duminică, 19 decembrie 2010

CRISTOS IUBEȘTE COPILĂRIA: Leon cel Mare, Predici, 37, 2-3

Atunci când splendoarea noii stele i-a condus pe magi să-l adore pe Isus, ei nu l-au văzut poruncind diavolilor, vindecând morții, redând vederea celor orbi, celor șchiopi vigoarea picioarelor sau celor muți cuvântul: l-au văzut ca un copil tăcut, liniștit, abandonat în întregime grijilor mamei: în el nu apărea nici un semn al puterii, ci se revela marea minune a umilinței. Aspectul însuși al sfintei copilării, la care se adaptase Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, punea în fața ochilor ceea ce într-o zi El va predica urechilor, și ceea ce încă sunetul vocii nu vestea, deja efectul vederii învăța. Într-adevăr, întreaga acțiune victorioasă a Răscumpărătorului, care l-a învins pe diavol și lumea, a început cu umilință și se împlinește în umilință. El a început zilele lui, de el însuși predispuse, în persecuție, și în persecuție i-a sfârșit; nu lipsește infantului suportarea suferințelor, nici viitorului suferind blândețea infantilă, pentru că Unul Născut al lui Dumnezeu, umilind maiestatea Lui, a acceptat să se nască ca om și să fie ucis de oameni.
Astfel, deci, Atotputernicul Dumnezeu a făcut bună, cu privilegiul umilinței lui, cauza noastră deja pierdută; El a distrus moartea cu autorul morții, mai precis nu sustrăgându-se de la tot ceea ce persecutorii îl supuseseră, ci tolerând cu blândețe și suavitate, din ascultare față de Tatăl, cruzimea celor care l-au chinuit. Cât este convenabil, deci, să fim umili, cât este de bine să fim răbdători și noi, iar atunci când întâlnim vreo suferință trebuie să o suportăm pentru bunul nostru merit! Cine se va lăuda că are inima castă sau este curat de păcat? (Prov 20, 9). Sf. Ioan spune: Dacă spunem că nu am păcătuit, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi (1 In 1, 8); Cine se va afla lipsit de păcat astfel ca în el dreptatea să nu aibă nimic să condamne, nici mila să ierte?
 De aceea, întreaga înțelepciune a vieții creștine, dragilor, nu constă în multe vorbe goale, nici în dispute subtile și nici în dorința de laudă și glorie, ci în umilință adevărată, voită, pe care Domnul Isus Cristos a ales-o, din sânul mamei până la supliciul crucii, preferând-o oricărui prestigiu, și pe care ne-a învățat-o nouă. Atunci când discipolii discutau între ei, așa cum spune evanghelistul, cine este cel mai mare dintre ei în împărăția cerurilor, El a chemat un copil, l-a pus în mijlocul lor și a spus: Adevăr vă spun: dacă nu veți deveni ca și copii nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18, 1; Mc 9, 33-37; Lc 9, 44-48). Cristos iubește copilăria, pe care la început a acceptat-o în inimă și în trup. Cristos iubește copilăria, spre care orientează comportamentul celor adulți și face ca oamenii să o îmbrățișeze în bătrânețea lor. După exemplul lui, El îi umilește pe cei pe care, apoi, îi înalță în Împărăția Lui veșnică.

Grigore din Nazianz, Predica 45, 7-9

Dumnezeu îl creează pe om. I-a trupul materiei pe care îl făcuse în precedență și depune în el suflul vieții, extrăgându-l din sine însuși: acest suflu - așa cum spune Scriptura - este suflet inteligent și imaginea lui Dumnezeu... Domnul așază omul pe pământ ca paznic al creației vizibile și îl introduce în misterele duhului; îl pune ca rege asupra a tot ceea ce există pe pământ, dar supus al împărăției cerurilor... Omul însă nu a ascultat de porunca ce îi fusese dată și, datorită răutății lui, a fost îndepărtat de pomul vieții, alungat din paradis și separat de Dumnezeu... Starea lui cerea de acum un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu și un ajutor mai mare i-a fost dat.
Acest ajutor a fost Cuvântul însuși al lui Dumnezeu: Cel care există înaintea veacurilor, invizibilul, incomprehensibilul, incorporalul, principiul care se naște dintru început, semnul imobil, imaginea perfectă, cuvântul definitiv al Tatălui. Și iată: el se îndreaptă spre propria imagine și, din iubire față de trup, se îmbracă cu acest trup; din iubire față de suflet, se coboară împletind persoana lui divină cu un suflet inteligent. El, Cuvântul, vrea să purifice, grație identificării totale pe acela cu care se asimilează, făcându-se în totul adevărat om, în afară de păcat. Zămislit din Fecioară, deja purificată în precedență în trup și suflet prin opera Duhului, Cuvântul se naște Dumnezeu și după asumarea trupului. El este unul prin fuziunea pe care o împlinește în sine a celor două realități opuse, trupul și duhul: unul divinizează, celălalt este divinizat.
O, fuziune nemaiauzită, o întrepătrundere paradoxală! Cel care este, vine în timp; necreatul se face obiect al creației. Cel care nu are dimensiuni intră în timp și în spațiu și un suflet spiritual se face mijlocitor între divinitate și greutatea trupească. Cel care îmbogățește, se face sărac și cerșește trupul meu, pentru ca eu să fiu îmbogățit de divinitatea Lui. El, care este plinătatea, se golește, se dezbracă pentru puțin timp de gloria Lui, pentru ca eu să pot fi părtaș al plinătății Lui.
Câtă bogăție de îndurare! Ce mare mister mă învăluie! Am fost făcut părtaș de imaginea lui Dumnezeu și nu am știu să-l păstrez: acum Dumnezeu se face părtaș în trupul meu, atât pentru a salva imaginea pe care mi-a dat-o, cât și pentru a face nemuritor trupul meu. Intră în comuniune cu noi, într-un fel nou, încă și mai profundă decât prima dată: cu cel cu care o vreme împărtășise binele, acum împărtășește răul; această din urmă comuniune este și mai demnă de Dumnezeu și, pentru cel care are minte, încă și mai sublimă.