Zăpadă în august pentru un triumf roman
În afară de istoria sa deosebită, "Santa Maria Maggiore", ca orice biserică, reprezintă întreaga istorie a raportului dintre Dumnezeu şi oameni, oferindu-se ca figură a acelui "edificiu al mântuirii" pe care sfântul Irineu îl vedea desenat de Dumnezeu "aşa cum ar face un arhitect" (Împotriva ereziilor, IV, 14, 2-3).
În "Santa Maria Maggiore", reconstruită în forme monumentale şi înfrumuseţată în secolul al V-lea, patruzeci şi trei de tablouri în mozaic deasupra coloanelor din partea centrală a bisericii relatează episoade "structurate" din credinţa iudeo-creştină: istorii a lui Abraham, Moise, Iosue. Astfel, înaintând spre altar, credincioşii sunt introduşi într-un proces istoric şi metaistoric care îi conduce spre cetatea "al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu" (Evr 11,10). La sfârşitul acestui parcurs, la dreapta şi la stânga peretelui din capăt vedem de fapt două cetăţi, "Hierusalem" şi "Betleem" aşa cum sunt identificate de înscrisuri, în faţa porţilor deschise sunt adunate turme mici; de la arcada porţii deschise a unei şi a celeilalte cetăţi atârnă o cruce de aur şi calea de intrare este înnobilată de o colonadă asemănătoare cu aceea a bazilicii "Santa Maria Maggiore". Aceste scene poetice se află pe arcada care încadrează altarul bazilicii, astfel că cele douăsprezece oi reprezentate devin imagine a poporului crescut din nucleul primar al celor doisprezece apostoli. Şi de fapt "turma" care se adună să se roage în "Santa Maria Maggiore", asemenea oilor din mozaic, priveşte printre două rânduri de coloane prin "poarta" prezbiteriului spre "templu", Cristos, prezent în Euharistie.
În centrul arcului de triumf care încadrează altarul, o inscripţie dedicatoare afirmă Xistus episcopus plebi Dei ("Episcopul Sixt [a spus să se facă asta] pentru poporul lui Dumnezeu"). E vorba de Papa Sixt al III-lea (432-440), care a mărit bazilica începută în secolul al IV-lea de Papa Liberiu, dedicând-o Sfintei Fecioare după solemna declaraţie a Conciliului din Efes, care în anul 431 i-a recunoscut Mariei titlul de "Născătoare de Dumnezeu". Şi printre scenele din arcul de triumf vedem de fapt episoade din viaţa lui Cristos în care Maria are un rol important: Buna Vestire şi Adoraţia Magilor. Demnitatea specială subliniată de îmbrăcămintea splendidă în care artistul o prezintă la Buna Vestire: nu este numai tânăra din Nazaret care l-a născut pe Isus, ci o figură simbolică, Biserică drept Domina, Stăpână.
În registru, sub Buna Vestire, găsit tot această figură la dreaptă micului Cristos pe tron, în timp ce o altă femeie stă la stânga tronului, figură a poporului vechi, Ecclesia ex circumcisione. Această este îmbrăcată culoarea neagră de văduvă, în timp ce Maria apare ca "mireasa" descrisă în Psalmul 45: "îmbrăcată în haine brodate cu aur. În haine strălucitoare e adusă la rege" (v. 14-15).
Făcând abstracţie de izvorul veterotestamentar, această imagine este în mod straniu "contemporană" cu perioada executării mozaicului: Maria, figură a Bisericii, poartă haina de curte a unei principese imperiale, iar micul Isus şade în mijlocul tronului enorm ca un împărat copil: exemplu al unei suprapuneri a sacrului creştin peste profanul roman destul de obişnuit în acea vreme. Alte "suprapuneri" în mozaic sunt forma Ierusalimului ceresc care urmăreşte colonada unui tipic ducumanus din perioada imperială şi termenul folosit în inscripţia dedicatoare, plebi Dei. În Roma odinioară republicană, unde chiar sub Imperiu demnitatea politică a cetăţenilor era evocată prin termenul arhaic plebs - popor unit, popor capabil de decizii, de curaj, de sacrificiu - episcopul dedică noua aulă de adunare plebi Dei: unui popor căruia, dincolo de caracteristicile strămoşilor săi romani, acum îi sunt atribuite cele ale poporului condus de Abraham, Moise şi Iosue, motiv pentru care creştinii din Roma se pot numi de acum cu apelativul dublu de plebs Dei.
Dar să notăm o altă subliniere a acestui prim mare program marian realizat în Occident, unde - aşa cum s-a spus deja - Fecioara "îmbrăcată în haine brodate cu aur" şi cu coroana pe cap constituie un răspuns iconografic imediat dat declaraţiei solemne a Conciliului din Efes. Această regalitate nu este limitată la femeia Maria ci are un caracter colectiv subliniat exact de inscripţia dedicatoare amintită mai sus, Xistus episcopus plebi Dei: frază care sugerează cheia esenţială de lectură a unor asemenea imagini în care Maria nu este concepută în primul rând ca persoană individuală, ci ca figură colectivă a poporului, ca Domina Ecclesia.
Cea mai semnificativă suprapunere istorică la "Santa Maria Maggiore" este însăşi bazilica, a cărei structură - o vastă aulă rectangulară decorată în mod somptuos - trebuia să dea un sens de continuitate absolută cu trecutul roman, chiar dacă, în mod paradoxal, exprima şi răsturnarea culturală epocală constituită de triumful creştinismului. Cu alte temple creştine ridicate după edictul imperial care anula condamnarea noii credinţe, originala bazilică Liberiană proclama victoria Bisericii acolo unde ea fusese pusă la încercare.
Un text din acea vreme va folosi pentru a evoca acest climat: este discursul lui Eusebiu din Cezareea pentru consacrarea noii catedrale din Tir în Fenicia (316-319 circa), reconstruită exact acolo unde o precedentă biserică a fost distrusă de persecutorii păgâni. Eusebiu aseamănă bazilica nouă cu templul din Ierusalim reconstruit după exilul babilonian, citând profeţia lui Ageu conform căreia "gloria viitoare a aceste case va fi mai mare decât aceea de odinioară".
Apoi, gândindu-se la textul din Isaia unde se citeşte că, în perioada viitoare, "cei săraci din Sion" vor avea "o coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul veşmântului de doliu, cântări de laudă în locul unei inimi triste" pentru că "vor ridica din nou vechile ruine, vor reconstrui cetăţile dezolate" (61,3-4), Eusebiu afirmă că de acum Biserica "a îmbrăcat haina sa de nuntă" şi poate spune, în cuvintele lui Isaia: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit ca pe un mire care poartă coroană şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaierele sale". În sfârşit, episcopul din Cezareea promisiunile şi îndemnurile divine, citându-l tot pe Isaia: "Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei mele, ca nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi". De asemenea: "Trezeşte-te, trezeşte-te! Pune-ţi hainele de sărbătoare. Ridică-ti ochii de jur împrejur şi priveşte: toţi aceştia se strâng, vin la tine. Pe viaţa mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toţi aceştia ca şi cu o podoabă şi te vei încinge cu ei ca o mireasă".
În pofida limbajului biblic, triumful Bisericii era totuşi un triumf "roman", conceput în limbajul obişnuit al sfârşitului imperiului. Catedrala din Tir, bazilica Liberiană, celelalte biserici din acel timp nu aveau caracteristici arhitectonice în mod specific "ecleziastice". Totul amintea mai degrabă aulele magistraţilor sau sălile de audienţă ale împăraţilor: coloanele, identice cu acelea din bazilicile civile; îmbrăcăminte de marmură, spaţiile ample, luminozitatea care provenea din ferestre mari.
Spune Eusebiu că ctitorul noii catedrale din Tir, episcopul Paulin, "a deschis o poartă largă şi foarte înaltă pentru a primi razele soarelui de dimineaţă, oferind astfel şi celor care rămâneau în afara curţii o panoramă neîntreruptă a interiorului, ca şi cum ar fi atras spre intrare chiar şi ochii necredincioşilor, aşa încât nimeni să nu poată trece în grabă fără să reflecteze cu emoţie profundă la dezolarea de dinainte şi la transformarea miraculoasă de acum. El spera că numai emoţia în faţa acestui spectacol va atinge persoanele, împingându-le spre intrare".
Era o invitaţie de a contempla acţiunea lui Dumnezeu în contemporaneitatea istoriei: la recunoaşterea puterii Celui Înviat într-o întoarcere aşa de profundă încât să nu poată fi exprimată în mod superficial, într-o schimbare externă a lucrurilor, ci în "minunea" unei transformări de sens ca să lase neschimbată exterioritatea. Roma rămânea Roma, aulele sale publice rămâneau aceleaşi, cu diferenţa că acum plebs care umplea aulele era plebs Dei.
Asemenea celorlalte bazilici romane din secolele IV-V, "Santa Maria Maggiore" a fost concepută pentru a primi un popor numeros, cu o lungime de 86 de metri. Totuşi nu era cea mai mare dintre noile biserici: "Sfântul Petru" era lungă de peste 120 de metri, "Sfântul Ioan din Lateran" 98 de metri, bazilica din cimitirul "Sfântul Sebastian", pe via Appia, era lungă de 75 de metri; bazilica originară a sfântului Laurenţiu pe via Tiburtina era lungă de 98 de metri.
Prima reţea constantiniană de mari biserici includea o bazilică pe via Labicana, alături de maryrion a sfinţilor Marcelin şi Petru care conţine mausoleul împărătesei Elena, şi alta pe via Nomentana, aproape de monumentul sfintei Agneza, unde fiica lui Constantin, Constanţia, a ridicat mausoleul său (actuala biserică a sfintei Constanţa). Împreună cu bazilica vaticană construită pe mormântul sfântului Petru, aceste structuri, realizate în timpuri record, formau o primă, prestigioasă "reţea" de biserici creştine la Roma. Aceste structuri colosale, mimetizate pe planul stilistic cu alte edificii publice, erau totuşi depărate de centrul oraşului, situate de-a lungul căilor de acces ("Sfântul Sebastian", "Sfinţii Marcelin şi Petru", "Sfânta Agneza"), în afara porţilor ("Sfântul Petru" în Vatican, "Sfântul Laurenţiu") sau în parcul imens din curtea imperială ("Sfântul Ioan din Lateran", "Sfânta Cruce din Ierusalim"). Şi monumentul sfântului Paul pe via Ostiense era la douăzeci de minute de mers de la poarta oraşului cu acelaşi nume (această biserică, "Sfântul Paul din afara zidurilor", va fi reconstruită începând din anul 384 de împăraţii Valentinian al II-lea, Teodosiu şi Arcadiu în scară uriaşă, o bazilică formată din cinci navate care imită bazilica "Sfântul Petru").
de Timothy Verdon
Bisericile care se nasc pentru rugăciune sunt şi roade ale rugăciunii, aşa cum sugerează istoria bisericii Santa Maria ad nives (Sfânta Fecioară Maria a Zăpezii) - "Santa Maria Maggiore" - a cărei comemorare se celebrează la 5 august.
Conform unei relatări prezentate după o mie de ani, evenimentele povestite de un anumit frate Bartolomeo da Trento, un bogat patrician roman, senatorul Ioan, împreună cu soţia au hotărât să destineze Bisericii bunurile lor pământeşti, neavând copii. În noaptea dintre 4 şi 5 august 358 Fecioara Maria i-a apărut lui Ioan şi în acelaşi timp Papei Liberiu, cerând dedicarea unei bazilici la Roma în locul unde, chiar în noaptea aceea de vară, va cădea din belşug zăpadă. Dimineaţa, senatorul şi Pontiful au mers pe colina Cispio, unde miraculoasa ninsoare într-adevăr a avut loc, iar Papa Liberiu a trasat în zăpadă forma bazilicii care avea să se ridice: este subiectul unei picturi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea păstrată în Pinacoteca Vaticana în care artistul, Jacopo Zucchi, subliniază rugăciunea intensă a patricianului Ioan şi a soţiei, reprezentaţi împreună cu Papa Liberiu în prim plan.
În afară de istoria sa deosebită, "Santa Maria Maggiore", ca orice biserică, reprezintă întreaga istorie a raportului dintre Dumnezeu şi oameni, oferindu-se ca figură a acelui "edificiu al mântuirii" pe care sfântul Irineu îl vedea desenat de Dumnezeu "aşa cum ar face un arhitect" (Împotriva ereziilor, IV, 14, 2-3).
În "Santa Maria Maggiore", reconstruită în forme monumentale şi înfrumuseţată în secolul al V-lea, patruzeci şi trei de tablouri în mozaic deasupra coloanelor din partea centrală a bisericii relatează episoade "structurate" din credinţa iudeo-creştină: istorii a lui Abraham, Moise, Iosue. Astfel, înaintând spre altar, credincioşii sunt introduşi într-un proces istoric şi metaistoric care îi conduce spre cetatea "al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu" (Evr 11,10). La sfârşitul acestui parcurs, la dreapta şi la stânga peretelui din capăt vedem de fapt două cetăţi, "Hierusalem" şi "Betleem" aşa cum sunt identificate de înscrisuri, în faţa porţilor deschise sunt adunate turme mici; de la arcada porţii deschise a unei şi a celeilalte cetăţi atârnă o cruce de aur şi calea de intrare este înnobilată de o colonadă asemănătoare cu aceea a bazilicii "Santa Maria Maggiore". Aceste scene poetice se află pe arcada care încadrează altarul bazilicii, astfel că cele douăsprezece oi reprezentate devin imagine a poporului crescut din nucleul primar al celor doisprezece apostoli. Şi de fapt "turma" care se adună să se roage în "Santa Maria Maggiore", asemenea oilor din mozaic, priveşte printre două rânduri de coloane prin "poarta" prezbiteriului spre "templu", Cristos, prezent în Euharistie.
În centrul arcului de triumf care încadrează altarul, o inscripţie dedicatoare afirmă Xistus episcopus plebi Dei ("Episcopul Sixt [a spus să se facă asta] pentru poporul lui Dumnezeu"). E vorba de Papa Sixt al III-lea (432-440), care a mărit bazilica începută în secolul al IV-lea de Papa Liberiu, dedicând-o Sfintei Fecioare după solemna declaraţie a Conciliului din Efes, care în anul 431 i-a recunoscut Mariei titlul de "Născătoare de Dumnezeu". Şi printre scenele din arcul de triumf vedem de fapt episoade din viaţa lui Cristos în care Maria are un rol important: Buna Vestire şi Adoraţia Magilor. Demnitatea specială subliniată de îmbrăcămintea splendidă în care artistul o prezintă la Buna Vestire: nu este numai tânăra din Nazaret care l-a născut pe Isus, ci o figură simbolică, Biserică drept Domina, Stăpână.
În registru, sub Buna Vestire, găsit tot această figură la dreaptă micului Cristos pe tron, în timp ce o altă femeie stă la stânga tronului, figură a poporului vechi, Ecclesia ex circumcisione. Această este îmbrăcată culoarea neagră de văduvă, în timp ce Maria apare ca "mireasa" descrisă în Psalmul 45: "îmbrăcată în haine brodate cu aur. În haine strălucitoare e adusă la rege" (v. 14-15).
Făcând abstracţie de izvorul veterotestamentar, această imagine este în mod straniu "contemporană" cu perioada executării mozaicului: Maria, figură a Bisericii, poartă haina de curte a unei principese imperiale, iar micul Isus şade în mijlocul tronului enorm ca un împărat copil: exemplu al unei suprapuneri a sacrului creştin peste profanul roman destul de obişnuit în acea vreme. Alte "suprapuneri" în mozaic sunt forma Ierusalimului ceresc care urmăreşte colonada unui tipic ducumanus din perioada imperială şi termenul folosit în inscripţia dedicatoare, plebi Dei. În Roma odinioară republicană, unde chiar sub Imperiu demnitatea politică a cetăţenilor era evocată prin termenul arhaic plebs - popor unit, popor capabil de decizii, de curaj, de sacrificiu - episcopul dedică noua aulă de adunare plebi Dei: unui popor căruia, dincolo de caracteristicile strămoşilor săi romani, acum îi sunt atribuite cele ale poporului condus de Abraham, Moise şi Iosue, motiv pentru care creştinii din Roma se pot numi de acum cu apelativul dublu de plebs Dei.
Dar să notăm o altă subliniere a acestui prim mare program marian realizat în Occident, unde - aşa cum s-a spus deja - Fecioara "îmbrăcată în haine brodate cu aur" şi cu coroana pe cap constituie un răspuns iconografic imediat dat declaraţiei solemne a Conciliului din Efes. Această regalitate nu este limitată la femeia Maria ci are un caracter colectiv subliniat exact de inscripţia dedicatoare amintită mai sus, Xistus episcopus plebi Dei: frază care sugerează cheia esenţială de lectură a unor asemenea imagini în care Maria nu este concepută în primul rând ca persoană individuală, ci ca figură colectivă a poporului, ca Domina Ecclesia.
Cea mai semnificativă suprapunere istorică la "Santa Maria Maggiore" este însăşi bazilica, a cărei structură - o vastă aulă rectangulară decorată în mod somptuos - trebuia să dea un sens de continuitate absolută cu trecutul roman, chiar dacă, în mod paradoxal, exprima şi răsturnarea culturală epocală constituită de triumful creştinismului. Cu alte temple creştine ridicate după edictul imperial care anula condamnarea noii credinţe, originala bazilică Liberiană proclama victoria Bisericii acolo unde ea fusese pusă la încercare.
Un text din acea vreme va folosi pentru a evoca acest climat: este discursul lui Eusebiu din Cezareea pentru consacrarea noii catedrale din Tir în Fenicia (316-319 circa), reconstruită exact acolo unde o precedentă biserică a fost distrusă de persecutorii păgâni. Eusebiu aseamănă bazilica nouă cu templul din Ierusalim reconstruit după exilul babilonian, citând profeţia lui Ageu conform căreia "gloria viitoare a aceste case va fi mai mare decât aceea de odinioară".
Apoi, gândindu-se la textul din Isaia unde se citeşte că, în perioada viitoare, "cei săraci din Sion" vor avea "o coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul veşmântului de doliu, cântări de laudă în locul unei inimi triste" pentru că "vor ridica din nou vechile ruine, vor reconstrui cetăţile dezolate" (61,3-4), Eusebiu afirmă că de acum Biserica "a îmbrăcat haina sa de nuntă" şi poate spune, în cuvintele lui Isaia: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit ca pe un mire care poartă coroană şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaierele sale". În sfârşit, episcopul din Cezareea promisiunile şi îndemnurile divine, citându-l tot pe Isaia: "Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei mele, ca nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi". De asemenea: "Trezeşte-te, trezeşte-te! Pune-ţi hainele de sărbătoare. Ridică-ti ochii de jur împrejur şi priveşte: toţi aceştia se strâng, vin la tine. Pe viaţa mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toţi aceştia ca şi cu o podoabă şi te vei încinge cu ei ca o mireasă".
În pofida limbajului biblic, triumful Bisericii era totuşi un triumf "roman", conceput în limbajul obişnuit al sfârşitului imperiului. Catedrala din Tir, bazilica Liberiană, celelalte biserici din acel timp nu aveau caracteristici arhitectonice în mod specific "ecleziastice". Totul amintea mai degrabă aulele magistraţilor sau sălile de audienţă ale împăraţilor: coloanele, identice cu acelea din bazilicile civile; îmbrăcăminte de marmură, spaţiile ample, luminozitatea care provenea din ferestre mari.
Spune Eusebiu că ctitorul noii catedrale din Tir, episcopul Paulin, "a deschis o poartă largă şi foarte înaltă pentru a primi razele soarelui de dimineaţă, oferind astfel şi celor care rămâneau în afara curţii o panoramă neîntreruptă a interiorului, ca şi cum ar fi atras spre intrare chiar şi ochii necredincioşilor, aşa încât nimeni să nu poată trece în grabă fără să reflecteze cu emoţie profundă la dezolarea de dinainte şi la transformarea miraculoasă de acum. El spera că numai emoţia în faţa acestui spectacol va atinge persoanele, împingându-le spre intrare".
Era o invitaţie de a contempla acţiunea lui Dumnezeu în contemporaneitatea istoriei: la recunoaşterea puterii Celui Înviat într-o întoarcere aşa de profundă încât să nu poată fi exprimată în mod superficial, într-o schimbare externă a lucrurilor, ci în "minunea" unei transformări de sens ca să lase neschimbată exterioritatea. Roma rămânea Roma, aulele sale publice rămâneau aceleaşi, cu diferenţa că acum plebs care umplea aulele era plebs Dei.
Asemenea celorlalte bazilici romane din secolele IV-V, "Santa Maria Maggiore" a fost concepută pentru a primi un popor numeros, cu o lungime de 86 de metri. Totuşi nu era cea mai mare dintre noile biserici: "Sfântul Petru" era lungă de peste 120 de metri, "Sfântul Ioan din Lateran" 98 de metri, bazilica din cimitirul "Sfântul Sebastian", pe via Appia, era lungă de 75 de metri; bazilica originară a sfântului Laurenţiu pe via Tiburtina era lungă de 98 de metri.
Prima reţea constantiniană de mari biserici includea o bazilică pe via Labicana, alături de maryrion a sfinţilor Marcelin şi Petru care conţine mausoleul împărătesei Elena, şi alta pe via Nomentana, aproape de monumentul sfintei Agneza, unde fiica lui Constantin, Constanţia, a ridicat mausoleul său (actuala biserică a sfintei Constanţa). Împreună cu bazilica vaticană construită pe mormântul sfântului Petru, aceste structuri, realizate în timpuri record, formau o primă, prestigioasă "reţea" de biserici creştine la Roma. Aceste structuri colosale, mimetizate pe planul stilistic cu alte edificii publice, erau totuşi depărate de centrul oraşului, situate de-a lungul căilor de acces ("Sfântul Sebastian", "Sfinţii Marcelin şi Petru", "Sfânta Agneza"), în afara porţilor ("Sfântul Petru" în Vatican, "Sfântul Laurenţiu") sau în parcul imens din curtea imperială ("Sfântul Ioan din Lateran", "Sfânta Cruce din Ierusalim"). Şi monumentul sfântului Paul pe via Ostiense era la douăzeci de minute de mers de la poarta oraşului cu acelaşi nume (această biserică, "Sfântul Paul din afara zidurilor", va fi reconstruită începând din anul 384 de împăraţii Valentinian al II-lea, Teodosiu şi Arcadiu în scară uriaşă, o bazilică formată din cinci navate care imită bazilica "Sfântul Petru").
(După L'Osservatore romano, 5 august 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial