sâmbătă, 4 decembrie 2010

SF. FECIOARĂ MARIA, TOATĂ FRUMOASĂ ÎN TEXTELE PATRISTICE (III)

Lauda Mariei se înalță admirabil în mine

Iacob din Batna, Imn către Sf. Fecioară Maria

O, Fiul Fecioarei, îngăduie-mi să-ți vorbesc despre mama ta, cu toate că eu știu că a vorbi despre ea este un argument prea sublim pentru noi! Un discurs plin de stupoare se agită în intimitatea mea, pentru a ajunge să mă exprim. O, voi care înțelegeți, întindeți cu bunătate spre mine urechile sufletului vostru: lauda Mariei se înalță admirabilă în mine pentru a ajunge să se manifeste. Pregătiți deci cu inteligență inima voastră: Fecioara sfântă m-a chemat să vorbesc despre ea. Pregătiți deci în mod potrivit auzul vostru pentru un discurs despre lucruri cerești, pentru ca ea să nu fie dezonorată!


Maria este al doilea cer, în sânul căreia Domnul cerurilor a locuit și a apărut pentru a alunga din toți locurile întunecoase. Este cea pură, cea umilă, iradiată de lumina oricărei sfințenii, iar gura mea este prea mică să vorbească despre ea. Este săraca, care a devenit mama regelui și a dăruit bogății lumii însetate pentru a-l face să obțină viața. Este nava care ne-a adus tezaurele și bunurile din casa Tatălui, și a revărsat pe pământul nostru trist bogății multe. Este ogorul cel bun care fără sămânță a adus roade bogate și fără să fie arat a produs o recoltă minunată. Este a doua Evă care a zămislit printre cei vii Viața, dezlegând și anulând datoria mamei Eva. Este fiica care a întins mâna Evei abătute și a ridicat-o din prăpastia în care o aruncase șarpele. Fiica care a țesut o haină de mărire și l-a dat tatălui ei pentru ca să se acopere, pentru că rămăsese gol sub copac. Fecioara care a devenit în mod minunat mamă fără uniune sponsală. Mamă care a rămas fecioară intactă. Stânca sublimă pe care regele a construit-o și în care a locuit, și a cărei ușă nu a fost deschisă când el a ieșit. Roaba care, ca și carul ceresc, l-a purtat și l-a hrănit pe cel Atotputernic, care sprijină toate creaturile; mireasa care a zămislit fără să-l fi văzut niciodată pe mire și a născut un fiu fără să fi vizitat niciodată casa tatălui.

Cum aș putea să pictez această icoană admirabilă cu ajutorul culorilor comune, dacă nici pensula cea mai fină nu este potrivită? Este prea sublimă, prea minunat cadrul frumuseții ei pentru culorile mele, iar eu nu îndrăznesc nici măcar să nădăjduiesc că spiritul meu poate să alcătuiască o reprezentare fidelă. Este mai ușor să se picteze splendoarea și raza soarelui, decât să se exprime în cuvinte măreția Mariei. Este poate posibil să se reprezinte în culori o frumoasă roată de foc, dar pentru a vorbi despre Maria nici un discurs nu ar fi suficient. Dacă cineva vrea să facă un discurs despre ea, în care categorie poate să o așeze, pentru a trasa chipul ei, pentru a o cânta? Între fecioare, între cele sfinte și umile femei, sau între soții și mame? Iată: fecioria și maternitatea se găsesc în ea unite în nașterea admirabilă și perfectă și în sânul sigilat! Cine o va putea lăuda îndeajuns? În timp ce mi se pare că aparține mulțimii de tinere, iată văd că, în calitate de mamă, îi dă hrană fiului ei. De abia am auzit că Iosif locuia cu ea ca și soț, și imediat văd că s-a sustras oricărei uniri maritale… mă gândeam să o numesc mireasă, văzându-l pe Iosif; dar credința mă învață că nici un muritor nu a cunoscut-o. Am văzut-o ținându-l în brațe pe fiul ei ca și mamă și îmi apare măreață în mulțimea fecioarelor. Este fecioară și totuși mamă, mireasă neatinsă. Ce aș mai putea adăuga despre ea după ce am spus că este de neînțeles?

SF. FECIOARĂ MARIA, TOATĂ FRUMOASĂ ÎN TEXTELE PATRISTICE (II)

Andrea di Creta, Cuvântare de laudă Preasfintei Mame a lui Dumnezeu

(650-740, arhiepiscop de Creta, a luptat mult împotriva iconoclaștilor)

Astăzi neamul omenesc își recuperează carisma primitivei creații divine în toate splendoarea nobilimii ei și se regăsește pe sine. Josnicia răului o întunecase, dar acum natura, în întregime îndreptată spre Mama harului care vine la lumină, primește din nou nobilimea ei într-o creatură perfectă și demnă de Dumnezeu. Creația de odată devine în mod esențial o creație nouă, creația nouă o divinizare, și aceasta o asimilare la primul principiu...


Prima plăsmuire a omului a fost făcută cu pământ curat și neprihănit, dar neamul omenesc a ruinat măreția îi aparținea dintotdeauna: a fost deci dezbrăcat de har datorită căderii prin neascultare. Din cauza păcatului nostru am fost alungați din pământul care dăruiește viața. Natura umană a preferat deliciilor paradisului o viață muritoare și a transmis această viață până la noi ca o moștenire părintească. Din aceasta a avut origine moartea și odată cu ea distrugerea neamului omenesc. De atunci cu toți am preferat realitățile pământești față de cele ale cerului și ne-a fost negată orice speranță de mântuire. Natura noastră avea nevoie de un ajutor din înălțime. Nu exista nici o lege care ar fi putut să vindece infirmitatea noastră: nu legea naturală, nu cea scrisă, nu cuvântul înfocat al profeților care invita la reconciliere. Nimeni nu era în stare să aducă remediu omului. Nimeni care să fi putut răspunde cu ușurință și imediat naturii umane și să o reconducă la splendoarea de la început. I-a plăcut de aceea Domnului, bunul făcător al tuturor lucrurilor, să reveleze o altă lume, plină în întregime de armonie și în totalitate nouă. Dumnezeu a vrut și să oprească năvălirea păcatului care ne invadase, purtându-ne spre moarte. Nouă, celor recreați prin botezul regenerării divine, El a oferit, în iubirea Lui, o viață nouă, liberă și, din natură, imună față de păcat. Dar cum trebuia să ajungă la noi un asemenea dar, din natura lui imens, excepțional, cu adevărat mare în planul divin? Oare nu prin manifestarea lui Dumnezeu făcut carne/trup, în supunerea lui față de legile naturii, în condescendența lui minunată să fie unul din noi, adaptându-se felului nostru de a gândi? Și în cel fel acest plan trebuia să fie dus la bun sfârșit, dacă nu printr-o fecioară pură care, după ce a acceptat să slujească misterului, a purtat în sânul ei pe Dumnezeu care transcende orice lucru, datorită unei legi superioare tuturor legilor naturii? Și s-ar fi putut gândi la o altă copiliță în afară de acea singură, care fusese aleasă de Făcătorul tuturor lucrurilor încă înainte de orice creatură? Această Fecioară este Maria, Mama lui Dumnezeu, numită astfel de cel PreaÎnalt: din sânul ei a ieșit Dumnezeul imens, îmbrăcat de carne și El însuși a ales-o pentru sine ca templu al său, plăsmuind-o în mod supranatural.

Răscumpărătorul neamului omenesc voia să aducă la lumină o nouă realitate, o creație nouă, aproape contrapunând-o primei creații. Și așa cum la început îl formase pe primul Adam din pământ feciorelnic și neprihănit plăsmuindu-l cu lut, acum, în același fel, pregătind venirea lui în trup, în acel loc din acel alt pământ, a ales-o din întreg neamul omenesc pe această fecioară pură și cu adevărat perfectă. În ea a refăcut nouă natura noastră, împărtășind-o cu noi. El, făcătorul lui Adam, a dat la lumină un nou Adam, pentru ca ultimul și veșnicul să-l mântuiască pe cel vechi.

SF. FECIOARĂ MARIA, TOATĂ FRUMOASĂ ÎN TEXTELE PATRISTICE (I)

Frumusețea sufletului Mariei

Iacob din Batna,(449-521, scriitor sirian)

Dumnezeu a coborât pentru a deveni om dintr-o fiică a oamenilor. Atras de frumusețea ei, a ales-o pentru a se naște din ea. Și cu cât mai mult harul dăruit ei depășea pe cel al tuturor celorlalți oameni, cu atât mai mult trebuie să se celebreze frumusețea sufletului Mariei, care a făcut-o să devină Mamă a lui Dumnezeu. Datorită umilinței ei, purității și dreptății și datorită bunei ei voințe ea a fost plăcută lui Dumnezeu și a fost aleasă. Dacă o altă femeie ar fi fost mai frumoasă decât ea, ar fi fost aleasă aceasta, pentru că Dumnezeu este nepărtinitor, drept și bun. Dacă în sufletul ei ar fi existat și numai o singură pată a păcatului sau numai un defect, El ar fi ales o altă mamă, perfect neprihănită.


Din acest motiv fiecare trebuie să o admire pe cea Binecuvântată, fiind atât de frumoasă încât Dumnezeu a ales-o ca mamă a lui. Frumusețea ei a fost atât de mare cât natura poate să fie, pentru că culmea sublimă la care a ajuns nu mai este obiectul liberei voințe. Până la un anumit punct ea a ajuns la perfecțiunea accesibilă omului, dar nu desigur datorită meritelor ei ea a putut să ajungă la punctul ca Dumnezeu să se nască din ea. Atât cât cel drept poate să se apropie de Dumnezeu, și această perfectă Frumusețe s-a apropiat de El în excelența sufletului ei; dar faptul că Isus Cristos a apărut din ea în trup omenesc, acest lucru se datorează numai harului, motiv pentru care trebuie să celebrăm îndurarea Lui. La un astfel de grad a ajuns frumusețea Mariei încât nimeni din lume încă nu a depășit-o. Pe de altă parte, să spunem Domnului mulțumesc care îi revine lui pentru că a revărsat fără măsură harul lui asupra creaturii. Apreciază harul Fiului pe care toată lumea, niciodată nu va reuși să îl recompenseze cu gratitudinea ei; stimează meritele Mariei, pentru că dintre fii oamenilor nimeni nu are merite mai mari. Treptele pe care le-a urcat această creatură admirabilă constituie frumusețea ei, și apoi cea aleasă să devină Mama Fiului celui Preasfânt. Ea își înălțase sufletul până la culmile cele mai înalte ale perfecțiunii, apoi grația infinită și-a făcut sălaș în ea. Domnul a văzut-o plină de splendoarea sfințeniei și a voit să locuiască în sânul ei sfânt.

Pentru aceasta a trimis un înger din cereștile legiuni care să aducă vestea sfintei, celei pline de frumusețe, pe Gabriel, principele puternic al miliției cerești. Numai ea a fost demnă de marele mister ce i-a fost comunicat prin revelație divină. În rugăciune, sinceritate și simplitate, Maria a primit revelați cerească, plină de sfântă teamă în fața lui Dumnezeu, oferindu-i în rugăciune Lui inima ei plină de dragoste. Într-adevăr, se afla în rugăciune, ca și Daniel, atunci când, într-o lumină de foc, i-a apărut îngerul (cf. Dan 10, 4). Și preotul Zaharia a fost aflat de înger în sanctuar, în timp ce se afla în rugăciune în fața lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 11). La fel, și această fecioară, care devenise demnă e marea revelație, stătea în rugăciune atunci când l-a primit pe îngerul trimis de Dumnezeu. Într-adevăr, rugăciunea pură, leagă în mod misterios de Dumnezeu, lui îi vorbește, ascultă răspunsul ei și întărește încrederea în El. deci, îngerul s-a pogorât în timp ce Maria se ruga și a salutat-o din partea celui PreaÎnalt: Ave Maria, Domnul nostru este cu tine, o fericită! Tu ești binecuvântată, pentru că binecuvântat este rodul fecioriei tale. Când ea a auzit acestea, s început să reflecteze cu atenție care să fie motivul acestui salut atât de extraordinar. Iar îngerul i-a zis: Nu te preocupa, o, plină de har! Domnul dorește ca tu, în fecioria ta să devii mama Lui. Iată, tu vei zămisli sfânt și vei naște pe regele veșnic. Maria a răspuns: Cum poate să se întâmple aceasta? Cum pot fi fecundă din moment ce nu cunosc om? Tu îmi spui că voi naște un fiu, în vreme ce eu mă abțin de la unirea maritală. Aud vorbindu-se de o naștere fără să văd mirii.

A fost un moment minunat cel în care Maria a conversat cu Gabriel. Umila fiică a sărăciei și îngerul s-au întreținut într-un colocviu admirabil. Fecioară pură și îngerul luminos au avut un dialog care a refăcut pacea dintre cer și pământ. Una dintre toate femeile de pe pământ a încheiat cu principele îngerilor un acord pentru reconcilierea întregii lumi. S-au așezat, aproape ca niște judecători împăciuitori al realităților cerești și al celor pământești: au vorbit, au ascultat și au stabilit pacea între părțile certate. Fecioara și îngerul au convenit împreună și au recondus la ordine ceea ce disputa dintre Dumnezeu și Adam distrusese. Marea cauză care a avut origine sub copac s-a încheiat și a fost complet rezolvată, astfel că s-a restabilit pacea. Cerul și pământul își vorbesc prietenește, cele două părți renunță la cearta lor și încheie pacea.

S-a terminat astfel vremea rea care îl ucisese pe Adam și a sosit o altă vreme, bună, în care s-au îndreptat toate. În locul șarpelui, acum vorbește Gabriel primul; și în locul Evei, Maria îl ascultă. În locul mincinosului, care cu minciuna lui adusese moartea, se prezintă cel adevărat , pentru a aduce, cu vestea lui, viața. Iar mamei, care lângă copac subscrisese scrisoarea datoriei, i-a subintrat fiica, care a plătit orice datorie a părintelui său Adam. Șarpele și Eva au fost înlocuiți cu îngerul și cu Maria, iar situația, răvășită încă de la început, a fost readusă la ordine. Vezi cu câtă ușurință Eva a ascultat de șarpe, a ascultat vocea celui mincinos și a crezut minciunilor lui! Vino acum și bucură-te: îngerul varsă viață în urechea Mariei, o eliberează de spiralele aceluia și îi transmite mângâiere! Gabriel edifică din nou zidul dărâmat de șarpe; Maria reconstruiește casa demolată de Eva în paradis.