duminică, 30 octombrie 2011

ESTE POSIBIL SĂ SE CREADĂ FĂRĂ SĂ SE PRACTICE ACEASTĂ CREDINȚĂ?

Un Arhiepiscop brazilian comentează
fraza frecventă: Cred, dar nu sunt practicant



 SAN PAOLO, duminică, 30 octombrie 2011 (zenit.org).- Este posibil să se creadă fără să se practice această credință? S-a întrebat Mons. Murilo S. R. Krieger, scj, Arhiepiscop de São Salvador da Bahia (Brasilia), oprindu-se într-un articol asupra unei fraze pe care o aude deseori în această privință.

„Atunci când, într-o întâlnire între prieteni, conversația se învârte în jurul unor chestiuni religioase, se întâmplă deseori ca cineva să spună cu naturalețe și siguranță: Cred, dar nu sunt practicant! Este o afirmație ce pare atât de bine formulată, atât de logică, încât nimeni nu o contestă. Astfel, după câteva zile, într-un alt grup, dacă discuția se învârte în jurul chestiunilor religioase, este posibil ca cineva să pronunțe aceeași afirmație”, spune Arhiepiscopul.

„Mai mult decât o afirmație izolată, această idee, după care se poate crede fără a pune în practică ceea ce se crede este atât de comună încât în multe ambiente a devenit deja o mentalitate”. Pentru Mons. Krieger, „justificarea acestui comportament diferă de la persoană la persoană”: „există acea persoană care a pus deoparte practica religioasă datorită dezamăgirii față de un ghid al comunității; o altă persoană, fără a-și da seama, a abandonat încet încet viața lui de credință, a petrecut mult timp fără să citească Cuvântul lui Dumnezeu, fără să se mai roage și fără să participe la Sf. Liturghie de duminică, astfel că, atunci când și-a dat seama, își organizase deja viața astfel că nu mai era nici un loc pentru expresii religioase”.

Alte persoane, în schimb, „aveau o cunoștință atât de superficială despre propria religie încât au abandonat-o fără să-și pună prea multe întrebări”, așa cum sunt și din aceia care „vor să-și boteze copii ca un simplu act social”.

Este posibil să se creadă fără să se practice credința? întreabă Arhiepiscopul brazilian.

„Anumite persoane abandonează practica religioasă, spunând că sunt în căutarea unei mai mari autenticități. Spun că nu iubesc normele și riturile, că preferă o religie mai spirituală, fără structuri”. După părerea mea, „aceste persoane uită că sunt ființe umane și nu îngeri. Îngerii nu au nevoie de semne, de gesturi și cuvinte pentru a se relaționa”.

„Contrar, noi folosim chiar trupul nostru ca mijloc de comunicare. Traducem sentimentele noastre printr-un surâs sau o strângere de mână, un cuvânt sau o atingere; ținem să ne reunim cu familia în zilele de sărbătoare și telefonăm unui prieten pentru a-i ura bucurie în ziua lui de naștere; facem cadou un trandafir mamei și rămânem încântați față de gestul unui copil care deschide brațele pentru a-și îmbrățișa tatăl care sosește acasă”.

„Cum putem atunci să ne relaționăm cu Dumnezeu numai cu limbajul îngerilor, pe care nici măcar nu-l cunoaștem? ” se întreabă episcopul.

„Credința ne introduce în familia fiilor și fiicelor lui Dumnezeu”, a subliniat Monseniorul. „În ea, este fundamentală practica iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Familia noastră creștină are o istorie, o tradiție bogată și celebrări foarte frumoase. Se poate întâmpla ca vreunul să nu le înțeleagă. Dar înainte să le ignore, sau, mai rău, să le disprețuiască, nu ar fi mai bine să caute să le cunoască, să pătrundă semnificația lor și să descopere valorile pe care le propagă?”.

Pentru Arhiepiscopul din São Salvador da Bahia, „nu se poate a se vrea o credință fără gesturi, cu scuza căutării unei mai mari autenticități”.

„Tatăl veșnic, atunci când a voit să-și demonstreze iubirea lui, a ținut cont de modalitatea noastră de a gândi și de a acționa. Mai mult decât să-și exprime iubirea în mod spiritual, a concretizat-o: n-i l-a trimis pe Fiul său, care a locuit între noi”.

„Cred, dar nu sunt practicant. Credința (cred) și viața (nu practic) nu pot fi separate între ele. Prin natura lor înseși, ele trebuie să fie unite. O credință fără opere este moartă; operele, chiar și cele de pietate, fără credință devin goale”, a încheiat Mons.


Globalizarea căderii omului în animalitate

Autor: Sabin Făgăraş    
 
Căderea omului în asemănarea cu animalele are şi consecinţe sociale, nu numai individuale. Omul a devenit mai fiară decât fiarele sălbatice, ucigând mânat de ură, mânie, invidie (irascibilitate) şi de plăcerea de a ucide. Pentru a nu fi societatea o junglă în care să funcţioneze selecţia naturală, Dumnezeu a prevăzut posibilitatea gestionării sociale a căderii prin principiul supunerii faţă de autorităţile lăsate de Dumnezeu. Omul-fiară a fost îmblânzit şi căderea omului continuu stăvilită social până ce Diavolul a fost legat din punct de vedere social (Apoc 20,3: ca să nu mai înşele neamurile). Diavolul „legat” social o lungă perioadă de timp (o mie de ani) de către structurile sociale şi religioase creştine, va fi dezlegat ca să globalizeze social căderea (Apoc 20,7: înşelând neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului), prin crearea unor structurii social-politice, culturale şi cultuale mondiale de tip fiară: imperiul colonial mondial satanist numit simbolic „Fiara din mare” (Apoc 13,1-10); imperiul ateist cultural massmedist şi cultual satanist numit „Fiara de pe uscat” (Apoc 13,11-18) şi imperiul financiar şi comercial mondial („o peşteră de tâlhari”: Mt 21,13), cu amanţii săi împăraţii adulterini şi negustorii pământului (Apoc 18,3), numit simbolic „Babilonul cel mare” (Apoc 17-18).
1. Gestionarea socială a căderii omului în animalitate.
Pentru a face posibilă supravieţuirea omului în condiţiile căderii şi a stăvili consecinţele sociale ale căderii, Dumnezeu a instituit principiul puterii, al autorităţii (stăpânirii, dominaţiei), încă din familia protopărinţilor Adam şi Eva, când a spus Evei: „te vei întoarce spre bărbatul tău şi el îţi va fi stăpân” (Gen 3,16). Aşa se gestionează căderea în familia umană. Bărbatul stăpâneşte, domină, comandă, iar femeia ascultă, se supune şi serveşte pe bărbat fiind proiectată ca ajutor potrivit asemenea bărbatului (Gen 2,18-20). Din familie, principiul stăpânirii se extinde şi la nivel social, pentru a face posibilă viaţa socială în condiţiile căderii şi a frâna căderea.
Isus Cristos recunoaşte principiul dominaţiei în societatea umană căzută, puterea politică şi ierarhia socială, când spune: „regii neamurilor domnesc peste ele (le guvernează); şi cei ce au putere asupra lor se numesc binefăcători” (Lc 22,25) sau „ştiţi că cei priviţi drept ocârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le stăpânesc cu autoritate (putere)” (Mc 10.42). De fapt, autoritatea supremă (stăpânirea) este a lui Dumnezeu şi autorităţile politice ar trebui s-o recunoască, aşa cum a recunoscut-o Nabucodonosor când a fost pedepsit pedagogic până ce a cunoscut că „Cel Preaînalt domneşte peste împărăţia oamenilor, şi cui va voi el i-o va da” (Dan 4,25 Th). Deci puterea politică vine de la Dumnezeu (nu cea demono-kratică), pentru a gestiona umanitatea căzută şi a stăvili căderea în cascadă, lăudând pe făcătorii de bine şi pedepsind pe făcătorii de rele (1 Pt 2,14; Rm 13,4).
Apostolul Pavel înţelegând planul lui Dumnezeu de gestionare a căderii, nu din oportunism, a scris romanilor: „fiecare să se supună autorităţilor constituite, pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu şi cele ce există sunt stabilite de Dumnezeu; de aceea cine se opune autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu, [...] de aceea trebuie să fiţi supuşi autorităţii, nu numai de frica pedepsei ci şi din raţiuni de conştiinţă” (Rm 13,1-2.5). Principiul dominaţiei, valabil parţial şi în Bisericile împărăteşti cu episcopat monarhic auto sau monocefal, nu ar trebui să fie valabil în umanitatea restaurată, mântuită de Isus Cristos, în familiile şi comunităţile creştine mesianice: „la voi nu va fi aşa, ci, dacă unul vrea să fie mai mare printre voi, să fie servitorul vostru şi dacă unul vrea să fie primul între voi, să fie robul vostru” (Mt 20,26-27). În această viaţă, în bisericile creştine, slujirea este generalizată. Nu femeia este emancipată şi făcută „doamnă”, ci bărbatul este coborât la condiţia de slujitor (rob). Supunerea şi slujirea jertfelnică gratuită (deci de rob), trebuie să fie reciproce (Ef 5,21), după exemplul „ierarhului” Isus Cristos, Fiul omului, care „n-a venit să fie slujit, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,28). Ca şi pentru Isus Cristos Înviatul, făcut Domn şi Mesia după răstignire şi înviere (Fapte 2,36), şi pentru noi domnia va începe după înviere. Pentru cei care se grăbesc să ajungă la domnie adevărată soluţia este numai una: să moară martiri pentru Cristos şi vor avea parte de „prima înviere” domnind preoţeşte cu Cristos (Apoc 20,4-6).
2. Globalizarea căderii omului în animalitate.
Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, Samariteanul milostiv, prin slujirea sa jertfelnică de rob al lui Dumnezeu, a cărui menire era să facă voia celui care L-a trimis şi să împlinească lucrarea Lui (In 4,34), n-a frânat doar căderea, ci a deschis calea înălţării omului căzut între tâlhari încredinţând Bisericii lui Dumnezeu grija pentru vindecarea şi înălţarea omului rănit în urma căderii (Lc 10,30-35). Bisericile împărăteşti şi împărăţiile creştine conlucrând la înălţarea omului căzut au împiedicat generalizarea socială a căderii, globalizarea căderii, legând social pe Diavol ca să nu mai înşele neamurile (Apoc 20,3). Într-adevăr puterea politică împărătească (scaunul de domnie a lui David) şi puterea religioasă (preoţii şi leviţii) asociate, nu au lipsit în tot timpul premodernităţii (creştinismului), timpul mântuirii mesianice promise de Dumnezeu (Ier 33,14-18).
Modernitatea în faza sa acută (postmodernitatea) oferă posibilitatea generalizării sociale a căderii omului în animalitate, globalizarea căderii, prin crearea unor structuri imperiale globale, politice, sociale, culturale şi cultuale de tip animalic (fiare), numite simbolic: „Fiara din mare” (Apoc 13,1-10: un imperiu colonial mondial satanist); „Fiara de pe uscat” (Apoc 13,11-18: un imperiu mondial cultural ateist şi cultual satanist); „Babilonul cel mare” (Apoc 17-18: un imperiu mondial financiar şi comercial). Prezentăm globalizarea căderii omului în animalitate confruntând semnificaţiile căderii (prezentate în articolul „Căderea omului în animalitate”), cu câteva caracteristici generale ale lumii moderne sau p(r)ost-moderne în care trăim: democraţie ateistă; capitalismul consumist; cunoaştere numai senzorială; virusul minciunii; cultul trupului.
a) Globalizarea căderii omului în animalitate prin democraţie ateistă.
Neascultarea este una din cauzele căderii omului în animalitate. Neascultarea constă în a nu lua în seamă porunca lui Dumnezeu şi a decide fără Dumnezeu, autonom, ce e bine şi ce e rău, căzând în orgoliu luciferic. Autonomia (ateismul) puterii politice democratice care vine de la oameni prin vot universal şi nu de la Dumnezeu este una din căile globalizării căderii omenirii în animalitate. Cum a ajuns puterea politică care era „de la Dumnezeu”, autonomă, ateistă? În prima etapă puterea politică exercitată în numele lui Dumnezeu, în ascultare de Dumnezeu (fapt subliniat de ungerea împăratului de către patriarh), a fost disociată, a fost divorţată de puterea bisericească, guvernând numai cu putere de la oameni (democratic). Puterea politică nu ascultă de Dumnezeu, este de fapt atee („animalică”, pentru că animalele nu cred în Dumnezeu), fie în democraţiile populare ale comunismului ateu militant care luptă împotriva lui Dumnezeu, fie în democraţiile capitalismului ateu practic care lucrează fără Dumnezeu.
Pericolul este ca puterea politică atee, divorţată de cea religioasă creştină să se recăsătorească (asocieze) cu o puterea „religioasă” satanistă (Apoc 13,2), să comită adulter (Apoc 18,3.9), redevenind „credincioasă” prin credite (împrumuturi). Miza acestei căsătorii, din interes, nu din iubire, este promisiunea obţinerii, în schimbul închinării sataniste, a dominaţiei mondiale peste toate împărăţiile lumii (Mt 4,8-9), peste orce seminţie, popor, limbă şi neam (Apoc 13,7). La această perspectivă vor contribui conducătorii cu autoritate împărătească de un ceas, adică de scurtă durată, de o legistatură (preşedinţii republicilor democratice?), uniţi în intenţia lor de a transfera imperiului mondial satanist puterea şi autoritatea lor (Apoc 17,12-13).
b) Globalizarea căderii în animalitate prin capitalismul consumist.
O altă cauză a căderii omului în animalitate este viciul neabstinenţei, prada şi risipa bunăstării capitalismului consumist. Sistemul politic democratic cu instrumentul său economic capitalismul nu mai pune frâu căderii, nu mai îngrădeşte căderea omului. Libertatea democratică este libertatea de a fi căzut şi de a mai cădea până la prăbuşirea finală. Spre deosebire de regimul monarhic care contribuia la înălţarea omului cultivând virtuţile, regimul democratic contribue la căderea omului cultivând viciile (patimile), începând cu mama tuturor viciilor, iubirea trupească de sine, şi cu rădăcina tuturor relelor, iubirea de arginţi (1 Tim 6,10). Capitalismul, prin mecanismul pieţei libere, înfăptuieşte „minunea” transformării viciilor individuale (private) în virtuţi sociale (publice). Consumismul trufaş este păcatul Sodomii, caracterizat de pradă, risipă şi desfătare în „belşug de pâine şi în preaplin de vin”, fără „a întinde o mână celui sărac şi nevoiaş” (Iez 16,49 LXX). Din viciu individual consumismul devine virtute socială pentru contribuţia sa la bunăstarea generală.
Se adevereşte spusa psalmistului (Ps 48,13.21 LXX), că omul în bunăstare şi cinste s-a animalizat, s-a făcut asemenea „vitelor fără minte” (TM: „mute”).
c) Globalizarea căderii în animalitate prin cunoaştere strict senzorială.
O altă cauză a căderii omului în animalitate este refuzarea cunoaşterii globale şi alegerea cunoaşterii parţiale, numai senzoriale (alegerea părţii nu a întregului), simbolizată de „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău” (Gen 2,9). Căderea în asemănarea cu animalele se globalizează şi printr-un învăţământ şi o cultură tehnico-ştinţifice atee bazate numai pe cunoaştere materială, senzorială, animalică. Diplomele de maturitate, licenţă sau doctorat sunt în mare parte diplome de dobitoci. În fizica modernă, cunoaşterea tehnico-ştinţifică s-a dovedit ateistă, văzând în creaţie nu pe Creator (ca în fizica spirituală creştină), ci numai molecule, electroni, protoni, neutroni, etc. Trecând prin ştiinţele naturii şi umaniste, când a ajuns la teologie, cu metoda istorico-critică, cunoaşterea ştiinţifică ateistă şi-a dezvăluit şi faţa ei satanistă, mincinoasă, vorbind ca un balaur (Apoc 13,11), adică aşa cum a vorbit Şarpele cel vechi Evei. „Minunile” tehnicii, care fac comodă numai viaţa trupului, contribuie la globalizarea căderii omului, la închinarea în faţa Fiarei sataniste a tuturor locuitorilor pământului (Apoc 13,12). Acesta este apogeul căderii. Oamenii dobitoace, ucişi spiritual în urma închinării sataniste, vor fi ucişi probabil şi fizic ca să nu consume inutil resursele împuţinate ale pământului.
d) Globalizarea căderii în animalitate prin virusul minciunii.
Se repetă la scară globală ispita satanistă, minciuna că vom „fi ca nişte dumnezei”, de la căderea protopărinţilor Eva şi Adam (Gen 3,5). Progresul cunoaşterii ştiinţifice a lumii materiale face pe om atotştiutor. Mijloacele televizuale oferă omului posibilitatea tehnică să fie atotvăzător ca Dumnezeu. Revoluţia tehnică a făcut pe om atotputernic ca şi Dumnezeu. Puterea „vie”, fizică a omului şi a animalelor, măsurată în „cai putere”, a devenit atotputernică prin puterea „moartă” a motoarelor electrice sau cu ardere internă care folosesc combustibil fosil (din „fântâna Adâncului”: Apoc 9,1-2, locul simbolic al închisorii demonilor de unde se ridică fiara satanistă: Lc 8,31; Apoc 11,7; 17,8; 20,3), combustibil care datorită poluării agresive ar putea aduce moartea naturii vii.
În atotputernicia sa, omul modern nu acceptă lumea aşa cum a creat-o Dumnezeu şi o recreează după plăcerea animalică şi comoditatea trupească proprie, creând tehnic o lume nouă şi un om nou luciferic, deocamdată ca imagine („realitate”) virtuală. Simbolul lumii reconstruite ca „paradis” virtual mincinos este Disneyland-ul. A fost acreditată şi crezută ca adevăr absolut chiar şi minciuna progresului continuu. Creşterea economică continuă s-a dovedit mincinoasă pentru că a ajuns să se bazeze nu pe muncă şi economii, ca în capitalismul iniţial, ci pe joc şi speculaţie bursieră, pe credite („credinţă” în bani mincinoşi), ca în capitalismul actual. Nu munca produce valori (bani, capital), ci banii inventaţi (investiţiile) oferă loc de muncă.
Moneda, banul, a cărui iubire este rădăcina tuturor relelor şi a apostaziei (1 Tim 6,10), din etalon de schimb pentru a uşura comerţul, a ajuns să exprime valoarea tuturor produselor comerciale, lichefiind şi valorile imobiliare. Apoi a devenit o „minciună” de când nu mai are acoperire în aurul etalon. Valoarea de schimb a valutelor de referinţă transformate în marfă, valoare care se schimbă zilnic, valoare fără totală acoperire în realitatea economică, deci mincinoasă, o hotărăşte cererea şi oferta, bursa şi băncile naţionale şi mondiale. Rezerva Federală a Statelor Unite ale Americii, bancă privatizată din 1912, necontrolată de nici una dintre puterile independente ale statului democratic (parlament, guvern, magistratură), practic poate tipări şi credita cu dolari „mincinoşi” când şi cât doreşte. Să fie banul mincinos un element al marii lucrări de rătăcire, al credinţei într-o minciună, a celor care n-au iubit adevărul ca să fie mântuiţi (2 Tes 2,10-12)? În ce pericol şi cât de nesigură poate ajunge viaţa majorităţii orăşenilor, a oamenilor salariaţi, viaţă care, spre deosebire de viaţa gospodarilor, care e dependentă de roadele pământului şi de Dumnezeu care dă creşterea (1 Cor 3,6-7), depinde numai de banii şi de „dumnezeii” lumii acesteia care creditează ca să dea creştere economică, depinde de atotputernicile instituţii financiare mondiale (Rezerva Federală, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană)!
e) Globalizarea căderii în animalitate prin cultul trupului.
Din punct de vedere al structurii omului, căderea omului în animalitate ar consta dintr-o lovitură de stat a trupului împotriva spiritului uman. Spiritul omului a fost detronat şi trupul a luat conducerea omului. Patronul, stăpânul, cere cult, admiraţie, închinare. Trupul, partea animalică din om, a devenit stăpân totalitar înrobind sufletul şi spiritul omului. Dar robii trebuie să dea cult stăpânului. Astfel patronul trup a devenit obiect de admiraţie şi adoraţie. Este înfrumuseţat estetic prin schimbarea la faţă cosmetică sau prin chirurgie estetică sau este ajustat funcţional prin substituire de organe sau schimbare a sexului. În mod special trupul feminin înfrumuseţat estetic şi parţial acoperit este expus spre adorare universală prin toate mijloacele de comunicare în masă vizuale. Renaşte globalizată prostituţia „sacră” într-o lume bazată pe seducţie. Câştigă alegerile candidatul care seduce mai mulţi votanţi. În supermagazine se vinde mai bine marfa care, împachetată mai strălucitor, seduce mai mulţi cumpărători. Au audienţă mai mare canalele televizuale care seduc mai mulţi telespectatori etc. Animalitatea trupului stăpân, pentru care unii îşi sacrifică toată viaţa pământească, a fost descătuşată prin prostituţie generalizată, sexualitate dezordonată, homosexualitate şi lesbianism, autoerotism, pedofilie, zoofilie etc.
Ce foloseşte omului să câştige toată lumea şi chiar să-şi salveze trupul trecător, dacă îşi pierde sufletul nemuritor (cf. Mc 8,36)?

Reflecție: o punte între morți și vii

Luna noiembrie este luna dedicată într-un mod special comemorării celor răposaţi, celor care au încheiat deja pelerinajul lor pe acest pământ. Însuşi anotimpul specific acestei luni este un simbol caracteristic care ne dă senzaţia trecerii de la o stare la alta (în natură bântuie maturitatea, bântuie culoarea ruginie şi toate roadele "se desprind de la viaţă"). Este un mod indicativ de a privi şi de a trăi memoria specială dedicată lor, cu alţi ochi, nu numai cei ai pierderii, ai singurătăţii, ci şi cu cei ai completării, ai unirii realităţii lor cu cea a lui Dumnezeu şi cu cea a altor suflete care au ajuns la destinaţie. Este dezlipirea de cele trecătoare pentru a continua viaţa într-un spaţiu deja pregătit unde totul devine una în materie de armonie, de iubire, de splendoare. Deci realitatea lor trebuie filtrată, aşa cum spuneam, prin prisma realizării. Plecarea pentru ei semnifică o completare a maturităţii, o completare a vieţii, iar pentru noi este o luptă pentru a demonstra nouă înşine capacitatea profundă a credinţei şi a speranţei pe care o construim, din care trăim şi ne alimentăm deseori în dificultăţi.
Gândindu-ne la cei dragi care ne-au părăsit din punct de vedere fizic, sunt două lucruri care uneori ne frământa, ne fac să ne gândim şi ne pun la încercare: unde sunt acum şi ce legătura există între ei şi noi. La prima deja am răspuns; ei trăiesc din plinătatea pe care au reuşit să o dăruiască încă când erau printre noi, ţinând cont de valorile evangheliei conştienţi sau mai puţin. Ei sunt prezenţi chiar dacă uneori cu dificultate noi acceptăm absenţa - prezenţa lor. Găsim mii de motive să spunem că mai trebuiau să trăiască, că erau prea tineri etc., că parcă am fi noi stăpâni pe viaţa lor şi am trebui să dăm noi ştafeta plecării. Apoi, între ei şi noi rămâne o legătură, o punte de contact mai solidă sau mai puţin, în funcţie de relaţia pe care am construit-o când erau încă pe pământ. Deci ei constituie o prelungire şi pentru noi, lasă o urmă în noi din ceea ce au fost şi continuă să fie. Chiar dacă printre ei se află şi cei mici, şi adolescenţi, şi tineri, pentru Dumnezeu nu contează vârsta, ci cum ei au ştiut şi au reuşit să conlucreze cu harul său în momentele dificile ce au trebuit să înfrunte.
Deci, cum ziceam, în această lună dedicată lor, în biserici, dar mai ales în cimitire, mii şi mii de credincioşi sau simpli pelerini îşi vizitează morţii, pun o floare, aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, varsă o lacrimă. Este spiritul complet (trup şi suflet, materie şi spirit) care ne leagă de cei dragi şi manifestăm faţă de ei gesturi pline de afecţiune care pentru noi au un sens imens. Ne face să-i menţinem vii în interiorul nostru. Realitatea lor nu este sau nu trebuie să fie statică, nu-i găsim numai în cimitire şi numai în această lună. Comuniunea pe care am legat-o cu ei de-a lungul anilor continuă, indiferent de timp şi spaţiu. Ei trăiesc şi vor trăi în noi atâta timp cât noi le acordăm timp şi spaţiu, atâta timp cât lăsăm lor acel loc rezervat şi nu-l ocupăm cu altceva. Menţinem un dialog deschis între noi şi ei, dialog care se bazează pe cunoaşterea personalităţii lor, a sentimentelor profunde faţă de valorile vieţii, a dorinţelor lor faţă de noi şi de lumea care ne înconjoară. Îi simţim aproape pentru că dialogăm încontinuu cu ei şi prin ei mijlocim la Dumnezeu ajutor. Ascultăm în noi răspunsurile lor fără să amestecăm subiectivismul nostru în ceea ce cerem. Ştim să-i ascultăm când lăsăm deoparte ceea ce vrem noi mai mult şi dăm spaţiu glasului lor. Această comuniune este canalul privilegiat care ne leagă de realitatea lor şi ne ajută să-i simţim vii, aproape de noi, părtaşi la ceea ce trăim şi la ceea ce ni se întâmplă. Cum am zis şi mai înainte, ei rămân vii în noi atâta timp cât noi le permitem; niciodată nu se despart de noi dacă nu-i îndepărtăm şi nu-i uităm. Lipsa fizică trebuie să fie un imbold mai adânc de a menţine acel lanţ de viaţă care nu se rupe odată cu plecarea lor din această lume şi nici nu se rugineşte dacă ştim să-l alimentăm.
Facă bunul Dumnezeu să medităm mai mult asupra realităţii lor şi să le oferim din timpul nostru pentru a fi în continuă comuniune. Fie ca sentimentele de recunoştinţă, de iubire profundă şi autentică, pe care le-am instaurat, să ne conducă zilnic să-i recunoaştem, să-i ţinem vii în noi în acea sferă a spiritului unde se contopesc şi se unesc toate sufletele.

Autor: Cecilia Robu

joi, 27 octombrie 2011

Cardinalul Jean-Louis Tauran despre ziua de la Assisi

Claritate, încredere şi prudenţă, puncte de susţinere a dialogului dintre religii

de Mario Ponzi

Claritate, dulceaţă, încredere şi prudenţă. Sunt cele patru caracteristici ale dialogului dintre religii, indicate de Paul al VI-lea în enciclica Ecclesiam suam din 1964. La acele cuvinte face referinţă cardinalul Jean-Louis Tauran, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, pentru a explica - în acest interviu acordat ziarului nostru - pe ce linii directoare se mişcă astăzi dialogul dintre credincioşii de diferite religii. Un dialog care apare tot mai important în aceşti ani zbuciumaţi, pentru că "atunci când fanatismele riscă să desfigureze religiile - spune cardinalul - este şi mai necesar ca aceia care cred, toţi cei care cred, să încerce să se cunoască mai bine şi să se înţeleagă reciproc".
Assisi propune din nou problema dialogului dintre creştini şi alte religii. Care sunt motivele care îi fac pe creştini să accepte să dialogheze cu persoane de alte religii?
Să pornim de la o consideraţie foarte simplă: trăim în societăţi pluraliste, cu etnii, culturi şi religii diferite. Dar dincolo de aceste diferenţe, toate persoanele, fie că ele cred sau nu cred, îşi pun - după cum spunea Kant - trei întrebări fundamentale: "ce pot să cunosc, ce trebuie să fac, ce pot să sper". În acest context se situează dialogul interreligios. Atunci când fanatismele riscă să desfigureze religiile, devine şi mai necesar ca aceia care cred să încerce să se înţeleagă reciproc, să împărtăşească patrimoniul lor spiritual, respectând libertatea fiecăruia, cu scopul de a considera ce pot să facă împreună pentru binele comun. De vreme ce în istorie religiile nu întotdeauna au favorizat înţelegerea şi pacea, este mai necesar ca oricând, în timpuri de globalizare, să demonstreze că toate religiile, în realitate, sunt chemate să fie mesagere de fraternitate. Trecând la consideraţii mai elaborate, trebuie să amintim unitatea neamului omenesc, creat de un Dumnezeu unic. În afară de asta, raţiunea fiind specificul omului, căutarea adevărului îi uneşte pe cei care cred şi pe oamenii de bunăvoinţă. Aşa cum spune Nostra aetate, "Biserica catolică nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea consideră cu respect sincer acele moduri de a acţiona şi de a trăi, acele precepte şi acele doctrine care, chiar dacă în multe puncte diferă de ceea ce ea însăşi crede şi propune, totuşi adesea reflectă o rază din acel adevăr care luminează pe toţi oamenii". Într-o lume care favorizează "amestecul" - pentru a prelua o expresie îndrăgită de cardinalul Scola - şi diversitatea, Biserica nu încetează să promoveze respectul, întâlnirea şi solidaritatea.
Cum se articulează dialogul cu necreştinii?
Dialogul interreligios are scopul de a cunoaşte religia celuilalt, de a considera ceea ce ne uneşte şi ceea ce ne desparte şi de a vedea cum aceia care cred pot să pună la dispoziţia întregii societăţi energiile care vin din faptul de a crede. Pentru noi catolicii există o fraternitate fundamentală între toţi membrii familiei umane şi o voinţă de mântuire a lui Dumnezeu pentru toată omenirea, oferită de Cristos. Noi creştinii nu putem să renunţăm la vestire, la propunere şi în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că Isus Cristos este prezent şi activ în manieră misterioasă şi în realităţile umane şi în tradiţiile religioase ale omenirii. Mărturia dialogantă a celor care cred se realizează concret prin patru modalităţi: dialogul vieţii; dialogul faptelor; dialogul teologic; dialogul schimbului experienţelor religioase. Avem un dialog cu evreii (de care se ocupă Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor), cu musulmanii, cu budiştii, cu hinduşii şi sperăm să dezvoltăm dialogul cu religiile tradiţionale africane. Este important de amintit că dialogul interreligios nu este un dialog teoretic între religii, ci un dialog între cei care cred şi acest dialog, conform lui Paul al VI-lea, trebuie să aibă patru caracteristici: claritatea, dulceaţa, încrederea şi prudenţa, aşa cum se citeşte în enciclica Ecclesiam suam.
Care este sensul rugăciunii care se ţine la Assisi?
Înainte de toate merită de spus că credincioşii care se roagă, fiecare respectând propria tradiţie religioasă şi tradiţiile altuia - nu e vorba de a da impresia că încercăm să facem să se nască un fel de religie universală - amintesc că omul nu trăieşte numai cu pâine. În tăcere, căreia Benedict al XVI-lea vrea să-i dea însemnătate deosebită, ei vor putea să-şi amintească de faptul că unicul Dumnezeu este în acţiune în orice bărbat şi femeie de pe acest pământ, care are un plan cu toată omenirea şi care doreşte ca pământul să fie pământul tuturor: "Într-adevăr, toate popoarele alcătuiesc; au o singură origine, căci Dumnezeu a rânduit tot neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului; au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui Providenţă, ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi, până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă, luminată de slava lui Dumnezeu, unde toate neamurile vor umbla în lumina lui", aşa cum afirmă Nostra aetate. Benedict al XVI-lea a invitat şi reprezentanţi ai bărbaţilor şi femeilor care îl caută pe Dumnezeu, care sunt încă în "curtea neamurilor". Nu putem uita atitudinea sfântului Paul faţă de ei în areopagul din Atena, precum şi ceea ce scria: "În Isus Cristos nu mai este străin, nici sclav, nici oameni liberi, ci toţi am fost mântuiţi de Isus Cristos". Astfel Paul se va face iudeu cu iudeii şi păgân cu păgânii pentru mântuirea lor. Paul vine din Tars unde cultura era greco-romană, a studiat la Ierusalim unde cultura era ebraică, apoi şi-a dedicat viaţa ca să predice un creştinism cu adevărat universal. Biserica este universală încă de la început.
Este semnificativă prezenţa musulmanilor în pofida coincidenţei cu pelerinajul la Mecca şi conferinţa de la Doha.
Da, de data aceasta musulmanii sunt mai numeroşii decât altă dată, dar ar putea să fie şi mai mulţi dacă întâlnirea n-ar coincide chiar cu aceste întâlniri. Cu ei vom aminti că, aşa cum se citeşte în Nostra aetate, "Biserica îi priveşte de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în sine, îndurător şi atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor lui tainice, aşa cum s-a supus lui Dumnezeu Abraham, la care credinţa islamică se referă bucuros. Deşi ei nu-l recunosc pe Isus ca Dumnezeu, îl venerează totuşi ca profet; o cinstesc pe Mama lui, Fecioara Maria, şi chiar o invocă uneori cu pietate. Pe lângă acestea, ei aşteaptă ziua judecăţii, în care Dumnezeu îi va răsplăti pe toţi oamenii înviaţi. De aceea, ei preţuiesc viaţa morală şi aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană şi post. Chiar dacă, în decursul veacurilor, s-au iscat multe neînţelegeri şi duşmănii între creştini şi musulmani, Conciliul îi îndeamnă pe toţi ca, uitând trecutul, să se străduiască sincer pentru înţelegerea reciprocă şi să apere şi să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea şi libertaea, spre binele tuturor oamenilor". Aceste momente de prietenie trăite cu prietenii noştri musulmani vor fi o ocazie pentru a face lumină asupra motivelor care de atâtea ori împiedică un progres susţinut în relaţiile noastre. Atâta ignoranţă de o parte şi de alta este adesea la baza dificultăţilor pe care le întâlnim. Mult rămâne de făcut la nivelul şcolilor şi universităţilor, pentru ca religiile să fie prezentate în integritatea lor şi în manieră egală. Mi se pare că toată semnificaţia întâlnirii din Assisi este rezumată în cuvintele rostite de Papa la Angelus din 1 ianuarie din acest an: "Cel care este în drum spre Dumnezeu nu poate să nu transmită pace, cel care construieşte pace nu poate să nu se apropie de Dumnezeu".
(După L'Osservatore romano, 27 octombrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

2012-2013: Anul credinței în Biserica Catolică

Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio,
Porta fidei,
a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea,
prin care se convoacă Anul Credinţei


1. "Poarta credinţei" (cf. Fap 14,27), care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa, este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom 6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus, care, cu darul Duhului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22). A mărturisi credinţa în Treime - Tată, Fiu şi Duh Sfânt - echivalează cu a crede într-un singur Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8): Tatăl care la plinirea timpului l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră; Isus Cristos care în misterul morţii şi învierii sale a răscumpărat lumea; Duhul Sfânt care conduce Biserica de-a lungul secolelor în aşteptarea întoarcerii glorioase a Domnului.
2. Încă de la începutul slujirii mele ca succesor al lui Petru am amintit exigenţa de a redescoperi drumul credinţei pentru a pune în lumină cu tot mai mare claritate bucuria şi entuziasmul reînnoit al întâlnirii cu Cristos. În omilia de la sfânta Liturghie a începutului pontificatului meu spuneam: "Biserica în ansamblul ei şi păstorii în ea, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum pentru a-i conduce pe oameni în afara deşertului, spre locul vieţii, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre cel care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate"1. Se întâmplă de acum, nu rareori, să se preocupe creştinii mai mult pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca la o premisă clară a trăirii comune. De fapt, această premisă nu numai că nu mai este aşa, ci adesea este chiar negată2. În timp ce în trecut era posibil să se recunoască o matrice culturală unitară, acceptată la scară largă în referinţa sa la conţinuturile credinţei şi la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie aşa în mari sectoare ale societăţii, din cauza unei profunde crize de credinţă care a atins multe persoane.
3. Nu putem accepta ca sarea să devină insipidă şi lumina să fie ţinută ascunsă (cf. Mt 5,13-16). Şi omul de astăzi poate să simtă din nou necesitatea de a merge asemenea femeii samaritene la fântână pentru a-l asculta pe Isus care invită să creadă în el şi să ia din izvorul său din care ţâşneşte apă vie (cf. In 4,14). Trebuie să regăsim gustul de a ne hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Biserică în mod fidel, şi din pâinea vieţii, oferite în sprijinul celor care sunt discipolii săi (cf. In 6,51). De fapt, învăţătura lui Isus răsună încă în zilele noastre cu aceeaşi forţă: "Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică" (In 6,27). Întrebarea pusă de cei care îl ascultau este aceeaşi şi pentru noi astăzi: "Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?" (In 6,28). Cunoaştem răspunsul lui Isus: "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el" (In 6,29). Aşadar, a crede în Isus Cristos este calea pentru a putea ajunge în mod definitiv la mântuire.
4. În lumina a toate acestea am decis să convoc un An al Credinţei. El va începe la 11 octombrie 2012, la împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, şi se va termina în solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, la 24 noiembrie 2013. La 11 octombrie 2012 se vor împlini şi 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de predecesorul meu, fericitul papă Ioan Paul al II-lea3, cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea credinţei. Acest document, rod autentic al Conciliului Vatican II, a fost mult dorit de Sinodul extraordinar al Episcopilor din anul 1985 ca instrument în slujba catehezei4 şi a fost realizat prin colaborarea întregului episcopat din Biserica Catolică. Şi tocmai Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor a fost convocată de mine, în luna octombrie din anul 2012, despre tema Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine. Aceea va fi o ocazie propice pentru a introduce întregul organism eclezial într-un timp de deosebită reflecţie şi redescoperire a credinţei. Nu este prima dată că Biserica este chemată să celebreze un An al Credinţei. Veneratul meu predecesor slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a convocat unul asemănător în anul 1967, pentru a comemora martiriul apostolilor Petru şi Paul în al nouăsprezecelea centenar al mărturiei lor supreme. L-a gândit ca un moment solemn pentru ca în toată Biserică să fie "o autentică şi sinceră mărturisire a aceleiaşi credinţe"; în afară de asta, el a voit ca aceasta să fie confirmată în manieră "individuală şi colectivă, liberă şi conştientă, interioară şi exterioară, umilă şi sinceră"5. Se gândea că în felul acesta Biserica întreagă putea să reia "conştiinţa exactă a credinţei sale, pentru a o reînsufleţi, pentru a o purifica, pentru a o confirma, pentru a o mărturisi"6. Marile tulburări care au avut loc în acel an au făcut şi mai evidentă necesitatea unei asemenea celebrări. Ea s-a încheiat cu Mărturisirea de credinţă a poporului lui Dumnezeu7, pentru a atesta cât de mult conţinuturile esenţiale care de secole constituie patrimoniul tuturor celor care cred au nevoie să fie confirmate, înţelese şi aprofundate în manieră mereu nouă cu scopul de a da mărturie coerentă în condiţii istorice diferite de trecut.
5. În unele aspecte, veneratul meu predecesor a văzut acest an ca o "consecinţă şi exigenţă postconciliară"8, fiind foarte conştient de dificultăţile grave ale timpului, mai ales cu privire la mărturisirea credinţei adevărate şi la interpretarea sa corectă. Am considerat că a iniţia Anul Credinţei în coincidenţă cu împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II poate să fie o ocazie propice pentru a înţelege că textele lăsate ca moştenire de părinţii conciliari, conform cuvintelor fericitului Ioan Paul al II-lea, "nu-şi pierd valoarea lor şi nici vigoarea lor. Este necesar ca ele să fie citite în manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în cadrul tradiţiei Bisericii... Simt mai mult ca oricând obligaţia de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide"9. Şi eu intenţionez să reafirm cu tărie ceea ce am afirmat cu privire la Conciliu la puţine luni după alegerea mea ca succesor al lui Petru: "Dacă îl citim şi îl receptăm conduşi de o hermeneutică justă, el poate să fie şi să devină tot mai mult o mare forţă pentru mereu necesara reînnoire a Bisericii"10.
6. Reînnoirea Bisericii trece şi prin mărturia oferită de viaţa celor care cred: cu însăşi existenţa lor în lume, creştinii sunt chemaţi de fapt să facă să strălucească acel cuvânt al adevărului pe care Domnul Isus ni l-a lăsat. Tocmai Conciliul, în constituţia dogmatică Lumen gentium, afirma: "În vreme ce Cristos, «sfânt, nevinovat şi fără pată» (Evr 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21) şi a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, de aceea deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, înaintează încontinuu pe drumul pocăinţei şi al reînnoirii. Biserica «îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu», vestind pătimirea şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului Înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină"11.
Anul Credinţei, în această perspectivă, este o invitaţie la o autentică şi reînnoită convertire la Domnul, unic Mântuitor al lumii. În misterul morţii şi învierii sale, Dumnezeu a revelat în plinătate iubirea care mântuieşte şi cheamă pe oameni la convertirea vieţii prin iertarea păcatelor (cf. Fap 5,31). Pentru apostolul Paul, această iubire îl introduce pe om la o viaţă nouă: "Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4). Graţie credinţei, această viaţă nouă plăsmuieşte întreaga existenţă umană pe noutatea radicală a învierii. În măsura disponibilităţii sale libere, gândurile şi afectele, mentalitatea şi comportamentul omului sunt lent purificate şi transformate, într-un drum care nu este niciodată terminat pe deplin în această viaţă. "Credinţa care lucrează prin iubire" (Gal 5,6) devine un nou criteriu de înţelegere şi de acţiune care schimbă toată viaţa omului (cf. Rom 12,2; Col 3,9-10; Ef 4,20-29; 2Cor 5,17).
7. "Caritas Christi urget nos" (2Cor 5,14): iubirea lui Cristos umple inimile noastre şi ne stimulează să evanghelizăm. El, astăzi ca odinioară, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama evanghelia sa tuturor popoarelor de pe pământ (cf. Mt 28,19). Cu iubirea sa, Isus Cristos atrage la sine pe oamenii din orice generaţie: în orice timp el convoacă Biserica încredinţându-i vestirea evangheliei, cu un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta şi astăzi este necesară o angajare eclezială mai convinsă în favoarea unei noi evanghelizări pentru a redescoperi bucuria în credinţă şi a regăsi entuziasmul în comunicarea credinţei. Angajarea misionară a credincioşilor, care nu poate lipsi niciodată, ia forţă şi vigoare din redescoperirea zilnică a iubirii sale. De fapt, credinţa creşte atunci când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi atunci când este comunicată ca experienţă de har şi de bucurie. Ea este rodnică pentru că lărgeşte inima în speranţă şi permite oferirea unei mărturii capabile să genereze: de fapt, deschide inima şi mintea celor care ascultă ca să primească invitaţia Domnului de a adera la cuvântul său pentru a deveni discipolii săi. Cei care cred, atestă sfântul Augustin, "se întăresc crezând"12. Sfântul episcop de Hippona avea motive suficiente să se exprime în modul acesta. Aşa cum ştim, viaţa lui a fost o căutare continuă a frumuseţii credinţei până când inima sa nu a găsit odihnă în Dumnezeu13. Numeroasele sale scrieri, în care sunt explicate importanţa de a crede şi adevărul credinţei, rămân până în zilele noastre un patrimoniu de bogăţie inegalabilă şi permit încă atâtor persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu să găsească traseul corect pentru a avea acces la "poarta credinţei".
Deci numai crezând, credinţa creşte şi se întăreşte; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudine cu privire la propria viaţă decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care se experimentează mereu mai mare pentru că îşi are originea în Dumnezeu.
8. Cu acest prilej fericit intenţionez să-i invit pe confraţii episcopi din toată lumea pentru a se uni cu succesorul lui Petru, în timpul de har spiritual pe care Domnul ni-l oferă, pentru a comemora darul preţios al credinţei. Am vrea să celebrăm acest an în manieră demnă şi rodnică. Va trebui să se intensifice reflecţia despre credinţă pentru a-i ajuta pe toţi cei care cred în Cristos să facă mai conştientă şi să revigoreze adeziunea lor la evanghelie, mai ales într-un moment de profundă schimbare cum este acela pe care omenirea îl trăieşte. Vom avea ocazia de a mărturisi credinţa în Domnul Înviat în catedralele noastre şi în bisericile din toată lumea; în casele noastre şi în familiile noastre, pentru ca fiecare să simtă puternică exigenţa de a cunoaşte mai bine şi de a transmite generaţiilor viitoare credinţa din totdeauna. Comunităţile călugăreşti ca şi cele parohiale şi toate realităţile ecleziale vechi şi noi vor găsi, în acest an, modul de a face publică mărturisirea Crezului.
9. Dorim ca acest an să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a face mai intensă celebrarea credinţei în liturgie, îndeosebi în Euharistie, care este "culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp izvorul din care provine toată energia ei"14. În acelaşi timp, dorim ca mărturia de viaţă a celor care cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate15 şi a reflecta asupra actului însuşi cu care se crede este o angajare pe care orice credincios trebuie să şi-o însuşească, mai ales în acest an.
Nu întâmplător, în primele secole creştinii erau obligaţi să înveţe pe de rost Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Prin cuvinte dense în semnificaţie, aminteşte asta sfântul Augustin când, într-o Omilie despre redditio symboli, încredinţarea Crezului, spune: "Simbolul sfântului mister pe care l-aţi primit toţi împreună şi pe care astăzi l-aţi recitat unul câte unul, sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credinţa Bisericii mame pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul... Aşadar, voi l-aţi primit şi l-aţi dat, dar în minte şi în inimă trebuie să-l ţineţi mereu prezent, trebuie să-l repetaţi în paturile voastre, să vă gândiţi la el în pieţe şi să nu-l uitaţi în timpul meselor: şi chiar atunci când dormiţi cu trupul trebuie să vegheaţi în el cu inima"16.
10. Aş vrea, la acest punct, să schiţez un traseu care să ajute la înţelegerea în mod mai profund nu numai a conţinuturilor credinţei, ci, împreună cu acestea, şi a actului cu care decidem să ne încredinţăm total lui Dumnezeu, în libertate deplină. De fapt, există o unitate profundă între actul cu care se crede şi conţinuturile cărora le dăm asentimentul nostru. Apostolul Paul permite să intrăm în interiorul acestei realităţi atunci când scrie: "Cu inima se crede... şi cu gura se dă mărturie" (Rom 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credinţă este dar al lui Dumnezeu şi acţiune a harului care acţionează şi transformă persoană până în interiorul ei.
Exemplul Lidiei este deosebit de elocvent în această privinţă. Sfântul Luca relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti evanghelia câtorva femei; între ele era Lidia şi "Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie cele spuse de Paul" (Fap 16,14). Sensul cuprins în expresie este important. Sfântul Luca învaţă că nu este suficientă cunoaşterea conţinuturilor care trebuie crezute, dacă după aceea inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de harul care permite să avem ochi pentru a privi în profunzime şi a înţelege că tot ceea ce a fost vestit este cuvântul lui Dumnezeu.
A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că credinţa implică o mărturie şi o angajare publice. Creştinul nu poate gândi niciodată că a crede este un fapt privat. Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu el. Şi acest "a sta cu el" introduce în înţelegerea motivelor pentru care se crede. Credinţa, tocmai pentru că este act al libertăţii, cere şi responsabilitatea socială a ceea ce se crede. Biserica în ziua de Rusalii arată cu toată claritatea această dimensiune publică a credinţei şi a vestirii fără teamă a propriei credinţe în faţa oricărei persoane. Este darul Duhului Sfânt care abilitează la misiune şi întăreşte mărturia noastră, făcând-o sinceră şi curajoasă.
Însăşi mărturisirea credinţei este un act personal şi în acelaşi timp comunitar. De fapt, Biserica este primul subiect al credinţei. În credinţa comunităţii creştine, fiecare primeşte Botezul, semn eficace al intrării în poporul celor care cred pentru a obţine mântuirea. Aşa cum atestă Catehismul Bisericii Catolice: "«Eu cred» este credinţa Bisericii mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales în momentul Botezului. «Noi credem» este credinţa Bisericii mărturisită de episcopii reuniţi în conciliu sau, mai general, de adunarea liturgică a credincioşilor. «Eu cred»: este şi Biserica, mama noastră, care îi răspunde lui Dumnezeu cu credinţa sa şi care ne învaţă să spunem «Eu cred», «Noi credem»"17.
Aşa cum se poate observa, cunoaşterea conţinuturilor de credinţă este esenţială pentru a da propriul asentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligenţa şi voinţa la ceea ce este propus de Biserică. Cunoaşterea credinţei introduce la totalitatea misterului de mântuire revelat de Dumnezeu. Asentimentul care este prestat implică, aşadar, că, atunci când se crede, se acceptă liber întregul mister al credinţei, deoarece garant al adevărului său este însuşi Dumnezeu care se revelează şi permite să cunoaştem misterul său de iubire18.
Pe de altă parte, nu putem uita că în contextul nostru cultural atâtea persoane, deşi nerecunoscând în ele darul credinţei, sunt oricum într-o căutare sinceră a sensului ultim şi a adevărului definitiv cu privire la existenţa lor şi cu privire la lume. Această căutare este un autentic "preambul" la credinţă pentru că mişcă persoanele pe drumul care conduce la misterul lui Dumnezeu. De fapt, însăşi raţiunea omului are sădită exigenţa a "ceea ce are valoare şi rămâne mereu"19. Această exigenţă constituie o invitaţie permanentă, înscrisă în mod indelebil în inima umană, de a porni la drum pentru a-l găsi pe cel pe care nu l-am căuta dacă nu ne-ar fi venit deja în întâmpinare20. Tocmai la această întâlnire, credinţa ne invită şi ne deschide în plinătate.
11. Pentru a avea acces la o cunoaştere sistematică a conţinuturilor credinţei, toţi pot găsi în Catehismul Bisericii Catolice un ajutor preţios şi indispensabil. El constituie unul dintre roadele cele mai importante ale Conciliului Vatican II. În constituţia apostolică Fidei depositum, nu întâmplător semnată cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, fericitul Ioan Paul al II-lea scria: "Acest catehism va avea o contribuţie foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieţi ecleziale... Eu îl recunosc ca un instrument valabil şi legitim în slujba comuniunii ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţătura credinţei"21.
Tocmai în acest orizont Anul Credinţei va trebui să exprime o angajare corală pentru redescoperirea şi studierea conţinuturilor fundamentale ale credinţei care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică şi organică. De fapt, aici iese în evidenţă bogăţia de învăţătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o şi a oferit-o în cei două mii de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la părinţii Bisericii, de la maeştri de teologie la sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat despre credinţă şi a produs progres în învăţătură pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă.
În însăşi structura sa, Catehismul Bisericii Catolice prezintă dezvoltarea credinţei ajungând să atingă marile teme ale vieţii zilnice. Pagină după pagină se descoperă că tot ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o persoană care trăieşte în Biserică. De fapt, după mărturisirea de credinţă urmează explicaţia vieţii sacramentale, în care Cristos este prezent, activ şi continuă să construiască Biserica sa. Fără liturgie şi sacramente, mărturisirea de credinţă nu ar avea eficacitate, pentru că ar fi lipsită de harul care susţine mărturia creştinilor. În acelaşi mod, învăţătura Catehismului despre viaţa morală capătă întreaga sa semnificaţie dacă este pusă în relaţie cu credinţa, liturgia şi rugăciunea.
12. De aceea, în acest an, Catehismul Bisericii Catolice va putea să fie un adevărat instrument în sprijinul credinţei, mai ales pentru cei care se preocupă de formarea creştinilor, aşa de determinantă în contextul nostru cultural. În acest scop, am invitat Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în acord cu dicasteriile competente ale Sfântului Scaun, să redacteze o Notă, cu care să ofere Bisericii şi celor care cred câteva indicaţii pentru a trăi acest An al Credinţei în modurile cele mai eficiente şi corespunzătoare, în slujba credinţei şi a evanghelizării.
De fapt, credinţa este supusă mai mult decât în trecut la o serie de întrebări care provin dintr-o mentalitate schimbată care, îndeosebi astăzi, reduce domeniul certitudinilor raţionale la cel al cuceririlor ştiinţifice şi tehnologice. Totuşi Bisericii nu i-a fost teamă niciodată să arate că între credinţa şi ştiinţa autentică nu poate să fie nici un conflict, pentru că amândouă, chiar dacă pe căi diferite, tind către adevăr22.
13. Va fi decisiv în cursul acestui an să se parcurgă din nou istoria credinţei noastre, care vede misterul insondabil al împletirii dintre sfinţenie şi păcat. În timp ce prima evidenţiază marele aport pe care bărbaţi şi femei l-au oferit creşterii şi dezvoltării comunităţii prin mărturia vieţii lor, al doilea trebuie să provoace în fiecare o sinceră şi permanentă operă de convertire pentru a experimenta milostivirea Tatălui care merge în întâmpinarea tuturor.
În acest timp vom ţine privirea îndreptată spre Isus Cristos, "începutul şi desăvârşirea credinţei" (Evr 12,2): în el are împlinire orice travaliu şi dorinţă intensă a inimii umane. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinţei şi a durerii, forţa iertării în faţa ofensei primite şi victoria vieţii în faţa golului morţii, toate îşi au împlinire în misterul Întrupării sale, făcându-se om, al împărtăşirii cu noi a slăbiciunii umane pentru a o transforma cu puterea Învierii sale. În el, mort şi înviat pentru mântuirea noastră, îşi găsesc lumină deplină exemplele de credinţă care au marcat aceşti două mii de ani ai istoriei noastre de mântuire.
Prin credinţă, Maria a primit cuvântul îngerului şi a crezut în vestea că va deveni mamă a lui Dumnezeu în ascultarea dedicării sale (cf. Lc 1,38). Vizitând-o pe Elisabeta, a înălţat cântarea sa de laudă către Cel Preaînalt pentru minunăţiile pe care le săvârşea în cei care se încred în el (cf. Lc 1,46-55). Cu bucurie şi emoţie l-a născut pe Fiul său unic, menţinând intactă fecioria (cf. Lc 2,6-7). Încrezându-se în soţul său Iosif, l-a dus pe Isus în Egipt pentru a-l salva de la persecuţia lui Irod (cf. Mt 2,13-15). Cu aceeaşi credinţă l-a urmat pe Domnul în predica sa şi a rămas cu el până pe Golgota (cf. In 19,25-27). Cu credinţă, Maria a gustat roadele învierii lui Isus şi, păstrând orice amintire în inima sa (cf. Lc 2,19.51), a transmis-o celor doisprezece reuniţi cu ea în cenacol pentru a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14; 2,1-4).
Prin credinţă apostolii au părăsit toate pentru a-l urma pe Învăţătorul (cf. Mc 10,28). Au crezut în cuvintele cu care vestea împărăţia lui Dumnezeu prezentă şi realizată în persoana sa (cf. Lc 11,20). Au trăit în comuniune de viaţă cu Isus care îi instruia cu învăţătura sa, lăsându-le o nouă regulă de viaţă cu care vor fi recunoscuţi ca discipolii săi după moartea sa (cf. In 13,34-35). Prin credinţă au mers în lumea întreagă, urmând mandatul de a duce evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15) şi, fără nici o teamă, au vestit tuturor bucuria învierii ai cărei martori fideli au fost.
Prin credinţă, discipolii au format prima comunitate adunată în jurul învăţăturii apostolilor, în rugăciune, în celebrarea Euharistiei, punând în comun ceea ce aveau pentru a veni în ajutorul nevoilor fraţilor (cf. Fap 2,42-47).
Prin credinţă, martirii şi-au dăruit viaţa pentru a mărturisi adevărul evangheliei care i-a transformat şi i-a făcut capabili să ajungă până la darul cel mai mare al iubirii cu iertarea propriilor persecutori.
Prin credinţă, bărbaţi şi femei şi-au consacrat lui Cristos viaţa lor părăsind toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului care nu întârzie să vină. Prin credinţă, atâţia creştini au promovat acţiuni în favoarea dreptăţii pentru a face concret cuvântul Domnului, venit să vestească eliberarea de asuprire şi un an de har pentru toţi (cf. Lc 4,18-19).
Prin credinţă, în decursul secolelor, bărbaţi şi femei de toate vârstele, al căror nume este scris în cartea vieţii (cf. Ap 7,9; 13,8), au mărturisit frumuseţea de a-l urma pe Domnul Isus acolo unde erau chemaţi să dea mărturia faptului că sunt creştini: în familie, în profesie, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi slujirilor la care au fost chemaţi.
Prin credinţă trăim şi noi: prin recunoaşterea vie a Domnului Isus, prezent în existenţa noastră şi în istorie.
14. Anul Credinţei va fi şi o ocazie propice pentru a intensifica mărturia carităţii. Aminteşte sfântul Paul: "Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea" (1Cor 13,13). Prin cuvinte şi mai puternice - care din totdeauna îi angajează pe creştini - apostolul Iacob afirma: "Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Dimpotrivă, va spune cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele»" (Iac 2,14-18).
Credinţa fără caritate nu aduce rod şi caritatea fără credinţă ar fi un sentiment aflat constant la discreţia îndoielii. Credinţa şi caritatea se cer reciproc, aşa încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său. De fapt, nu puţini creştini îşi dedică viaţa lor cu iubire celui care este singur, marginalizat sau exclus ca aceluia care este primul spre care trebuie mers şi cel mai important care trebuie susţinut, pentru că tocmai în el se reflectă însuşi chipul lui Cristos. Graţie credinţei putem recunoaşte în cei care cer iubirea noastră chipul Domnului înviat. "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40): aceste cuvinte ale sale sunt un avertisment care nu trebuie uitat şi o invitaţie perenă de a dărui din nou acea iubire cu care el se îngrijeşte de noi. Credinţa permite să-l recunoaştem pe Cristos şi însăşi iubirea lui ne stimulează să-l ajutăm ori de câte ori devine aproapele nostru pe drumul vieţii. Susţinuţi de credinţă, să privim cu speranţă la angajarea noastră în lume, aşteptând "ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea" (2Pt 3,13; cf. Ap 21,1).
15. Ajungând de acum la capătul vieţii sale, apostolul Paul îi cere discipolului Timotei "să caute credinţa" (cf. 2Tim 2,22) cu aceeaşi statornicie ca atunci când era tânăr (cf. 2Tim 3,15). Să simţim această invitaţie adresată fiecăruia dintre noi, pentru ca nimeni să nu devină leneş în credinţă. Ea este însoţitoare de viaţă care permite să percepem cu privire mereu nouă minunăţiile pe care Dumnezeu le săvârşeşte pentru noi. Concentrată să perceapă semnele timpurilor în ziua de azi a istoriei, credinţa angajează pe fiecare dintre noi să devină semn viu al prezenţei Celui Înviat în lume. De ceea ce lumea astăzi are nevoie în mod deosebit este mărturia credibilă a celor care, luminaţi în minte şi în inimă de cuvântul Domnului, sunt capabili să deschidă inima şi mintea multora la dorinţa de Dumnezeu şi de viaţă adevărată, aceea care nu are sfârşit.
"Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit" (2Tes 3,1): fie ca acest An al Credinţei să facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei iubiri autentice şi durabile. Cuvintele apostolului Petru aruncă o ultimă fâşie de lumină asupra credinţei: "Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor" (1Pt 1,6-9). Viaţa creştinilor cunoaşte experienţa bucuriei şi pe cea a suferinţei. Câţi sfinţi au trăit singurătatea! Câţi credincioşi, şi în zilele noastre, sunt încercaţi de tăcerea lui Dumnezeu în timp ce ar vrea să asculte glasul său mângâietor! Încercările vieţii, în timp ce permit să înţelegem misterul crucii şi să participăm la suferinţele lui Cristos (cf. Col 1,24), sunt preludiu la bucuria şi la speranţa la care conduce credinţa: "Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic" (2Cor 12,10). Noi credem cu certitudine fermă că Domnul Isus a învins răul şi moartea. Cu această încredere sigură ne încredinţăm lui: el, prezent în mijlocul nostru, învinge puterea celui rău (cf. Lc 11,20) şi Biserica, o comunitate vizibilă a milostivirii sale, rămâne în el ca semn al reconcilierii definitive cu Tatăl.
Să încredinţăm Mamei lui Dumnezeu, proclamată "fericită" pentru că "a crezut" (Lc 1,45), acest timp de har.
Roma, "Sfântul Petru",
11 octombrie din anul 2011, al şaptelea de pontificat.

Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
*
Note 1 Omilia pentru începutul slujirii petrine a episcopului de Roma (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710.
2
Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la sfânta Liturghie de la Terreiro do Paço, Lisabona (11 mai 2010): Insegnamenti VI,1 (2010), 673.
3
Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 113-118.
4
Cf. Raport final al celui de-al Doilea Sinod extraordinar al Episcopilor (7 decembrie 1985), II, B, a, 4, în: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, nr. 1797.
5
Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Petrum et Paulum apostolos, la al XIX-lea centenar al martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Paul (22 februarie 1967): AAS 59 (1967), 196.
6
Ibid., 198.
7
Paul al VI-lea, Solemnă mărturisire de credinţă, Omilie pentru celebrarea celui de-al XIX-lea centenar al martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Paul, la încheierea Anului Credinţei (30 iunie 1968): AAS 60 (1968), 433-445.
8
ID., Audienţa generală (14 iunie 1967): Insegnamenti V (1967), 801.
9
Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 57: AAS 93 (2001), 308.
10
Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 52.
11
Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8.
12
De utilitate credendi, 1,2.
13
Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, I,1.
14
Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum concilium, 10.
15
Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 116.
16
Sermo 215,1.
17
Catehismul Bisericii Catolice, 167.
18
Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre credinţa catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3009; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, 5. 19 Benedict al XVI-lea, Discurs la Coll?ge des Bernardins, Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 722.
20
Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, XIII, 1.
21
Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 115 şi 117.
22
Cf. ID., Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 34 şi 106: AAS 91 (1999), 31-32, 86-87.

miercuri, 26 octombrie 2011

Dați-vă silința să intrați pe poarta cea îngustă...


În acel timp, 22 în drumul său spre Ierusalim, Isus trecea prin sate şi cetăţi, învăţând. 23 Cineva l-a întrebat: "Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc?" Isus le-a zis: 24 "Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea (Lc 13, 22-24)

 Întrebare legitimă, răspuns pe măsură. Continuarea este cea care face probleme. De ce poarta spre paradis, sau chiar poarta paradisului este îngustă? De obicei, un om primitor deschide larg ușile, nu-i place ca musafirii să se înghesuie să intre la el în casă. Oare Dumnezeu nu este cel puțin la fel de primitor? Din câte știu, această poartă îngustă a fost interpretată de cele mai multe ori ca indicând dificultatea de a intra în împărăția cerurilor. Și dacă cumva este altfel? Eu văd că această poartă este strâmtă, îngustă datorită mulțimii de oameni care se înghesuie să intre. Adică sunt mulți cei care doresc să intre și nu mai au răbdare să ajungă odată în fața lui Dumnezeu, cauzând astfel îngustime la poartă….

luni, 24 octombrie 2011

Dumnezeu da, Biserica, nu?!

"Cred în Dumnezeu. Dar nu am încredere în Biserică". De câte ori auzim acesta frază în urechile noastre, ieşită din gurile unor oameni, mai mult sau mai puţin celebri? Uneori, poate, o auzim şi în inima noastră?
Am cunoscut o persoană deziluzionată de Biserică şi care s-a rupt de comunitatea din care făcea parte. Situaţia ei mi-a produs multă mâhnire şi de multe ori, întâlnind-o, mă gândeam cu ce am greşit eu faţă ea! Ce-ar fi trebuit să fac şi nu am făcut? Viaţa mea fost o mărturie de credinţă pentru ea?

Ce semnifică cu adevărat această tendinţă de separare de Cristos din Biserică? Ar fi ca o invitaţie a unui prieten la cină, dar apoi el refuză să împartă spaţiul şi masa cu alţi comeseni. Cum este posibil să accepţi o invitaţie, fără să primeşti pe cei, care ca şi tine, au fost invitaţi? Oricine s-ar simţi nepoliticos doar la gândul să-l reţină pentru sine pe stăpânul casei, îndepărtându-l de alţi invitaţi (invitaţi de stăpânul casei!) pentru că nu sunt agreaţi de el, care este oaspete şi invitat, ca toţi ceilalţi.

Cred că exemplul ne ajută să ne facem o idee despre ceea ce semnifică a fi Biserică. Care este chiar aceasta: a ne împărtăşi la aceeaşi masă, numai în măsura în care suntem chemaţi la acelaşi banchet. Şi există un unic banchet pentru că propunerea rămâne aceeaşi, neschimbată peste secole: "Urmează-mă!". Este vorba de a merge pe cale, de a ţine pasul cu un om care merge pe străzile acestei lumi.

Există misterul răului în lume, care nu a cruţat niciodată Biserica, cu un clopot de sticlă, ţinând-o un loc protejat de lume. Aceasta deziluzionează pe unii. Poate deoarece "îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune" (2Cor 12,9). Însă nu ar trebui să ne descurajeze, nici să ne debarasăm de responsabilităţile noastre! Da! Pentru că Biserica este formată din fiecare botezat şi evident fiecare din noi este chemat să fie o mărturie credibilă a propriei credinţe. Pornind de la cartea vieţii noastre, cea mai citită de ochii altora. Pentru că puţin putem cere cuvintelor noastre, în special, dacă sunt incoerente cu ceea ce este viaţa noastră!

Înţeleg cât de dificil este să-l iubeşti pe Cristos, în ciuda creştinilor şi a exemplului lor personal, care nu este mereu coerent, bucuros, entuziasmat. De atâtea ori suntem o copie urâtă a noi înşine, alta decât imaginea şi asemănarea cu Dumnezeu! Dar izvorul rămâne limpede: Cristos. Iată că în timp ce-i înţeleg pe cei care pleacă, se îndepărtează, supăraţi, plini de resentimente, adesea profund deziluzionaţi, alegerea mea este aceea de a rămâne în Biserică.

Pentru că există mai mult, există un altul. Există acela care face diferenţa. Acel Cristos care te caută şi în mijlocul nopţii pentru a te face să renaşti. Şi în numele acelui Cristos care iubeşte şi cicatricele mele cele mai profunde, ascunse în eul meu cel mai profund, în numele său, eu nu pot să nu-i iubesc şi ce acei care sunt pe drum cu mine, care îmi greşesc. Suntem chemaţi la aceasta.

Un preot nu se temea să apere "Biserica, draga soţie, pe care o iubea între infinitele ei certuri şi contraste (ca orice "soţ" bun). Aşa cum spunea şi Alessandro Pronzato: "Iubesc această Biserică, chiar dacă nu este aceea din visurile mele".

Cred mereu că unicul mod pentru a nu ne pierde de Biserică este să ţinem bine minte originea, Cristos, şi "stilul" său, căutând să punem în centru persoana şi să nu ţinem cont de birocraţie. Aşa cum ştia să facă magnific Isus: fără teama că trebuie să meargă le-a lungul străzilor Galileii, revoluţionând protocolul, dacă acesta era necesar pentru a întâlni o inimă care-l caută pe el.

Am întrebat zilele acestea o mamă dacă copilul ei adolescent face religia la şcoală şi am aflat cu stupoare că ea şi-a sfătuit copilul să nu spună în şcoală că este catolic, ca să nu sufere răutăţi din partea colegilor de altă religie, dat fiind că este în minoritate.

I-am povestit că din contra, eu ca părinte am ţinut să se ştie că ei, copiii, sunt catolici şi să fie trataţi ca atare în şcoală. Şi că a fi catolic nu este ceva de care să se ruşineze, ci de care să fie mândru. Şi că nu ne declarăm ca fiind catolici doar dacă ne convine, dacă nu avem de suferit, altfel ne ascundem, ne dezicem de credinţa noastră.

M-am întrebat atunci: "Peste ani acest copil ce religie va spune că are, dacă părinţii îl învaţă că nu e bine să spui că eşti catolic?". A spune unui copil să ascundă un lucru evident îl va marca întreaga viaţă, îl va determină să mintă după împrejurări, îl va face nesigur în ceea ce înseamnă trăirea credinţei.

I.P.

Fragmente copte inedite din Scoliile la Întruparea Unuia-Născut, de Sfântul Chiril al Alexandriei

În iulie 2009, în timpul unei vizite la colecţia de papiri a Bibliotecii Naţionale din Viena, Cornelia Römer mi-a atras atenţia asupra a zece fragmente copte de pergament, care erau în acel moment oferite spre vânzare de casa de licitaţii Sotheby’s. Fiind directoarea papirotecii vieneze, Cornelia Römer a participat la licitaţie în speranţa că va achiziţiona fragmentele pentru instituţia pe care o reprezenta. În cele din urmă, licitaţia a fost câştigată pentru 28.750 de lire sterline (aproximativ 32.830 de euro) de către altcineva, a cărei identitate nu a fost dezvăluită de Sotheby’s. Abia la începutul acestui an, un cărturar elveţian, Enzo Lucchesi, mi-a semnalat că aceleaşi fragmente copte au fost prezentate în 2009 de către un tânăr doctorand italian, Federico Bottigliengo, în revista Il collezionista. Cum acest buletin informativ este publicat de casa de licitaţii Bolaffi din Torino, se putea bănui că anticarii italieni au cumpărat fragmentele de la Sotheby’s pentru a le vinde mai departe. Într-adevăr, casa Bolaffi a aflat la scurt timp după aceea despre interesul meu pentru manuscrisele respective şi mi-a trimis o serie de fotografii pentru a încerca să identific textele.


Examinarea paleografică a celor zece fragmente a scos la iveală faptul că toate provin din codici care au aparţinut odinioară Mănăstirii Albe, situată în Egiptul de Sus. Până în prezent, am reuşit să identific următoarele piese ale lotului Sotheby-Bolaffi:

Chiril al Alexandriei, Scolii la întruparea Unului-Născut
Pseudo-Chiril al Ierusalimului, Predică despre Pătimirile Mântuitorului
Pseudo-Chiril al Ierusalimului, Despre găsirea adevăratei Cruci
Pseudo-Evodie al Romei, Predică despre Patimile Mântuitorului
Pseudo-Evodie al Romei, Predică despre viaţa lui Isus şi dragostea lui pentru apostoli
Faptele lui Ioan

Toate fragmentele identificate au fost discutate într-o serie de articole pe blogul meu – http://alinsuciu.com/. Aş dori să discut aici doar pe marginea primului, cel care conţine o porţiune din traducerea în limba coptă a Scoliilor despre întruparea Unuia-Născut, de Sfântul Chiril al Alexandriei.

Fragmentul respectiv este cel mai bine conservat din întregul lot, reprezentând o foaie de pergament aproape intactă.

<-(Foto 1)

Fotografia feţei verso a acestei file de manuscris a fost postată pe site-ul casei Sotheby’s cu ocazia licitaţiei din iulie 2009.[1] Textul conţine o serie de titluri hristologice precum Logos, Emanuel şi Unul-Născut şi discută relaţia dintre dumnezeirea şi umanitatea Mântuitorului. Această problemă a reprezentat principalul punct al controversei din timpul crizei nestoriene şi a fost adesea dezbătută de către Sfântul Chiril al Alexandriei. Într-adevăr, aşa cum am dezvăluit deja, textul păstrează o porţiune din scoliile lui Chiril la o carte pe care o scrisese anterior, Despre întruparea Unuia-Născut.[2]

Această lucrare dogmatică a avut o importanţă aparte în dezbaterile hristologice ale secolelor V şi VI. Chiar dacă scoliile Sfântului Chiril au supravieţuit doar parţial în limba greacă, textul lor s-a păstrat complet în latină şi alte limbi ale Răsăritului creştin.[3]

Textul copt al fragmentului Sotheby-Bolaffi nu se regăseşte în greacă, însă este paralel cu versiunea latină publicată de Eduard Schwartz în Acta Conciliorum Oecumenicorum, vol. I.5.1, p. 214, rândurile 10-20. Traducerea lui este în pregătire.

Fragmentul a aparţinut unui codice al Mănăstirii Albe, a cărui rămăşiţe se împart între mai multe colecţii de manuscrise copte. Alte fragmente din acelaşi codice au fost identificate pentru prima oară de către Enzo Lucchesi.[4] Lucchesi a reperat şapte file din acest manuscris dezmembrat, cărora le-aş adăuga acum, pe lângă fragmentul Sotheby-Bolaffi, o foaie păstrată în Biblioteca Naţională din Viena (numărul de inventar: K 9580).

(Foto 2) ->
Adăugând cele două fragmente identificate recent, putem trasa acum structura codicelui:

Berlin, Staatsbibliothek 1608, f. 4 = paginile [15] - [16] (sfârşitul primului caiet)
Paris, Bibliothèque Nationale 1316, f. 2 = paginile [31] - [32] (sfârşitul caietului 2)
Paris, Bibliothèque Nationale 1313, f. 65 = paginile 61-62
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 74 = paginile [79] - [80]
Viena, Österreichische Nationalbibliothek K 9580 = paginile 81-82
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 72 = paginile 85-86
Paris, Bibliothèque Nationale 1318, f. 146 = paginile 89-90
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 73 = paginile 91-92
„Sotheby 1” = paginaţie pierdută

Deşi numerele paginilor nu au supravieţuit pe fragmentul Sotheby-Bolaffi, poziţia sa în codice nu este dificil de stabilit, deoarece faţa verso corespunde cu partea finală a Scoliilor la întruparea Unuia-Născut.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Fotografia este disponibilă pe site-ul Sotheby’s la adresa http://www.sothebys.com/app/live/lot/LotDetail.jsp?lot_id=159542226.

[2] Fragmentele greceşti ale Scoliilor la întruparea Unuia-Născut sunt disponibile în PG 75, coll. 1369-1412; versiunea latină a fost tipărită în PL 48, coll. 1004-1040. Ediţia fundamentală este cea a lui E. Schwartz, Acta Conciliorum Oecumenicorum vol. I.5.1, Berlin-Leipzig, Walter de Gruyter, 1924, care oferă atât textul fragmentelor greceşti, cât şi versiunea latină. O traducere engleză, mai recentă, îi aparţine lui J. A. McGuckin, St. Cyril of Alexandria: The Christological Controversy. Its History, Theology and Texts, Leiden-New York- Köln, E. J. Brill, 1994, pp. 294-335.

[3] În afara fragmentelor greceşti şi a versiunii latine, textul scoliilor a fost păstrat şi în siriacă, coptă, arabă, georgiană şi armeană. Pentru detalii suplimentare, vezi referinţele bibliografice din M. Geerard, Clavis Patrum Graecorum vol. 3: A Cyrillo Alexandrino ad Iohannem Damascenus, Turnhout, Brepols, 1979, numărul 5225; M. Geerard & J. Noret, Clavis Patrum Graecorum: Supplementum, Turnhout, Brepols, 1998, numărul 5225.

[4] E. Lucchesi, Répertoire des manuscrits coptes (sahidiques) publiés de la Bibliothèque nationale de Paris, Patrick Cramer, Geneva, 1981, pp. 76, 80, 81, 84; E. Lucchesi & P. Devos, “Un corpus basilien en copte. Appendix IV: Les Scholia de Incarnatione Unigeniti de S. Cyrille d’Alexandrie traduits en copte”, Analecta Bollandiana 99 (1981) pp. 75-94, la pp. 93-94; cf., de asemenea, E. Lucchesi, « Le dialogue Quod unus sit Christus de Cyrille d’Alexandrie en copte”, Orientalia n.s. 73 (2004) pp. 289-301, la p. 290.

Autor: Alin Suciu
Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Căderea omului în animalitate

Pentru a domina vieţuitoarele creaţiei, în a şasea zi a fost plăsmuit omul „prin sfat” (Gen 1, 26), din pulberea roditoare a pământului (trupul omului) şi din suflarea de viaţă (spiritul omului) ca fiinţă vie (sufletul omului), în afara Edenului (Iez 31, 9 LXX: grădina desfătării lui Dumnezeu) şi apoi a fost mutat înăuntrul grădinii, pentru a o cultiva şi păzi (Gen 2, 7-8.15). Fiind încă „prunc” (nu robot), destinat să crească în asemănarea cu Dumnezeu prin liberă colaborare, Dumnezeu i-a dat următoarea poruncă (sfat prietenesc): „ia şi mănâncă din orice pom din grădină, dar să nu mâncaţi din pomul prin care se pot cunoaşte binele şi răul; căci în ziua când veţi mânca din el, de moarte veţi muri” (Gen 2, 16-17, LXX).


Şarpele cel vechi, Balaurul cel mare, Diavolul (Dezbinătorul), Satana (Acuzatorul) (Apoc 12, 9), a amăgit-o pe Eva stârnindu-i curiozitatea şi a convins-o să nu ţină cont de sfatul lui Dumnezeu şi să mănânce, împreună cu Adam, înainte de vreme, din „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău” (Gen 2, 9). În loc să-şi recunoască greşeala şi să-şi ceară iertare, Eva şi Adam s-au îmbrăcat cu frunze de smochin şi, de frică, s-au ascuns printre pomii din paradis. Dumnezeu încearcă prima lecţie de psihoterapie spre a-i ajuta să-şi recunoască vina şi să se căiască. Dar nu a reuşit, pentru că Adam a dat vina pe Eva şi indirect pe Dumnezeu (femeia pe care mi-ai dat-o), iar Eva a dat vina pe Şarpe (Gen 3). Ascunderea şi învinuirea altora sunt cele două mecanisme de îndreptăţire a omului căzut.

Ca răul să nu fie etern, cu iubire de oameni, Dumnezeu a anunţat principala consecinţă a căderii: moartea provizorie a trupului prin separarea de suflet, după o supravieţuire pământească limitată, asigurată prin agricultură bărbătească (cultivarea pământului cu trudă) şi agricultură femeiască (cultivarea pruncilor cu durerile naşterii). Pentru a supravieţui mai comod în condiţiile căderii şi a arăta că au căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, Dumnezeu a îmbrăcat pe Adam şi femeia sa cu „tunici de piele”, expresie ce concentrează toată antropologia omului căzut (cf. P. Nellas, Omul animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1999, pp. 65-122).

1. Căderea omului în animalitate.

După cădere, omul s-a ascuns printre pomii din grădina Edenului şi s-a îmbrăcat cu frunze de smochin (Gen 3, 7-8), ceea ce ar sugera că omul ar fi căzut în vegetativ, în asemănarea cu plantele. Dar Dumnezeu a intervenit şi a îmbrăcat pe om în veşminte (tunici) de piele (Gen 3, 21), pentru a indica că omul a căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, în animalitate.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie 43, Filocalia 3, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 154-155) identifică pomul vieţii cu cunoaşterea inteligibilă, iar pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul cu cea sensibilă, senzorială, animalică (nu senzaţia poate deosebi binele de rău ci discernământul). Cunoaşterea senzorială, specifică animalelor, sesizează şi distinge numai plăcerea şi durerea, identificând plăcerea sensibilă cu binele, iar durerea cu răul. Prin urmare, pomul cunoaşterii binelui şi răului este pomul „bălţat” al plăcerii şi durerii senzoriale. Căutând plăcerea identificată cu binele şi fugind de durerea identificată cu răul, omul intră într-un cerc vicios pentru că Dumnezeu a amestecat plăcerea cu durerea.

Să vedem şi alte semnificaţii ale căderii omului (păcat nu numai „strămoşesc” ci mereu actual), descrisă în cartea Genezei, capitolul trei. Vom prezenta căderea omului în animalitate ca: neascultare; neabstinenţă; alegerea părţii; virusare; lovitură de stat.

a) Căderea omului ca neascultare.

Dumnezeu Creatorul întregului univers (sensibil şi inteligibil) ştia ce e bine şi ce e rău pentru om, făptura sa. Viaţa asigurată prin hărănirea din pomul vieţii din mijlocul grădinii era binele suprem. Moartea simbolizată prin hrănirea numai din pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul (Gen 2, 17) era răul suprem. Porunca (pedagogul înstrăinării de rău) sau mai bine zis avertismentul lui Dumnezeu care nu neagă libertatea ci indică direcţia bună (binele fără rău), îl făcea pe om să conştientizeze condiţia sa de creatură „asemenea” lui Dumnezeu, nu „ca” Dumnezeu. Neascultarea constă în a nu lua în seamă porunca lui Dumnezeu şi a accepta alternativa mincinoasă a Şarpelui, crezându-se liber de a decide singur, fără Dumnezeu, autonom, ce e bine şi ce e rău, auto-îndumnezeindu-se (autonomia faţă de rău, nu faţă de Dumnezeu, e bună). Astfel, protopărinţii au atentat la suveranitatea Creatorului căzând în orgoliul luciferic în care căzuse şi cel Viclean. Condiţia de creatură a omului şi prin urmare de proprietate a lui Dumnezeu (rob, nu serv sau slugă) implică lipsa proprietăţii private (sărăcia), precum şi ascultarea de Dumnezeu prin renunţarea la voinţa proprie (autonomie) şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu Stăpânul.

b) Căderea omului ca neabstinenţă.

Spre deosebire de postul alimentar, care înseamnă o diminuare a cantităţii (legată de stomac), a calităţii (legată de limbă, gust) şi a diversităţii alimentelor (legată de banchet), ţinând cont de nevoie şi nu de plăcere, abstinenţa înseamnă renunţarea la anumite alimente. De exemplu, renunţarea la carne a vegetarienilor. Protopărinţilor Dumnezeu nu le-a cerut să postească. Au putut mânca chiar după „plăcere” din toţi pomii grădinii desfătării lui Dumnezeu care erau estetici (plăcuţi la vedere) şi comestibili (Gen 2, 9.16). Dumnezeu le-a cerut să se abţină de a mânca din pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul, pom care părea şi el estetic şi comestibil şi în mod mincinos de folos înţelegerii, adică să deschidă „ochii minţii” (Gen 3, 6). De fapt, pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul s-a dovedit capabil să deschidă numai ochii trupului (Gen 3, 7) şi a constata „goliciunea” (existenţa găunoasă fără Dumnezeu) şi căderea în nefiinţă la care l-a adus neabstinenţa provizorie, împătimitoare.

c) Căderea omului ca alegere a părţii.

În grădina desfătărilor lui Dumnezeu (Iez 31, 9), Adam şi Eva au avut acces la totalitate. Puteau să mănânce din toţi pomii grădinii (Gen 2, 16). Neţinând cont de avertismentul lui Dumnezeu ei aleg numai „unul” (partea), pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul, renunţând la totalitate, la întreg, la plinătatea pe care o oferea Paradisul. Din punct de vedere gnoseologic, partea pe care au ales-o a fost numai cunoaşterea senzorială, materială, animalică, simbolizată de pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău. La fel vor face toţi fii risipitori ai Tatălui ceresc, care în locul totalităţii (întregului) din casa părintească, dătătoare de viaţă veşnică (Lc 15, 31: tot ce are tata este şi a fiului), vor alege înainte de vreme „partea” lor de moştenire (Lc 15, 12), proprietatea privată. Dar cu „partea” se ajunge la „moartea” sărăciei, robiei şi singurătăţii, nu la adevărata bunăstare, libertate şi comuniune, realităţi asigurate individual numai în casa tatălui: bunăstarea (haina nouă), libertatea (încălţămintea) şi comuniunea (inelul); şi comunitar prin participarea la banchetul părintesc.

d) Căderea omului ca virusare.

Planurile (programele) lui Dumnezeu de funcţionare a creaţiei în vederea îndumnezeirii ei, au fost alterate de Vicleanul prin virusul înşelător al minciunii cosmetizate şi prezentate ca adevăr absolut. Şarpele cel şmecher, criminal şi mincinos, tatăl minciunii (In 8, 44), s-a prezentat Evei ca deţinătorul adevărului, făcându-l indirect pe Dumnezeu mincinos. Diavolul a accesat dialogul cu Eva cu o întrebare eronată: „de ce a spus Dumnezeu să nu mâncaţi din nici un pom din grădină” (Gen 3, 1). Eva acceptă dialogul (după accesarea dialogului, virusarea urmează sigur), precizând că pot mânca din toţi pomii cu excepţia pomului din mijlocul grădinii (Gen 2, 9: a confundat Eva pomii?), din care dacă ar mânca ar muri (Gen 3, 2-3). Asigurându-o pe Eva că nu vor „muri de moarte”, Şarpele inventează o explicaţie personală mincinoasă interdicţiei: teama lui Dumnezeu de a fi egalat (Gen 3, 4-5). Explicaţia pare plauzibilă, raţională, dar neadevărată, cum „raţionale” şi neadevărate (variate) sunt explicaţiile istorico-critice moderne.

Fiul lui Dumnezeu, Adevărul întromenit, „Informaticianul” ceresc, prin întruparea, patima, moartea şi învierea sa (taina mântuirii) a corectat programele lui Dumnezeu virusate de cel Viclean. Evanghelia Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, propovăduită cu puterea de sus a Spiritului Sfânt, este principalul program antivirus pentru buna funcţionare a programelor lui Dumnezeu cu privire la natură, societate şi umanitate. O Evanghelie (doctrină creştină) incompletă, suspectată de ne istoricitate prin metoda istorico-critică (creştinii au inventat istorisirile evanghelice) sau virusată cu erezii, în loc să îndrepte strică, şi mai rău planurile lui Dumnezeu. De aceea, Biserica creştină tradiţională ţine mult la „taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (ortodoxie), îmbrăcată cu haina adevărului ţesută din teologia cea de sus şi propovăduită de apostolii şi părinţii bisericii (Condacul, Duminica şapte a Paştilor).

e) Căderea omului ca lovitură de stat.

Înainte de cădere, omul, în structura sa trihotomică (trup, suflet şi spirit), era coordonat şi condus de spirit. Spiritul omului împreună cu mintea şi raţiunea se hărăneau din Dumnezeu şi omul „conversa” cu Dumnezeu contemplându-l. Sufletul omului trăia hărănindu-se din spirit, iar trupul hărănindu-se din suflet. Astfel omul era autonom nu faţă de Dumnezeu ci faţă de mediul înconjurător în care i-a fost dat să trăiască stăpânind peste vieţuitoare (Gen 1, 28). Din punct de vedere al structurii omului, căderea ar consta într-o lovitura de stat a trupului împotriva spiritului. Spiritul a fost detronat şi trupul a luat conducerea omului, antrenând şi schimbarea raporturilor dintre trupul, sufletul şi spiritul uman. Astfel, spiritul omului detronat a fost separat de Dumnezeu şi determinat să trăiască pe seama sufletului omului creând „valori spirituale” (cultură). Sufletul supravieţuieşte pe seama trupului devenind vicios. Trupul trăieşte provizoriu pe seama mediului înconjurător, a pământului din care a fost creat şi în care se întoarce provizoriu prin „prima” moarte (Gen 3, 19), act de binefacere a lui Dumnezeu ca răul să nu fie etern.

2. Transmiterea căderii omului.

Răul căderii, intrat în lume prin invidia Diavolului care a profitat de starea de copilărie şi lipsa de experienţă a protopărinţilor Adam şi Eva, se transmite tuturor descendenţilor lui Adam pentru că Adam este prototipul şi născătorul întregii umanităţi. Să vedem ce anume se transmite: greşeala, vina, păcatul personal a lui Adam (păcatul strămoşesc) sau consecinţele căderii înscrise în firea omului? Fericitul Augustin şi, după el, Occidentul au susţinut transmiterea păcatului personal a lui Adam (păcatul strămoşesc), fapt folosit şi ca argument în favoarea necesităţii botezului copiilor. Augustin care nu ştia greceşte, s-a bazat pe traducerea latină greşită a textului din Rm 5, 12: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit (ef’o pantes amartion)”. „Pentru că toţi au păcătuit”, a fost tradus în versiunea latină a Vulgatei cu „in quo omnes peccaverunt”, adică „în care (Adam) toţi au păcătuit” (cf. J-C. Larchet, Teologia bolii, Sibiu, 1997, p. 37).

Orientul, mai subtil, a făcut distincţie între păcatul personal a lui Adam (act liber de voinţă) şi urmările păcatului strămoşesc asupra firii, şi a susţinut transmiterea prin ereditate biologică numai a consecinţelor căderii înscrise în firea umană, dintre care principalele consecinţe sunt stricăciunea (boala, îmbătrânirea) şi moartea trupului. De la Adam am moştenit numai patrimoniul genetic biologic. Sufletul este creat de Dumnezeu şi dăruit omului în momentul conceperii trupului şi, prin urmare, este nevinovat la naştere. Problema este că toţi oamenii maturi păcătuiesc personal (Rm 3,23; 5,12), repetă exact (copiază) păcatul (căderea) lui Adam, păcătuiesc asemenea lui Adam (Rm 5,14), cu conştiinţă şi voinţă libere, datorită înclinării firii umane (cugetul inimii) spre rău (Gen 6,5; 8,21), sporită de intrigile diavolilor. Aşa că păcatul nu este strămoşesc (moştenit), nu este vechi fiind mereu nou, actual, proaspăt. Păcatul este împrospătat, întărit de voinţa liberă a omului. Păcătuind asemenea lui Adam, ne facem părtaşi vinei lui Adam, fără să moştenim vina personală a lui Adam (păcatul strămoşesc) şi, prin urmare, împreună răspunzători cu Adam de urmările căderii. În plus, responsabilitatea noastră este mai mare decât a lui Adam, pentru că Adam era „prunc”, noi fiind „maturi”. Adam nu cunoştea din experienţă urmările păcatului, noi le cunoaştem. Adam a făcut un păcat, noi le facem pe toate cele posibile, globalizând căderea.

Autor: sabin Făgăraș
Sursa: http://www.oglindanet.ro/