luni, 31 ianuarie 2011

Vrei să-i telefonezi lui Dumnezeu?

• Controlează ca prefixul să fie cel corect. • Nu compune numărul fără a te gândi mai întâi bine ceea ce ai de spus, pentru a nu telefona inutil.
• Nu te irita dacă auzi că sună ocupat. Așteaptă și încearcă din nou.
• Ești sigur că ai compus numărul corect?
• Amintește-ți că o conversație telefonică cu Dumnezeu nu este un monolog.
• Nu vorbi continuu numai tu, dar ascultă ce anume are să-ți spună și El.
• Dacă legătura se întrerupe, verifică dacă ai fost tu cel care ai întrerupt legătura.
• Nu te obișnui să-l suni pe Dumnezeu numai în cazuri de urgență, alegând numai numărul de prim ajutor.
• Nu-i telefona lui Dumnezeu numai în orele cu «tarif redus», adică prevalent numai duminica.
• Și în zilele feriale ar trebui să-ți fie posibil să suni din când în când, la intervale regulare.
• Amintește-ți că telefoanele date lui Dumnezeu nu costă nici un ban.
• Nu uita să-l suni pe Dumnezeu care trimite fără încetare mesaje pe secretariatul tău telefonic.

N.B.: Dacă totuși observarea acestor norme și comunicarea rezultă dificilă, adresează-te cu încredere Duhului Sfânt:

• El va reactiva linia telefonică.
• Dacă aparatul tău telefonic nu funcționează deloc, du-l la atelierul de reparație care se cheamă și Sacramentul Spovezii.
• Orice aparat telefonic este garantat pe viață și va fi reparat cu ajutorul unui tratament gratuit.



sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Pastile de Rozariu

Foaie ilustrativă:
Medicament: Pastile de Rozariu

COMPOZIȚIE: fiecare Rozariu conține: 50 Bucură-te Marie, 5 Tatăl Nostru, 5 Slavă Tatălui, 1 Bucură-te, Regină.

PRINCIPIU ACTIV: Harul lui Dumnezeu.

CATEGORIE FARMACOTERAPEUTICĂ: sfințitor efervescent.

MOD DE FOLOSIRE: se recomandă supradozajul.

SUPRADOZAJ: în caz de asumare a unor doze mari s-ar putea avea manifestări de: salturi de bucurie, laude neașteptate aduse lui Dumnezeu, gesturi neașteptate de caritate.

INTERACȚIUNI: este posibil, ba chiar recomandat, să se ia împreună cu alte rugăciuni și sacramente, mai ales cu Sf. Euharistie.

DOZE RECOMANDATE: De la unul la patru pe zi.

INDICAȚII TERAPEUTICHE: împotriva indiferenței spirituale, ajută în drumul spre sfințnie, descurajează față de ispite, îndepărtează aciditatea și greutatea conștiinței, eliberează sufletele din Purgator.

MOD DE ADMINISTRARE: uz oral. De luat cu devoțiune și reculeși. Efectele pot fi înbunătățite cu luarea în grup.

EFECTE NEDORITE: dacă se recită bine și în fiecare zi poate provoca o aureolă deasupra capului.

CONTRAINDICAȚII: nici una.

VALABILITATE: nu este supus nici unei forme de deteriorări.

PRODUCĂTOR Laboratoarele SF. Maria.

PRECAUȚII: a se ține medicamentul cât mai la îndemâna copiilor!



FERICIRILE FAMILIEI

Fericită este familia al cărui Dumnezeu este Domnul, și care umblă în prezența Lui.
Fericită este familia fondată pe iubire și care dibb iubire face să izvorască atitudini, cuvinte, gesturi și decizii.

Fericită este familia deschisă față de viață, care acceptă fii ca un dar, care valorifică prezența celor în vârstă și este sensibilă față de cei săraci și suferinzi.

Fericită este familia care se roagă împreună pentru a-l lăuda pe Domnul, pentru a-i încredința preocupările și speranțele.

Fericită este familia care-și trăiește propriile relații în libertate, lăsând tuturor autonomie de a crește.

Fericită este familia care găsește timp pentru a dialoga, a se distra și a face sărbătoare împreună.

Fericită este familia care nu este sclava televiziunii și știe să aleagă emisiuni constructive.

Fericită este familia în care contrastele nu sunt o dramă, ci teren de antrenament pentru a crește în respect, în și în iertare reciprocă.

Fericită este familia unde domnește pacea în interiorul ei și cu toți: în ea își face rădăcini pacea lumii.

Fericită este familia care trăiește în sintonie cu universul și se angajează în construirea unei lumi mai umane.

Fericită este familia care, chiar dacă nu se regăsește în aceste fericiri, decide că este posibil să se pună în practică vreuna dintre ele.

Fericită este familia în care a trăi înseamnă bucurie, a te îndepărta înseamnă nostalgie, a te reîntoarce înseamă sărbătoare.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: http://www.piccolifiglidellaluce.it/



FERICIRILE LUI ISUS PENTRU OMUL DE ASTĂZI

“Văzând mulţimile, [Isus] s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi
învăţa zicând: „Fericiţi cei săraci în duh,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei care plâng,
pentru că ei vor fi consolaţi.
Fericiţi cei blânzi,
pentru că ei vor moşteni pământul.
Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate
pentru că ei vor fi săturaţi.
Fericiţi cei milostivi,
pentru că ei vor afla milostivire.
Fericiţi cei cu inima curată,
pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace,
pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.
Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind,
vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă
şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci
tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră” (Mt 5, 1-12a).

“Cu ajutorul fericilor Matei anunță existența viitoare,..”: încerc un anumit disconfort citind aceste cuvinte într-un comentariu teologic la Fericiri, pentru că simt că în raportul meu cu Dumnezeu nu pot și nu trebuie să mă mulțumesc cu acel concept teologic numit «deja și nu încă». Este adevărat că Isus folosește aici verbele la viitor: “vor fi... vor moșteni...vor afla... vor vedea”, dar prima și ultima fericire, așezate într-o incluziune comprehensivă a celorlalte, privesc prezentul: “pentru că a lor este împărăția cerului” (Mt 5,3.10).

Deci, acel “deja” cuprinde acel “nu încă”, îl realizează în ciuda suferințelor prezente, al acelui prezent care este viața mea de astăzi.

Aceasta vrea să spună că profeția încercărilor care îl așteaptă pe credincios: “vă vor insulta, vă vor persecuta și mințind vor spune tot răul împotriva voastră...” (să ne gândim la dramaticele persecuții împotriva creștinilor din zilele noastre), se referă și la acele încercări, amărăciuni și eforturi care constituie pâinea zilnică, tare pentru mulți, acea pâine pe care nimeni nu și-o dorește să o mănânce niciodată.

Dar Isus alungă această teamă naturală din perspectiva dureroasă, spre care, mai mult încă, poruncește să se privească cu o bucurie anticipată, arvuna unei exultanțe paradoxale care va fi experimentată cu o singură condiție: ca suferințele să fie suportate “pentru cauza mea” (Mt 5,11).

Cum putem înțelege această precizare: “pentru cauza mea”?

Prima semnificație este “pentru numele lui Isus”. Isus este “cauza” pentru că ura față de creștini este motivul datorită căreia aceștia își riscă viața sau sunt martirizați.

Încă, prin “cauză” se poate înțelege și scopul pentru care se suferă, dând valoare subiectivă atribuită suferinței. Este intenția pe care inima o atribuie proprii dureri, primită în duh de credință, sau sacrificiului voluntar oferit pentru a obține un har sau în vederea roadelor sperate. În acest sens, suferința, mai ales cea inocentă, devine o prețioasă resursă pentru Răscumpărare. Se află aici semnificația profundă a cuvintelor pe care Domnul Isus le adresează discipolilor puțin înainte să moară: “Voi sunteți cei care ați perseverat cu mine în încercările mele” (Lc 22,28).

Într-adevăr, în Isus Cristos răstignit, Capul Trupului mistic al Bisericii, orice suferință al unui mădular unit cu El este pusă în slujba Răscumpărării lumii întregi. Este aceasta legea foarte înțeleaptă a Crucii: “Fiul omului s-a făcut om, a pătimit, a murit și a înviat pentru că înțelepciunea divină a poruncit astfel, iar divina voință a voit ca relele neamului omenesc să fie șterse, nu printr-un act de putere, dar după acea dreaptă și misterioasă lege a crucii, grație căreia relele înseși sunt transformate într-un bine nemărginit” (B. Lonergan, De Verbo Incarnato, 552; în Civiltà Cattolica n. 3852, Il mistero della Redenzione).

Să ne întoarcem la Fericiri. Afirmația că “săracii..cei care plâng..cei blânzi..cei care sunt înfometați și însetați de dreptate..cei persecutați..” pot experimenta bucuria de a trăi, este absolut adevărată, altfel Isus nu ar fi spus acest lucru. Este adevărat din acest motiv: “pentru că a lor este împărăția cerurilor”.

Cu alte cuvinte, aceștia îl au deja în inimă pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este fericire infinită, izvor de Viață, fericire maximă, bucurie și suavitate fără sfârșit. De aceea, chiar dacă sensibilitatea naturală trebuie să guste oțetul amar al durerii, sufletul unit cu Dumnezeu poate să guste savoarea divină, nouă, dulce, stabilă și veșnică ca lumina soarelui, savoarea inimii lui Cristos.

Atunci când femeia samariteancă (imaginea oricărui suflet dezolat și singur), însetată de iubire adevărată l-a întâlnit pe Isus la fântâna unde mersese să ia apă, a auzit promițându-i-se: “Oricine bea din această apă va înseta din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu, nu va înseta în veci. Ba mai mult încă, apa pe care i-o voi da eu va deveni în el un izvor de apă care țâșnește pentru (a da) viața veșnică” (In 4,13-14).

Prezența înseși a lui Isus în sufletul prieten este această apă vie, care țâșnește, adică “îmbogățită” cu bucurie, așa cum un copil tresaltă fericit la sosirea mamei.

Această prezență, deja dăruită la Botez și reînnoită în Sf. Euharistie, trebuie totuși exercitată, trăită, iar acest exercițiu constă în rugăciunea solitară, îndelungată, reculeasă, însetată de chipul lui Cristos, ancorată în credință, credincioasă în iubire, ferventă în dorință, perseverentă cu orice preț, total cufundată în voința lui Dumnezeu.

Atunci, așa cum este adevărat că copilul în sân transformă în plinătate, frumusețe și bucurie persoana mamei, așa este, și încă și mai mult, Viața lui Isus, bucuroasă ca fântâna din care țâșnește apă, operă a acțiunii divine care dăruiește lumină minții pentru discernământul adevărului, dăruiește putere voinței pentru a asculta de conștiință, abolește tentația simțurilor, alimentează caritatea, multiplică energia trupului, învinge turbarea emotivă, pacifică sentimentele, transformă molozul nefericirii în edificiu de bucurie… Într-un cuvânt, face viața fericită…: “pentru că Tu ești cu mine” (Ps 23/22,4).



Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor: Pius al XI-lea şi "Ad catholici sacerdotii"

S-a încheiat miercuri, 26 ianuarie 2011, la Ars, în Franţa, colocviul cu tema "Celibatul sacerdotal, fundamente, bucurii, provocări". În ziua inaugurală, luni, 24 ianuarie 2011, intervenţia cardinalului prefect al Congregaţiei pentru Cler despre "Învăţăturile papei despre temă: de la Pius al XI-lea la Benedict al XVI-lea". Publicăm astăzi partea dedicată magisteriului lui Pius al XI-lea.

De Mauro Piacenza

Este clarificat din punct de vedere istoric adevărata şi propria pasiune a Sfântului Părinte Pius al XI-lea pentru vocaţiile sacerdotale şi lucrarea lui neobosită pentru edificarea de seminarii, în toată lumea catolică, în care să poată primi formare corespunzătoare tinerii care se pregăteau la slujirea sacerdotală. În interiorul acestui cadru trebuie să fie înţeleasă în mod adecvat enciclica Ad catholici sacerdotii din 20 decembrie 1935, promulgată cu ocazia împlinirii a 56 de ani de la hirotonirea sacerdotală a acelui pontif. Enciclica se compune din patru părţi, primele două dedicate mai specific fundamentelor - cu titlul 1. "Demnitatea sublimă: Alter Christus" şi 2. "Ornament strălucitor" - în timp ce a treia şi a patra sunt cu caracter mai normativ-disciplinar şi îşi concentrează atenţia asupra pregătirii tinerilor la preoţie şi asupra câtorva caracteristici ale spiritualităţii.

De interes deosebit pentru tema noastră este partea a doua a enciclicei, care dedică un paragraf întreg castităţii. Totuşi el se situează, în partea a doua, după paragraful care vorbeşte despre preot ca "imitator al lui Cristos" şi cel dedicat "evlaviei sacerdotale", arătând, în felul acesta, că - aşa cum Biserica o consideră întotdeauna - concepţia despre preoţie a lui Pius era aceea de caracter ontologico-sacramental. Din ea derivă exigenţa imitării lui Cristos şi a superiorităţii vieţii sacerdotale, mai ales în privinţa sfinţeniei. De fapt, enciclica afirmă: "Jertfa euharistică, în care se jertfeşte victima nepătată care ridică păcatele lumii, în mod deosebită cere ca preotul, cu o viaţă sfântă şi neprihănită, să devină cât mai puţin nevrednic posibil de Dumnezeu, căruia în fiecare zi îi oferă acea victimă adorabilă, care este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din iubire faţă de noi". De asemenea: "De vreme ce preotul este «ambasador al lui Cristos» (cf. 2Cor 5,20), el trebuie să trăiască în aşa fel încât să poată, cu adevăr, să-şi însuşească cuvintele apostolului: «Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt imitatorul lui Cristos» (cf. 1Cor 4,16; 11,1), trebuie să trăiască precum un alt Cristos, care, cu strălucirea virtuţilor sale, lumina şi luminează lumea".

Imediat înainte de a vorbi despre castitate, aproape pentru a sublinia legătura ei inseparabilă, Pius al XI-lea scoate în evidenţă importanţa evlaviei sacerdotale, afirmând: "Noi înţelegem evlavie solidă, care, nesupusă neîncetatelor fluctuaţii ale sentimentului, se întemeiază pe principiile celei mai sigure învăţături, deci este formată din convingeri trainice, care rezistă asalturilor şi linguşirilor ispitei". Din aceste afirmaţii reiese cu claritate că înţelegerea însăşi a celibatului sacru este în strânsă şi profundă relaţie cu o bună formare doctrinală, fidelă faţă de Sfânta Scriptură, faţă de tradiţie şi faţă de magisteriul eclezial neîntrerupt, şi faţă de o exercitare autentică a evlaviei, pe care astăzi o numim "viaţă spirituală intensă", la adăpost fie de derivele sentimentaliste, care adesea degenerează în subiectivism, fie de cele raţionaliste, la fel de răspândite, care produc un criticism sceptic, foarte depărtat de un simţ critic inteligent şi constructiv.

Castitatea, în enciclica Ad catholici sacerdotii, este definită ca "intim legată cu evlavia, de la care trebuie să primească consistenţă şi strălucire". Există o tentativă de justificare raţională a ei, conform dreptului natural, în afirmaţia: "O anumită legătură între această virtute [castitatea] şi Slujirea sacerdotală se observă chiar şi numai cu lumina raţiunii: Dumnezeu fiind Duh, apare potrivit ca acela care se dedică şi se consacră slujirii Lui, într-un fel «să se despoaie de trup»". După această primă afirmaţie, care în ochii noştri este astăzi destul de fragilă, şi care, în orice caz leagă castitatea de puritatea rituală şi, prin urmare i-ar exclude permanenţa, legând-o de timpurile riturilor cultului, urmează recunoaşterea superiorităţii preoţiei creştine fie faţă de preoţia din Vechiul Testament, fie faţă de instituţia sacerdotală naturală proprie oricărei tradiţii religioase.

În acest punct, enciclica pune în centrul reflecţiei însăşi experienţa Domnului Isus, înţeleasă ca prototipică pentru orice preot. De fapt, afirmă: "Înalta stimă în care Învăţătorul Divin a arătat că are castitatea, preamărind-o ca lucru superior capacităţii obişnuite, (...) trebuia aproape în mod necesar să facă în aşa fel încât preoţii din Noua Alianţă să simtă fascinaţia cerească a acestei virtuţi alese, căutând să fie în numărul celor «cărora le-a fost dat să înţeleagă cuvântul acesta» (cf. Mt 19,11)".

Este posibil, în aceste afirmaţii din enciclică, să se observe o anumită complementaritate între intenţia de a întemeia castitatea sacerdotală pe exigenţa de puritate cultuală, şi exigenţa cu mult mai amplă, şi astăzi mai mult înţeleasă, de a o prezenta ca imitatio Christi, cale privilegiată pentru a-l imita pe Învăţătorul, care a trăit exemplar în manieră săracă, ascultătoare şi castă.

De asemenea, Pius al XI-lea nu omite să citeze pronunţările dogmatice referitoare la obligaţia castităţii, şi îndeosebi conciliul din Elvira şi conciliul al II-lea din Cartagena, care, deşi din secolul al IV-lea, dau mărturie cu claritate despre o practică mult anterioară, consolidată şi care, de aceea, poate să fie tradusă în lege.

Cu accent extraordinar de modern, în sensul de accesibil imediat mentalităţii noastre, enciclica vorbeşte despre libertatea cu care se primeşte darul castităţii, afirmând: "Spunem «liber» deoarece, dacă după hirotonire nu vor mai fi liberi să încheie căsătorie pământească, la hirotonirea însăşi ajung însă nu constrânşi de vreo lege sau persoană, ci din proprie voinţă spontană". Am putea deduce, ca răspuns la unele obiecţii contemporane, referitoare la presupusa îndărătnicie a Bisericii în a impune tinerilor celibatul pe care magisteriul autoritar al lui Pius al XI-lea îl indica drept rezultat al primirii libere a unei carisme supranaturale, pe care nimeni nu-l impune, nici nu l-ar putea impune. Mai degrabă norma ecleziastică trebuie înţeleasă ca alegere a Bisericii de a admite la preoţie numai pe cei care au primit carisma celibatului şi care, în mod liber, l-au acceptat. Dacă este legitim a susţine că, după climatul epocii, fundamentul celibatului ecleziastic în enciclica Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea este pus mai degrabă în motivaţii, oricum valabile, de puritate rituală, cu atât mai mult este posibil a recunoaşte în acelaşi text o importantă dimensiune exemplară fie a celibatului lui Cristos, fie a libertăţii lui, care este aceeaşi la care sunt chemaţi preoţii.

(După L'Osservatore romano, 27 ianuarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu




joi, 27 ianuarie 2011

Statistica avortului în România, 1958-2008: O realitate înfricoşătoare

Rubrica “Statistici” de pe site-ul provitabucuresti.ro găzduieşte la capitolul “date despre România” un tabel sinoptic a cărui sumarizare este de natură să terifieze pe oricine, indiferent care i-ar fi poziţia sau opinia despre avort. Oficial, în România, între 1958 şi 2008 (perioada pentru care deţinem date) peste 21 de milioane de copii (21.330.519, spune statistica) au pierit, victime ale chiuretei, aspiratorului, pilulei de avort sau altei metode din cele tot mai sofisticate de curmare a vieţii.

Aşadar, încă o dată populaţia actuală (scriptică) a României n-a apucat să vadă lumina zilei! Plastic vorbind, fiecare dintre cetăţenii români duce în spinare câte un mort.

Sursele datelor sunt chiar publicaţiile Ministerului Sănătăţii, compilate de arhiva electronică Johnston’s Archive şi selectate de noi dintr-o multitudine de alţi indicatori socio-demografici.

Dincolo de calculele reci, se impun precizări şi concluzii care nu pot decât să sporească angoasa:

1. Cifrele, deşi copleşitoare, sunt mai mici decât realitatea, întrucât datele sunt subraportate. Subraportarea este cauzată de lipsa comunicării sau de comunicarea incompletă a datelor de către mediul sanitar privat, cu o pondere în creştere în ultimii ani, dar şi de tendinţa de ocultare permanentă, observată de noi în procesul de documentare. Metodele sunt felurite, de la îngreunarea accesului până la răspunsul în bătaie de joc la întrebări adresate pe baza legii liberului acces la informaţiile de interes public.

2. Perioada de aşa-zisă “prohibiţie” dintre 1967 şi 1989, a totalizat peste 6 milioane de avorturi. A fost sau n-a fost, deci, prohibiţie? Am solicitat Ministerului Sănătăţii detalii; oricum ar fi însă, cu avorturi legale sau nu, cifra indică păstrarea mentalităţii proavortiste ca foarte populară şi în acei ani, după ce perioada 1958-1966 marcase o explozie a avorturilor (în dreptul anului 1966, unul “de vârf” ni se indică 1,15 milioane de avorturi, cu 8 sarcini din 10 terminate prin avort şi cu 4 avorturi la o naştere!)

Este remarcabil şi că majoritatea întreruperilor de sarcină s-au realizat, totuşi, în perioada comunistă, ceea ce arată cât de uşor manipulabilă este opinia publică din moment ce aceasta crede încă în echivalenţa restricţie a avortului = sistem totalitar (cu reversul său, democraţia egal acces liber la avort).

3. În ciuda scăderii continue după 1990, avortul rămâne o practică foarte răspândită în România, considerată de unii la fel de banală ca extracţia dentară – şi cam la fel de accesibilă, din păcate. Un alt tabel disponibil la provitabucuresti.ro şi care ia în considerare datele din 2008 clasează România pe locurile 3-4 în lume ca procentaj de sarcini încheiate prin avort (36/100), după Rusia şi Cuba, aşadar pe locul doi în Europa şi pe locul 1 în UE. Raportul între avorturi şi sarcinile duse la capăt (576/1000 născuţi vii) este şi el dezolant, constituind, împreuna cu mortalitatea şi migraţia, expresia matematică a scăderii continue şi îmbătrânirii populaţiei României – cu consecinţele pe care până şi cei mai nepăsători încep să le întrevadă.

O cauză a vigorii cu care mentalitatea avortivă se menţine în ţara noastră sunt expuse în volumul “O viziune asupra vieţii”, apărut la Editura Provita Media în 2003 (carte care s-ar impune reeditată):

În spaţiul ţărilor din Centrul şi Estul Europei, la începutul anilor ’90, România, la capitolul avort, a fost un caz singular. Situaţia ei poate fi comparată cu cea din Federaţia Rusă. În aceste două locuri s-au prefigurat cele mai dramatice situaţii din întreg spaţiul fost comunist. [...] Deşi înainte de 1989, România a avut o legislaţie restrictivă, situaţia ei seamănă cu cea a ţărilor din fosta URSS. Fapt care ne face să credem că mentalităţile societăţii corupte (economic, social şi moral), de tip comunist, şi-au pus amprenta în mod dramatic asupra oamenilor.

4. Aceeaşi lucrare citează un studiu din anul 2000 conform căruia în proporţie de 78%, femeile susţin în continuare că au dreptul la avort, iar un procent de 70% ar apela la avort dacă fătul ar avea malformaţii. Nu cunoaştem date mai recente, însă nu avem motive, în lipsa oricărei dezbateri publice despre avort, să sperăm într-o schimbare semnificativ pozitivă. Cum se pot însă împăca astfel de opinii şi datele menţionate cu situarea constantă a poporului român pe unul din primele locuri în clasamentul celor mai religioase popoare din Europa, în condiţiile în care “dintotdeauna şi în tot locul” Biserica s-a pronunţat împotriva avortului ca fiind unul din cele mai grave păcate? Şi care poate fi, în toată această realitate înfricoşătoare, explicaţia tăcerii cvasitotale a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române pe acest subiect, în ultimii 20 de ani? Ca să vorbim doar de cultul majoritar, nici celelalte nepărând mai interesate de subiect.

În aceste condiţii de nepăsare, complicitate şi făţărnicie, e oare prea mult exerciţiul de imaginaţie în care mortul din spinare, de care vorbeam mai sus, ne va acuza atunci când va fi să ne înfăţişăm înaintea scaunului Dreptului Judecător? Lăsăm răspunsul pe seama unora mai pricepuţi în teologie.


HALAL POPOR! ȘI NE MAI LĂUDĂM CĂ SUNTEM CREȘTINI ÎN MAJORITATE COVÂRȘITOARE...

duminică, 23 ianuarie 2011

VOTAȚI CU CAPUL PE UMERI!

Intr-o zi, plimbandu-se pe strada, un important sef de partid politic a fost accidentat de un camion si a murit.
Sufletul sau s-a ridicat la cer (probabil dintr-o eroare!)si iata-l fata in fata cu Sfantu’ Petru…

- Bine ai venit in Rai! zice Sfantu’ Petru. Inainte de a intra, ar fi o problema… Vezi tu, foarte rar un politician de talia ta ajunge aici si nu prea stim ce sa facem cu tine… Dar vom proceda asa: vei petrece o zi in Iad, apoi una in Rai, si-ti vom permite sa alegi locul unde sa-ti petreci eternitatea.

Omul a fost condus la ascensor, care a tot coborat pana in Iad. Usile s-au deschis si omul s-a trezit drept in mijlocul unui teren de golf, elegant si verde. Ceva mai departe se vedea un club, iar in fata, fostii colegi de partid si parteneri de afaceri deja decedati, imbracati in haine elegante si foarte multumiti. Au alergat sa-l salute, l-au imbratisat si au inceput sa-si aminteasca de timpurile bune, cand se imbogateau pe spinarea poporului… Au jucat cu mare placere o partida de golf, apoi au cinat impreuna la club, delectandu-se cu manguste si caviar, iar noaptea – in compania unor tinerele frumoase si libertine… S-a intalnit chiar cu Diavolul cel mare, care s-a dovedit a fi un tip simpatic, distractiv, care a spus glume si a dansat. A fost atat de bine, ca nici nu si-a dat seama cand s-a facut ora de plecare. Toti l-au condus la ascensor… A tot urcat, pana la poarta Paradisului unde Sfantu’ Petru il astepta:

- Acum e momentul sa intri in Paradis!

Omul politic (fara scrupule, bine-nteles) a petrecut urmatoarele ore de pe un norisor pe altul, atingand harpa si cantand. Cele 24 de ore au zburat iar Sfantu’ Petru a revenit:

- Ai petrecut o zi in Iad si una in Rai, acum e momentul sa alegi!

Omul s-a gandit un moment, apoi a spus:

- Raiul este chiar frumos, dar cred ca mai bine m-as simti in Iad.

Sfantu’ Petru l-a insotit la ascensor si l-a coborat in infern… Cand s-au deschis usile, s-a trezit in mijlocul unui teren uscat, acoperit cu tot felul de mizerii. Si-a vazut prietenii imbracati in zdrente, scotocind prin gunoaie. Diavolul cel mare il intampina si-l batu pe umar…

- Nu inteleg, baigui politicianul, ieri am fost aici si erau femei frumoase, teren de golf, am mancat bunatati si ne-am distrat de minune…. si… si… acum tot ce aveti este un teren uscat, plin de porcarii… si prietenii mei par niste amarati…

Diavolul cel mare zambi si zise:

- IERI ERAM IN CAMPANIE ELECTORALA! AZI… AI VOTAT !

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

În amintirea mamei mele

(Patrick Kavanagh, 1904 – 1967, poet irlandez)
Nu pot să mi te închipui zăcând în pământul umed
al unui cimitir din Monaghan.
Te văd păşind pe o potecă, printre plopi,
sau mergând fericită la a doua Liturghie
într-o duminică de vară;
Ne întâlnim pe drum şi-mi spui:
“Nu uita să ai grijă de vite!”
Îngerii stau de pază printre cuvintele tale cele mai pământeşti.

Mi te închipui în luna iunie,
într-un lan de ovăz,
plină de pace, plină de viaţă.
Şi ne întâlnim din întâmplare
în celălalt capăt al oraşului,
după terminarea târguielilor,
şi mergem împreună prin pieţe şi dughene,
liberi în cotloanele de răsărit ale gândului.

Nu, nu poţi să zaci în pământul umed.
Că acum e vremea recoltei.
Şi când adunăm fânul sub clar de lună,
tu ne zâmbeşti de sus – pentru totdeauna.





O seară de vară în cimitirul Lechlade, Gloucestershire

(Percy Bysshe Shelley, 1792-1822, poet romantic englez)
Vântul spulberat
toţi aburii care-au întunecat razele soarelui.
Înserarea îşi împleteşte părul
în cosiţe roşiatice, înaintea ochilor vlăguiţi ai zilei.
Tăcerea şi Amurgul, neprieteni ai omului,
se strecoară mână în mână prin vâlcele.

Îşi suflă farmecul peste ziua ce se sfârşeşte,
împresurând pământul, aerul, stelele, marea;
Lumina, sunetul, mişcarea
răspund prin propriul lor mister.
Vântul s-a liniştit; iarba uscată de sub turla bisericii
nu-i mai simte blândeţea adierii.
Morţii îşi dorm somnul în morminte.
Şi în somnul lor, un răsunet care dă fiori,
pe jumătate gând, pe jumătate simţire,
se strecoară de-abia auzit în întuneric,
ca dinspre paturile lor roase de viermi,
amestecându-se cu liniştea nopţii şi tăcerea cerului.

În atâta solemnitate, moartea e blândă,
deloc înfricoşătoare, senină ca această noapte.
Şi aici pot să sper,
asemenea unui copil care se joacă printre morminte,
că moartea ţine departe de privirile omeneşti
dulci secrete, vise minunate
ascunse în încremenirea somnului.

Durerea aproapelui

(William Blake, 1757-1827, poet, pictor şi tipograf englez)
Pot oare să fiu martor al durerii aproapelui
fără să mă mâhnesc împreună cu el?
Pot oare să-mi văd aproapele jelind
fără să merg să-i alin durerea?

Pot vedea o lacrimă curgând
fără s-o simt ca şi cum ar fi a mea?
Poate un tată să-şi vadă copilul plângând
fără să se întristeze împreună cu el?

Poate o mamă sta liniştită
când aude plânsul şi frica pruncului ei?

Iar El, Care le zâmbeşte tuturor,
Care aude şi tristeţea unei păsări mici,
oare nu va auzi şi durerea omului,
oare nu va sta mereu alături,
picurându-i în suflet milă,
împărţind cu dânsul lacrimile?

Tututor ne dă din bucuria Lui.
Se face Prunc neajutorat.
Se face Om al durerilor.
Şi simte şi durerea ta.

Să nu uiţi - nici un suspin
nu rămâne neauzit de Creator.
Nici o singură lacrimă
nu rămâne nevăzută de El.

Cu bucuria păcii Lui
ne spulberă jalea.
și până ni se usucă lacrimile
suspină neîncetat
împreună cu noi.



Reduceri elevi, studenti, profesori




UN SINGUR CARD,
O LUME DE OPORTUNITATI
http://www.isic-romania.ro/

1. Este singura legitimatie oficiala care atestă la nivel international statutul de „full time student” In Romania iti poti face ISIC daca esti: elev (minim 12 ani), student, masterand sau doctorand, cu conditia sa fii la zi!

2. Este un card international de REDUCERI si recunoscut in 120 de tari in care economisesti mai ales la: Bilete de avion, cazare, muzee, teatre si alte obiective turistice, precum si la cumparaturi, restaurante sau cluburi. Detalii – pe www.isic.org sau pe site-ul oficial ISIC al tarii respective.

3. Ai SUPER REDUCERI in tara, inclusiv in orasul tau:

•cumparaturi in: magazine de calculatoare, produse GSM, librarii, cadouri, articole sportive;
•filme – acces la programul Cinema Student
•distractie - in cluburi, restaurante, diverse evenimente;
•scoala de soferi ;
•sport: de la sali de fitness, cursuri de dans, taebo si diferite alte centre sportive, pana la sporturi extreme, paintball, parcuri de distractie si aventura
•formare personala si profesionala: centre culturale, cursuri de limbi straine sau in diferite domenii de specializare;
•cultura: teatre, muzee sau alte institutii culturale;
•transport (maxi taxi, autocare, CFR, transport local in Cluj, etc);
•la cazare: hoteluri, pensiuni
•sanatate: de la cabinete specializate in diferite domenii pana la centre medicale complexe;

4. Ai terminat studiile sau nu mai esti la zi? Daca ai sub 26 de ani ai reduceri similare cu cardul IYTC – International Youth Travel Card!

Ce trebuie sa faci pentru a-l avea?

1. Completezi un formular de adeziune (sau cel de comanda online) prin care devii membru ASYST
2. Aduci dovezile ca esti eligibil pentru card:

•copie carnet elev/ student/ masterand/ doctorand vizata pentru anul universitar in curs SAU adeverinta care sa ateste acest lucru
•copie buletin
•fotografie tip buletin
•dovada plata cotizatie anuala de membru 20 Ron

Cum il obtii?
- de la sediul ISIC sau sediile partenerilor din tara. Detalii...

sau prin

- Comanda Online – mai ales pentru cei care nu sunt in Bucuresti...ISIC in Romania e reprezentat prin ASYST - Asociatia pentru Sprijinirea Tinerilor, Studentilor si Profesorilor - organizatie non-guvernamentala, non-profit, avand ca scop dezvoltarea de facilitati pentru tineri, studenti si cadre didactice pe parcursul perioadei de formare personala si profesionala. ASYST detine licenta nationala si exclusiva de dezvoltare a proiectului ISIC, toti membrii organizatiei fiind posesori de carduri ISIC, ITIC sau IYTC. Toate cele organisme care elibereaza carduri ISIC sunt parteneri delegati de ASYST in Romania.

vineri, 21 ianuarie 2011

Să fii prezent

Să fii prezent

De puține lucruri este nevoie
pentru a fi fericiți.
Dar nu pentru toți.
Dar de câte este nevoie
pentru a fi frumoși,
pentru a fi buni
și pentru a surâde?
Uneori de multe,
Alteori de puține.
Dar putem cu toții!
Și nu-i nevoie de nimic pentru a iubi.
Pentru a-i iubi pe toți.
Ajunge să fii prezent

Autor: Budău Tereza
(traducere în limba română de pr. Pătrașcu Damian)

ESSERCI (originalul)


Ci vuole poco
Per essere felici.
Ma non per tutti.
Ma quanto occorre
Per essere belli,
Per essere buoni
E per sorridere?
A volte tanto,
A volte poco.
Ma possiamo tutti!
E non ci vuole niente per amare.
Per amare tutti!
Basta esserci!

joi, 20 ianuarie 2011

SF. Mucenici IN, PIN și TIM

Ați auzit de acești trei sfinți mucenici cu numele de: In, Pin și Tim?
Aceşti trei sfinţi mucenici, de neamul lor dintr-o ţară de la miazănoapte, fiind prinşi de barbarii închinători la idoli, au fost duşi la stăpânitorul locului, care, văzând că mucenicii mărturisesc pe Hristos, i-a osândit să piară prin îngheţare. Deci sfinţii au fost legaţi de nişte stâlpi, înfipţi în apa unui râu. Şi era iarnă. Apa a îngheţat ajungând nemişcătoare ca şi trupurile nemişcate ale sfinţilor. În acest chip şi-au sfârşit viaţa şi şi-au dat sufletele lor fericite în mâinile lui Dumnezeu.
Memoria liturgică în Biserica ortodoxă: 20 ianuarie
Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/

Astăzi, dacă auziți vocea Domnului, nu vă împietriți inimile - Clement Alexandrinul

Deșteaptă-te, o, tu care dormi, ridică-te din moarte, și va străluci asupra ta Cristos (Ef 6, 14), soarele învierii, născut înaintea aurorei, care cu razele sale dăruiește viața. Nimeni deci să nu disprețuiască Cuvântul, pentru că aceasta ar însemna să se disprețuiască pe sine, fără a știi. Spune într-adevăr Sf. Scriptură: Astăzi, dacă auziți vocea lui, nu vă împietriți inimile (Ps 94, 8)… Iar acest astăzi se extinde la fiecare zi, până când se va spune astăzi. Este un astăzi care, ca și capacitatea noastră de a învăța, durează până la sfârșitul lumii. Atunci astăzi-ul adevărat, ziua fără sfârșit a lui Dumnezeu, va coincide cu veșnicia. Să ascultăm, deci, totdeauna de vocea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că acest astăzi este veșnica imagine a eternității; și iarăși, ziua este simbolul luminii, iar lumina oamenilor este Cuvântul, în care noi îl vedem pe Dumnezeu…

Pentru că iubește toți oamenii, Domnul îi invită la cunoașterea adevărului (1 Tim 2, 4), și este El însuși cel care li-l trimite pe Mângâietorul. În ce constă această cunoaștere? În pietate, adică în a trăi conștient propria relație cu Dumnezeu. Iar pietatea este folositoare la toate, după Sf. Paul, pentru că posedă promisiunea vieții prezente și a vieții viitoare (1 Tim 4, 8)… Pentru a-l asimila pe om lui Dumnezeu atât cât este posibil, această pietate îi dă un maestru potrivit: pe Dumnezeu, care singur poate să-i imprime omului, după meritele lui, asemănarea divină. Având experiența acestei opere divine de educare, Apostolul îi scrie lui Timotei: Încă din copilărie tu cunoști Scripturile: ele pot să-ți de-a o înțelepciune care conduce la mântuire prin credința în Cristos Isus (2 Tim 3, 15). Și sunt cu adevărat sacre, aceste texte care sfințesc și divinizează. Cuvintele și silabele lor sacre formează operele pe care însuși Apostol, în același pas, le numește inspirate și utile pentru a învăța, a convinge, a corecta, a forma la dreptate pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit pentru orice operă bună (2 Tim 3, 16-17). Îndemnurile celorlalți sfinți nu ar putea absolut să aibă aceeași eficacitate ca cele ale Domnului: El este cu adevărat cel care iubește omul și unica lui operă este mântuirea omului…

Gustați și vedeți cât de bun este Domnul (Ps 33, 9). Credința vă va introduce la aceasta, experiența vă va învăța aceasta, Scriptura, ca un pedagog, vă va conduce. Veniți, fiilor, zice, ascultați-mă, vă voi învăța teama de Domnul. Apoi, ca și cum s-ar adresa deja unor credincioși, adaugă imediat: Cine este omul care dorește viața, care iubește zile multe și fericite? (Ps 33, 12-13).

Am putea spune: noi suntem adoratorii binelui, discipolii bunătății. Ascultați, deci, voi cei de departe, ascultați, voi cei de aproape. Cuvântul nu se ascunde nimănui. El este lumina noastră comună, strălucește tuturor oamenilor. Să ne grăbim, deci, spre mântuire, spre noua naștere. Să ne grăbim, noi care reprezentăm multiplicitatea, ca să ne reunim într-o singură dragoste asemenea unității substanței divine. Astfel uniunea mai multor voci, atunci când disonanța și dispersiunea s-au transformat în armonie divină, devine o singură simfonie care ascultă de dirijor, numai de Maestru, care este Cuvântul, se odihnește în Adevărul însușii și poate să spună: Abba, Tată (Rom 8, 15). Dumnezeu primește cu duioșie acastă voce în care se exprimă adevărul, ca primul rod ce vine de la fii săi.

Clement Alexandrinul, Protrepticul, 9

marți, 18 ianuarie 2011

COMPLEXITATEA REALITĂȚII ȘI SIMPLITATEA METAFIZICĂ A LUI DUMNEZEU (În manualul: “Lineamenti di filosofia della natura”)


ROMA, marți, 18 ianuarie 2011 (ZENIT.org).- “Ordinea naturii nu găsește suficientă explicare în interiorul înseși al naturii” și “este înțeleasă înțelegându-i finalitatea și recunoscând ceea ce este superior, pentru că este mai complexă, perfectă în grad mai mare, din punct de vedere arhitectonic și fără să fie subalternată”. Aceasta este una din concluziile la care ajunge manualul Lineamenti di filosofia della natura (Urbaniana University Press, Roma 2010), scrisă de prof. Lorella Congiunti.

Opera prof. Congiunti - docent titular de Filosofia Naturii pe lângă Universitatea Pontificală Urbaniana și directoare SITA (Societatea Internațională Toma de Aquino) – prezintă propunerea puternică a unei științe filosofice a naturii. Este vorba de o articulată reflecție rațională asupra naturii (înțeleasă ca o totalitate de lucruri fizice neartificiale) îndreptată spre cunoașterea naturii (înțeleasă ca esență).

În text – îmbogățit cu excursus foarte actualizate asupra tematicilor științifice, deseori de frontieră – nu sunt neglijate nici legăturile cu științele particulare ale naturii.

“Ordinea naturală este de tip ierarhic – explică autoarea –; manifestă grade de complexitate diferite. Indivizii mai perfecți, adică cei mai apropiați de plinătate, sunt extrem de complexe, în determinările și în acțiunile lor”.

“Această complexitate apare clar ca fiind proiectată. Prezența proiectantului se observă în modalitatea cu care părțile se leagă în întreg și în ireductibilitatea întregului la părți: nici o parte și nici suma lor nu explică totalitatea. Dimpotrivă, am și notat puterea individualității substanțelor, astfel că individul nu se anulează în complexitatea relațiilor pe care le stabilește”.

“Complexitatea ființelor naturale este un atribut de perfecțiune – continuă –. Într-adevăr, simplitatea metafizică a lui Dumnezeu, adică ființa lui ne compusă, non divisă, ne descomponibilă, ne divizibilă, dar absolut unitară și perfectă, este participată în complexitatea realității”.

“Se întâmplă – afirmă din nou profesoara – că relația dintre perfecțiunea lui Dumnezeu și perfecțiunile naturale este ca raportul dintre o circumferință și un poligon: cu cât poligonul înmulțește numărul laturilor lui, cu atât se apropie mai mult de circumferința sa, fără a concide niciodată cu acesta; analog, substanța naturală mai complexă (adică ființa umană) se află mai aproape de absoluta simplitate a lui Dumnezeu”.

Deci, subliniază, “nu se poate pretinde să se studieze natura privând-o de complexitatea ei, ci, mai mult încă, este necesar să se înțeleagă cum complexitatea este un atribut de perfecțiune care se desfășoară tocmai în ierarhia complexității substanțelor: de la elementele anorganice la ființe, de la animale la om, care se află în vârful complexității și, deci, și al perfecțiunii”.

“Nici nu se poate pretinde, în sferă filosofică, să se nege finalitatea complexității totale, care emerge în manieră sublimă, în mod paradoxal, pe măsură ce se coboară în ierarhia complexității, spre irațional, spre neființă, unde ordinea se afirmă de la sine, nealeasă, ne voită, neînțeleasă, evident deja înscrisă în natura lucrurilor”.

În același fel, “natura nu se identifică simplu cu universul, dar natura este totalitatea lucrurilor fizice în structura și relația lor. Din acest motiv, cunoașterea funcționării universului nu este suficientă să ne facă să înțelegem ce este natura, și aceasta mai ales privitor la complexitatea ei ordonată”.

În acest punct, prof. Lorella Congiunti face un exemplu sugestiv: “Dacă cineva ar intra în atelierul unui tâmplar și ar vedea dezordinea complexivă, cantitatea mică de lemn de șlefuit, probabil ar spune că s-a irosit timp și lemne și dezordinea a devenit mai mare, iar mobila cu încrustată din centrul atelierului ar fi văzută ca o mărire a ordinii, dar în cadrul unui vast sistem dezordonat”.

“Le fel – continuă – universul în complexitatea ei este ca un atelier de tâmplar, iar științele, pe bună dreptate, relativizează centralitatea mobilei încrustate și înregistrează creșterea dezordinii totale, dar filosoful trebuie să fie conștient că natura nu coincide cu perimetrul atelierului, ci este structurat împreună cu mobila, în lumina finalității ei”.

“În natură – subliniază autoarea –, cauza cauzelor este cauza finală, deci structura ordonată pe care tâmplarul a produs-o este indicele pentru a evalua finalitatea și ordinea atelierului său, și analog în aceeași natură”.

“Natura nu este un mare sistem indiferent, anizotrop și omogen, ci o structură ierarhică unde prima formă de ordine este dată de finalitate – conchide autoarea – . În această perspectivă, cei vii sunt centrul naturii, iar prezența ființelor foarte complexe decretează imaginea ordonată și finalistă a naturii, chiar dacă se înmulțește entropia în univers”.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

luni, 17 ianuarie 2011

Scrisoare pastorală: Urgenţa dialogului şi a rugăciunii pentru unitatea creştinilor

Săptămâna de rugăciune din luna ianuarie a fost considerată de peste un secol octava căutării unităţii şi timpul forte de rugăciune pentru realizarea dorinţei şi voinţei lui Cristos, întemeietorul Bisericii sale, "ca toţi să fie una" (In 17,20). A fost voinţa sa ca pe pământ să existe o singură Biserica şi o adevărată comuniune în dragoste, exprimată prin Euharistie, pâinea dătătoare de viaţă şi pâinea unităţii.
Odată cu începutul unui nou mileniu, mulţi l-au caracterizat ca timpul refacerii unităţii de la început, când Orientul şi Occidentul erau una în mărturisirea aceleiaşi credinţe.

S-au desfăşurat pe tot timpul ultimului secol o mulţime de paşi şi iniţiative care să promoveze şi să susţină procesul de cunoaştere reciprocă şi de apropiere.

S-au stabilit comisii mixte de dialog pentru analiza punctelor comune, dar şi a deosebirilor. Au fost elaborate documente de mare importanţă pentru drumul refacerii unităţii, care, alături de normele stabilite la Conciliul Vatican II şi la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, să fie ghid şi ajutor pentru munca ecumenică. S-au abolit cele două dureroase excomunicări din anul 1054, printr-un act curajos al papei Paul al VI-lea şi al patriarhului Atenagoras I la 7 decembrie 1965, gest simbolic care a făcut ca adunarea conciliară să se încheie cu un document semnificativ, care avea menirea purificării memoriei istorice, a iertării reciproce şi a angajării solidare în căutarea comuniunii (UR 52).

Au avut loc trei adunări ecumenice europene organizate de Consiliul Conferinţelor Episcopilor din Europa (CCEE) şi de Conferinţa Bisericilor din Europa (KEK), cu un vădit interes, cu zel şi cu adevărate speranţe. Prima a avut loc la Basel (Elveţia), a doua la Graz (Austria), iar cea de a treia la Sibiu, în centrul ţării noastre, cu prezenţa celor mai mari personalităţi ale Bisericilor şi comunităţilor bisericeşti din întreaga Europă: patriarhi, cardinali, episcopi, experţi şi specialişti în domeniul ecumenismului şi al vieţii spirituale.

Ecoul adunării de la Sibiu persistă şi astăzi în memoria noastră, îndeosebi apelul papei Benedict al XVI-lea şi al patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului, aşa încât dialogul adevărului şi întâlnirea sub semnul fraternităţii, alimentate de ecumenismul spiritual, trebuie să constituie fundamentul şi sufletul tuturor căutărilor spre unitate.

Nu poate fi ecumenism adevărat dacă nu se bazează pe convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. Conciliul Vatican II subliniază: "Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice" (UR 8).

Rugăciunea, aşadar, pentru unitate reprezintă drumul regal spre ecumenism. Ea le permite creştinilor din Europa şi din întreaga lume să privească cu ochi noi la Cristos şi la unitatea Bisericii, după cum avea să declare actualul Sfânt Părinte în apelul său către Adunarea Ecumenică de la Sibiu.

Diferitele iniţiative, întreprinse împreună, ne dădeau speranţa unui drum consolidat şi hotărât spre refacerea unităţii. Rugăciunile făcute împreună rămân razele ce anunţă un nou răsărit pe drumul credinţei în întreaga Europă.

Ce păcat că în ultimii doi ani, chiar după Adunarea Ecumenică de la Sibiu, nori negri s-au ridicat în faţa speranţelor consolidate prin rugăciunile comune, atât de frumoase din ultimul timp, mai ales cele din timpul vizitei papei Ioan Paul al II-lea şi apoi cele ale patriarhului Teoctist la Roma. Minunate erau şi întâlnirile şi rugăciunile care aveau loc în luna ianuarie în diferitele catedrale, biserici parohiale şi centre bisericeşti din ţară şi din lume. Cu tristeţe trebuie să spunem că au apus, au încetat. Mare păcat! Mare păcat, care ne-a întors înapoi în vechea epocă a răcelii şi a înstrăinării. Cum vom putea răspunde în faţa lui Cristos care şi-a pus speranţa în ucenicii săi pentru care nu încetează să se roage ca toţi să fie una? Ne este oare permis să-i refuzăm rugăciunea?

Cardinalul Walter Kasper, care a avut o intervenţie magistrală asupra ecumenismului la Sibiu, vorbind despre comoara pe care o avem cu toţii în Isus Cristos, spunea şi ne avertiza că, deşi avem acest fundament comun, pe însuşi Isus Cristos, trăim mai departe străini unii de alţii şi în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos. Din această cauză nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi ca fiind definitive şi nici să ne obişnuim cu ele sau să le amplificăm. Ele sunt contrare voinţei lui Dumnezeu şi astfel sunt expresie a păcatului; sunt eşecul misiunii noastre istorice, anume că lumina noastră ar trebui să-l mărturisească pe Isus tuturor oamenilor şi să pledeze pentru unitatea şi pacea între oameni.

Trebuie să ieşim din această dramă a păcatului. Trebuie să redescoperim valorile mari şi sfinte, comune. Trebuie să refacem vasul nostru de lut distrus din cauza orgoliilor şi să-l sudăm cu bucuria convertirii, a rugăciunii comune şi a apropierii, spre o cunoaştere reciprocă, spre o stimă pe care ne-o oferă Dumnezeu, acel Dumnezeu care ne-a creat pe toţi după chipul şi imaginea sa şi ne-a răscumpărat prin Fiul său venit între noi.

În climatul acestei Săptămâni de rugăciune pentru unitate, cu atâtea momente frumoase şi cu atâtea nostalgii sfinte, îndrept un îndemn spre toţi preoţii, spre toate persoanele consacrate, spre bunii noştri creştini să nu înceteze să se convertească, să-şi purifice privirea, spre a-i vedea pe ceilalţi şi a se ruga împreună, aşa cum a făcut însuşi Cristos, spunând: "Nu numai pentru ei mă rog, ci şi pentru toţi cei care vor crede în mine prin cuvântul lor. Ca toţi să fie una!" (In 17,20).

Îndrept şi spre fraţii de bunăvoinţă ortodocşi sau din comunităţile bisericeşti îndemnul la o continuă apropiere, la o sinceră şi profundă rugăciune, pentru a obţine darul Duhului Sfânt, darul unităţii. Numai el poate să realizeze adevărata unitate şi adevărata comuniune. Nu este altă cale de refacere a unităţii decât iubirea şi rugăciunea. Tuturor o chemare sfântă: Ut omnes unum sint!

Un nou an binecuvântat şi plin de roade spirituale.
Iaşi, 1 ianuarie 2011

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Rabindranath Tagore: (1861-1941, poet bengali din India, laureat al premiului Nobel în 1913)

Moarte...

Tu, cea din urmă împlinire a vieţii,
Moarte, moartea mea, vino şi-mi şopteşte la ureche...

Zi de zi pentru tine mi-am privit ceasul.
De dragul tău mi-am răbdat bucuriile şi durerile.

Tot ce sunt şi tot ce am, tot ce sper şi îndrăgesc
s-a vărsat, ca un râu în mare, numai în adâncimile tainei tale.

Mai priveşte-mă acum încă o dată,
şi voi fi al tău pentru totdeauna.

Cununa împletită din flori
e gata să acopere creştetul miresei,

iar ea, părăsindu-şi casa şi părinţii,
aleargă să-şi întâlnească Mirele în singurătatea nopţii.

Timpul fără sfârşit

Timpul n-are sfârşit în mâinile Tale, Doamne.
Nimeni nu-are putere să-Ţi numere clipele.

Zile, nopţi şi veacuri zboară şi se ofilesc.
Numai Tu, Cel neschimbat şi nesupus timpului,
ştii să aştepţi.

Veacurile se leagă cu unele de altele
cu disperarea petalelor unei plăpânde flori de câmp.

Săraci în timp, mereu lipsiţi de timp,
scormonim stăruitor în fiinţa lui,
în căutarea vreunei singure şanse în plus.
Suntem prea săraci să ne îngăduim întârzieri.

Iar eu îmi pun mereu timpul
în palma oricărui ins arţăgos care mi-l pretinde,
lăsând altarul Tău mereu gol de ofrande.

Când ziua se sfârşeşte, o iau la fugă, înfricoşat,
ca nu cumva să rămân pe dinafară în faţa uşii deja închise.
Şi-atunci văd cu mirare că totuşi nu s-a închis,
că poate încă mai este timp.

Piatra veşniciei

Cu disperată speranţă o caut prin toate cotloanele camerei.
Dar, vai, nu-i de găsit nicăieri.

Casa mea e mult prea strâmtă
şi nu-i poate fi sălaş.
Dar Ţie-Ţi este casă veşnicia, Doamne.
Şi, tot căutând-o, am ajuns să-Ţi bat la uşă.

Sub bolta aurie a cerului scăldat în purpura amurgului
îmi ridic cu înflăcărare ochii spre faţa Ta.

Adăpost îmi este piatra veşniciei,
unde nimic nu poate fi nimicit,
nici speranţa, nici bucuria chipurilor
pe care le zăresc printre lacrimi.

Ah! Scufundă viaţa mea pustie
în adâncurile cele mai de nepătruns ale oceanului veşniciei.
Dă-mi să mai simt, fie şi pentru cea din urmă oară,
pierduta ei dulceaţă,
într-un univers străin.

Colier de perle

Am să brodez pentru tine, Mamă,
un colier de perle
din lacrimile mele de jale.
Ştiu că stelele ţi-au împletit din mănunchiuri de lumină
brăţări fără de preţ care-ţi atârnă la mână.
Dar colierul meu ţi se va odihni mereu pe piept.

Ştiu că bucuria şi slava sunt de la Tine,
şi al Tău este a le da sau a le lua înapoi.
Jalea însă este numai a mea
şi, dacă ţi-o voi aduce în dar,
poate mă vei mângâia, drept răsplată,
cu harul Tău.

Litania inimii

Când sufletul îmi va fi greu şi uscat,
vino la mine cu un izvor de milostivire.

Când orice bucurie va fi secat din viaţa mea,
vino la mine cu o revărsare de cântec dulce.

Când furtuna grijilor şi a zgomotului lumii va fi gata să mă doboare,
vino la mine, Domnul tăcerii mele, cu pacea şi odihna Ta.

Când inima mea cerşetoare va zăcea înfrântă şi prizonieră,
vino la mine, Regele meu, cu slava maiestăţii Tale.

Când dorinţele îmi vor întuneca mintea cu iluzii şi lut,
Tu, Cel pururi sfânt şi pururi treaz, vino la mine
cu fulgerul şi tunetul luminii Tale.

Drum închis

La capătul puterilor,
credeam că s-a sfârşit călătoria mea,
că drumul s-a închis,
că nu mai am nimic şi că timpul vieţii mele s-a retras
în adăpostul unei obscurităţi mute.

Dar văd acum că voia Ta n-are sfârşit înlăuntrul meu.
şi că, atunci când vechile cuvinte mor în toate limbile pământului,
cântece noi ţâşnesc din inimă,
iar acolo unde vechile urme se şterg,
ia fiinţă o nouă patrie, cu alte şi alte minuni.

Traducere: Sorina Munteanu

duminică, 16 ianuarie 2011

Decretul de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea

Beatificarea: semn al profunzimii credinţei şi invitaţie la o viaţă pe deplin creştină

Proclamarea unui sfânt sau a unui fericit din partea Bisericii este rodul unirii diferitelor aspecte referitoare la o persoană specifică. În primul rând, este un act care afirmă ceva important în viaţa Bisericii însăşi. Este legat de un “cult”, de exemplu faţă de amintirea persoanei, de recunoaşterea sa deplină în conştiinţa comunităţii ecleziale, a ţării, a Bisericii universale în diferite ţări, continente şi culturi. Un alt aspect este conştiinţa faptului că “prezentarea pe altare” va fi un semn important al profunzimii credinţei, al răspândirii credinţei în parcursul de viaţă al acelei persoane, şi că acest semn va deveni o invitaţie, un stimulent pentru noi toţi la viaţă creştină tot mai deplină şi profundă. În sfârşit, condiţia sine qua non este sfinţenia vieţii persoanei, verificată în timpul procedurilor canonice precise şi formale. Toate acestea furnizează materialul pentru decizia Succesorului lui Petru, a Papei, în vederea proclamării unui fericit sau a unui sfânt, a cultului în contextul comunităţii ecleziale şi a liturgiei sale.

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar şi elocvent, nu numai pentru catolici, ci şi pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare şi crez. Reacţia lumii la stilul lui de viaţă, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferinţele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârşit aşa cum voia Providenţa divină şi în sfârşit reacţia la moartea lui, popularitatea aclamaţiei “Sfânt imediat!” pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experienţa de a fi întâlnit persoana care era Papa. Credincioşii au simţit, au experimentat că era “un om al lui Dumnezeu”, care vedea într-adevăr paşii concreţi şi mecanismele lumii contemporane “în Dumnezeu”, în perspectiva divină, cu ochii unui mistic care priveşte numai la Dumnezeu. Era în mod clar un om al rugăciunii, până acolo încât din dinamismul unirii lui personale cu Dumnezeu, din ascultarea constantă a ceea ce Dumnezeu vrea să spună într-o situaţie concretă a derivat toată “activitatea Papei Ioan Paul al II-lea”. Cine era mai aproape de el a putut să vadă că înainte de a-i întâlnii pe oaspeţii săi, şefi de stat, înalţi reprezentanţi ai Bisericii sau simpli cetăţeni, Papa Ioan Paul al II-lea se reculegea în rugăciune după intenţiile oaspeţilor şi a întâlnirii care urma să aibă loc.

1. Contribuţia lui Karol Wojtyla la Conciliul al II-lea din Vatican

După Conciliul al II-lea din Vatican, în timpul pontificatelor Papilor Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, modul de prezentare, deci al autoprezentării pontificatului, a devenit destul de semnificativ. Cu ocazia aniversării a 25 de ani de pontificat al Papei Ioan Paul al II-lea, ministrul de externe italian a publicat în anul 2004 o carte intitulată “Mergeţi în toată lumea”. Giancarlo Zizola, un “vaticanist”, a subliniat faptul că “papalitatea şi-a câştigat cetăţenia în împărăţia vizibilităţii publice, rupând lunga perioadă de marginalizare a cultului religios în care a fost ţinută prin decretul societăţii laice, în numele unei viziuni militante a dogmei liberale a separării dintre Biserică şi stat” (pag. 17). Un istoric german, iezuitul Klaus Schatz, vorbind despre Papa Paul al VI-lea şi despre Papa Ioan Paul al II-lea, a subliniat semnificaţia “pontificatului în desfăşurare” – în conformitate cu Vatican II – mai mult în sensul unei mişcări misionare decât ca pol static de unitate. Schatz se referă la maniera de a interpreta misiunea papală ca o provocare de “a-i întări pe fraţi în credinţă” (Lc 22,32), într-un mod legat de autoritatea structurală, dar cu o puternică trăsătură spirituală şi carismatică, în raport cu credibilitatea personală şi înrădăcinată în Dumnezeu însuşi.

Să ne oprim un moment asupra Conciliului al II-lea din Vatican. Tânărul Arhiepiscop de Cracovia era unul din cei mai activi părinţi conciliari. A dat o contribuţie semnificativă la “Schema XIII”, care trebuia să devină constituţia pastorală conciliară Gaudium et spes despre Biserica în lumea modernă, şi la constituţia dogmatică Lumen gentium. Graţie studiilor sale în străinătate, Episcopul Wojtyla avea o experienţă concretă de evanghelizare şi a misiunii Bisericii, în Europa occidentală şi în alte continente, dar mai ales a ateismului totalitar din Polonia şi din alte ţări din “blocul sovietic”. A adus toată această experienţă în dezbaterile conciliare, care nu erau desigur conversaţii de salon, extrem de elegante dar goale în conţinuturi. Exista un efor substanţial şi decisiv de a insera dinamismul Evangheliei în entuziasmul conciliar înrădăcinat în convingerea că creştinismul este capabil să furnizeze un “suflet” dezvoltării modernităţii şi realităţii lumii sociale şi culturale.

Toate acestea trebuiau să fie utile pentru a pregăti la viitoarele responsabilităţi ale Succesorului lui Petru. Aşa cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea, avea deja în minte prima sa enciclică, Redemptor hominis, şi a adus-o la Roma de la Cracovia. Tot ceea ce trebuia să facă la Roma era să pună în scris toate aceste idei. În Enciclică există o invitaţi amplă adresată umanităţii de a redescoperi realitatea Răscumpărării în Cristos:

“Omul (…) rămâne prin el însuşi o fiinţă incomprehensibilă, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă viu la ea. Şi de aceea tocmai Cristos Răscumpărătorul – aşa cum deja a fost spus – îl revelează pe deplin pe om omului însuşi. (…) omul regăseşte măreţia, demnitatea şi valoarea proprii umanităţii sale. În misterul Răscumpărării omul devine din nou «exprimat» şi, într-un fel, este din nou creat. (…) Omul care vrea să se înţeleagă pe sine însuşi până la capăt – numai după criterii şi măsuri imediate, parţiale, adesea superficiale, şi chiar aparente ale propriei fiinţe – trebuie, cu neliniştea şi incertitudinea sa şi chiar cu slăbiciunea şi păcătoşenia sa, cu viaţa şi moartea sa, să se apropie de Cristos. El trebuie, ca să spunem aşa, să intre în el cu toată fiinţa sa, trebuie «să-şi aproprieze» şi să asimileze toată realitatea Întrupării şi a Răscumpărării pentru a se regăsi pe sine însuşi” (nr. 10).

“Această unire a lui Cristos cu omul este în ea însăşi un mister, din care se naşte «omul nou», chemat să participe la viaţa lui Dumnezeu, creat din nou în Cristos la plinătatea harului şi a adevărului (…). Aceasta este forţa care îl transformă în interior pe om, ca principiu al unei vieţi noi care nu dispare şi nu trece, ci dăinuie pentru viaţa veşnică. (…) Această viaţă, promisă şi oferită fiecărui om de Tatăl în Isus Cristos, (…) este într-un fel împlinirea acelui «destin», pe care din veşnicie i l-a pregătit Dumnezeu. Acest «destin divin» devine cale, mai presus de toate enigmele, necunoscutele, sinuozităţile, curbele «destinului uman» în lumea temporală. De fapt, dacă toate acestea duc, chiar cu toată bogăţia vieţii temporale, prin necesitate inevitabilă, la frontiera morţii şi la ţinta distrugerii trupului uman, ne apare nouă Cristos dincolo de această ţintă: «Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine…, nu va muri în veci»” (nr. 18).

2. “Totus tuus”, încrederea în Maria Mama lui Dumnezeu

Viaţa Papei Ioan Paul al II-lea a fost în totalitate dedicată slujirii Domnului, prin mijlocirea Mamei. Motoul său era “Totus tuus”, pentru binele Bisericii şi pentru cel al omului care este pe calea Bisericii (Redemptor hominis, nr. 14). Aceasta este “raison d’etre” a călătoriilor apostolice internaţionale, a întâlnirilor zilnice cu oamenii, cu responsabilii comunităţilor ecleziale, cu Cardinalii şi Episcopii, cu şefii celorlalte Biserici şi ai comunităţilor creştine, şefii celorlalte religii şi laicii. În acelaşi mod, acest lucru este adevărat pentru documentele scrise ale Papei şi relaţiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu statele şi organizaţiile internaţionale. Convingerea profundă a valorii Conciliului al II-lea din Vatican – nu numai a necesităţii, ci şi a posibilităţii, din partea Bisericii, de a duce Evanghelia lui Cristos şi de a construi pe această bază experienţa Bisericii ca inspiraţie vibrantă şi stimulantă a viziunii şi a mecanismelor lumii moderne – a fost mereu convingerea Papei.

În anul 1989 a căzut “zidul din Berlin”, dar la nivel internaţional se putea simţi forţa distructivă a mecanismelor comerciale şi a intereselor particulare economice şi ideologice, tot mai anonime, care aduceau nedreptate şi marginalizare tuturor popoarelor – şi chiar anumitor grupuri sociale în ţările dezvoltate -, şi îndeosebi se putea percepe cum viaţa umană era subevaluată. În multele sale călătorii apostolice internaţionale în diferitele continente, Papa a exprimat Evanghelia lui Cristos şi preocuparea Bisericii. A scris asta în mod mai sistematic în enciclice: Laborem exercens, Sollicitudo rei socialis, Centesimus annus, de asemenea Evangelium vitae, Veritatis splendor, Fides et ratio, şi în enciclicele care tratau direct despre viaţa şi despre apostolatul Bisericii, cum suntDominum et vivificantem, Redemptoris missio, Ut unum sint, Ecclesia de Eucharistia.

3. Războiul din Irak şi “ofensiva de pace”

Uneori, ca în cazul eforturilor pentru a evita războiul dintre Statele Unite şi Irak, există o adevărată “ofensivă de pace”, nu numai pentru a salva vieţi umane, ci şi pentru a pune o stavilă creşterii urii şi a ideilor fără sens despre ciocnirile de civilizaţii, sau despre noul fenomen al terorismului la scară mondială. Avem deci discursul pentru noul an adresat Corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun şi neuitata lună februarie 2002, cu seria de întâlniri ale Papei cu diplomaţi de “prima categorie”: J. Fischer (7 februarie), Tark Aziz (14 februarie), Kofi Annan (18 februarie), Tony Blair (22 februarie), Jose Maria Aznar şi trimisul lui Syyed Mohammad Khatami, conducătorul Republicii Islamice Iran (27 februarie), şi în sfârşit, pentru situaţia omeneşte insuportabilă, decizia de a-l trimite pe Cardinalul Etchegaray în misiune specială la Bagdad (15 februarie) şi pe cardinalul Pio Laghi la Washington (3-9 martie). Luna februarie a Papei s-a terminat cu întâlnirea Cardinalului J.L. Tauran cu cei 74 de ambasadori şi diplomaţi din toată lumea; ca secretar pentru raporturile cu statele, “ministrul de externe” al Sfântului Părinte, Cardinalul Tauran a adresat un apel pentru a evita războiul şi a amintit tot ceea ce Papa spusese în “ofensiva sa de pace”.

4. Jubileului anului 2000: o realitate istorică pentru a aminti venirea lui Isus din Nazaret

Misiunea din epoca Papei Ioan Paul al II-lea se concentra asupra pastoraţiei şi a vieţii Bisericii: vizitele ad limina ale Episcopilor din toată lumea, audienţele de miercuri şi întâlnirile duminicale cu credincioşii pentru rugăciunea Angelus, vizitele pastorale în parohiile romane. Totul avea loc pentru a promova proclamarea lui Cristos, pentru a apropia de noi persoana sa şi faptul că “cuvintele pe care Cristos le-a rostit în momentul de rămas-bun de la apostoli exprimă misterul istoriei omului, a fiecăruia şi a tuturor, misterul istoriei omenirii. Botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh este o cufundare în Dumnezeul cel viu”, “în Cel «care este, care era şi care vine»”. “Botezul este începutul întâlnirii, al unităţii, al comuniunii, pentru care toată viaţa pământească este numai un prolog şi o introducere; împlinirea şi plinătatea aparţin veşniciei. «Trece figura acestei lumi». Deci trebuie să fim «în lumea lui Dumnezeu» pentru a ajunge la scop, pentru a ajunge la plinătatea vieţii şi a vocaţiei omului” (Cracovia, 10 iunie 1979).
“Tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le îndrăgea mai mult Papa Ioan Paul al II-lea: să facă să se înţeleagă cu claritate că privim la Cristos care vine; deci că acela care a venit este mult mai mult şi cel care vine, şi că în această perspectivă noi trăim credinţa îndreptaţi spre viitor. Din asta face parte faptul că apoi suntem cu adevărat capabili să reprezentăm mesajul credinţei din nou din perspectiva lui Cristos care vine” (Papa Benedict al XVI-lea, “Lumina lumii”).

Marele Jubileu de Răscumpărare, în anul 2000, nu era pentru Papa Ioan Paul al II-lea un “pretext” pentru acţiunea pastorală, ci în primul rând o realitate istorică ce ne amintea venirea lui Isus din Nazaret şi tot ceea ce a adus acest eveniment, adică Răscumpărare, Mărturia Iubirii lui Dumnezeu până la Cruce şi la Înviere, viaţa Bisericii de la începuturi, calea mântuirii realizată de Mântuitorul cu care El a introdus Biserica sa ca semn şi instrument de unitate internă cu Dumnezeu şi de unitate a întregii familii umane. Jubileul anului 2000 ne aminteşte de Ţara Sfântă, ţara lui Isus, şi de Roma, locul apostolatului succesorului lui Petru, legătura autenticităţii mesajului şi a unităţii comunităţii ecleziale. Acest mesaj a fost reformulat în scrisorile apostolice Tertio millennio adveniente şi Novo millennio ineunte. Însă pentru Papa, ceea ce conta mai mult era mulţumirea personală şi cea a întregii Biserici adusă Domnului nostru Isus şi întâlnirea în credinţă cu Acela care a iubit până la sfârşit, care ne-a mântuit şi rămâne un semn aşa de necesar într-o lume care este tot mai surdă şi caută să organizeze viaţa sa ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, rătăcind astfel fără identitate şi fără semnificaţie.

5. Atenţia faţă de tineri şi semnificaţia Zilelor Mondiale ale Tineretului

Papa Ioan Paul al II-lea era obişnuit să evalueze rezultatele călătoriilor apostolice internaţionale împreună cu colaboratorii săi, pentru a înţelege ce a fost bine şi a vedea schimbările care trebuie efectuate în călătoriile următoare. După călătoria în Polonia din anul 1991, Papa a observat că în timpul Liturghiei la Varşovia, în zonele mai îndepărtate, tinerii plecau şi veneau, beau bere sau coca-cola şi se întorceau. “Nu era, a spus el, ca în călătoriile precedente, a fost o schimbare de mentalitate în societate. Nu foloseşte a păstra «primele locuri». VIP-urile sunt mereu aşezate în acelaşi mod, dar «marginile» sunt importante şi merită atenţia noastră”. Trebuie notat că Papa nu folosea cuvântul “mulţime”: mereu a văzut şi a dat atenţie “oamenilor”. Era foarte atent la rolul laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii. Este destul de semnificativ că, atunci când încă era capelan universitar la Cracovia, a exploatat o scurtă perioadă de “relaxare politică” în anul 1957 pentru a organiza – în colaborare cu Arhiepiscopul Boleslaw Kominek de Wroclaw – un simpozion în oraş pentru peste 100 de studenţi universitari din toată Polonia (pentru prima dată de decenii!) chiar despre tema “Rolul laicilor în Biserică” (şi era cu nişte ani înainte de Conciliul al II-lea din Vatican!). După aceea, în timpul vacanţelor de vară, organiza exerciţii spirituale în casa Surorilor Ursuline ale Uniunii Romane la Bado Slaskie pentru un grup uşor mai restrâns decât participanţii la simpozionul de la Wroclaw, tocmai pentru a promova “formarea laicatului”.

Cu crearea Zilelor Mondiale ale Tineretului, Papa a dat sprijinul său diferitelor forme de activitate a laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii, dând astfel curs iniţiativelor semnificative care au avut loc, după câţiva ani, în timpul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea: desfăşurarea în Coreea, în septembrie 2010, a unui important congres pentru laicii catolici din Asia; întâlnirile Episcopilor africani, care îi încurajează pe laici să redescopere poziţii de responsabilitate în domeniile evanghelizării şi activităţii sociale şi în sfera educativă a Bisericii; prezenţa semnificativă a catolicilor laici în misiunea continentală din America Latină. Reparcurgând pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea subliniază schimbările generaţionale la scară mondială, şi ajunge la aceeaşi concluzie a predecesorului său, spunând că “timpurile s-au schimbat”. Generaţia de la sfârşitul anilor şaizeci, cu particularităţile sale, a venit şi a plecat. Între timp a venit o nouă generaţie, cu noi probleme. Şi cea succesivă, mai pragmatică, îmbătrâneşte. Astăzi trebuie să ne întrebăm: “Cum să ajungem la o lume care se ameninţă pe ea însăşi şi în care progresul devine un pericol? Oare nu trebuie din nou să încercăm să reîncepem de la Dumnezeu?” (Lumina lumii). Papa Benedict al XVI-lea lansează astfel un apel “pentru ca să apară o nouă generaţie de catolici, persoane reînnoite în interior care să se angajeze în activitatea politică fără complexe de inferioritate” (o idee adesea repetată de Papa, în concret în Mesajul pentru A 46-a Săptămână Socială a Catolicilor Italieni, 12 octombrie 2010). El continuă dorind o nouă generaţie de buni intelectuali şi oameni de ştiinţă, atenţi la faptul că “o perspectivă ştiinţifică devine în mod periculos îngustă, dacă ignoră dimensiunea etică şi religioasă a vieţii, aşa cum religia devine îngustă, dacă refuză contribuţia legitimă a ştiinţei la înţelegerea lumii din partea noastră” (Londra, St. Mary’s College, 17 septembrie 2010); Papa cere o “nouă generaţi de laici angajaţi, capabili să caute cu competenţă şi rigoare morală soluţii de dezvoltare durabilă” (7 septembrie 2008).

6. Simplitatea rugăciunii Papei Ioan Paul al II-lea

Când amintim ceea ce Ioan Paul al II-lea a realizat, “marile evenimente” se amestecă cu amintirea momentelor simple de rugăciune, care au fost izvor de uimire şi pentru colaboratorii săi. Voi menţiona numai două, referitoare la două momente diferite din viaţa lui. În anii şaizeci, eram capelanul studenţilor la Universitatea Catolică din Lublin. La începutul anului academic, Cardinalul de atunci de Cracovia a venit pentru a participa la Liturghie în biserica universitară şi la inaugurarea oficială a marii săli, şi pentru prânz. După aceasta, Cardinalul era gata să se întoarcă la Cracovia. Rectorul Universităţii, părintele Krapiec, îl însoţea la maşină, dar s-a oprit să vorbească cu un alt oaspete, şi când au ajuns la maşină Cardinalul “dispăruse”! Cele zece secunde de aşteptare au părut zece secole. Rectorul, obişnuit să aibă totul sub control, nu ştia unde a putut să plece. M-a întrebat: “Unde este Wojtyla? Cardinalul a dispărut! Unde este?” Cu un zâmbet un pic batjocoritor, mi-am luat timp înainte de a-i răspunde, aşa ca să-l iau un pic în râs. Apoi i-am spus: “Probabil a mers în biserică”. Am mers acolo şi efectiv l-am găsit pe Cardinal îngenuncheat în rugăciune în faţa lui Via Crucis.

Cealaltă amintire dăinuie din 1999, în timpul celei de-a şaptea călătorii apostolice în Polonia. A durat 13 zile, cu 22 de etape în program, din nordul până în sudul ţării. Un program cu mult peste posibilităţile fizice ale Papei. Într-una din acele zile, programul prevedea binecuvântarea Sanctuarului din Lichen, Liturghia la Bydgoszcz, apoi o întâlnire cu universitarii, liturgia Preasfintei Inimi, în legătură cu beatificarea părintelui Frelichowski într-un alt oraş, la Torun, apoi întoarcerea la Lichen pentru noapte. O zi foarte încărcată! După cină, însoţitorii Papei au mers imediat la culcare, însă Papa s-a închis în capelă pentru un moment de rugăciune foarte lung. Am rămas singuri în trei: Episcopul Chrapek, responsabil cu planificarea vizitei pentru episcopat; eu, ca “asistent”, şi vestitul Camillo Cibin, responsabilul siguranţei vaticane. La sfârşit Papa a ieşit din capelă pentru a merge în dormitorul său. Cibin mi-a spus: “Părinte Andrei, daţi-mi un scaun. Dar unul tare, de lemn, nu tapiţat, două ceşti de cafea, cafea tare, şi un măr”. Asta trebuia să îl ajute să petreacă toată noaptea în faţa uşii DORMITORULUI Papei, care nu era complet închisă, pentru a se asigura că Pontiful – nu numai obosit, ci şi destul de în vârstă – respiră normal, sau în caz că ar avea nevoie de ajutor. Sfinţenia personală a Papei era ceva care se afla dincolo şi mai presus de stima de care se bucura printre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, acest lucru este destul de semnificativ.

7. Testamentul Papei Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea ştia bine că experimentăm un moment istoric foarte complicat, că Succesorul lui Petru are datoria de a întări în credinţă, dar era la fel de conştient de faptul că aspectul cel mai important era încrederea în Dumnezeu. Testamentul pe care l-a scris în anul 1979, şi pe care îl modifica în fiecare an, în timpul exerciţiilor spirituale, ne dă o mărturie importantă despre asta. Între 24 februarie – 1 martie a scris: “24.II – 1.III.1980. Şi în timpul acestor exerciţii spirituale am reflectat asupra adevărului Preoţiei lui Cristos în perspectiva acelei Treceri care pentru fiecare dintre noi este momentul propriei morţi. Semn elocvent (adăugat deasupra: decisiv) al plecării din această lume – pentru a ne naşte pentru cealaltă, pentru lumea viitoare – este Învierea lui Cristos. (…) Timpurile, în care trăim, sunt în mod inexprimabil dificile şi neliniştite. Dificilă şi tensionată a devenit şi calea Bisericii, dovadă caracteristică a acestor timpuri, atât pentru credincioşi, cât şi pentru păstori. În unele ţări (ca de exemplu în ţara despre care am citit în timpul exerciţiilor spirituale), Biserica se află într-o aşa perioadă de persecuţie, încât nu este inferioară celor din primele secole, ba chiar le depăşeşte prin gradul de cruzime şi de ură. Sanguis martyrum – semen christianorum. Şi în afară de asta, atâtea persoane dispar în mod nevinovat, chiar şi în această ţară în care trăim…

Doresc încă o dată să mă încredinţez total harului Domnului. El însuşi va decide când şi cum trebuie să termin viaţa mea pământească şi slujirea pastorală. În viaţă şi în moarte Totus tuus prin intermediul Neprihănitei. Acceptând deja acum această moarte, sper ca Isus Cristos să-mi dea harul pentru ultima trecere, adică Paştele [meu]. Sper şi ca să o facă utilă pentru această cauză mai importantă căreia încerc să-i slujesc: mântuirea oamenilor, salvgardarea familiei umane, şi în ea a tuturor naţiunilor şi popoarelor (între ele inima se îndreaptă în mod deosebit spre patria mea pământească), utilă pentru persoanele pe care în mod deosebit mi le-a încredinţat, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu însuşi.”

La 5 martie 1982 a adăugat: “Atentatul la viaţa mea, la 13.V.1981, într-un fel a confirmat exactitatea cuvintelor scrise în perioada exerciţiilor spirituale din 1980 (24.II – 1.III). Cu atât mai profund simt că sunt total în mâinile lui Dumnezeu – şi rămân încontinuu la dispoziţia Domnului meu, încredinţându-mă lui în Neprihănita sa Mamă (Totus tuus).”

Şi la 17 martie din Anul jubiliar 2000, la nr. 3: “Ca în fiecare an în timpul exerciţiilor spirituale, am citit testamentul meu din 6.III.1979. Continui să menţin dispoziţiile conţinute în el. Ceea ce pe atunci, şi apoi în timpul următoarelor exerciţii spirituale a fost adăugat constituie o reflexie a situaţiei generale dificile şi tensionate, care a marcat cei optzeci de ani. Din toamna anului 1989 această situaţie s-a schimbat. Ultimul deceniu din secolul trecut a fost liber de tensiunile precedente; asta nu înseamnă că nu a adus cu sine noi probleme şi dificultăţi. În mod deosebit laudă să fie Providenţei Divine pentru aceasta, că perioada aşa-numitului «război rece» s-a terminat fără violentul conflict nuclear, al cărui pericol apăsa asupra lumii în perioada precedentă” (cuvinte subliniate de Papa însuşi).

8. Un aspect esenţial al noului fericit: “Dumnezeu este baza tuturor eforturilor noastre”

Şi acesta este un aspect esenţial dacă dorim să înţelegem mai profund personalitatea noului fericit al Bisericii, Karol Wojtyla – Papa Ioan Paul al II-lea. Baza tuturor eforturilor din viaţa noastră este în Dumnezeu. Suntem acoperiţi de iubirea divină, de rezultatele Răscumpărării şi Mântuirii, dar trebuie să-i ajutăm pe oameni să devină profund înrădăcinaţi în Dumnezeu însuşi; trebuie să facem tot posibilul pentru a promova atitudini pastorale şi sociale înrădăcinate în realitatea lui Dumnezeu. Acest lucru cere răbdare, timp şi capacitatea de a vedea orice lucru prin ochii lui Dumnezeu.

Ultimul, scurt pelerinaj al Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, mai specific în “mica lui patrie”, la Cracovia, Wadowice şi la Via Crucis (din Kalwaria Zebrzydowska), a arătat o determinare, dar şi o acuitate spirituală “în procesul de maturizare în timp”, aşa încât toată omenirea, mai ales comunitatea eclezială şi creştină, să poată înţelege mai deplin câteva din aspectele fundamentale ale credinţei. De la începutul pontificatului său, în anul 1978, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit des în omiliile sale despre milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta a devenit tema celei de-a doua enciclice, Dives in misericordia, în anul 1980. Era conştient de faptul că moderna cultură şi limbajul ei nu au un loc pentru milostivire, tratând-o ca pe ceva straniu; încearcă să înscrie totul în categoriile dreptăţii şi legii, dar asta nu e suficient, pentru că nu este realitatea lui Dumnezeu.

9. A încredinţa lumea Milostivirii Divine

După aceea, Papa a făcut câţiva paşi pentru a încheia procesul de beatificare a sorei Faustina Kowalska, şi canonizarea ei (2000). Întreaga comunitate eclezială a fost condusă să simtă apropierea acestei persoane aşa de intim legată de mesajul Milostivirii; acest lucru a favorizat dezvoltarea temei din partea Papei Ioan Paul al II-lea, arătând realitatea Milostivirii Divine în multele contexte mondiale, în diferite continente, ale omenirii de astăzi.

În sfârşit, în august 2002, la Lagiewniki, unde a trăit şi a murit sora Faustina, Papa Ioan Paul al II-lea a încredinţat lumea Milostivirii Divine, încrederii nelimitate în Dumnezeul Milostiv, unicului care a fost izvor de inspiraţie, dar şi de forţă pentru slujirea lui ca succesor al lui Petru. “Duhul Sfânt, Mângâietor şi Duh al Adevărului, ne conduce pe căile Milostivirii Divine. El, convingând lumea «cât priveşte păcatul, dreptatea şi judecata” (In 16,8), în acelaşi timp revelează plinătatea mântuirii în Cristos. Pe de o parte Duhul Sfânt ne permite, prin crucea lui Cristos, să recunoaştem păcatul, orice păcat, în întreaga dimensiune a răului, pe care în sine îl conţine şi îl ascunde. Pe de altă parte Duhul Sfânt ne permite, tot prin crucea lui Cristos, să vedem păcatul în lumina lui mysterium pietatis, adică a iubirii milostive şi indulgente a lui Dumnezeu (cf. Dominum et vivificantem, 32). Şi astfel «convingerea cu privire la păcat” devine în acelaşi timp o convingere că păcatul poate să fie iertat şi omul poate din nou să corespundă demnităţii de fiu preaiubit al lui Dumnezeu. De fapt, Crucea «este cea mai profundă aplecare a divinităţii asupra omului [...]. Crucea este ca o atingere a iubirii veşnice asupra rănilor cele mai dureroase ale existenţei pământeşti a omului” (Dives in misericordia, 8). Acest adevăr va fi mereu amintit de piatra unghiulară a acestui Sanctuar, luată din muntele Calvar, într-un fel de dedesubtul crucii pe care Isus Cristos a învins păcatul şi moartea. (…). Câtă nevoie de milostivirea lui Dumnezeu are lumea de astăzi! În toate continentele, din adâncul suferinţei umane, pare să se înalţe invocarea milostivirii. Acolo unde domină ura şi setea de răzbunare, acolo unde războiul aduce durerea şi moartea nevinovaţilor este nevoie de harul milostivirii pentru a potoli minţile şi inimile şi a face să apară pacea. Acolo unde dispare respectul faţă de viaţa şi demnitatea omului, este nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la lumina căreia se manifestă valoarea inexprimabilă a oricărei fiinţe umane. Este nevoie de milostivire pentru a face în aşa fel încât orice nedreptate în lume să-şi aibă sfârşitul ei în strălucirea adevărului. De aceea astăzi, în acest Sanctuar, vreau în mod solemn să încredinţez lumea Milostivirii Divine. Fac asta cu dorinţa arzătoare ca mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu, proclamat aici prin Sfânta Faustina, să ajungă la toţi locuitorii pământului şi să le umple inimile de speranţă. Acest mesaj să se răspândească din acest loc în întreaga noastră ţară iubită şi în lume. Să se împlinească promisiunea trainică a Domnului Isus: de aici trebuie să iasă «scânteia care va pregăti lumea pentru ultima lui venire»” (Omilia la Lagiewniki, 17 august 2002).

În felul acesta, ultimele luni de viaţă ale Papei Ioan Paul al II-lea, caracterizate de suferinţă, duc la împlinire pontificatul său.