luni, 13 decembrie 2010

„A devenit” Isus Dumnezeu prin decret politic? O aprigă dispută în teologia franceză

În istoria teologiei creştine, încă din perioada apostolică, au existat numeroase discuţii partizane în jurul anumitor interpretări sau, mai bine spus, nuanţe interpretative susţinute de o anumită şcoală teologică sau de un grup disident de teologi. În primul Mileniu creştin, în contextul unei Biserici autoritare în societate, şi încă în unitate, Conciliile ecumenice au trasat normele care stabilesc limitele între care discursul rămâne ancorat în orthodoxia doctrinară. În Apus, în ambientul universitar medieval, celebrele Disputationes animau discuţiile dintre diferitele curente filozofico-religioase, opinii care au contribuit la definirea unor concepţii clare, mai ales în perioada redescoperirii limbajului aristotelic. În Epoca Modernă, Biserica s-a aşezat pe poziţii defensive, apărându-şi Adevărul prin formulări magisteriale, însă într-un context cultural nefavorabil: relativizarea cunoaşterii, dezintegrarea unităţii Bisericii, scăderea autorităţii până la contestare, secularizarea şi anticlericalismul…


La jumătatea secolului XX, teologia apuseană, şi nu numai, a cunoscut efervescenţa unor „noi teologii”, de la redescoperirea izvoarelor patristice, la teologia transcendentală a lui Karl Rahner, intrând în dialog cu teologii răsăriteni sau protestanţi, implicându-se în ample discuţii metodologice şi de principiu cu ştiinţele pozitive, apărând valoarea sacră a vieţii în bioetică şi chiar a intrat în polemică cu curentele contestatare. În acelaşi timp, din ce în ce mai zgomotos şi vulgar, o serie de idei anticreştine sau poziţii eretice au ieşit la lumină prin publicaţii sau ecranizări gustate de publicul larg, doritor de senzaţie şi atent mai degrabă la presa de scandal decât la afirmaţiile ştiinţelor pozitive, filozofice sau teologice. Inutil să ne amintim că unele dintre aceste afirmaţii eronate au fost combătute încă din perioada patristică, lămurite de operele Părinţilor Bisericii şi proclamate de către Conciliile Ecumenice.

În acest context „al noilor erezii” se situează şi lucrarea lui Frédéric Lenoir, intitulată Comment Jésus est devenu Dieu – „Cum Isus a devenit Dumnezeu”, editată la Fayard (aprilie, 2010). Frédéric Lenoir este filozof, sociolog şi istoric al religiilor, redactorul revistei Le Monde des religions, autor al mai multor cărţi (printre care Le Christ philosophe dar şi o anchetă dedicată lucrării Codul lui Da Vinci), fiind şi un prolific şi omniprezent publicist. În virtutea formaţiei sale, s-a remarcat printr-o abordare a creştinismului din perspectiva „religiologiei” – Religionswiessenschaft, o perspectivă „ne-teologică”, adecvată mai degrabă dialogului cu teologia fundamentală decât cu celelalte domenii ale teologiei. Lenoir procedează la fel şi în cazul ultimei sale cărţi, Cum Isus a devenit Dumnezeu, venind cu multe „păreri” personale, interpretări unilaterale, căzând în extrema adopţionismului (negarea divinităţii lui Isus). După Lenoir, Isus este un simplu om, care a avut o legătură deosebită cu Dumnezeu, jucând rolul de mediator între oameni şi divinitate. În paginile următoare, Frédéric Lenoir ne introduce într-o argumentare demnă de logica din Codul lui Da Vinci, căutând să demonstreze faptul că Isus este numit „Domn” şi „Dumnezeu” în sens adopţionist, însă treptat, printr-un proces ocult care începe cu Edictul de la Milano, lui Isus i se va atribui dumnezeirea şi în sens metafizic. Altfel spus, „Isus: Dumnezeu adevărat şi om adevărat” ar fi o falsificare a realităţii istorice şi o inculcare a unor valori „artificiale”, proces „desăvârşit” de împăraţii romani prin intermediul Conciliilor Ecumenice, în scopul menţinerii liniştii publice şi unităţii Imperiului. Prin stilul atractiv al expunerii, datorită unor artificii demne de un autor de romane de ficţiune, Lenoir a reuşit să seducă cititorii neavizaţi, în fond, aruncând în derizoriu mântuirea creştină; în spiritul religiozităţii moderne, autorul ne sugerează că întregul creştinism şi „mântuirea” ar ţine doar de ordinul etico-moral: o sumă a valorilor pe care omul, ca individ, le acceptă în numele umanismului.

O replică, bine argumentată teologic, este adusă de iezuitul Bernard Sesboüé prin lucrarea: Christ, Seigneur et fils de Dieu, Libre réponse à Frédéric Lenoir – „Hristos, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, Un răspuns liber lui Frédéric Lenoir” (Lethielleux, octombrie, 2010), lansându-se astfel într-un fel de Disputationes, de data aceasta la scară mediatică. Bernard Sesboüé s-a remarcat de-a lungul timpului şi prin alte lucrări „răspuns”, de exemplu Le Da Vinci Code expliqué à ses lecteurs – „Codul lui Da Vinci explicat cititorilor săi” (Seuil, 2006), care se adaugă unei alte lucrări remarcabile scrisă de Jacques Verlinde, Les Impostures antichrétiennes. Des apocryphes au Da Vinci Code (Presses de la Renaissance, 2006), ambele lucrări fiind adevărate introduceri în problemele teologice legate de „mistere” mai greu de înţeles de către lectorul neavizat. Lucrarea răspuns cărţii lui Lenoir se prezintă cititorului ca adevărat tratat de cristologie, dedicat unei „teologii de sus” care abordează preexistenţa Fiului în Sfânta Treime, dublat de o „teologie de jos”, a realităţilor terene din timpul lui Isus, Fiul întrupat în istorie. Părintele Sesboüé demontează construcţiile pseudo-logice ale lui Lenoir, arătând, ceea ce orice teolog serios cunoaşte în mod critic, că între predicarea apostolică şi perioada disputelor cristologice dintre Niceea (325) şi Calcedon (451), există o continuitate în conştiinţa comunităţilor creştine, care au mărturisit divinitatea Fiului întrupat, Dumnezeul-om Isus Hristos, care prin misterul pascal al patimii, morţii şi învierii, a refăcut legătura dintre om şi Dumnezeu, distrusă de păcat. Conciliul de la Calcedon introduce în limbajul categorial al omenirii conceptul de „persoană” – hypostasis, o unitate metafizică care reuneşte materia cu spiritul într-o unică manifestare istorică trup-suflet, capabilă de cunoaştere şi de libertate. Există o continuitate evidentă între textul biblic, propovăduirea apostolică, credinţa Bisericii primare şi Biserica instituţionalizată şi călăuzită de canoanele promulgate începând cu perioada conciliară; ceea ce în secolele IV-V este normat prin „formule” ale credinţei orthodoxe (care separă veridicul de erezie) este revelat de Isus şi „trăit” în creştinism. Contestările au venit din partea gnosticismului sau ale poziţiilor eretice partizane, precum arianismul, care au generat mişcări şi chiar instituţii eclesiale sectare pentru mult timp, iniţiindu-se astfel procesul de divizare a unităţii Bisericii, proces care trece prin momentele 1054 şi 1517, continuându-se până astăzi. Conciliul Ecumenic de la Calcedon a consfinţit ceea ce creştinii au crezut, aducând însă o altă noutate: limbajul categorial. Prin limbajul filozofico-teologic specific, creştinismul se eleniza dar se şi incultura în cultura şi civilizaţia greco-romană. Bernard Sesboüé reuşeşte astfel, nu numai să conteste teza lui Lenoir, dar ne aduce din nou în actualitate esenţa creştinismului: Fiul lui Dumnezeu, generat din veşnicie în sânul Sfintei Treimi, s-a întrupat din Maria Fecioara, s-a „înomenit” (cf. grec. enanthropisantha), însuşindu-şi astfel condiţia noastră omenească printr-o unire hypostatică, într-o unitate personală, în Isus Hristos. El reuneşte astfel umanitatea decăzută cu Dumnezeu, deschizând astfel porţile mântuirii. Dacă şi actualizăm ceea ce am primit prin opera mântuitoare a lui Isus Hristos, depinde de fiecare în parte, de modul în care ne exercităm marele dar al libertăţii, un dar prin care suntem, în mod potenţial, „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu, dar care ne invită să devenim fii în Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos.

Cititorul de limbă română are la dispoziţie atât Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978 şi reeditările succesive) a lui Dumitru Stăniloae, cât şi Unul-născut din Tatăl. Isus în misterul filiaţiei Sale (2008) a lui Renzo Lavatori, tratate de teologie care ne călăuzesc paşii prin tainele cristologiei, pentru a înţelege atât afirmaţiile Bisericii, cât şi evoluţia conceptuală şi de limbaj a teologiei de-a lungul timpurilor. Aceste lucrări aruncă o lumină clarificatoare asupra conţinutului cristologic al credinţei, asemenea lucrării părintelui Bernard Sesboüé. Aceste lucrări sunt mărturii ale existenţei unei teologii militante, în conformitate cu limbajul cultural al omului timpurilor noastre.

Aceste Disputationes pe cale mediatică permit omului, care se interoghează despre validitatea afirmaţiilor credinţei în căutarea unui răspuns la întrebările existenţiale, să recepteze în mod critic orice afirmaţie referitoare la esenţa credinţei şi la sensul existenţei noastre, impulsionând teologia contemporană spre noi sinteze prin care Cuvântul lui Dumnezeu este transmis omului Mileniului III.
 
Sursa: http://www.oglindanet.ro/

COȘBUC ȘI SARKOSEL

Demontarea unei calomnii comuniste: un documentar despre Pius al XII-lea

Pius al XII-lea (1939-1958) a avut nu doar un pontificat plin de încercări, ci şi o posteritate nedreaptă. Totul a început odată cu montarea piesei lui Rolf Hochhuth, Vicarul (Der Stellvertreter), în care Pius al XII-lea este prezentat ca un diplomat versatil, laş, aliat, prin tăcerea sa vinovată, crimelor naziste. Primul spectacol a avut loc la Berlin, pe 20 februarie 1963. Regizorul Erwin Piscator, comunist cunoscut, întemeietorul Teatrului Proletar, a petrecut anii de război la Moscova, sub oblăduirea tătucului Stalin. Piesa a fost montată la ordinul lui Hruşciov, cu scopul precis de a discredita Vaticanul în campania anticreştină condusă de liderul de la Kremlin. Vaticanul reprezenta, în ochii săi, duşmanul cel mai periculos pentru URSS. Aşa cum arată generalul Pacepa în articolul său, Moscow’s Assault on the Vatican: The KGB made corrupting the Church a priority, apărut în ianuarie 2007 în National Review, trama piesei nu-i aparţine lui Hochhuth, ci pur şi simplu agenţilor KGB din departamentul de dezinformare condus de către generalul Ivan Agayants. Producătorul american al piesei era tot comunist.


Plecând de la nucleul acestei înscenări calomnioase, regizorul Costa Gavras a lansat, în 2002, altă „bombă” blasfematorie la adresa Bisericii Catolice şi a Papei Pius al XII-lea în special: filmul Amen. Un ofiţer SS, de profesie chimist, vrea să alerteze Vaticanul asupra planului nazist de exterminare a evreilor, dar se loveşte de indiferenţa mută a Papei. Gavras nu denunţă numai pasivitatea Papei, ci a tuturor puterilor occidentale.

Nu intrăm în chestiunile de logică a „afacerii”. Ce ar fi putut face mai mult Papa şi Occidentul decât să se opună, să lupte efectiv şi să câştige, până la urmă, al Doilea Război numai Costa Gavras ne poate spune. Din câte ştim asta au făcut, nu altceva, de vreme ce Gavras et comp. trăiesc şi creează liberi într-o Europă liberă. Problema cu adevărat importantă e de ordin moral. Cum e posibil ca unul din cei mai consecvenţi denunţători ai nazismului, cu mult înaintea Războiului, omul care a găzduit personal, la Castel Gandolfo, în clandestinitate, peste 12.000 de evrei, cheltuindu-şi toată moştenirea familiei pentru salvarea persecutaţilor să fi devenit, peste noapte, „monstrul” Europei? Nedumeririle sunt, fireşte, retorice. E trist că la această campanie de calomniere postumă a lui Pius al XII-lea, un Papă formidabil, fie spus în treacăt, au contribuit, voluntar sau involuntar, din reacredinţă sau din neştiinţă, numeroşi intelectuali şi artişti. Filmul pe care îl puteţi viziona în continuare este prima încercare, onestă, nu de a reabilita un „Venerabil”, ci de a reaminti un adevăr.

Documentar: Une main pour la paix: Pie XII et l’Holocauste

Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Ecuador: a fost ucis un preot franciscan conventual polonez

ROMA, luni, 13 decembrie 2010 (ZENIT.org).- Un frate minor conventual polonez, părintele Miroslaw Karczewski, a fost ucis lunea trecută în casa parohială din parohia Sf. Anton de Padova din localitatea Santo Domingo de Los Colorados, în Ecuador, unde era paroh. Ne informează agenția Fides, subliniind că preotul, 45 de ani, era încardinat în Provincia poloneză a Ordinului Fraților Minori Conventuali și slujea de cinci ani în acea parohie, situată în provincia Tsáchila, din nordul Ecuadorului, la circa 300 kilometri depărtare de capitala, Quito.
Din informațiile adunate de agenția Fides, preotul trebuia să celebreze liturghia de la orele 19:00, dar nu s-a prezentat, astfel că parohienii au mers să-l caute în casă, unde l-au găsit fără viață.
Părintele Juan Luna, responsabilul Franciscanilor din Ecuador, a afirmat într-o declarație că preotul avea tăieturi pe gât și alte părți ale trupului, ceea ce face să se presupună că a luptat cu asasinul sau asasinii.
Cei care l-au ucis, lovindu-l cu un crucifix mare, i-au furat apoi telefonul celular și computerul.
Poliția a declarat că preotul fusese deja agresat anul trecut. Cu acea ocazie, îi văzuse în față pe criminali, care îl amenințaseră că îl vor omorî dacă îi va denunța.
Născut în anul 1965 la Polczyn Zdrój, părinteleMiroslaw aparținea de Provincia Sfântului Maximilian Kolbe din Danzica și a fost hirotonit preot în anul 1993 la Koszalin.
După hirotonire slujise timp de doi ani în conventul Sf. Maximilian din Gdynia, plecând mai apoi, în anul 1995 în Ecuador. În ultima vreme îndeplinea și slujirea de guardian al Conventului Sf. Anton de Padova din localitatea Santo Domingo de los Colorados.

În cel mai important epigraf creştin din Siracuza devoţiunea către sfânta Lucia - Umbroasa şi luminoasa (de Mariarita Sgarlata)

Poate o lespede să aibă o forţă evocatoare şi o valoare documentară superioară întregii game de izvoare primare şi secundare de care putem dispune? Da, dacă este vorba de inscripţia lui Euskia. Este ceea ce a reieşit în timpul unei lucrări de revizuire a materialului epigrafic care provine din cimitirul comunitar "Sfântul Ioan" la Siracuza, în cadrul lucrărilor Inspectoratului pentru catacombele din Sicilia Orientală din Comisia Pontificală de Artă Sacră.


Nici o decoraţiune adăugată, nici un semn distinctiv nu însoţesc modesta înmormântare a lui Euskia, una din multele gropi săpate în terenul dintr-un cubiculum, dar numai o inscripţie pe marmură care, în paginarea ezitantă şi în învălmăşeala de legături dintre litere, asumă o valoare deosebită pentru istoria creştinismului de la începuturi din Siracuza.

"Euskia ireproşabila, care a trăit onest şi nobil mai mult sau mai puţin 25 de ani, a murit în sărbătoarea doamnei mele Lucia, pentru care nu este necesar să se rostească elogiu. Creştină fidelă (şi) perfectă, plăcută propriului soţ pentru multele (sale) favoruri, afabilă".

În traducerea din greacă, acesta este textul celui mai important epigraf creştin din Siracuza. Este creştin în formularul care repropune elogium, datele retrospective din viaţa răposatei şi monograma cristologică, alăturată de literele apocaliptice, patrimoniu comun al inscripţiilor din catacombe; este un extraordinar exemplu de devoţiune pentru că Euskia obţinuse privilegiul de a muri în ziua sacră dedicată Luciei, ocrotitoarea siracuzanilor, martiră în timpul persecuţiei lui Diocleţian la 13 decembrie 304. Heortč (sărbătoarea) corespunde lui dies natalis a Luciei şi, amintind-o, soţul, care probabil comandase lespedea, încerca să asigure ocrotirea martirei faţă de soţie, decedată în aceeaşi zi.

Dar este mai mult, pentru că numele răposatei Euskia contrastează cu numele Loukia: Umbroase se contrapune Luminoasei şi toate acestea ar putea să nu fie întâmplătoare.

Deja de la primul descoperitor în anul 1895, arheologul Paolo Orsi, a început să ia formă ideea că epigraful, referindu-se la o femeie care suferea de boală la ochi, ar putea să se configureze drept cel mai vechi document referitor la protectoratul vederii recunoscut martirei Lucia de către cinstitorii ei. Chiar şi nevoind să se acrediteze o sugestie de această natură, apare incontestabil că Lucia este oricum kyria (doamnă) şi ne întrebăm dacă termenul trebuie înţeles ca sinonim al lui haghia (sfântă), lucru care ar garanta oficialitatea cultului, sau ca simplu titlu onorific. Oricare ar fi răspunsul, importanţa inscripţiei lui Euskia n-ar fi zgâriată deoarece atestă, dacă nu încă sfinţenia Luciei, devoţiunea locală şi cultul de care se bucura martira în secolul al V-lea la Siracuza.

Aşadar suntem în prezenţa primei atestări a cultului Luciei, care confirmă istoricitatea informaţiei dată de martirologiul ieronimian despre devoţiunea populară faţă de sfântă, manifestată încă de la început cu celebrarea unei sărbători. Celelalte mărturii se referă toate la perioade succesive: între acestea merită să fie amintit cel mai vechi document literar care a transmis comemorarea Luciei, un martyrion grec datat la sfârşitul secolului al V-lea, a cărei credibilitate a fost îndelung discutată şi, chiar până astăzi, încă nedemonstrată în mod clar. Inscripţia, care ar trebui situată la începuturile secolului al V-lea, ar preceda astfel contestata passio şi ar confirma antichitatea cultului Luciei, ale cărei rămăşiţe pământeşti erau păstrate în catacomba cu acelaşi nume din Siracuza. Împreună cu inscripţia din Catania a lui Iulia Fiorentina, epigraful lui Euskia se configurează drept cel mai vechi document sicilian care se poate pune în relaţie cu experienţa martiriului.

Opera de potenţare a cultului acordat Luciei, legată de iniţiativa lui Grigore cel Mare, are la Siracuza o confirmare şi în întemeierea unei mănăstiri pe locul mormântului sfintei, care este apoi relansat de la sfârşitul secolului al VI-lea ca pol devoţional. În timp ce întemeierea mănăstirii este certificată de izvoare contemporane şi vrednice de crezare, construirea bazilicii, destinată să păstreze rămăşiţele pământeşti ale martirei şi să-i primească pe credincioşi, este atestată numai de passio menţionată, care insistă asupra funcţiei agregatoare a mormântului - "atrage credincioşi din oraşele vecine şi favorizează fluxul pelerinajelor".

Cele două oratorii, făcute în perioada bizantină, în interiorul catacombei revelează în plan o apropiere topografică evidentă cu mormântul sfintei şi, graţie prezenţei desenelor în faza mai veche, sunt dovada cea mai convingătoare a mişcării neîncetate a pelerinilor, care trebuia să intereseze zone.

Dacă fresca ce decorează oratoriul celor Patruzeci de Martiri se opreşte la data din prima jumătate a secolului al VIII-lea, diferitele straturi picturale din al doilea oratoriu indică o continuare a cultului până la jumătatea secolului al XIII-lea. Apare clar că acest cult al sfintei Lucia era destinat să supravieţuiască în sanctuarele subterane din afara zidurilor Siracuzei chiar şi după momentul mutării trupului la Constantinopol, făcută de Giorgio Maniace în anul 1039, pentru că transportarea rămăşiţelor pământeşti nu denatura funcţia agregatoare legată de situarea originară. La această funcţie s-ar putea alătura alta, de natură defensivă. Dislocarea topografică a acestora, precum şi a celorlalte sanctuare martiriale din oraş (îndeosebi, cripta sfântului Marcian), ar îndeplini de fapt o misiune, de multe ori semnalată pentru alte centre, de a ocroti pentru o lungă bucată oraşul de ceea ce n-au reuşit să facă zidurile înseşi, apărându-l în mod simbolic graţie prezenţei mormintelor venerate, care reînnoiau amintirea martiriului şi a sfinţeniei atât pelerinilor cât şi invadatorilor.

Dacă inscripţia lui Euskia, datată la începuturile secolului al V-lea, confirmă antichitatea devoţiunii populare faţă de sfânta Lucia, arheologia atestă continuitatea cultului într-un arc de timp extraordinar de lung, care se reînnoieşte şi se consolidează din an în an, de la heorte la heorte.

(După L'Osservatore romano, 12 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro/