miercuri, 31 august 2011

DUMNEZEU A DAT, DUMNEZEU A LUAT, FIE NUMELE DOMNULUI BINECUVÂNTAT

Rabbi Meir și copiii săi

Într-o zi de sâmbătă Rabbi Meir stătea așezat și învăța în Bet-ha-Midrash (casă de studiu al Sf. Scripturi); era ora de rugăciune de la miazăzi și chiar în acel moment cei doi copii ai săi au murit. Ce a făcut soția lui? I-a întins în patul lor și i-a acoperit cu o pătură.

Terminându-se sâmbăta, Rabbi Meir a plecat acasă. A întrebat: Unde sunt copii mei? Soția răspunse: Au mers la Bet-ha-Midrash. I-am așteptat, dar nu i-am văzut sosind, spuse Rabbi Meir.

Soția îi dădu o cupă de vin, iar el recită binecuvântarea, apoi întrebă din nou: Unde sunt copii? Au ieșit, vor reveni imediat, răspunse soția.

Apoi femeia îi dădu să mănânce iar el recită binecuvântarea asupra mâncării. Când termină de mâncat, soția îi spuse: Rabbi, am să-ți supun o problemă. Vorbește.

Rabbi, acum ceva vreme în urmă, a venit un om și mi-a încredințat un depozit; acum vine să-l ia înapoi. Trebuie să i-l restitui? Fiica mea, cel care a primit ceva spre păstrare trebuie cu siguranță să restituie acel lucru stăpânului său. Nu am vrut să i-l restitui fără ca tu să știi.

Ce făcu soția lui Rabbi Meir? Luă soțul de mână, îl conduse în camera copiilor, îl duse lângă pat și ridică pătura. El îi văzu întinși în pat morți și strigă: Fii mei, fii mei, maeștrii mei, maeștrii mei! Fii pentru respectul pe care mi-l datorați, maeștrii mei pentru lecția pe care o primesc și care-mi dă lumină!

Atunci soția spuse: Nu-mi spuseseși că trebuie să restitui depozitul stăpânului? Iar el răspunse: Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!

Din Midrasch Mischle, 21, 10

marți, 30 august 2011

Dante, Eva şi Adam

În De vulgari eloquentia, Dante Alighieri (1265-1321) a elogiat limba vorbită atunci de popor (limba vulgară) pentru motivul că are virtuţi poetice (le-a ilustrat el însuşi în Divina Commedia). În primul capitol al tratatului menţionat mai sus, Dante cercetează apariţia limbii şi evoluţia ei pînă în secolul al XIV-lea. El afirmă că numai omul are însuşirea de a vorbi, „fiindcă numai lui i-a fost de trebuinţă [limbajul]. Nu le-a fost de trebuinţă [nici] îngerilor, nici făpturilor mai prejos de om” adică animalelor.


În opinia lui Dante, îngerii nu au nevoie de limbaj, întrucît înţeleg imediat ceea ce gîndesc celelalte făpturi angelice. Bonaventura şi Thoma vorbiseră totuşi de un limbaj al îngerilor (nodurile şi semnele). În schimb, animalele stau sub domnia instinctului pur şi nu au putut căpăta un limbaj. Doar omul - în masura în care e o fiinţă raţională - are nevoie de limbaj, de un „semn legat”. Acest semn legat „este tocmai nobilul lucru despre care vorbim: este sensibil în calitatea lui de sunet; iar în măsura în care se dovedeşte în stare să însemne ceva, după voie, este raţional” [1].

În chip surprinzător, Dante crede că Eva a vorbit cea dintîi, în momentul în care a fost ispitită de şarpe. Acesta a fost primul dialog, „primul act de limbaj” [2]. Deşi a vorbit după Eva (după episodul ispitirii), Adam a avut (totuşi!) posibilitatea rostirii cel dintîi, fiindcă Dumnezeu l-a înzestrat mai întîi pe el cu această nobilă însuşire. Oricum, între Adam şi Dumnezeu nu a existat un dialog propriu-zis.

Dumnezeu s-a exprimat, la început, prin fenomene naturale. Iar primul cuvînt rostit de Adam a fost, pur şi simplu, un nume de glorificare, Numele însuşi al lui Dumnezeu: El. Prima rostire a lui Adam ar fi fost o exclamaţie de bucurie, El, pentru că „Dumnezeu însuşi e în întregime bucurie”[3].

Dante Alighieri afirmă că Dumnezeu a dat omului însuşirea vorbirii cu un singur scop: acela de a fi lăudat şi slăvit. Dante mai spune că limba cu care a fost înzestrat Adam de către Dumnezeu a fost ebraica. Prin urmare, după părerea lui Dante Alighieri, limba adamică aceasta a fost.

[1] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului în limba vulgară", în Opere minore, Bucureşti: Editura Univers, 1971, p.535.
[2] Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Iaşi: Polirom, 2002, p.38.
[3] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului...", p.537.

În imagine: Miniatură medievală

„O singură credinţă şi o singură dragoste“

Păstorul lui Herma constituie o scriere utilă atât pentru detalierea importanţei Tainei Botezului pentru comunitatea creştină din primele veacuri, cât şi pentru semnificaţia pocăinţei şi posibilitatea redusă a repetitivităţii acesteia în concepţia primilor creştini.
Autorul este preocupat de necesitatea afirmării obligativităţii administrării Botezului pentru mântuire şi în acelaşi timp simte nevoia să adopte o cale de mijloc între rigorismul anumitor persoane care considerau că pocăinţa după renaşterea din apă şi din Duh nu este posibilă şi laxismul altora care îngăduiau în continuare o viaţă plină de păcate pentru neofiţii creştini.

Botezul "morţilor"

În materialul anterior am discutat despre importanţa Tainei Botezului ca renaştere spirituală. Pasajul în cauză analizat era: "Trebuia neapărat să se urce prin apă, ca să primească viaţă; n-ar fi putut intra altfel în Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu aruncau moartea, care stăpânea viaţa lor de mai înainte. Aceşti morţi au primit pecetea Fiului lui Dumnezeu şi au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu; că omul este mort înainte de a purta numele Fiului lui Dumnezeu, dar când primeşte pecetea, leapădă moartea şi primeşte viaţă. Pecetea, dar, este apa; morţii se coboară în apă şi se ridică vii; acelora, dar, li s-a propovăduit pecetea aceasta şi s-au folosit de ea, ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (Păstorul 93, 2-4, în: op.cit., pp. 368-369). Aici, Herma afirma clar importanţa Tainei Botezului pentru intrarea în Împărăţia cerurilor. O întrebare esenţială care se pune aici este: cum pot intra în Împărăţia cerurilor cei care au trăit înainte de Întruparea Domnului şi, implicit, a apariţiei acestei Taine fundamentale, precum şi cei care nu s-au botezat deloc? Herma găseşte un răspuns pe care îl considerăm din multe puncte de vedere inedit. Tâlcuind una dintre vedenii care arăta cum alături de pietrele care ieşeau din adâncul apelor (care urmau să fie folosite la zidirea turnului şi care îi simbolizau pe cei proaspăt botezaţi) ieşeau şi 40 de pietre absolut perfecte care aveau deja pecetea mântuirii, el afirmă: "Acestea (cele 40 de pietre, n.n.) sunt Apostolii şi Învăţătorii, cei care au predicat numele Fiului lui Dumnezeu; aceştia, adormind în puterea şi credinţa Fiului lui Dumnezeu, au predicat şi celor mai înainte adormiţi şi le-au dat lor pecetea predicii. S-au pogorât, aşadar, cu ei în apă şi iarăşi s-au ridicat; dar aceştia s-au pogorât vii şi vii s-au ridicat; ceilalţi, însă, cei mai înainte adormiţi, morţi s-au pogorât şi vii s-au ridicat. Prin aceştia, dar, au dobândit viaţă şi au cunoscut numele Fiului lui Dumnezeu; de aceea s-au şi ridicat împreună cu ei şi s-au potrivit în zidăria turnului şi s-au zidit împreună fără să mai fie ciopliţi, că adormiseră în dreptate şi mare curăţie; atât numai că nu aveau pecetea aceasta" (Păstorul, 93, 5-7, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 369). Pasajul este dens şi plin de mister pentru că propune practic o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului de Apostolii şi Învăţătorii perioadei primare a Bisericii. Din punctul nostru de vedere, este singurul pasaj patristic care vorbeşte despre o astfel de imitare şi care propune practic o ipoteză incredibilă: dobândirea mântuirii prin Botezul predicatorial după trecerea la cele veşnice. Trebuie, însă, să analizăm în amănunt afirmaţia lui Herma. El consideră practic că această predică susţinută în faţa celor adormiţi fără a fi botezaţi, chiar dacă ei au murit după Întrupare (de vreme ce nici un Apostol nu a murit înaintea Domnului), reprezintă practic pecetea prin care ei sunt mântuiţi. Ea înlocuieşte într-un fel pecetea apei, deşi, în mod surprinzător, Herma afirmă că Apostolii şi Învăţătorii s-au pogorât, aşadar, cu ei în apă şi iarăşi s-au ridicat. Nu ştim la ce apă se face referire aici (un fel de râu veşnic asemenea Stixului din mitologia greacă?). Cert este că aceste persoane se integrează Bisericii după trecerea la cele veşnice prin acceptarea predicii Apostolilor trecuţi şi ei la cele veşnice şi care reprezintă astfel o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului. Nu ştim, însă, foarte clar în ce constă Botezul lor, în afară de acceptarea mesajului kerigmatic transmis de Apostoli.

Pocăinţa după primirea Botezului

În perioada primară a creştinismului se considera că Botezul reprezintă totodată calea supremă de pocăinţă şi că păcătuirea ulterioară este una care ne desparte definitiv de moştenirea Împărăţiei cerurilor. Afirmăm cu regret că această opinie a cercetătorilor (vezi Enrico Norelli în materialul anterior dedicat Păstorului) nu pare a avea o motivare prea sigură, deoarece, în acest caz, de ce ar mai face Sfântul Apostol Iacov apel la o eventuală mărturisire în faţa fraţilor a relelor săvârşite (vezi Iacov 5, 16)? Considerăm că, aşa cum afirmă Everett Ferguson, atunci când se susţinea o singură pocăinţă, se vorbea în realitate de o singură convertire şi o singură renunţare la viaţa de păcat dusă înainte. Pasajul din Păstor este destul de ambiguu: "Ar trebui ca cel care a primit iertarea păcatelor să nu mai păcătuiască, ci să trăiască în curăţie. (...) Cei care cred acum sau cei care au să creadă nu mai pot face pocăinţă pentru păcatele lor; ei au primit iertare pentru păcatele de mai înainte. Dar pentru cei chemaţi înainte de aceste zile, Domnul a pus pocăinţă, că Domnul, fiind cunoscător de inimi şi cunoscând mai dinainte toate, a cunoscut slăbiciunea oamenilor şi viclenia diavolului, că va face rău robilor săi şi se va purta cu vicleşug cu ei. Domnul fiind mult milostiv, S-a îndurat de făptura Sa şi a pus pocăinţa aceasta. (...) Dar îţi spun ţie: dacă cineva, fiind ispitit de diavolul, păcătuieşte după acea sfântă şi mare chemare, acela mai poate face pocăinţă o singură dată; dar dacă păcătuieşte mereu şi se pocăieşte, unui om ca acesta pocăinţa nu îi este de nici un folos; cu greu va dobândi viaţa" (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 303). Şi pasajul acesta este destul de complex şi dificil şi nu poate fi înţeles dacă luăm în considerare un singur sens al termenului de pocăinţă utilizat aici. Astfel, atunci când Herma afirmă că persoanele care cred sau care vor crede nu mai pot face pocăinţă încă o dată el se referă strict la convertirea şi iertarea păcatelor oferite exclusiv de Botez. Nu mai poate exista un al doilea Botez, acesta este înţelesul frazei de mai sus. Pe de altă parte, Herma pare să amintească de o eventuală pocăinţă a celor care nu mai pot primi Botezul deoarece au trăit înainte de venirea Mântuitorului, iar despre botezarea acestor persoane am vorbit în prima parte a acestui material. În cele din urmă există şi o pocăinţă postbaptismală, dar care poate fi acordată o singură dată (nu ştim cum), deoarece o eventuală repetitivitate a acesteia este imposibilă din cauza lipsei sale de eficienţă pentru îndreptarea spirituală. Tradiţia patristică, însă, a reglementat Taina Pocăinţei aşa cum o avem astăzi pentru a exista o pocăinţă postbaptismală eficientă.

Unitatea creştinilor botezaţi

Încheiem acest material asupra scrierii Păstorul a lui Herma cu un citat care priveşte unitatea creştinilor botezaţi, un aspect asupra căruia trebuie să reflectăm ori de câte ori avem ocazia să ne bucurăm de comuniunea eclezială cu ceilalţi: "Toate neamurile care locuiesc sub cer, după ce au auzit predica şi au crezut, au fost numite cu numele Fiului lui Dumnezeu (termenul de creştin vine de la numele lui Hristos, n.n.). Primind pecetea, au dobândit un singur cuget şi o singură minte, au ajuns să aibă o singură credinţă, o singură dragoste. (...) De aceea, zidul turnului a ajuns de o singură culoare, strălucitor ca soarele" (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 370). Acest fragment ne arată că în Biserică trebuie să rămânem uniţi prin intermediul virtuţilor, dintre care străluceşte cel mai mult dragostea. O dragoste făurită de inima smerită în conlucrare cu harul Tainei Botezului, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi.

Autor: A. Agachi

Exemplul lui Newman reaprinde carisma sfântului Filip Neri

Interviu luat părintelui Edoardo Cerrato C.O. de Antonio Gaspari

"Conştiinţa sa profundă că Dumnezeu l-a creat pentru o slujire precisă, un scop precis, o misiune, fac din John Henry Newman un fericit universal". Aşa a afirmat Javier Prades Lopez, director al departamentului de teologie dogmatic şi preşedinte al facultăţii "Sfântul Damasus" din Madrid, la introducerea întâlnirii "Cor ad Cor Loquitur. Certitudinea lui Newman, conştiinţă şi realitate", care s-a desfăşurat la Meeting din Rimini luni, 22 august 2011.

La întâlnire a participat şi părintele Edoardo Cerrato, din anul 1994 Procurator general al Confoederatio Oratorii Sancti Philippi Neri, care a explicat faptul că "pentru Newman sfântul Filip Neri este un 'vir prisci temporis', om din timpul antic. Un om, un sfânt în care redevine prezentă cu claritate originea creştinismului".

În privinţa carismei oratoriene a sfântului Filip Neri, practicată de fericitul Newman, agenţia Zenit l-a intervievat pe părintele Edoardo Aldo Cerrato.

De ce un părinte oratorian este aşa de interesat de doi autori englezi ca Chesterton şi Newman?

Părintele Cerrato: Ceea ce mă uimeşte în Chesterton este "inteligenţa realităţii" ca să mă exprim cu o frază a lui Benedict al XVI-lea. Pentru că astăzi nu este aşa de sigur că realitatea există, faptele nu sunt privite ca fapte, prevalează interpretarea asupra realităţii. Şi Newman era foarte atent la realitate. Chesterton l-a definit pe Newman o "saetta incandescentă", o saetta care ajunge direct la punctul problemelor. Chesterton şi Newman privesc la ceea ce există, intră cu raţiunea şi inteligenţa să înţeleagă motivele, dar nu suprapun niciodată interpretarea lor peste fapt.

Pentru ce acest interes al dumneavoastră faţă de Newman?

Părintele Cerrato: Pentru că Newman este un oratorian, adică adept al carismei sfântului Filip Neri. Carismă pe care a practicat-o timp de 43 de ani. Din anul 1847 până la moarte Newman a trăit în Oratoriu. Atunci când Papa Leon al XIII-lea i-a propus cardinalatul Newman a răspuns: "mulţumesc Sanctităţii Voastre pentru această onoare, dar vă rog să nu mă luaţi de la Părintele meu Filip şi din această casă în care am trăit în pace timp de atâţia ani". Atunci Papa a spus: "bine, bine, continuaţi să lucraţi, sunt fericit ca să rămâneţi în casa dumneavoastră". Casa aceea ca să mă exprim cu termenii englezeşti folosiţi de Newman era "House" dar şi "Home". Era cuibul dulce, lumea afectelor, a prieteniei, a fraternităţii trăită în realitatea şi în aspectul concret al unei vieţi.

Cât este de actuală carisma lui Filip Neri şi în lumina beatificării lui Newman?

Părintele Cerrato: Dintre cei moderni, Newman este cel mai bun propagandist al sfântului Filip Neri. Filip este un sfânt care l-a fascinat pe Newman şi trebuie să spun că, şi constat asta în fiecare zi, continuă să fascineze atâtea persoane. Sfântul Filip a ajuns la Roma şi a fost laic până la vârsta de 36 de ani. Toată experienţa sa puternică de întâlnire cu Cristos în realitatea concretă a Bisericii are loc mai întâi ca laic şi apoi ca preot. În jurul lui, datorită faptului că este simpatic, fascinant, strălucitor, profund şi în continuă căutare a lui Dumnezeu, se creează un grup de prieteni. A scris un biograf al său: "Sfântul Filip Neri nu avea discipoli, avea prieteni". Toţi îl puteau întâlni şi repede deveneau prietenii săi. Motoul său scris pe patul de moarte este "cine îl caută pe altul care nu este Cristos, nu ştie ce caută". Asta nu înseamnă că tot restul nu are valoare, dimpotrivă că toată realitatea este comprehensibilă prin experienţa creştină.

Ce credeţi despre ficţiunea despre sfântul Filip Neri "Prefer paradisul", transmisă la televizor de Rai Uno?

Părintele Cerrato: E vorba de o ficţiune pe care am văzut-o în avanpremieră la Lux Vide. În sinteză extremă reflectă spiritul lui Filip Neri în cadrul vieţii unui om care este el. Adică din punct de vedere istoric nu există nimic sau aproape nimic din viaţa sfântului Filip Neri. Spiritul este în întregime, raportul cu copiii, câteva fraze rostite de protagonişti, dar tot contextul, raportul cu cardinalii, cu Papa, cu Sfântul Scaun, istoriile câtorva ucenici ai săi, este în întregime ficţiune. Îndeosebi raportul cu Curia vaticană este falsificat. Filip a avut dificultăţi de ordin natural datorită tipologiei carismei, însă atitudinea sa a fost mereu de absolută ascultare, fidelitate şi umilinţă.

Ce înseamnă a fi Procurator general şi cum se desfăşoară viaţa acestei Confoederatio Oratorii Sancti Philippi Neri?

Părintele Cerrato: Sunt 17 ani de când sunt Procurator general, căruia îi revine însoţirea noilor comunităţi, şi am avut bucuria de a vedea născându-se 19 case noi în toate părţile lumii. Într-un timp în care este mai uşor a vedea că sunt închise casele, noi am deschis noi case. În afară de acestea 19, există 32 de proiecte de noi fundaţii, în toate continentele şi chiar în Europa care este minunea minunilor. Asta înseamnă că mesajul sfântului Filip este de mare actualitate. Ca să spun în cuvinte sărace, laicii înţeleg foarte bine că Filip nu era un clerical şi preoţii înşişi înţeleg că secularitatea nu este secularism. Secularitatea este în mod fundamental o aptitudine prin care un creştin, atât laic cât şi preot, trăieşte în lume credinţa sa creştină nu deasupra lumii, ci în cadrul circumstanţelor, împărtăşind neliniştile, bucuriile, problemele istoriei, trăind realitatea. Conform sfântului Filip, aceasta este calea de sfinţenie care duce la desăvârşire.

Pentru a înţelege acest raport în cadrul realităţii există un episod semnificativ din viaţa sfântului Filip. O mare doamnă din aristocraţia romană l-a întrebat pe sfântul Filip cu un limbaj bine aşezat din punct de vedere ecleziastic: "Când a părăsit lumea cucernicia voastră?". Şi Filip a răspuns: "într-adevăr mie mi se pare că n-am părăsit-o niciodată". Filip era un florentin foarte dârz, a devenit roman rămânând florentin. Cât priveşte funcţia pe care o am, trebuie ştiut că noi formăm o confederaţie şi fiecare dintre case are propria autonomie, nu există un superior general. Am putea spune că Procuratorul general este echivalentul Abatelui general al unei congregaţii de călugări.

Care sunt virtuţile pe care Newman le-a observat în spiritualitatea sfântului Filip?

Părintele Cerrato: Newman înţelege că toată lumea interioară a lui Filip se exprimă în exterior cu termenul de gentileţe, adică respectare maximă a persoanei. Pentru acest motiv în educarea individului şi pentru întâlnirea cu persoanele, sfântul Filip a ales confesionalul şi nu pupitrul. Filip a fost confesorul de Roma. A schimbat chipul Urbei prin intermediul confesionalului. Toată ziua şi o parte din noapte o petrecea la confesional. Un mare istoric de artă a scris că Roma în acea epocă nu avea nevoie de botezători ci de medici de suflete, iar Filip a fost un medic de suflete.

Ce puteţi să ne spuneţi despre această istorie conform căreia sfântul Filip avea o inimă mare?

Părintele Cerrato: E vorba de un eveniment cu caracter mistic. Atunci când Filip a murit, Pontiful a autorizat autopsia, din care a rezultat că sfântul avea o inimă enorm de dilatată. În viaţă nu se ştia de această dilatare, dar se cunoşteau manifestări cu caracter deosebit. Martorii povestesc că în unele momente de extaz bătaia inimii lui Filip se simţea în exterior. În afară de asta unii vorbesc despre o umflare pe pieptul lui Filip la înălţimea inimii. Pe baza acestor mărturii Pontiful a autorizat autopsia care a fost făcută de medicii pontificali având în frunte pe Andrea Cisalpino care era autoritatea medicală maximă din acea vreme.

Cisalpino este cel care a descoperit dubla circulaţie a sângelui, dacă ar fi viu astăzi i-ar da premiul Nobel. Inima lui Filip a fost găsită de două ori şi jumătate mai mare decât dimensiunea unei inimi normale. E vorba de o dilatare care nu permite viaţa. Şi totuşi Filip a trăit de la vârsta de 29 de ani până la 80 de ani în această situaţie. E vorba deci de un fenomen mistic, inexplicabil din punct de vedere fizic. În afară de asta s-a descoperit că Filip avea trei coaste desprinse de stern pentru a face spaţiu inimii dilatate. Despre acest fenomen a vorbit şi Slujitorul lui Dumnezeu Pius al XII-lea atunci când i-a primit pe părinţii oratorieni, cu patru zile înainte de a muri. Pius al XII-lea cunoştea bine istoria sfântului Filip, frecventase încă de mic biserica "Santa Maria in Navicella. La "Chiesa nuova" încă există confesionalul unde se îngenunchea. În privinţa acestei mărimi inexplicabile a inimii sfântului Filip, Pius al XII-lea vorbeşte despre un fenomen nou care se inserează în marile fenomene mistice în istoria Bisericii. O spiritualitate care are în centru inima l-a impresionat foarte mult pe Newman, care deşi preluând-o de la sfântul Francisc de Sales, în stema sa a scris: "Cor ad cor loquitur", "inima vorbeşte inimii".

(După Zenit, 24 august 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sâmbătă, 27 august 2011

Dicţionar de teologie: AMIN: aşa să fie

Cuvântul de origine ebraică înseamnă "aşa să fie", "în adevăr" sau "vă spun în mod solemn". Este folosit în sensul de afirmaţie, de certitudine sau consimţire solemnă, pentru a întări cele spuse sau făgăduite. În acest sens, Sfântul Apostol Paul spune că "Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, nu a fost "da" şi "nu", căci în El nu este decât "da." (2 Cor 1, 19) Rostit de credincioşi, "Amin" vrea să însemne totala credincioşie şi ascultare faţă de cuvântul lui Isus Cristos şi este extrem de important, deoarece indică deplina participare liturgică a poporului. Creştinii trebuie să-şi exprime consimţământul la rugăciunile şi mulţumirile preotului liturghisitor prin "Amin". Aşadar, cuvântul este şi o rugăciune în sine.

Eros, thanatos şi dezlumire

În secvenţa duetelor de dragoste din Sayat Nova, Iubita Poetului, asemeni eroinelor din literatura cavalerească, îşi oferă numai privirea. Dar castitatea şi hieratismul privirii protejează miezul incandescent al dragostei. "Cum să-mi protejez castelele de ceară ale iubirii de fierbinţeala focului ce ne devoră?" - răsună, pe fondul chipului de o perfecţiune hieratică al actriţei Sofico Ciaureli, versurile legendarului menestrel.

Dantela trecută prin faţa ochilor - albă, roz, roşie, neagră - în prim-planuri-portret minimaliste aproape lipsite de fundal creează un cod al nuanţelor erotice, familiar prin subtilitate doar liricii orientale. Simboluri universale ale iubirii, scoica şi dantela intră în relaţie reciprocă în locul personajelor umane, pentru a crea limbajul unui erotism obiectual (dezvoltat cândva, cu conotaţii apăsat agresive şi licenţioase, diametral opuse celor din filmul lui Paradjanov, de cinematograful de avangardă). Două scoici sidefii, complementare inimi-pereche, sunt încapsulate pentru totdeauna în cavitatea unei sticle închise, într-un cadru-natură moartă de maximă austeritate. Minimalist, cu o economie extremă de mijloace, dar cu toată atenţia concentrată spre valenţa spirituală şi puritatea compoziţiei, Paradjanov obţine o emoţie erotică diafană, de o substanţă similară cu senzualitatea barocului, dar săgetată continuu de sentimentul morţii, ca cenzură a unei puteri mai înalte.

Muzica, vizualizată de gestul repetat al Poetului de acordare a lirei, sugerează o permanentă căutare a tonului fundamental, ce se lasă absorbit de linişte - liniştea luminoasă a preaplinului, a ieşirii din timp, a extazului. "Râul şi-a ieşit din matcă!" - recită simplu, din off, vocea Poetului îndrăgostit. Iată dimensiunea mistică a iubirii, într-o redare cinematografică de maxim rafinament: pe măsură ce sentimentul debordează hotarele firii, urcând spre porţile cerului, exprimarea lui se cristalizează în formele cele mai simple, mai rarefiate, mai statice şi în acordurile muzicale cele mai sublime, topite în altitudinea supremă a contemplaţiei mistice, a isihiei.

Jocul căutării sinelui în celălalt se dezvoltă în nenumărate valenţe potenţate reciproc, ipostaze ale aceluiaşi El, ale aceleiaşi Ea, ale aceleiaşi lire-destin, ale aceleiaşi suveici-ursitoare - înşiruire de cadre statice-portret, cotropite, pe rând, de aceleaşi imagini-simbol ale morţii, sacrificiului, frumuseţii eterne. Poetul armean repetă incantatoriu: "Tu eşti foc. Haina ta este foc". Repetiţia este preluată şoptit de Iubită, într-o împletire de şoapte incantatorii ascendente, al căror orizont final este negrăitul.

Deodată, mănuşa albă a Iubitei se opreşte în aer: firul Moirei se rupe, Cupidonul de ghips se leagănă în derivă, Iubitul îşi roteşte capul înfrânt, cu gesturi largi, de abandon şi adoarme. Iubirea sfârşită lasă loc peregrinării şi scrierii, etape derulate nostalgic pe fundalul altor capitole din biografia Poetului.

Un grup de circari schimbă ritmul şi întrerupe rafinata secvenţă a iubirii celeste, deturnând-o parodic spre grotesc. Pe o scenă fixă, ca acelea din teatrul popular sau de la începuturile filmului mut, "Moartea cu coarne" prezintă comédia amorului: "fata cochetă", amantul, copilul din flori ţopăie buf, printre cortinele covoarelor persane suspendate, în ritm sacadat de tobe gruzine - deriziune a iubirii pierdute şi a scandalului declanşat.

Secvenţa următoare, a vieţii la curte, este una dintre cele mai criptice ale capodoperei lui Paradjanov. Farmecul ei se datorează tensiunii dintre nivelul buf-prozaic al "acţiunii", al cărei ambient sonor este eliminat, şi elevaţia muzicii care acompaniază secvenţa. Agili călăreţi pe cai negri, curteni, vânători regali, circari şi dresori, măscărici - tot alaiul princiar a ieşit pe dealul pietros din faţa unei biserici. Într-un mutism absolut, ei stau aproape nemişcaţi cu faţa spre aparat, unii ridicându-şi lent mâinile către cer în semn de adoraţie şi rugăciune, iar alţii îşi exersează demonstrativ meşteşugul, mişcându-se solemn în ritmul amplu, înălţător al cântării liturgice: "Noi, ce pe heruvimi cu taină închipuim…" Cu mişcări încetinite, sugerând contemplaţia dintr-un plan superior, mimii aruncă în aer mingi poleite, dresorii se joacă cu leoparzii de curte, circarii jonglează, dar toţi sunt cuprinşi de melosul sublim al coralei creştine. Fatidică, împuşcătura în aer a unui pistol vânătoresc nu se aude, dând seama de realitatea separaţiei dintre lumi. Toţi parcă interiorizează cuvintele Imnului heruvic din fundalul sonor: "Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm!". Poetul este cuprins, şi el, de chemarea heruvică a dezlumirii, pe care, însă, nu o va înfăptui imediat.

Autor: I. Dulgheru
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Viaţa primelor comunităţi creştine

Fundalul social al creştinismului primar i-a preocupat dintotdeauna pe cercetători, fie ei teologi, istorici ori sociologi. Unul dintre cei mai avizaţi specialişti contemporani ai aspectelor sociale ale primelor comunităţi creştine este germanul Gerd Theissen de la Heidelberg, cel care a publicat un studiu amplu dedicat istoriei sociale a creştinismului primar cuprinzând cercetările sale socio-istorice din ultimele decenii.

Interesul pentru acest subiect se dovedeşte chiar din titlurile timpurii ale acestui reputat cercetător, preocupat de fundalul social al scrierilor neotestamentare: Sociologia mişcării lui Iisus (Soziologie der Jesusubewegung), 1977, şi Studii despre sociologia creştinismului primar (Studien zur Soziologie des Urchristentums), 1979. Acest renumit profesor german de Noul Testament a fost interesat de plauzibilitatea socială a primelor texte creştine. Versiunea franceză a volumului său dedicat istoriei sociale a creştinismului primar cuprinde o serie de studii apărute în reviste de specialitate sau în volume colective germane între anii 1973 şi 1988. Studiile sale socio-istorice au contribuit decisiv în înţelegerea contemporană a creştinismului primar.

Interdependenţa dintre tradiţia creştină şi condiţiile sociale ale lumii greco-romane

Cercetarea s-a străduit să pună în evidenţă interdependenţa dintre tradiţia creştină şi condiţiile sociale ale lumii greco-romane. Pentru a lua seama la geneza imaginarului literaturii creştine, exegetul german pomenit mai sus consideră că trebuie avut în vedere ţesutul social în care acest imaginar a luat naştere. Cu alte cuvinte, practicile şi credinţele religioase nu sunt niciodată independente de condiţionările lor sociale, deşi este evitată stabilirea unor legături gen cauză-efect între universul creştin şi realitatea socială ambientală. Dacă societatea epocii prezenta fără nici o îndoială dispoziţii favorabile emergenţei şi răspândirii religiei creştine, aceasta din urmă nu poate deloc să fie considerată ca un reflex ideologic al structurii sociale dominante. Theissen evită orice lectură materialistă şi nu pregetă să pună în evidenţă originalitatea creştinismului primar. Pentru aprofundarea fenomenului creştin, sunt utilizate mai multe categorii sociologice, prezentându-se mai întâi premisele metodologice, ocupându-se cu studiul comportamentelor tipice liderului, harismaticului, gnosticului, ierarhiei ministeriale (slujitoare) sau cu examinarea factorilor socio-economici, politici, ecologici, culturali.

Theissen acordă o atenţie deosebită funcţiunilor sociale ale imaginarului creştin, o problemă pe care a mai prezentat-o schematic într-o lucrare mai veche unde se ocupă cu funcţiile de integrare sau de opoziţie, adică aspectul extern al integrării creştinismului în societate şi cel intern al integrării creştinilor în interiorul comunităţii de credinţă. Potrivit opiniei lui Luc Chamberland, cele două funcţii, integrativă şi opozantă, presupun două aspecte, unul restrictiv şi altul creativ. Aspectul restrictiv al funcţiei integrative se referă la integrarea membrilor în comunitate prin impunerea unor constrângeri şi limite (exemplul perechii Anania şi Safira din Faptele Apostolilor), iar cel creativ are în vedere integrarea membrilor prin lărgirea şi îmbogăţirea posibilităţilor lor umane (exemplul Apostolilor şi al ucenicilor la Cincizecime). Aspectul restrictiv al funcţiei opozitive se referă la reprimarea conflictelor prin soluţii compensatorii, iar cel creativ al aceleiaşi funcţii, la crearea conflictelor prin noile încercări de soluţionare. Un interes special în cercetarea funcţiilor sociale ale creştinismului primar ar trebui să-l fi avut în primul rând luarea în consideraţie a impactului noii religii. De pildă, transformarea şi lărgirea iudaismului de către Pavel au avut o funcţie creativă de integrare prin care a fost mijlocit accesul păgânilor la etica superioară a iudaismului, care presupunea în primul rând monoteism şi solidaritate socială. Pe de altă parte, succesul revoluţiei religioase pauline, în special în rândul celor cu frică de Dumnezeu (temătorilor de Dumnezeu), a adus şi conflicte cu comunităţile iudaice, care au adoptat o atitudine polemică vizavi de noua religie, simţindu-se ameninţate prin pierderea adepţilor lor şi a contributorilor. O asemenea perspectivă ne permite să luăm mai bine în consideraţie deopotrivă potenţialele conflicte integratoare ale creştinismului primar în perspectivele sale restrictive şi creative.

Caracterul fragmentar al izvoarelor paleocreştine şi tăcerea acestora referitor la realitatea socială a creştinismului primar impun recurgerea în cercetare la analogii, la comparaţii şi confruntări cu texte iudaice şi elenistice. Textele greco-romane şi cele creştine pun în valoare trei factori sociali particulari: legăturile personale de alinare, modurile de comunicare supraregionale, integrarea oamenilor în cetate şi articularea administraţiei cetăţilor cu puterea centrală. Theissen demonstrează că primele comunităţi creştine au ştiut să amelioreze modelele operatorii ale societăţii romane, făcându-le funcţionale pentru întreaga populaţie: o relaţie personală harismatică cu Domnul, apartenenţa la o comunitate ecumenică (universală) în care se dezvoltă o cultură supraregională, care valorizează legături de solidaritate înnoite între cei puternici şi cei slabi. Numai această privire comparativă cu fundalul politic şi socio-cultural al Imperiului Roman permite decriptarea potenţialului integrator al creştinismului primar.

Theissen descrie creştinismul incipient ca pe o mişcare a lui Iisus, o revoluţie harismatică a valorilor care anunţă şi anticipează o revoluţie iminentă de putere a lui Dumnezeu. În acest orizont sunt citite celebrele cuvinte "Legea şi profeţii au fost până la Ioan, de atunci încoace de binevesteşte împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare o ia prin asalt" (Luca 16, 16; Matei 11, 12; sursa Q). Theissen pare-se că nu identifică asaltul şi asaltatorii cu demonii, cu puterile acestei lumi sau cu zeloţii, ci cu revoluţionarii creştini. De acest aspect dinamic al creştinismului primar se leagă etica radicalismului itinerant al lui Iisus şi al Apostolilor.

Mijlocitorii şi destinatarii mesajelor hristice

O altă problemă sociologică care derivă din studiul raportului dintre textele paleocreştine şi raporturile umane ce se degajă din ele o reprezintă faptul că transmiterea cuvintelor lui Iisus este legată de interesele purtătorilor de cuvânt şi de cele ale destinatarilor acestora. Cu alte cuvinte, pentru ca această transmitere orală a textelor narative despre Iisus să se poată desfăşura cu această amploare trebuia ca mai întâi purtătorii de cuvânt sau cei care au transmis-o să se fi identificat cu această tradiţie, iar aceasta să fi îmbrăcat o formă acceptabilă pentru auditoriu, pentru destinatarii ei. Theissen nu se raportează în lucrarea sa decât la constrângerea sociologică a difuzării cuvintelor lui Iisus Nazarineanul dată de purtătorii de cuvânt ai acestuia. Nicăieri nu are în vedere cercetătorul nostru, de pildă, semnificaţia cuvintelor radicale ale lui Iisus pentru ţăranii cărora le erau adresate. Ocultarea acestui aspect al destinatarilor cuvintelor hristice face să fie exagerată imaginea harismaticului itinerant, care trăieşte deplin în cadrele eticii hristice. Reconstrucţia fundalului social al textelor neotestamentare trebuie să ia în consideraţie ambele aspecte ale acestei sociologii a literaturii paleocreştine: mijlocitorii şi destinatarii. O seamă de aspecte analizate precum radicalismul itinerant, conflictele de autoritate în comunităţile ioaneice şi umanismul iudeo-creştin presupun aprofundări speciale având în vedere în primul rând o teologie a iudeo-creştinismului.

Rolul femeii în comunităţile creştine

Un alt aspect avut în vedere este cel referitor la rolul şi poziţia femeilor în comunităţile paleocreştine. Atât Theissen, cât şi alţi sociologi ai creştinismului au tendinţa de a considera că umanismul filosofic este mult mai generos cu femeile decât umanismul creştin. Se afirmă că în pofida caracterului egalitar declarat în Galateni 3, 28 şi a rolului deosebit pe care o seamă de femei l-au jucat în Biserica primară, rolul acestora ar fi fost rapid diminuat, pe temeiul epistolelor pastorale, neluându-se în considerare o aprofundare a literaturii exegetice pauline care demonstrează contrariul. Cercetările exegetice din ultimele decenii au condus la reconsiderarea poziţiilor clasice în această chestiune a rolului femeii în comunităţile creştine primare. Exegeţii contemporani au demonstrat că pasajele pauline cele mai problematice referitoare la femei nu sunt deloc atât de conservatoare, iar acuzaţia că creştinismul aplică un ideal patriarhal la femei nu se justifică exegetic, neîntrunind în prezent un consens ştiinţific. Rodney Stark a evidenţiat faptul că aportul femeilor la organizarea şi dezvoltarea Bisericii nu a reprezentat o realitate limitată doar la primii ani ai creştinismului, ci s-a perpetuat şi ulterior.

Cercetarea sociologico-religioasă conturează imaginea religiei creştine de la începuturi nu doar ca a unui imaginar spiritual care acordă un loc special unor practici comunitare particulare (euharistia, agapa, colecta, itineranţa apostolică), ci şi unei mişcări sociale în cadrul căreia credinţele şi moravurile găsesc o bază de plauzibilitate în lumea greco-romană. Gândirea propriu-zis teologică a universului creştin se îmbină cu condiţionarea sa socială.

Autor: I. Constantinoae

joi, 25 august 2011

INVIDIA, BAT-O VINA....

Dacă invidia ar fi ca febra, cred că o grămadă de oameni ar trebui să stea la pat din cauza temperaturii ridicate.

miercuri, 24 august 2011

Cu o zi mai devreme

Napoleon a fost primit cu un mare entuziasm în orasul Arras. Notabilităţile urbei, în frunte cu primarul, nu se mai opreau aducându-i laude. Primarul a spus la un moment dat: “Dumnezeu însuşi l-a făcut pe Bonaparte, apoi s-a odihnit.” Auzind aceste vorbe, contele Louis de Narbonne a şoptit unuia dintre apropiaţii săi: “Dumnezeu ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi odihnit cu o zi mai devreme!”
Scriitorul, cămila şi artista

Scriitorul Gustave Flaubert, vorbind despre o artistă, i-a spus cămilă. Artista, aflând, l-a dat în judecată pentru insultă. Judecătorul l-a condamnat pe scriitor la cinci franci amendă.

- Prin urmare, întrebă Flaubert, e interzis să-i spui unei doamne cămilă?
- Absolut interzis – răspunse judecătorul.
- Dar unei cămile i se poate spune doamnă?
- Cât pofteşti. Codul nu prevede sancţiuni pentru asemena caz.
Atunci scriitorul se întoarse către actriţă:
- Vă salut, doamnă!

Prietenii

Fiind întrebat care este părerea sa despre infern şi paradis, Jean Cocteau se gândi un moment şi spuse apoi surâzând:
- Nu pot să vă răspund, am prieteni şi colo şi colo!

Moda în materie de păduchi, sec. al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, chiar şi nobilii de la Curtea Franţei stăteau prost de tot cu igiena. Păduchii umblau peste tot, inclusiv în perucile curtenilor. Bineînţeles că muşcăturile lor procurau mâncărimi de nesuportat şi de la mâncărimi se ajungea la fel de bine înţeles la scărpinat între perucă şi pielea capului/părul natural.

Pentru activitatea asta s-au inventat furculiţe speciale, din argint sau fildeş. Furculiţele de scărpinat au devenit un accesoriu dorit de curteni, într-o formă cât mai estetică. Ceva la modă, cu alte cuvinte.

marți, 23 august 2011

Sf. Ioan de Avila este al 34-lea Doctor al Bisericii

21.08.2011, Madrid (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a anunţat sâmbătă, 20 august 2011, că patronul clerului diecezan spaniol va fi numit al 34-lea Doctor al Bisericii. Sf. Ioan de Avila – care nu trebuie confundat cu Sf. Ioan al Crucii, colaboratorul Sf. Tereza de Avila în reforma carmelitană – este cunoscut ca Apostolul Andaluziei. A fost declarat patron al clerului secular spaniol în 1946 de către Papa Pius al XII-lea; a fost canonizat de Papa Paul al VI-lea în 1970. Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat sâmbătă speranţa ca “exemplul şi cuvântul acestui remarcabil păstor să îi lumineze pe toţi preoţii şi pe cei care aşteaptă cu nerăbdare ziua hirotonirii lor”.


“Îi invit pe toţi să privească la Sf. Ioan de Avila şi îi încredinţez mijlocirii lui pe Episcopii din Spania şi pe cei din întreaga lume, precum şi pe preoţi şi seminarişti. Stăruind în aceeaşi credinţă pe care el a răspândit-o, fie ca ei să îşi modeleze inimile după aceea a lui Isus Cristos Bunul Păstor”, a adăugat Sfântul Părinte. Ioan s-a născut în Almodovar del Campo, Ciudad Real, în anul 1500, în mijlocul unei familii bogate, care l-a educat în credinţa creştină. În tinereţe, a studiat dreptul la Salamanca. O întâlnire cu Isus Cristos i-a schimbat radical viaţa, şi a părăsit Salamanca şi un viitor promiţător pentru a se dedica rugăciunii timp de trei ani.

Bine călăuzit de îndrumătorii lui spirituali, s-a hotărât să devină preot şi să îşi consacre viaţa lui Cristos şi evanghelizării. Doisprezece săraci l-au însoţit în ziua hirotonirii lui ca preot, deoarece părinţii lui muriseră deja. Nu au fost ospeţe sau risipe. Arzând de iubire faţă de Cristos, Ioan de Avila a fost interesat doar să se dedice predicării. În 1527, s-a oferit să meargă în Noua Spanie – Mexic – ca misionar. Arhiepiscopul de Sevilla i-a cerut însă să se dedice evanghelizării diecezei sale şi apoi a celorlalte dieceze din împrejurimi, o muncă ce i-a adus titlul de “Apostol al Andaluziei”. A fost judecat de Inchiziţie, petrecând mai mult de un an în închisoare, fapt care l-a condus doar la o viaţă spirituală mai profundă. A continuat să predice şi să evanghelizeze până la moartea sa, în 1569.

luni, 22 august 2011

Rostiri despre prietenie

Creionând portretul prietenilor, un filosof român contemporan afirma: "Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă."

Dacă cineva îşi asumă condiţia de pelerin prin geografia fiinţei noastre interioare, să-şi ia cu sine răbdarea, avântul şi curajul să escaladeze acei câţiva evereşti personali care şi-au statornicit profund rădăcinile în noi din timpul când erau abia câmpii, care au crescut treptat, prin straturi de iubire, iar astăzi au devenit culmi înalte pe care, urcându-ne, devenim vecini cu cerul. Adăpostindu-se delicat şi pentru totdeauna în noi, au devenit parte din ceea ce suntem şi nu ne mai putem defini complet fără ei… am învăţat prin prieteni să declinăm semnificativ verbul "a fi" şi să pulsăm în el forfota de mare praznic. Biografia noastră o scriem cu un toc înmuiat în viul iubirii prietenilor pe un pergament sacru, o pictăm ca într-o icoană cu penelul întins prin visurile lor de zi cu zi şi cu acorduri fine o întindem muzical pe partitura speranţelor noastre comune.


Prietenii sunt necesarul nostru zilnic în clipele când răutatea şi tristeţea devin realităţi presante din partea altora pentru că au făcut cândva gestul întemeietor de a ne lua de mână şi de a ne muta de la periferia existenţei, din marginea ei unde, paralizat, umanul din noi îşi aştepta vindecătorii, la centrul fiinţei, jubilând fericita întâlnire dintre un "eu" şi un "tu". Pentru că ne închiriază gratuit în vremi de decădere propriul lor înger păzitor şi se lasă pe ei descoperiţi pentru noi, pentru că devin ei înşişi îngeri păzitori pentru noi, pentru că ştiu să ierte ceea ce pare de neiertat şi sunt capabili să suporte, uneori, ceea ce este de nesuportat, pentru că ne transformă dubiile în certitudini îmbucurătoare, pentru că nici ei nu pot fără noi şi pentru alte numeroase motive la temelia cărora au aşezat iubirea lor, prietenii sunt fiinţele providenţiale ale vieţii fiecăruia dintre noi, sunt zâmbetul lui Dumnezeu în calea devenirii noastre.

Prietenia implică renunţarea la noi pentru celălalt, renunţarea la binele meu pentru binele celuilalt, renunţarea la confortul meu pentru confortul aproapelui şi alte şi alte noi aspecte. Jertfa mea, punerea mea pe un plan secund, scăderea mea pentru creşterea prietenului, nu e un minus de viaţă şi existenţă, ci afirmarea cu un "da" puternic a priorităţii aproapelui pentru viaţa mea şi, în fond, o amplitudine a mea în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Părintele Sofronie de Essex mărturiseşte că "măsura mântuirii omului… corespunde cu adâncimea smereniei lui".

A fi capabil de prietenie înseamnă a iubi chipul lui Dumnezeu din om "într-unul din aspectele acestui chip pe care istoria nu ţi-l va mai oferi vreodată" (Rafail Noica). Orice om are imprimat în el într-un mod unic chipul lui Dumnezeu şi într-un grad propriu de intensitate. Persoanele umane sunt mărturii ale libertăţii creatoare a lui Dumnezeu, Care pe fiecare ne pecetluieşte cu acelaşi Chip şi totuşi diferit.

Părintele Stăniloae avea să spună: "Creştinismul este taina creşterii unei persoane din altă persoană." În acest fel înţelegem că relaţia unei persoane cu altele este un exerciţiu de iubire şi dăruire care ne potenţează calităţile la maximum. A exista în comuniune cu ceilalţi înseamnă, în cele din urmă, a te evidenţia ca persoană unică, de neînlocuit, bogată spiritual şi înseamnă, deopotrivă, a pregusta existenţa eshatologică. A exista în relaţie cu ceilalţi înseamnă a exista iconic, anticipând de acum comuniunea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Autor: V. I. Coman
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Întâlnirea cu tinere călugăriţe

Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
Mănăstirea "Sfântul Laurenţiu" la Escorial
Vineri, 19 august 2011
Dragi tinere călugăriţe,

În Ziua Mondială a Tineretului pe care o celebrăm la Madrid este o mare bucurie să mă pot întâlni cu voi care v-aţi consacrat tinereţea voastră Domnului şi mulţumesc pentru salutul amabil pe care mi l-aţi adresat. Apreciez faptul că domnul cardinal arhiepiscop de Madrid a prevăzut această întâlnire într-un loc aşa de evocator cum este mănăstirea "Sfântul Laurenţiu" la Escorial. Dacă biblioteca sa celebră păstrează importante ediţii ale Sfintelor Scripturi şi ale Regulilor monastice ale diferitelor familii călugăreşti, viaţa voastră de fidelitate faţă de chemarea primită este şi ea un mod preţios de a păstra Cuvântul Domnului care răsună în formele de spiritualitate proprii vouă.

Dragi surori, fiecare carismă este un cuvânt evanghelic pe care Duhul Sfânt îl aminteşte Bisericii sale (cf. In 14,26). Nu în zadar Viaţa Consacrată "se naşte din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi primeşte Evanghelia ca normă proprie de viaţă. A trăi în urmarea lui Cristos curat, sărac şi ascultător este în felul acesta o "exegeză" vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Din el a provenit orice carismă şi orice regulă vrea să fie exprimare a lui, dând naştere la itinerarii de viaţă creştină marcate de radicalitatea evanghelică" (Exortaţia apostolică Verbum Domini, 83).

Radicalitatea evanghelică înseamnă a rămâne "înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă" (Col 2,7), care în viaţa consacrată înseamnă a merge la rădăcina iubirii faţă de Isus Cristos cu inimă neîmpărţită, fără a pune nimic înaintea acestei iubiri (cf. Sfântul Benedict, Regula, IV, 21), cu o apartenenţă nupţială, aşa cum au trăit-o sfinţii, în stilul Rozei din Lima şi al lui Rafael Arnaiz, tineri patroni ai acestei Zile Mondiale a Tineretului. Întâlnirea personală cu Cristos, care hrăneşte consacrarea voastră, trebuie să fie mărturisită cu toată forţa transformatoare în vieţile voastră; şi are astăzi o relevanţă specială, atunci când "se constată un fel de "eclipsă de Dumnezeu", o anumită amnezie, dacă nu un adevărat refuz al creştinismului şi o negare a comorii credinţei primite, cu riscul de a pierde propria identitate profundă" (Mesaj pentru a XXVI-a Zi Mondială a Tineretului 2011, 1). În faţa relativismului şi a mediocrităţii apare necesitatea acestei radicalităţi care mărturiseşte consacrarea ca o apartenenţă la Dumnezeu, iubit mai presus de orice.

Această radicalitate evanghelică a vieţii consacrate se exprimă în comuniunea filială cu Biserica, focolar al fiilor lui Dumnezeu, pe care Cristos a zidit-o. Comuniunea cu Păstorii, care în numele Domnului vestesc depozitul credinţei primit prin Apostoli, Magisteriul Bisericii şi tradiţia creştină. Comuniunea cu familia voastră călugărească, păstrându-i cu recunoştinţă patrimoniul spiritual genuin şi apreciind şi celelalte carisme. Comuniunea cu alţi membri ai Bisericii, cum ar fi laicii, chemaţi să mărturisească, pornind de la propria vocaţie specifică, aceeaşi evanghelie a Domnului.

În sfârşit, radicalitatea evanghelică se exprimă în misiunea pe care Dumnezeu a voit să v-o încredinţeze. De la viaţa contemplativă care primeşte în chiliile sale Cuvântul lui Dumnezeu în tăcerea elocventă şi îi adoră frumuseţea în singurătatea locuită de El, până la diferitele drumuri ale vieţii apostolice, în brazdele din care încolţeşte sămânţa evanghelică în educaţia copiilor şi a tinerilor, în îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor, în însoţirea familiilor, în angajarea în favoarea vieţii, în mărturia adusă adevărului, în vestirea păcii şi a carităţii, în angajarea misionară şi în noua evanghelizare şi în atâtea alte domenii ale apostolatului eclezial.

Dragi surori, aceasta este mărturia sfinţeniei la care Dumnezeu vă cheamă, urmându-l îndeaproape şi fără nici o condiţie pe Isus Cristos în consacrare, în comuniune şi în misiune. Biserica are nevoie de fidelitatea voastră tânără, înrădăcinată şi zidită în Cristos. Mulţumesc pentru "da"-ul vostru generos, total şi perpetuu la chemarea Celui Iubit. Cer ca Fecioara Maria să susţină şi să însoţească tinereţea voastră consacrată, cu dorinţa vie ca Ea să interpeleze, să încurajeze şi să lumineze pe toţi tinerii.

Cu aceste sentimente îi cer lui Dumnezeu să răsplătească din belşug contribuţia generoasă a Vieţii Consacrate la această Zi Mondială a Tineretului şi în numele său vă binecuvântez din toată inima. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

ZMT Madrid: Întâlnirea cu tineri profesori universitari

Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
Bazilica Mănăstirii "Sfântul Laurenţiu" la Escorial
Vineri, 19 august 2011

Domnule cardinal arhiepiscop de Madrid,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat,
Dragi Părinţi Augustinieni,
Distinşi profesori şi profesoare,
Stimate autorităţi,
Dragi prieteni,

Aşteptam cu mare dorinţă această întâlnire cu voi, tineri profesori din universităţile spaniole, care daţi o splendidă colaborare în răspândirea adevărului, în împrejurări care nu sunt întotdeauna uşoare. Vă salut cordial şi mulţumesc pentru amabilele cuvinte de bun-venit, precum şi pentru muzica interpretată, răsunată în mod minunat în această mănăstire de mare frumuseţe artistică, mărturie elocventă de-a lungul secolelor a unei vieţi de rugăciune şi de studiu. În acest loc emblematic, raţiunea şi credinţa sunt unite armonios în piatra austeră pentru a modela unul din monumentele cele mai renumite din Spania.

De asemenea salut cu afect deosebit pe cei care în aceste zile au participat la Avila la Congresul Mondial al Universităţilor Catolice, cu tema: "Identitatea şi misiunea Universităţii Catolice".

Fiind împreună cu voi îmi revin în minte primii mei paşi ca profesor la universitatea din Bonn. Atunci când încă se vedeau rănile războiului şi erau multe lipsuri materiale, totul era depăşit de entuziasmul unei activităţi pasionante, de contactul cu colegii de la diferitele discipline şi de dorinţa de a da răspuns neliniştilor ultime şi fundamentale ale studenţilor. Această "universitas" pe care am trăit-o, cu profesori şi discipoli care împreună caută adevărul în toate ştiinţele, sau, aşa cum avea să spună Alfons al X-lea Înţeleptul, această "reunire de învăţători şi discipoli cu voinţă şi obiectiv de a învăţa ştiinţele" (Siete partidas, partida II, tit. XXXI) face clară semnificaţia şi chiar definiţia Universităţii.
În motoul acestei Zile Mondiale a Tineretului "Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă" (Col 2,7), veţi putea găsi şi lumină pentru a înţelege mai bine fiinţa voastră şi misiunea voastră. În acest sens, şi aşa cum am scris deja în Mesajul meu adresat tinerilor ca pregătire pentru aceste zile, termenii "înrădăcinaţi, întemeiaţi şi tari" îndreaptă spre fundamente solide pentru viaţă (cf. nr. 2).

Totuşi, unde vor găsi tinerii aceste puncte de referinţă într-o societate fărâmiţată şi instabilă? Uneori se consideră că misiunea unui profesor universitar este astăzi în mod exclusiv aceea de a forma profesionişti competenţi şi eficienţi care să poată satisface cererea pieţei în orice moment precis. Se afirmă şi că singurul lucru care trebuie privilegiat în conjunctura prezentă este pura capacitate tehnică. Desigur, astăzi se extinde această viziune utilitaristă a educaţiei, chiar şi a celei universitare, răspândită în special pornind de la domenii extrauniversitare. Totuşi, voi care aţi trăit ca şi mine universitatea şi pe care o trăiţi acum ca profesori, simţiţi fără îndoială dorinţa de ceva mai elevat care să corespundă tuturor dimensiunilor care constituie omul. Ştim că atunci când utilitatea singură şi pragmatismul imediat se erijează drept criteriu principal, pierderile pot fi dramatice: de la abuzurile unei ştiinţe fără limite, cu mult dincolo de ea însăşi, până la totalitarismul politic care se reînsufleţeşte cu uşurinţă atunci când se elimină orice referinţă superioară la simplul calcul de putere. Dimpotrivă, ideea genuină de universitate este exact ceea ce fereşte de această viziune reductivă şi deformată a umanului.

În realitate, universitatea a fost şi încă este chemată să fie mereu casa în care se caută adevărul propriu al persoanei umane. Pentru acest motiv nu întâmplător Biserica a fost cea care a promovat instituţia universitară, tocmai pentru că credinţa creştină ne vorbeşte despre Cristos ca despre Logosul prin care toate au fost create (cf. In 1,3), şi despre fiinţa umană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această veste bună descoperă o raţionalitate în toată creaţia şi priveşte la om ca la o creatură care participă şi poate să ajungă să recunoască această raţionalitate. De aceea universitatea întrupează un ideal care nu trebuie să se denatureze, nici din cauza ideologiilor închise la dialogul raţional, nici prin servilisme faţă de o logică utilitaristă de simplă piaţă, care vede pe om ca simplu consumator.

Iată misiunea voastră importantă şi vitală. Voi sunteţi cei care aveţi cinstea şi responsabilitatea de a transmite acest ideal universitar: un ideal pe care l-aţi primit de la predecesorii voştri, dintre care mulţi au fost urmaşi ai Evangheliei şi care, ca atare, s-au transformat în giganţi ai spiritului. Trebuie să ne simţim continuatorii lor într-o istorie cu mult distinctă de a lor, dar în care problemele esenţiale ale fiinţei umane continuă să reclame atenţia noastră şi ne stimulează să mergem înainte. Cu ei ne simţim uniţi la acel lanţ de bărbaţi şi femei care s-au angajat să propună şi să facă stimată credinţa în faţa inteligenţei oamenilor. Şi modul de a face asta nu constă numai în a preda, ci şi mai mult încă în a trăi, a întrupa, aşa cum şi însuşi Logosul s-a întrupat pentru a-şi stabili locuinţa printre noi. În acest sens tinerii au nevoie de învăţători autentici; persoane deschise la adevărul total în diferitele ramuri ale ştiinţei, ştiind să asculte şi trăind în cadrul lor acest dialog interdisciplinar; persoane convinse mai ales de capacitatea umană de a înainta în drumul spre adevăr. Tinereţea este timp privilegiat pentru căutarea şi întâlnirea cu adevărul. Aşa cum a spus deja Platon: "Caută adevărul în timp ce eşti tânăr pentru că dacă nu vei face asta după aceea îţi va scăpa din mâini" (Parmenide, 135d). Această aspiraţie înaltă este cea mai preţioasă pe care o puteţi transmite în mod personal şi vital studenţilor voştri şi nu pur şi simplu câteva tehnici instrumentale şi anonime, sau câteva date reci, folosite numai în mod funcţional.

De aceea vă încurajez cu căldură să nu pierdeţi niciodată această sensibilitate şi această dorinţă puternică pentru adevăr; să nu uitaţi că învăţământul nu este o comunicare aridă de conţinuturi, ci o formare a tinerilor pe care va trebui să-i înţelegeţi şi să-i căutaţi; în ei în care trebuie să treziţi această sete de adevăr pe care o au în adâncul lor şi această dorinţă de a se depăşi. Fiţi pentru ei stimulent şi forţă.

Pentru acest motiv este necesar de ţinut minte, în primul rând, că drumul spre adevărul deplin angajează şi întreaga fiinţă umană: este un drum al inteligenţei şi al iubirii, al raţiunii şi al credinţei. Nu putem înainta în cunoaşterea a ceva dacă nu ne mişcă iubirea şi nici nu putem iubi ceva în care nu vedem raţionalitate, dat fiind faptul că "Nu există inteligenţa şi apoi iubirea: există iubirea bogată în inteligenţă şi inteligenţa plină de iubire" (Caritas in veritate, 30). Dacă adevărul şi binele sunt unite, aşa sunt şi cunoaşterea şi iubirea. Din această unitate derivă coerenţa de viaţă şi de gândire, caracterul exemplar care se cere de la orice bun educator.

În al doilea rând trebuie considerat că adevărul însuşi este mereu mai înalt decât ţintele noastre. Putem să-l căutăm şi să ne apropiem de el, însă nu putem să-l avem total, sau mai bine este el cel care ne posedă şi care ne motivează. De aceea, în opera intelectuală şi de predare umilinţa este o virtute indispensabilă, care ne ocroteşte de vanitatea care închide accesul la adevăr. Nu trebuie să-i atragem pe studenţi la noi înşine, ci să-i îndreptăm spre acel adevăr pe care îl căutăm cu toţii. În această misiune vă va ajuta Domnul, care vă cere să fiţi simpli şi eficienţi ca sarea, ca făclia care face lumină fără a face zgomot (cf. Mt 5,13-15).

Toate acestea ne invită să ne îndreptăm mereu privirea spre Cristos, pe chipul căruia străluceşte Adevărul care ne luminează, dar care este şi calea care ne conduce la plinătatea durabilă, pentru că este Călătorul care este alături de noi şi ne susţine cu iubirea sa. Înrădăcinaţi în El, veţi fi călăuze bune pentru tinerii noştri. Cu această speranţă vă încredinţez ocrotirii Fecioarei Maria, Tronul Înţelepciunii, pentru ca Ea să vă facă colaboratori ai Fiului său printr-o viaţă plină de sens pentru voi înşivă şi fecundă de roade, de cunoaştere şi de credinţă, pentru studenţii voştri. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Papa le cere seminariştilor să fie fermi convinşi de vocaţia lor

21.08.2011, Madrid (Catholica) - Celebrând Sfânta Liturghie în Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena din Madrid, cu aproape o mie de seminarişti din întreaga lume, în ziua de sâmbătă, 20 august 2011, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat importanţa discernământului în pregătirea pentru preoţie. Întâlnirea Papei cu seminariştii a avut loc în contextul Zilei Mondiale a Tineretului. “Sub călăuzirea formatorilor voştri, deschideţi-vă inimile faţă de lumina Domnului, pentru a vedea dacă această cale care cere curaj şi sinceritate este pentru voi”, le-a spus Sfântul Părinte. “Mergeţi pe calea preoţiei doar dacă sunteţi ferm convinşi că Dumnezeu vă cheamă să fiţi slujitorii Lui, şi dacă sunteţi ferm hotărâţi să o exercitaţi în ascultare faţă de preceptele Bisericii”.


El i-a încurajat să îşi petreacă anii de seminar în tăcere interioară, rugăciune neîncetată, studiu constant şi “integrare treptată în activitatea pastorală şi în structurile Bisericii. O Biserică ce este comunitate şi instituţie, familie şi misiune, creată de Cristos prin Duhul Său Sfânt, şi de asemenea rezultatul nostru, cei care o modelăm prin sfinţenia şi prin păcatele noastre. Trebuie să fim sfinţi pentru a nu crea o contradicţie între semnul care suntem şi realitatea pe care dorim să o semnificăm”, a adăugat Pontiful. Anii de formare trebuie de asemenea să fie un timp de “profundă bucurie”, trăită “cu umilinţă, cu luciditate şi cu fidelitate radicală faţă de Evanghelie, într-o relaţie de afecţiune cu timpul şi cu persoanele în mijlocul cărora trăiţi”.

Papa Benedict al XVI-lea le-a atras atenţia viitorilor preoţi că în vocaţia lor vor întâmpina dificultăţi. “Bazându-vă pe iubirea Lui, nu vă lăsaţi intimidaţi de mediile care l-ar exclude pe Dumnezeu şi în care puterea, bogăţia şi plăcerea sunt în mod frecvent principalele criterii care conduc vieţile oamenilor”, a spus el. “Aţi putea fi marginalizaţi împreună cu alţii care propun ţeluri înalte sau care demască falşii zei înaintea cărora mulţi se închină astăzi. Acela va fi momentul în care o viaţă profund înrădăcinată în Cristos va fi văzută în mod clar drept ceva nou şi îi va atrage cu putere pe cei care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, adevărul şi dreptatea”. Sfântul Părinte i-a încurajat pe seminarişti să privească la Maria, Mama preoţilor. “Ea va şti cum să modeleze inimile voastre după modelul lui Cristos, Fiul ei divin, şi vă va învăţa să preţuiţi pentru totdeauna tot ceea ce a dobândit El pe Calvar pentru mântuirea lumii”.

vineri, 19 august 2011

Scrisoarea PS Virgil despre decizia resfinţirii Catedralei din Baia Mare

Preafericirii Sale Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preafericirea Voastră,

Biserica Greco-Catolică a primit cu indignare decizia Bisericii Ortodoxe Române de a resfinţi duminică, 21 august 2011, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare. Indignarea vine în contextul în care, în diverse luări de poziţii publice, Biserica Ortodoxă Română a spus că doreşte să se reangajeze “într-un dialog onest şi realist” cu Biserica Greco-Catolică, dialog care, conform comunicatului ortodox din 7 iulie 2011, “nu poate fi construit credibil fără o asumare corectă a situaţiei istorice şi a diferendului patrimonial”.

Resfinţirea catedralei greco-catolice din Baia Mare nu reprezintă nici expresia unui angajament onest al Bisericii Ortodoxe în reluarea dialogului şi nici o asumare corectă a situaţiei istorice.

În invitaţia oficială la resfinţirea catedralei greco-catolice din Baia Mare, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe afirmă: “Momentul aniversar al Parohiei Ortodoxe «Adormirea Maicii Domnului», 100 de ani de existenţă, ne oferă plăcutul prilej de a vă invita să luaţi parte la bucuria noastră şi la resfinţirea bisericii parohiale”.

Biserica Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost construită în anul 1911, iar în data de 5 iunie 1930, prin bula papală “Sollemni Conventione” a Papei Pius XI, a devenit catedrală episcopală. În această catedrală, pe data de 2 februarie 1931, a fost instalat episcopul greco-catolic Dr. Alexandru Rusu, primul episcop de Maramureş.

Odată cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în 1948, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost confiscată de guvernul comunist şi dată Bisericii Ortodoxe, în posesia căreia se află şi în prezent. Catedrala a făcut obiectul a nenumărate revendicări, însă Biserica Ortodoxă a refuzat retrocedarea acesteia. În momentul de faţă există un proces pe rol care să restabilească situaţia de drept a catedralei greco-catolice din Baia Mare.

Pe data de 21 august, conform invitaţiei oficiale, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” va fi resfinţită de către I.P.S. Justinian şi P.S. Iustin, episcopi ortodocşi ai Maramureşului, împreună cu I.P.S. Laurenţiu, mitropolit ortodox al Ardealului.

Resfinţirea de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe a catedralei episcopale greco-catolice din Baia Mare, precum şi sărbătorirea a “100 de ani de existenţă” a parohiei ortodoxe din aceasta biserică, care eventual ar putea sărbători 63 de ani, reprezintă nu doar un act de provocare şi sfidare faţă de Biserica Greco-Catolică, dar şi un act clar de epurare culturală şi religioasă, falsificare a istoriei, ştergere a memoriei şi furt de identitate.

Prin această atitudine vădit ostilă, Biserica Ortodoxă Română dovedeşte că nu este interesată în redeschiderea dialogului cu Biserica Greco-Catolică. Menţionăm că Biserica Ortodoxă Română a întrerupt unilateral dialogul cu Biserica Greco-Catolică în 2004, iar în ultima perioada Biserica Ortodoxă a fost cea care a adresat mai multe apeluri Bisericii Greco-Catolice pentru redeschiderea dialogului.
În cazul în care catedrala greco-catolică din Baia Mare va fi resfinţită, Biserica Ortodoxă Română se face singură responsabilă de crearea unei noi piedici în calea redeschiderii dialogului cu Biserica Greco-Catolică.

†Virgil Bercea
Preşedinte al comisiei greco-catolice de pregătire
a dialogului cu Biserica Ortodoxă Română

PS Virgil: resfinţirea, act de provocare şi sfidare la adresa BRU

19.08.2011, Oradea (Catholica) - “Biserica Greco-Catolică a primit cu indignare decizia Bisericii Ortodoxe Române de a resfinţi duminică, 21 august 2011, Catedrala Greco-Catolică ‘Adormirea Maicii Domnului’ din Baia Mare. Indignarea vine în contextul în care, în diverse luări de poziţii publice, Biserica Ortodoxă Română a spus că doreşte să se reangajeze ‘într-un dialog onest şi realist’ cu Biserica Greco-Catolică, dialog care, conform comunicatului ortodox din 7 iulie 2011, ‘nu poate fi construit credibil fără o asumare corectă a situaţiei istorice şi a diferendului patrimonial’.”


Astfel începe scrisoarea trimisă astăzi PF Daniel, Patriarhul BOR, de către PS Virgil Bercea, în poziţia sa de preşedinte al comisiei greco-catolice de pregătire a dialogului cu Biserica Ortodoxă Română. Se aminteşte în scrisoare faptul că în invitaţia oficială stă scris astfel: “Momentul aniversar al parohiei ortodoxe ‘Adormirea Maicii Domnului’, 100 de ani de existenţă, ne oferă plăcutul prilej de a vă invita să luaţi parte la bucuria noastră şi la resfinţirea bisericii parohiale”. În fapt biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost construită de greco-catolici în anul 1911, pentru ca în data de 5 iunie 1930, prin bula papală “Sollemni Conventione” a Papei Pius al XI-lea, să devină Catedrală episcopală pentru aceştia. În această Catedrală, mai aminteşte PS Virgil, pe data de 2 februarie 1931, a fost instalat Episcopul greco-catolic dr. Alexandru Rusu, primul Episcop de Maramureş. Apoi, odată cu desfiinţarea BRU în 1948, Catedrala greco-catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost confiscată de guvernul comunist şi dată Bisericii Ortodoxe, în posesia căreia se află şi în prezent. Catedrala a făcut obiectul a nenumărate revendicări, însă Biserica Ortodoxă a refuzat retrocedarea acesteia. În momentul de faţă există un proces pe rol care să restabilească situaţia de drept a Catedralei greco-catolice din Baia Mare. Cu toate acestea, duminică, 21 august, conform invitaţiei amintite, urmează să fie resfinţită de către IPS Justinian şi PS Iustin, Episcopi ortodocşi ai Maramureşului, împreună cu IPS Laurenţiu, Mitropolit ortodox al Ardealului.

Cităm din scrisoare: “Resfinţirea de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe a Catedralei episcopale greco-catolice din Baia Mare, precum şi sărbătorirea a ’100 de ani de existenţă’ a parohiei ortodoxe din aceasta biserică, care eventual ar putea sărbători 63 de ani, reprezintă nu doar un act de provocare şi sfidare faţă de Biserica Greco-Catolică, dar şi un act clar de epurare culturală şi religioasă, falsificare a istoriei, ştergere a memoriei şi furt de identitate. Prin această atitudine vădit ostilă, Biserica Ortodoxă Română dovedeşte că nu este interesată în redeschiderea dialogului cu Biserica Greco-Catolică. Menţionăm că Biserica Ortodoxă Română a întrerupt unilateral dialogul cu Biserica Greco-Catolică în 2004, iar în ultima perioada Biserica Ortodoxă a fost cea care a adresat mai multe apeluri Bisericii Greco-Catolice pentru redeschiderea dialogului. În cazul în care Catedrala greco-catolică din Baia Mare va fi resfinţită, Biserica Ortodoxă Română se face singură responsabilă de crearea unei noi piedici în calea redeschiderii dialogului cu Biserica Greco-Catolică.”

Protest al AGRU faţă de iniţiativa resfinţirii Catedralei din Baia Mare

19.08.2011, Cluj (Catholica) - Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, Greco-Catolici – AGRU, în numele membrilor săi, îşi exprimă protestul ferm si indignarea faţă de iniţiativa parohiei ortodoxe române Baia Mare I de a marca, duminică 21 august 2011, aniversarea a “100 de ani de existenţă” a bisericii parohiale “Adormirea Maicii Domnului” prin resfinţirea lăcaşului de cult de către un sobor de înalţi Ierarhi ortodocşi.


Lăcaşul de cult în cauză este de fapt vechea Catedrală greco-catolică “Adormirea Maicii Domnului ” (construită în anul 1911 de canonicul greco-catolic Alexandru Breban şi devenită Catedrală episcopală prin bula Sollemni conventioni a Papei Pius al XI-lea) şi nu este de drept proprietatea cultului ortodox, Eparhia greco-catolică a Maramureşului fiind singura căreia nu i s-a retrocedat nici astăzi Catedrala. Iniţiativa este nu doar regretabilă dar de-a dreptul provocatoare punând de fapt sub semnul întrebării orice dialog real (dintre BOR şi BRU) referitor la retrocedarea lăcaşurilor de cult confiscate de regimul comunist în 1948 Bisericii Greco-Catolice.

Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, Greco-Catolici – AGRU face un apel către toţi românii de bună credinţă pentru a se desolidariza şi condamna public acest gest ce încearcă să şteargă memoria şi să fure identitatea unui lăcaş istoric, simbol al Maramureşului. În acelaşi timp AGRU se solidarizează cu Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Maramureş, proprietarul de drept al Catedralei. (Semnează conf. univ. dr. Alin Tat, preşedinte AGRU, şi prof. Cecilia Frăţilă, secretar AGRU)

Sursa: BRU.ro

MEMORIAE MORTIS

Se elimină tot mai mult din orizontul vieții realitatea morții, sau se încearcă cu toate mijloacele să se ascundă, ca și cum aceasta ar fi o boală incurabilă, ceva rușinos pentru om. Pentru creștini, acest fenomen are consecințe nefaste și tragice, pentru că trunchiază credința, elimină aspectul central al credinței care este Învierea lui Cristos.
Dacă odată, nu cu mult timp în urmă, cuvinte ca memento mori (adu-ți aminte că vei muri), memoriae mortis, se aflau pe buzele oricărui creștin serios, astăzi asistăm la o rușine, la o frică a ne aduce aminte de moarte, și cred că acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că am dezumanizat moartea.

În fond, putem spune că, cu fiecare om care se naște, se adaugă o altă carte la Sf. Scriptură. Așa cum avem Cartea lui Iob, Cartea lui Ieremia, etc., tot așa avem cartea lui Damian, Cartea lui Ioan, Cartea Mariei, Cartea Veronicăi, etc. Fiecare carte începe: La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul, adică pe Damian, pe Ioan, pe Veronica, etc., și se încheie cu: Maranatha. Vino Doamne Isuse!

Odată ce o persoană moare, cartea lui se încheie, dar aceasta nu se rupe din Sf. Scriptură, ci ne este transmisă nouă pentru a face memoriae, adică pentru a aminti acea persoană, pentru a ne aminti de ea, pentru a ne ruga pentru ea.

Moartea, dacă este trăită și meditată, este învățătura de căpătâi a vieții noastre. Numai trăind-o și meditând-o, putem să sperăm în înviere, căci scopul speranței noastre este transformarea morții în înviere și în viața veșnică.

joi, 18 august 2011

Se împlineşte în Maria aşteptarea umană a învierii trupului

Splendida excepţie
de Inos Biffi

Cu învierea lui Cristos apare începutul omenităţii în mod perfect corespunzătoare veşnicului plan divin: omenitatea, care pe cruce a învins definitiv moartea, intrată în lume din cauza păcatului şi ca amprentă a păcatului, şi a ajuns la plinătatea gloriei. Se manifestă astfel în Răstignitul înviat, fericit în suflet şi transfigurat în trup, modelul şi reuşita tuturor oamenilor chemaţi să apară pe pământ - începutul - cum este spus de Paul (1Cor 15,20) - destinului încredinţat lor în mod divin încă din veşnicie.

Ziua a treia, când Isus s-a trezit din mormânt, a fost ziua creării adevăratului Adam, omul "ceresc" (cf. 1Cor 15,47): Cristos este Testamentul Nou, în care evenimentele din cel Vechi se reînnoiesc şi îşi au împlinirea.

La întrebarea: "Pentru ce în creează Dumnezeu pe oameni?" există un singur răspuns: "Pentru ca, murind împreună cu Cristos, să învie cu el, cu el să fie glorificaţi şi aşezaţi la dreapta Tatălui", oricare ar fi timpul în care se nasc, cultura pe care o găsesc, peripeţiile şi acelea pe care le considerăm nebunii şi tragedii absurde şi iraţionalităţi pe care le întâlnesc.

Nimeni nu este gândit pentru un destin care să fie diferit de cel al lui Isus, adică un destin de gloria, participat nu numai de sufletul, ci şi de trupul omului.

Până când acest lucru nu este obţinut, omul este în mod neîmplinit şi imperfect fericit. Iată pentru ce în această stare care încă trebuie terminată locuiesc înşişi sfinţii, care se bucură totuşi de binele esenţial, care este vederea lui Dumnezeu. Lipsindu-le corporeitatea, ei sunt suflete, dar încă nu "persoane umane" fericite.
Acest lucru va avea loc cu învierea trupului, atunci când gloria se va revărsa şi în trupul lor. Conform învăţăturii lui Toma de Aquino, sufletului care posedă prin natură prerogativa "posibilităţii de unire" cu un trup, dar de fapt este privat de el, "nu-i revine nici numele nici definiţia de persoană" (Summa Theologiae, I, 29, 1, 5m).

Iată pentru ce, înainte de învierea morţilor, sufletul fericit "este străbătut de dorinţa ca însăşi bucuria sa de a fi cu Dumnezeu să se reverse din belşug şi asupra trupului" (Summa Theologiae, I-II, 4, 5, 4m).

Însă există o excepţie şi se referă la Fecioara Maria. Credinţa Bisericii, definită solemn de Pius al XII-lea, mărturiseşte că "neprihănita Născătoare de Dumnezeu pururi fecioară Maria, după ce şi-a terminat cursul vieţii pământeşti, a fost primită în gloria cerească cu sufletul şi trupul": în Maria, cu glorificarea trupului său, deja acum răscumpărarea este perfectă şi este împlinită conformitatea ei cu Cristos înviat.

Şi nu uimeşte asta. Harul crucii o atrăsese şi o pătrunsese pe Maria, încă înainte ca Fiul să urce pe cruce, atunci când a zămislită imună de păcatul strămoşesc şi aşezată "mai sus de iertare".

Destinată, ca favorită a lui Dumnezeu ("Ai aflat har la Dumnezeu", Lc 1,30), să fie mamă a Domnului, Maria - "maica Domnului meu", o salută Elisabeta, prevenind Conciliul din Efes (Lc 1,43) - apare imediat marcată de amprenta sfinţeniei lui Cristos şi intim unită cu el.

Existenţa Sfintei Fecioare se va desfăşura în întregime în cadrul misterului Fiului lui Dumnezeu, care s-a făcut trup în ea. Declarându-se "slujitoarea Domnului", ea primeşte în totală adeziune de credinţă maternitatea feciorelnică, lucrare a Duhului Sfânt care coboară asupra ei - aşa cum este spus la buna vestire - şi miracol al atotputerniciei Celui Preaînalt care o acoperă cu umbra sa, ca vechiul nor luminos, pentru a indica prezenţa lui Dumnezeu (cf. Lc 1,30-38).

Misterele lui Isus se vor reflecta în Maria, în întregime orientată să mediteze, în uimire şi în tăcere, sensul lor profund. Nu ne sunt cunoscute amănuntele acestei prezenţe a Mariei alături de Fiul lui Dumnezeu, născut ca om din sânul ei şi educat de ea şi crescut cu înţelepciune maternă.

Cu siguranţă o conducea o credinţă docilă, tare şi perseverentă, întemeiată pe Cuvântul divin: însă acea credinţă nici pentru ei nu echivala cu viziunea, ci, am crede, cu un ansamblu de strălucire şi de obscuritate. De altfel, cu cât unul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât îi experimentează mai mult apropierea şi în îndură întunericul; ori, nimeni mai mult ca Maria nu a experimentat şi nu a trăit comuniunea şi convieţuirea cu Dumnezeu.

Isus s-a născut de puţină vreme şi iată-l deja pe Simeon ridicând în mod profetic vălul viitorului, îi face să lumineze, ca într-o breşă, destinul de pătimire care îi va fi rezervat: "Iar ţie o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35).

Maria va urma îndeaproape vicisitudinile lui Isus

Urcă împreună cu el în vârstă de doisprezece ani pentru sărbătoarea Paştelui la templul din Ierusalim unde cunoaşte angoasa datorită dispariţiei sale şi îi rămân învăluite în enigmă cuvintele despre faptul că el trebuie "să se ocupe de cele ale Tatălui". Şi aceste evenimente, asemenea cuvintelor păstorilor din Betleem (Lc 2,18-19), Fecioara le depune şi le păstrează, în meditaţie, în inimă (Lc 2,51).

O întâlnim la Cana, grijulie până la accelerarea, cu libertate şi confidenţă maternă, venirea Orei lui Isus, spre care orientează toată atenţia discipolilor. "Începutul semnelor", începutul credinţei în el şi prima manifestare a gloriei sale poartă astfel amprenta iniţiativei Mariei (cf. In 2,1-11).

O găsim la sfârşit, "lângă crucea lui Isus" (In 19,25), "Însoţitoare a geamătului său". Manzoni spune asta despre Biserică, dar este valabil mai înainte încă pentru Maria.

Din înălţimea lemnului, cu solemnitatea unui testament, Răstignitul încredinţează Mamei, ca nou fiu al ei, pe discipolul pe care îl iubea; şi aceluiaşi discipol o încredinţează, ca nouă Mamă, pe Maria (In 19,25-27). Aşadar este adeverită figura Evei. Aceasta a fost "mama tuturor celor vii" (Gen 3,20); Maria pe Clavar este făcută mamă a tuturor celor care cred: astfel Isus extinde la toată Biserica darul de a fi fost fiu al Mariei.

Am putea spune că însuşi Cristos este autorul şi iniţiatorul mariologiei şi că Paul al VI-lea a fost mult mai luminat decât criticii săi, care nu au ezitat să bombănească atunci când a atribuit Mariei titlul de Maica Bisericii.

Fidel faţă de mandatul lui Isus "din ceasul acela discipolul a luat-o la el" (In 19,27), prefigurând astfel primirea pe care, proclamând-o fericită, o va rezerva "tuturor generaţiilor" (Lc 1,48). Pornind de la prima generaţie creştină: iat-o, de fapt, unită cu apostolii care "într-un cuget, stăruiau în rugăciune", pe "Maria, mama lui Isus" (Fap 1,14) care reprezintă în ochii lor imaginea cea mai legată şi cea mai asemănătoare cu Învăţătorul şi Domnul lor, amintirea cea mai intensă, sau icoana sa vie.

Luând în considerarea plinătatea de har, cu care a fost îmbogăţită Maria, şi legătura singulară care a unit-o cu Fiul lui Dumnezeu, nu surprinde faptul că acesta a ferit-o de orice semn sau pată de păcat şi imediat, la sfârşitul zilelor sale, a făcut-o părtaşă de însăşi gloria sa de Domn înviat, înălţat la dreapta Tatălui.

Pentru aceasta, pentru a o venera pe Maria nu trebuie să mergem la un mormânt în care sunt putrezite rămăşiţele sale pământeşti şi să aşteptăm şi pentru ea învierea trupului.

Instinctul spiritual al Bisericii nu a întârziat să intuiască asta: dogma - declară Papa care a definit-o - nu a făcut decât să încoroneze "învăţătura comună a magisteriului obişnuit al Bisericii şi credinţa comună a poporului creştin".

Acelaşi popor care, tocmai graţie ridicării Fecioarei la cer, poate să-i simtă iubirea maternă mai nemijlocit apropiată. Din moment ce - învaţă tot Toma de Aquino - nu este timpul de a include gloria, ci însă gloria conţine timpul.

(După L'Osservatore romano, 14 august 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

miercuri, 17 august 2011

RUGĂCIUNEA PRIN EXCELENȚĂ ESTE ASCULTAREA

A asculta de toate și pe toți
În evanghelia după Ioan, Isus spune: „Eu am venit ca să aibă viață și s-o aibă din abundență” (In 10, 10). Cine caută cu onestitate adevărata fericire merge în întâmpinarea lui Cristos, nu sfidându-l cu propria inteligență, dar răspunzând, așa cum a făcut sărăcuța prin excelență: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). În tăcere, Maria ascultă… și în tăcere îl zămislește pe Cristos. Îl zămislește în inima ei înainte încă să-l zămislească în sân. Fecioara meditează în tăcere ceea ce îi apare de neînțeles și păstrează în inima ei ceea ce într-o zi i se va revela.

Rugăciunea prin excelență este ascultarea. La întrebarea: „Dar ce anume trebuie să ascultăm?”, vă răspund cu această invitație: ascultă înainte de toate tăcerea, mai elocventă decât mii de cuvinte. Ascultă natura în ciclica ei repetare, anotimp după anotimp, în trimiterea ei la valorile veșniciei. Pune-te la școala florilor, a câmpului plin cu grâu, care la vremea potrivită aduce roade multe, pentru că fiecare bob care moare devine spic, mai ales dacă este fecundat de ploaie.

Ascultă lumea animalelor și descoperă atențiile pe care și le schimbă unul celuilalt. Observând grija delicată pe care femelele le rezervă puișorilor, cred că vei putea să-ți dai seama cu cât mai multă duioșie Dumnezeu se interesează de noi și intervine cu dragoste în istoria vieții noastre.

Ascultă-te pe tine însuți. Tu ești o ființă unică și irepetabilă. Dumnezeu nu face lucruri „în serie”, și ceea ce îți spune ție, nu spune nimănui. Și tu ai limitele tale, dar trebuie să descoperi în ce anume Dumnezeu te-a făcut „mare”. Descoperă cuvântul unic pe care numai tu poți să-l spui lumii; ascultă inspirațiile Duhului prezent în tine.

Ascultă-i pe cei care-ți stau alături și care te ajută să-ți formezi conștiința. nu te înșela că ea oglindește totdeauna adevărul. Marele Pascal spunea: „Câte rele se pot face în numele ascultării propriei conștiințe! Nu există rău mai mare decât cel făcut cu bună conștiință”. Ea trebuie formată confruntându-se cu alții, căutând valorile reale ale existenței, obosind pentru a înțelege care este voința Tatălui.

Ascultă Cuvântul, meditându-l în tăcerea inimii tale. Nu-i spune tu lui Dumnezeu ceea ce trebuie să-ți spună El. Caută cu sinceritate adevăratele valori pe care Sf. carte ți le propune.

Ascultă cuvântul înțelepților, a călugărilor, a celor care-și dedică viața cufundați în mister. Aceștia, dăruindu-ți propria lor trăire, îți ușurează drumul, te ajută să surprinzi valorile esențiale și veșnice. În rugăciunea trăită într-o climă de ascultare, Dumnezeu îți vorbește și dialoghează cu tine. El nu face discursuri abstracte; folosește buzele tale pentru a rosti Cuvântul său. Și atunci, dacă ești atent la tăcere, la natură, la conștiința – proprie și a altora – la valorile comune, la Sf. Carte, la înțelepți, la magisteriul Bisericii și la sfinți, Domnul ți se manifestă. El nu vrea să fie întâlnit neapărat cu ajutorul filosofiei. El vine la noi în viața de fiecare zi, pentru că aceasta este logica Întrupării: ne vorbește prin frații noștri, pentru că fiecare are în sine fragmente de adevăr, de dreptate și de frumusețe.

Trebuie să învățăm să-i ascultăm pe toți, să evaluăm orice lucru cu prudență, să surprindem partea cea mai bună din orice raport și trăire. Vom ajunge atunci să spunem: „Iată, Doamne, am găsit perla prețioasă: Cuvântul Tău. Cu acesta îmi petrec viața, mulțumindu-ți și lăudându-te. Am înțeles mesajul pe care ai vrut să mi-l faci cunoscut, și accept cu bucurie darul pregătit dintotdeauna pentru mine, împărăția Ta, care devine trup în trupul acestei umanități”.