în procesul din martie -

septembrie 1951 contra Vaticanului.

Preotul franciscan Anton Damoc din localitatea Fărăoani a fost arestat la data de 15 martie 1949

şi condamnat la zece ani de închisoare, fiind închis la Sighet şi Gherla.

Preotul Mihai Damoc din Hălăuceşti - Iaşi a fost închis la Gherla şi la Aiud.

Preotul Laszlo David, secretarul Episcopiei de Alba Iulia, a trecut prin temniţele de la Gherla şi

Baia Sprie.

Preotul Anton Demeter, născut la 17 septembrie 1925 în comuna Butea, judeţul Iaşi, a studiat

Teologia la Seminarul franciscan din comuna Hălăuceşti, Iaşi, şi la Institutul din comuna Luizi-

Călugăra, judeţul Bacău. Hirotonit preot în 1953, a devenit vicar parohial la Catedrala Sf. Iosif din

Bucureşti. Arestat la 20 august 1958 şi anchetat timp de şase luni la Securitate, apoi condamnat de

Tribunalul Militar Bucureşti, a fost închis la Jilava şi în lagărul Grindu.

A ieşit din închisoare invalid, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus acolo.

Preotul David Denes, paroh în Haţeg, a trecut prin închisorile Timişoara, Arad, Jilava, Galaţi,

Botoşani, Peripeava şi Gherla.

Preotul Fidel Deschu din Caransebeş a fost arestat în lotul episcopului Augustin Pacha.

Preotul Francisc Diarian a studiat teologia la Roma, unde şi-a luat doctoratul. Arestat în 1957

împreună cu părintele François de la capela franceză, a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

Eliberat în 1964, a devenit preot la Biserica Armenească din Dumbrăveni.

Preot Petru Dincă (Dâncă) din Fărăoani - Bacău, a fost arestat în 1949. Condamnat la cinci ani

de închisoare, a fost închis la Gherla.

Preotul franciscan Arpad Docze se afla la Securitatea din Tg. Mureş în perioada 1949- 1951.

Preotul Geza Drozdviski a fost arestat de către comunişti.

Preotul Iosif Duma din Dieceza Iaşi, a fost arestat de Securitate în 1949, fiind apoi închis la

Gherla.

Preotul franciscan Gheorghe Dumitraş a murit la scurt timp după ieşirea din închisoare, din

cauza chinurilor suferite acolo.

Preotul Iosif Elszner din Sânicolaul Mare a fost închis la Aiud şi la Ocnele Mari.

Preotul Ştefan Erdes, din localitatea Lespezi, judeţul Bacău, a fost arestat de către comunişti

pentru că a construit biserica parohială.

Preotul Lajos Erös, paroh al catedralei Sfântul Mihail din Cluj, a fost arestat în 1954 şi închis

împreună cu preoţii Beniamin Francisc, dr. Gabor Fuchs, Iosif Pal, Laszlo Csutak, GyulaHajdu, Iosif

Dukat, Andrei Simonfy, Gheorghe Ambrus. Astăzi trăieşte la Alba Iulia, dar este paralizat, la pat.

Preotul iezuit Otto Farenkopf din Bucureşti a fost arestat în 1959, trecând prin anchetele

Securităţii, pe la Jilava şi Sighet. A reuşit să plece din ţară şi a murit la Stuttgart.

Preotul dominican Ferdinand Ferdinand a fost arestat în 1958 şi închis la Gherla, Salcia şi

Ostrov. Eliberat în 1964, astăzi trăieşte la Viena.

Preotul şi publicistul Iosif Fodor din Timişoara a fost închis până în 1964.

Preotul Augustin Francisc, ordinarius substitutus, a fost arestat în perioada 1952 - 1955.

Preotul Rafael Frederich, profesor la Facultatea de Teologie din Iaşi, a fost arestat la 29 iunie

1949; a stat închis 13 ani.

Preotul Vasile Gabor din Tămăşeni, judeţul Neamţ, a fost arestat în 1962. Ieşit din închisoare,

s-a ascuns într-o peşteră, fiind avertizat că va fi arestat din nou. Acolo a murit de tifos exantematic, la

numai 27 de ani.1

Preotul Adalbert Gajdely (†) a murit în închisoare la Aiud.

Preotul Clement Gatti inspector general al Ordinului franciscan din Transilvania, a fost arestat

în 8 martie 1951 şi condamnat la 15 ani de muncă silnică, în procesul din 1951.

Preotul Ion Gherghina a fost arestat de Securitatea din Bacău şi condamnat de Tribunalul

Militar Bacău. Astăzi trăieşte în Valea Mare, judeţul Bacău.

Preotul Andrei Gherghuţ (Gherghiuţ) din Valea Seacă - Bacău, şi locţiitor de episcop în

clandestinitate, a fost închis la Gherla.

Vladimir Ghica (†), nepot al ultimului prinţ domnitor al Moldovei, sfinţit preot la Paris la vârsta

de 50 de ani, fondator al unor cămine de caritate, fondator al congregaţiei «Fraţilor şi Surorilor

Sfântului Ioan», savant, poliglot, adevărat sfânt apostol al veacului al XX-lea, a fost arestat şi închis la

Jilava, unde a murit epuizat de foame şi de frig în 16 ianuarie 1954.

Preotul franciscan Matei Ghiuzan din Mărgineni-Bacău, a slujit la Bucureşti la Notre Dame de

Sion, fiind locţiitor episcopal. Implicat în procesul contra Vaticanului din 1951, a fost condamnat la 20

de ani de închisoare, trecând pe la Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, minele de plumb Baia Sprie şi

Cavnic. Eliberat în 1964, şi-a continuat curajos activitatea pastorală, deşi era grav bolnav în urma

tratamentelor la care a fost supus în închisoare.

Preotul Matei Giosan a fost închis la Jilava. Preotul Giroep a fost

închis la Galeş.

Preotul Mark Glaser (†), vicar episcopal la Iaşi, arestat în 1950, a murit în timpul anchetei,

torturat.

Preotul iezuit Mihai Godo din Banat, a fost închis la Râmnicu Sărat, unde era singurul căruia i

se permitea să tuşească, fiind grav bolnav de TBC, deoarece ceilalţi - în special preotul romano-catolic

Ion Ovidiu Borcea - tuşeau încercând să comunice astfel prin alfabetul Morse. S-a eliberat în 1964.

Preotul Gheorghe Grama (†), doctor în Drept canonic şi Istorie, a murit în izolare la Ocnele

Mari.

Preotul Grigore Grit a fost deţinut politic.

Preotul iezuit Rafael Haag din Bucureşti, a fost închis la Piteşti. A murit după ieşirea din

închisoare.

Preotul Francisc Harnisch de la Mănăstirea Radna a fost arestat în perioada 1950- 1953.

Preotul Radu Hâncu a fost arestat în 1953.

Preotul Jan Heber, secretarul Episcopiei Catolice din Timişoara, a fost condamnat la 12 ani de

închisoare în procesul contra Vaticanului, în 1951.

Preotul Alois Herciu (†), secretar al Ordinului franciscanilor, a murit în temniţă în 1949.

Preotul Leopold Honeker din Vatra Dornei a fost închis la Gherla şi în alte temniţele

comuniste.

Preotul Andrei Despina Horn a fost arestat în 1954.

1 Revista Memoria nr. 7, pag.137

Preotul Laszlo Ignat, directorul Cancelariei episcopale romano-catolice din Alba Iulia, a fost

deţinut la Sighet.

Preotul Sandor Imbre din Alba Iulia, a fost arestat în 8 martie 1951.

Preotul Tiberiu Keszler din Satu Mare a fost închis în temniţele comuniste.

Preotul Karacsany (†), originar din Arad, a murit în detenţie în Balta Brăilei.

Preotul Francisc Keil a fost condamnat la cinci ani de închisoare în vremea regimului comunist.

Preotul Ioan Kervais, originar din Ceacova, judeţul Timiş, a fost condamnat la moarte. Nu avem

date privitoare la executarea sentinţei.

Preotul Iosif Kilian din Moraviţa -Timiş, a fost arestat în 17 septembrie 1951. în perioada 1954 -

1964 a trecut prin închisoarea de la Piteşti.

Preotul Iohan Kirck, secretar al Nunţiaturii din Bucureşti, a fost expulzat din România.

Preotul Iosif Kleitisch, paroh în Orşova, a fost închis la Ocnele Mari.

Preotul Werner Knall a fost arestat şi a trecut prin lagărul de la Grindu, în Delta Dunării.

Preotul Robert Lentz (†), paroh în Turnu-Severin şi apoi la Bucureşti, a murit în detenţie la

Craiova, în 1950.

Preotul Francisc Leştian din Bucureşti, a fost arestat în 1951.

Preotul franciscan Dumitru Lucaci, directorul Seminarului franciscan din Roman, a fost arestat.

Preotul Petre Martinescu din Piatra-Neamţ, a executat zece ani de închisoare pentru credinţa sa

catolică.

Preotul Dumitru Sandu Matei (†), vicar catolic diecezan la Iaşi, născut în comuna Sărata -

Bacău, arestat în 24 octombrie 1950, a fost condamnat la moarte în procesul contra Vaticanului pentru

colaborare cu Legaţiei Franţei din Bucureşti. După ce a fost chinuit în anchetele Securităţii, a fost

transferat la Jilava, unde a fost executat.

Preotul franciscan Ion Mihoc, arestat în 1951, a trecut prin închisorile de la Gherla şi Baia

Sprie.

Preotul Martin Mihoc din Jugani - Neamţ, a trecut pe la Securitate şi prin mai multe temniţe.

După eliberare, a trăit câţiva ani numai în rugăciune, fiind socotit de către cei care l-au cunoscut, un

sfânt.

Preotul Mischbach a fost închis la Piteşti. Era foarte în vârstă în momentul arestării. Eliberat la

insistenţele Vaticanului, i s-a permis să părăsească ţara şi s-a stabilit în Germania.

Preotul Molnar din Arad se afla în lagărul de la Caracal în 1945.

Preotul Leopold Nestmann, născut în Bucovina, paroh în Barticeşti, judeţul Neamţ, profesor la

Facultăţile de Teologie din Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, a fost arestat în 1951. După eliberare s-a

stabilit în Germania.

Preotul Anton Olaru din Fărăoani, Bacău, a fost arestat la 13 aprilie 1949. Arestarea sa a

declanşat o adevărată revoltă a ţăranilor.

Preotul Petru Palek din Buzău a fost închis în temniţele comuniste.

Preotul Ioan Partac a fost condamnat la opt ani de temniţă grea în 1959. În iarna 1959 - 1960

se afla la Periprava.

Preotul franciscan Gheorghe Pătraşcu, paroh în Luizi-Călugăra, născut la 30 septembrie 1913

în satul Buruieneşti, Neamţ, licenţiat în Filosofie şi Teologie, a fost arestat la 25 martie 1949,

anchetat şi torturat timp de opt luni la Securitatea din Bacău, apoi condamnat la 11 ani de temniţă

grea. În urma recursului, pedeapsa i-a fost redusă la nouă ani de închisoare. A fost închis la Galaţi,

Canal, Sighet şi Râmnicu Sărat. Din 1958 i s-a stabilit domiciliu forţat pentru şase ani la Lăţeşti, în

Bărăgan.

Preotul Petrişor din Cotnari, a fost închis la Aiud.

Preotul Matias Pojar, născut în 1912 la Iacobeni, Suceava, a fost arestat în perioada 1952-

1964.

Părintele Emil Puni, superiorul provincial din România al Ordinului Iezuiţilor, a fost arestat

când a sosit din Italia să-şi vadă părinţii români greco-catolici. În 1953 se afla într-un lot de o sută

de deţinuţi, la muncă pe câmp, pe tarlalele de la Murfatlar. Aici 1-a întâlnit pe părintele Ion Mereu,

cu care săvârşea împreună, zilnic Sfânta Liturghie.

Preotul Francisc Rafael din Constanţa, a fost arestat în 1950 şi închis la Sighet, apoi la

Gherla.

Preotul dominican Rangheţ a fost deţinut politic.

Preotul franciscan Ion Robu se afla închis la Jilava în vara anului 1951.

Preotul Mihai Rotam din Dieceza Iaşi, a fost condamnat în procesul din 1951 trecând pe la

Sighet şi Aiud. După eliberare devine preot paroh la Barticeşti-Neamţ.

Preotul Rott, paroh la « Sf. Iosif » din Bucureşti, a trecut prin închisoarea din Botoşani.

Preotul franciscan Iosif Sabău, cu studii la Seminarul din Luizi-Călugăra şi la cel din Iaşi, a fost

arestat în 1949 şi condamnat prin sentinţa nr. 695/30 august 1950 a Tribunalului Militar Galaţi la trei

ani de închisoare corecţională pentru «uneltire contra ordinii sociale». După ce s-a eliberat în

decembrie 1952, a îndeplinit sarcina de paroh romano-catolic al oraşului Vatra Dornei, dar a slujit şi la

cererile credincioşilor greco-catolici români. Astăzi este vicarul Episcopiei Române Unite de Oradea.

Preotul Johanes Tuch Scherer, paroh în localitatea Ferdinand - Constanţa, a fost arestat în

1951.

Preotul Andrei Simonfy din Crăciunel a fost deţinut politic la Gherla şi la Piteşti.

Preotul Carol Susan a fost paroh în localitatea Fundul - Răcăciuni, judeţul Bacău, unde trăiau

350 de familii catolice. La 10 mai 1949 au sosit în localitate camioane cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere

şi tunuri, să-l aresteze pe preot. Negăsindu-l, au arestat sute de credincioşi. Preotul s-a predat, fiind

condamnat ulterior la zece ani de închisoare.

Preotul Aladar Szabaszlai (†) arestat la Timişoara, a murit în temniţă.

Preotul Iosif Şanta din Alba Iulia a fost arestat în 1951, fiind închis la Jilava şi Gherla.

Preotul Desideriu Teleky din Târgu Mureş, deţinut politic în vremea prigoanei comuniste, a fost

închis la Lugoj între 1954 - 1956.

Preotul Anton Trifas (†), rectorul Seminarului din Iaşi, a trecut pe la Aiud, Sighet şi a murit în

închisoare.

Preotul Aladar Vasvary a fost închis la Sighet.

Preotul Vormittag din Timişoara a fost închis la Aiud în perioada 1951 -

1953.

Preotul Iosif Waltner (Waldner), consilier al Cancelariei episcopale romano- catolice din Timişoara,

a fost arestat la 8 martie 1951 şi închis la Sighet, Piteşti, Aiud şi Râmnicu Sărat.

Părintele Anton Paulus Weinsrat (†), slujitor şi mare predicator la Biserica Lahovari din

Timişoara, grav bolnav de cancer, a murit la 3 iunie 1960, în închisoarea din Gherla.

Proetul Mihai Willijung, paroh în Becicherecul Mic, judeţul Timiş, arestat în martie 1951, a fost

condamnat în procesul înscenat împotriva Vaticanului în septembrie 1951, trecând prin temniţele de

exterminare de la Jilava şi Sighet.

Preotul Cornel Zaslotzi a fost închis la Ocnele Mari.
 
Sursa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/biserici/preoti_romano_catolici/preoti_romano_catolici.pdf

RUGĂCIUNEA RECIPROCĂ

În rugăciune nu-l întâlnesc numai pe Dumnezeu, ci şi pe fraţii şi surorile mele într-un mod nou. Când mă rog pentru o altă persoană o văd cu alţi ochi. Mă eliberez de prejudecăţi şi o văd cu ochii lui Dumnezeu. Aceasta mă determină să am un nou raport cu ea. În rugăciune, mă simt legat profund de celălalt, într-un mod ce include sentimentele mele, ba chiar le amplifică. Nutresc noi speranţe pentru celălalt, şi adesea, în timp ce mă rog, mă gândesc ce aş putea să spun sau să scriu celuilalt. Rugăciunea produce o mişcare în raport şi stimulează fantezia în vederea realizării unei noi şi mai intense întâlniri.
A te ruga pentru celălalt nu înseamnă doar a formula o scurtă cerere. Nici nu înseamnă a-i dicta lui Dumnezeu ceea ce trebuie să facă celui pentru care mă rog. Uneori, rugăciunea noastră pentru celălalt aproape că se transformă într-o rugăciune împotriva lui. Ne rugăm lui Dumnezeu ca celălalt să devină rezonabil, pentru ca în cele din urmă să înţeleagă ceea ce noi dorim. Încercăm să-l manipulăm pe Dumnezeu până când El realizează dorinţele noastre faţă de ceilalţi. Totuşi, în acest caz, nu se poate realiza o întâlnire. Rugăciunea pentru celălalt ar însemna să mi-l imaginez pe celălalt şi să mă transpun în el cu sentimentele mele pentru a vedea: ce dorinţe are, de ce suferă, ce fel de gânduri şi sentimente îl învăluie când este singur sau când se roagă? Ce anume i-ar prinde bine cu adevărat? Dacă am intrat în el pentru un anumit timp, pot să mă rog lui Dumnezeu ca să-i dăruiască ceea ce are nevoie şi să-l binecuvânteze. Eu pot să încerc să-i doresc ceea ce îi face bine. Dar voi observa în curând că nu mai pot înainta cu ajutorul cuvintelor mele. Nu îmi mai vin în minte alte cuvinte. Atunci pot doar să repet continuu: Doamne, binecuvântează-l. şi făcând astfel nu trebuie să îmi forţez sentimentele. Voi simţi bunăvoinţă pentru celălalt. Prejudecăţile mele vor dispărea şi îl voi vedea pe aproapele meu cu alţi ochi. Voi deveni mai drept cu celălalt.

O imagine care ar putea să mă ajute atunci când mă rog pentru celălalt ar fi următoarea: îmi imaginez că între mine şi celălalt există aceeaşi legătură ca între două vase comunicante. Când inspir, iubirea lui Dumnezeu se răspândeşte înlăuntrul meu, iar când expir, ea se revarsă în celălalt prin intermediul tubului de legătură. Iubirea lui Dumnezeu, care se răspândeşte înlăuntrul meu este dincolo de sentiment. Nu trebuie să o simt, trebuie doar să o cred. Este înlăuntrul meu, însă va rămâne activă numai dacă nu o voi ţine pentru mine în mod egoist ci, dimpotrivă, dacă îi voi permite să continue să curgă. Din această cauză, uneori, se formează o oarecare rezistenţă înlăuntrul meu. Trebuie, într-adevăr, să mă deschid în acest fel faţă de celălalt, să particip la haosul său interior. Nu-mi pot permite să am o legătură cu acest om confuz şi prăpădit şi să fiu invadat de sentimentele sale amare şi veninoase, de agresivitatea sa. Trebuie să mă protejez şi să mă izolez faţă de el. am nevoie de această protecţie numai dacă e vorba de deschidere pur umană. Dar dacă îmi imaginez că iubirea lui Dumnezeu curge prin vasele noastre comunicante, nu trebuie să-mi fie frică de a fi invadat de sentimentele celuilalt. Trebuie să am încredere în faptul că s-a creat o legătură salvifică şi că iubirea lui Dumnezeu ne străbate şi ne mântuieşte.

Legătura realizată prin rugăciune depăşeşte intelectul cu sentimentele, ea se realizează în adâncul sufletului.

Fiecare dintre noi are sau a avut părinţi şi poate şi fraţi. Legătura cea mai strânsă de obicei se leagă cu mama, cu cea care ne-a zămislit în sânul ei. Tocmai de aceea această creatură minunată care este mama fiecăruia dintre noi, nu are nevoie de explicaţii pentru a simţi cum o duce unul din fii săi. Ajunge o simplă privire şi ea îţi va spune dacă o duci bine sau ai vreo problemă. Poţi să te ascunzi, să minţi, nu vei reuşi să o duci de nas. Când eram mai mic, am făcut şi eu o boacănă. Când a venit acasă mama mea, fără să-i fi spus nimic a citit pe chipul meu spaima. Am încercat în toate felurile să ascund ceea ce se întâmplase dar nu am reuşit pentru că ochiul ei mă scruta, intrase în mine, şi, a trebuit să-i spun ce se întâmplase de fapt.

Tot la fel se întâmplă şi în cel care se roagă bine pentru celălalt, se formează o intimă unire, îl simt pe aproapele meu cu toate sentimentele, bucuriile şi fricile sale. El face parte din fiinţa mea. Nu degeaba, Sf. Tereza a pruncului Isus a devenit patroana misiunilor şi a misionarilor. Cu toate că nu a ieşit niciodată din mănăstire, prin rugăciunea ei pentru misionari, simţea în trupul ei, în inima ei greutăţile prin care trec misionarii, bucuriile pe care le au şi, cu cât simţea mai mult acest lucru cu atât se ruga mai mult.

Se povesteşte că în lagărul de exterminare de la Auschwitz într-una din zile a fost spânzurat unul din deţinuţi pentru că îndrăznise să fure ceva de mâncare. Toţi ceilalţi deţinuţi erau obligaţi să asiste la acea scenă macabră. La un moment dat, în timp ce deţinutul atârna în ştreang, unul din mulţime a strigat: Unde este Dumnezeu? După puţină tăcere, s-a auzit un alt glas care spunea: este acolo, atârnat în ştreang!

Dumnezeu, iubiţi credincioşi, nu doarme, nu este indiferent faţă de nici un om, indiferent de situaţia în care se află acesta. El se bucură cu cel ce se bucură şi suferă cu cel care suferă. Com-pătimeşte împreună cu omul.

Marele filozof Aristotel, spunea că bucuria cea mai mare pe care o simte este atunci când are puterea să se bucure de bucuria altuia. Iar eu vă spun: bucuria cea mai mare a creştinului trebuie să fie atunci când se roagă pentru celălalt, atunci când are curajul să se roage nu numai pentru prietenii săi ci şi pentru duşmani.

Mergem pe drum şi vedem un nenorocit: facem o rugăciune pentru el; suntem în maşină şi vedem că unul conduce periculos: în loc să-l blestemăm, facem o rugăciune pentru el; suntem la locul de muncă şi colegii sau superiorii ne supără: facem o rugăciune pentru ei. Trecem pe lângă cimitir: facem o rugăciune pentru răposaţii de acolo. Trecem pe lângă spital: facem o rugăciune pentru bolnavii care zac acolo. În orice situaţie putem să ne rugăm, să ne rugăm concret, pentru cineva anume. Vom simţi astfel că toţi oamenii sunt fraţii noştri; îi vom privi astfel pe ceilalţi, indiferent cine sunt aceştia cu alţi ochi, cu ochii lui Dumnezeu.

TEXTE PATRISTICE DESPRE NECESITATEA STUDIULUI SF. SCRIPTURI

Este salutar să se citească Sf. Scripturi (Ioan Damaschinul, Expunerea credinţei adevărate, 4, 17).
Spune Apostolul: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Evr 1, 1-2). Cu ajutorul Duhului Sfânt, deci, au vorbit legea, profeţii, evangheliştii, apostolii, doctorii şi învăţătorii. De aceea toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este cu siguranţă folositoare (cf. 2 Tim 3, 16). Este deci frumos şi salutar să se cerceteze Scripturile divine. Ca un copac sădit de-a lungul apelor, tot astfel sufletul meu, irigat de Scriptura divină, creşte şi aduce rod la timpul potrivit (Ps 1, 3), adică dreapta credinţă, şi totdeauna este plină de frunze înverzite, adică de operele bineplăcute lui Dumnezeu. De către Sfintele Scripturi într-adevăr, suntem conduşi către faptele virtuoase şi contemplaţia pură. Găsim în ele stimulul pentru orice virtute şi îndepărtarea de orice viciu. Dacă, deci, vom învăţa cu iubire, vom învăţa mult: într-adevăr, cu silinţa, oboseala şi harul lui Dumnezeu care dăruieşte totul, se obţine totul, pentru că cel care cere primeşte, cel care caută găseşte şi celui care bate i se va deschide (Lc 11, 10).

A cunoaşte Biblia (Ieronim, Scrisoarea 53, către Paulin)

Există o înţelepciune a lui Dumnezeu, învăluită în mister, pe care Dumnezeu ni l-a pregătit nouă înainte de veacuri (1 Cor 2, 7). Această înţelepciune a lui Dumnezeu este Cristos: Cristos într-adevăr, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu… În El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei: El, ascuns în mister, fusese deja pregătit pentru noi dinainte de veacuri. Da, predestinat şi prefigurat în Lege şi profeţi. Profeţii erau numiţi într-adevăr vizionari tocmai pentru că lor le era dat să-l vadă, în timp ce alţii nu-l vedeau. Avraam a văzut ziua sa şi sufletul i s-a umplut de bucurie. Pentru Ezechiel cerurile erau deschise, în timp ce poporul păcătos nu putea să penetreze secretul. Ia-mi vălul de pe ochi – spune David – şi voi contempla minunăţiile legii Tale (Ps 118, 18). Legea într-adevăr este spirituală şi este necesar ca să fie îndepărtat vălul care o ascunde, pentru a o putea înţelege şi pentru a contempla gloria lui Dumnezeu faţă în faţă (cf. 2 Cor 3, 14-18).

În cartea Apocalipsei este prezentată o carte ferecată cu şapte sigilii. Dacă o dai unei persoane instruite, îţi va răspunde: „Cum aş putea să o citesc dacă este sigilată?”. Câte persoane astăzi se cred învăţate şi ţin în mână o carte sigilată! Şi n-o pot deschide, dacă nu o deschide cel care are cheia lui David: dacă o deschide, nimeni nu o va putea închide, şi dacă o va închide nimeni nu o va putea deschide (Apoc 3, 7).

În Faptele Apostolilor, eunucul – sau mai exact „omul” etiopian eunuc: astfel îl numeşte într-adevăr Scriptura – în timp ce citeşte cartea lui Isaia, este interogat de către Filip: Crezi că vei putea înţelege ceea ce citeşti? Iar acesta răspunde: Cum aş putea înţelege, dacă nimeni nu-mi explică? (Fap 8, 30, 31). În ce mă priveşte pe mine, desigur nu sunt mai sfânt decât acest eunuc şi nici mai înţelept. Acest om pleacă din Etiopia, adică din extremitatea lumii, abandonând curtea regească pentru a veni la templu: şi este atât de mare iubirea sa pentru lege şi pentru cunoaşterea lui Dumnezeu încât chiar şi în trăsură continuă să citească Sf. Scriptură. Însă, deşi ţine cartea în mână şi începe să înţeleagă câte ceva din cuvintele Domnului, nu-l cunoaşte încă pe acel Dumnezeu pe care, fără a ştii, îl venerează în cartea sa. Ajunge Filip şi i-l arată pe Isus, pe care litera îl ţinea ascuns şi închis. Ce minunată putere are omul înţelept! Imediat, eunucul crede, este botezat şi devine credincios şi sfânt; era discipol şi devine, la rândul său, învăţător…

Spune-mi, atunci, draga frate: a trăi între textele sacre, a le medita întotdeauna, a nu cunoaşte altceva, a nu căuta altceva, nu şi se pare că înseamnă deja, încă de aici de pe pământ, a locui în împărăţia cerurilor? Nu aş vrea ca tu, citind Sf. Scripturi, să fii dezamăgit de simplitatea şi, aş spune aproape, de banalitatea limbajului, care poate depinde de o traducere defectuoasă sau de o prezenţă de spirit anume studiată, pentru a face mai uşoară înţelegerea: într-o singură şi aceeaşi frază, omul cult şi ignorant, simplu vor putea descoperi semnificate diferite, fiecare după capacitatea lui. Nu sunt atât de neruşinat şi stupid să mă înşel să cunosc toate aceste lucruri: ar fi ca şi cum aş vrea să văd pe pământ fructele unui copac care are rădăcinile plantate în cer. Mărturisesc însă că doresc acest lucru:nu voi sta desigur în lenevie, şi dacă refuz să iau locul maestrului, îţi promit să-ţi fiu tovarăş. Celui care cere i se dă, celui care bate i se deschide şi cel care caută găseşte. Să căutăm deci să învăţăm aici pe pământ acele adevăruri a căror cunoaştere le vom primi pentru totdeauna în cer.

Îndemn presant să se citească Sf. Scriptură (Grigore cel Mare, Scrisoare către Teodor)

Aţi primit de la Sf. Treime daruri spirituale, darul bogăţiei, darul milostivirii şi al iubirii, şi totuşi vă preocupaţi fără încetare de afacerile lumeşti, vă aruncaţi cu totul într-o activitate fără sfârşit şi neglijaţi să citiţi în fiecare zi cuvintele Răscumpărătorului nostru. Dar ce este Sf. Scriptură dacă nu o scrisoare a atotputernicului Dumnezeu către creatura sa? Dacă excelenţa voastră ar fi plecat undeva şi ar primi o scrisoare de la împăratul pământesc, desigur că nu aţi avea linişte şi nu aţi închide ochii înainte să fi citit scrisoarea împăratului.

Acum, împăratul cerului, Domnul oamenilor şi al îngerilor, va trimis vouă, pentru mântuirea voastră, o scrisoare; şi totuşi, dumneavoastră, preaiubit fiu, întârziaţi să o citiţi imediat. Permiteţi-vă în fiecare zi oboseala de a cunoaşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru a dori cu mai multă ardoare ceea ce este veşnic, pentru a înflăcăra sufletul vostru de o mai mare dorinţă pentru cer. Cu cât este mai mare acum neliniştea inimii voastre faţă de Creator, cu atât mai mare va fi într-o zi liniştea voastră veşnică. Întru aceasta, atotputernicul Dumnezeu să trimită asupra domniei voastre pe Duhul mângâietor. Să umple inima voastră de prezenţa sa şi să o ridice în înălţimi!

Lectura zilnică a Sfintei Scripturi în casă (Ioan Gură de Aur, Predică asupra Genezei, 29, 2).

Vă recomand să veniţi aici cu constanţă, şi să citiţi cu sârguinţă Scripturile divine; şi nu numai când sunteţi aici, dar şi acasă să luaţi în mână cărţile sacre, luând din ele tot ceea ce vă foloseşte. Un mare câştig derivă de aici: înainte de toate acesta: lectura ei îmbunătăţeşte limba noastră; încă, sufletul nostru se înalţă şi devine mai excelentă, iluminată de splendoarea soarelui dreptăţii; se eliberează în acel timp de mizeria gândurilor rele şi se bucură de multă linişte şi pace. Ceea ce face hrana materială pentru trupul nostru, acelaşi lucru îl face lectura Scripturii pentru suflet. Este o hrană spirituală care întăreşte mintea, care mai face sufletul mai constant şi mai înţelept, nu-i permite să fie atacat de patimile iraţionale, dar îl face înaripat şi uşor şi îl ridică, pentru a spune astfel, până la ceruri. Să nu neglijăm deci, vă recomand, atât câştig, dar şi acasă să căutăm a citi cu atenţie Scripturile divine.

Este necesar să ne purificăm simţurile pentru a primi Cuvântul Scripturii (Ambroziu, Hexaemeron, 4, 1).

Cel care culege strugurii, de obicei spală vasele în care va vărsa vinul, pentru ca nimic bun să nu se piardă. Ce foloseşte într-adevăr să pui în ordine via, prăşind în fiecare an şi arând, curăţind-o, îndreptând-o, legând-o, dacă apoi vinul obţinut cu atâta oboseală va deveni oţet în butoaie? Dacă cineva, dis-de-dimineaţă doreşte să vadă soarele, să-şi spele ochii, pentru ca nimic să nu-l împiedice să vadă. Iar când citim Sf. Scriptură răsare pentru noi un soare care nu exista înainte... Spală, deci, ochii minţii tale, omule, şi vederea intimă a sufletului tău, pentru ca nici o mizerie de păcat să împiedice forţa vederii minţii tale, nici să tulbure vederea inimii tale curate! Curăţă urechile, pentru a primi într-un vas curat revărsarea strălucitoare a Scripturii divine, pentru ca să nu fie în vreun fel contaminată.