Pastile de Rozariu

Foaie ilustrativă:
Medicament: Pastile de Rozariu

COMPOZIȚIE: fiecare Rozariu conține: 50 Bucură-te Marie, 5 Tatăl Nostru, 5 Slavă Tatălui, 1 Bucură-te, Regină.

PRINCIPIU ACTIV: Harul lui Dumnezeu.

CATEGORIE FARMACOTERAPEUTICĂ: sfințitor efervescent.

MOD DE FOLOSIRE: se recomandă supradozajul.

SUPRADOZAJ: în caz de asumare a unor doze mari s-ar putea avea manifestări de: salturi de bucurie, laude neașteptate aduse lui Dumnezeu, gesturi neașteptate de caritate.

INTERACȚIUNI: este posibil, ba chiar recomandat, să se ia împreună cu alte rugăciuni și sacramente, mai ales cu Sf. Euharistie.

DOZE RECOMANDATE: De la unul la patru pe zi.

INDICAȚII TERAPEUTICHE: împotriva indiferenței spirituale, ajută în drumul spre sfințnie, descurajează față de ispite, îndepărtează aciditatea și greutatea conștiinței, eliberează sufletele din Purgator.

MOD DE ADMINISTRARE: uz oral. De luat cu devoțiune și reculeși. Efectele pot fi înbunătățite cu luarea în grup.

EFECTE NEDORITE: dacă se recită bine și în fiecare zi poate provoca o aureolă deasupra capului.

CONTRAINDICAȚII: nici una.

VALABILITATE: nu este supus nici unei forme de deteriorări.

PRODUCĂTOR Laboratoarele SF. Maria.

PRECAUȚII: a se ține medicamentul cât mai la îndemâna copiilor!

FERICIRILE FAMILIEI

Fericită este familia al cărui Dumnezeu este Domnul, și care umblă în prezența Lui.
Fericită este familia fondată pe iubire și care dibb iubire face să izvorască atitudini, cuvinte, gesturi și decizii.

Fericită este familia deschisă față de viață, care acceptă fii ca un dar, care valorifică prezența celor în vârstă și este sensibilă față de cei săraci și suferinzi.

Fericită este familia care se roagă împreună pentru a-l lăuda pe Domnul, pentru a-i încredința preocupările și speranțele.

Fericită este familia care-și trăiește propriile relații în libertate, lăsând tuturor autonomie de a crește.

Fericită este familia care găsește timp pentru a dialoga, a se distra și a face sărbătoare împreună.

Fericită este familia care nu este sclava televiziunii și știe să aleagă emisiuni constructive.

Fericită este familia în care contrastele nu sunt o dramă, ci teren de antrenament pentru a crește în respect, în și în iertare reciprocă.

Fericită este familia unde domnește pacea în interiorul ei și cu toți: în ea își face rădăcini pacea lumii.

Fericită este familia care trăiește în sintonie cu universul și se angajează în construirea unei lumi mai umane.

Fericită este familia care, chiar dacă nu se regăsește în aceste fericiri, decide că este posibil să se pună în practică vreuna dintre ele.

Fericită este familia în care a trăi înseamnă bucurie, a te îndepărta înseamnă nostalgie, a te reîntoarce înseamă sărbătoare.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: http://www.piccolifiglidellaluce.it/

FERICIRILE LUI ISUS PENTRU OMUL DE ASTĂZI

“Văzând mulţimile, [Isus] s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi
învăţa zicând: „Fericiţi cei săraci în duh,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei care plâng,
pentru că ei vor fi consolaţi.
Fericiţi cei blânzi,
pentru că ei vor moşteni pământul.
Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate
pentru că ei vor fi săturaţi.
Fericiţi cei milostivi,
pentru că ei vor afla milostivire.
Fericiţi cei cu inima curată,
pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace,
pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.
Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind,
vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă
şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci
tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră” (Mt 5, 1-12a).

“Cu ajutorul fericilor Matei anunță existența viitoare,..”: încerc un anumit disconfort citind aceste cuvinte într-un comentariu teologic la Fericiri, pentru că simt că în raportul meu cu Dumnezeu nu pot și nu trebuie să mă mulțumesc cu acel concept teologic numit «deja și nu încă». Este adevărat că Isus folosește aici verbele la viitor: “vor fi... vor moșteni...vor afla... vor vedea”, dar prima și ultima fericire, așezate într-o incluziune comprehensivă a celorlalte, privesc prezentul: “pentru că a lor este împărăția cerului” (Mt 5,3.10).

Deci, acel “deja” cuprinde acel “nu încă”, îl realizează în ciuda suferințelor prezente, al acelui prezent care este viața mea de astăzi.

Aceasta vrea să spună că profeția încercărilor care îl așteaptă pe credincios: “vă vor insulta, vă vor persecuta și mințind vor spune tot răul împotriva voastră...” (să ne gândim la dramaticele persecuții împotriva creștinilor din zilele noastre), se referă și la acele încercări, amărăciuni și eforturi care constituie pâinea zilnică, tare pentru mulți, acea pâine pe care nimeni nu și-o dorește să o mănânce niciodată.

Dar Isus alungă această teamă naturală din perspectiva dureroasă, spre care, mai mult încă, poruncește să se privească cu o bucurie anticipată, arvuna unei exultanțe paradoxale care va fi experimentată cu o singură condiție: ca suferințele să fie suportate “pentru cauza mea” (Mt 5,11).

Cum putem înțelege această precizare: “pentru cauza mea”?

Prima semnificație este “pentru numele lui Isus”. Isus este “cauza” pentru că ura față de creștini este motivul datorită căreia aceștia își riscă viața sau sunt martirizați.

Încă, prin “cauză” se poate înțelege și scopul pentru care se suferă, dând valoare subiectivă atribuită suferinței. Este intenția pe care inima o atribuie proprii dureri, primită în duh de credință, sau sacrificiului voluntar oferit pentru a obține un har sau în vederea roadelor sperate. În acest sens, suferința, mai ales cea inocentă, devine o prețioasă resursă pentru Răscumpărare. Se află aici semnificația profundă a cuvintelor pe care Domnul Isus le adresează discipolilor puțin înainte să moară: “Voi sunteți cei care ați perseverat cu mine în încercările mele” (Lc 22,28).

Într-adevăr, în Isus Cristos răstignit, Capul Trupului mistic al Bisericii, orice suferință al unui mădular unit cu El este pusă în slujba Răscumpărării lumii întregi. Este aceasta legea foarte înțeleaptă a Crucii: “Fiul omului s-a făcut om, a pătimit, a murit și a înviat pentru că înțelepciunea divină a poruncit astfel, iar divina voință a voit ca relele neamului omenesc să fie șterse, nu printr-un act de putere, dar după acea dreaptă și misterioasă lege a crucii, grație căreia relele înseși sunt transformate într-un bine nemărginit” (B. Lonergan, De Verbo Incarnato, 552; în Civiltà Cattolica n. 3852, Il mistero della Redenzione).

Să ne întoarcem la Fericiri. Afirmația că “săracii..cei care plâng..cei blânzi..cei care sunt înfometați și însetați de dreptate..cei persecutați..” pot experimenta bucuria de a trăi, este absolut adevărată, altfel Isus nu ar fi spus acest lucru. Este adevărat din acest motiv: “pentru că a lor este împărăția cerurilor”.

Cu alte cuvinte, aceștia îl au deja în inimă pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este fericire infinită, izvor de Viață, fericire maximă, bucurie și suavitate fără sfârșit. De aceea, chiar dacă sensibilitatea naturală trebuie să guste oțetul amar al durerii, sufletul unit cu Dumnezeu poate să guste savoarea divină, nouă, dulce, stabilă și veșnică ca lumina soarelui, savoarea inimii lui Cristos.

Atunci când femeia samariteancă (imaginea oricărui suflet dezolat și singur), însetată de iubire adevărată l-a întâlnit pe Isus la fântâna unde mersese să ia apă, a auzit promițându-i-se: “Oricine bea din această apă va înseta din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu, nu va înseta în veci. Ba mai mult încă, apa pe care i-o voi da eu va deveni în el un izvor de apă care țâșnește pentru (a da) viața veșnică” (In 4,13-14).

Prezența înseși a lui Isus în sufletul prieten este această apă vie, care țâșnește, adică “îmbogățită” cu bucurie, așa cum un copil tresaltă fericit la sosirea mamei.

Această prezență, deja dăruită la Botez și reînnoită în Sf. Euharistie, trebuie totuși exercitată, trăită, iar acest exercițiu constă în rugăciunea solitară, îndelungată, reculeasă, însetată de chipul lui Cristos, ancorată în credință, credincioasă în iubire, ferventă în dorință, perseverentă cu orice preț, total cufundată în voința lui Dumnezeu.

Atunci, așa cum este adevărat că copilul în sân transformă în plinătate, frumusețe și bucurie persoana mamei, așa este, și încă și mai mult, Viața lui Isus, bucuroasă ca fântâna din care țâșnește apă, operă a acțiunii divine care dăruiește lumină minții pentru discernământul adevărului, dăruiește putere voinței pentru a asculta de conștiință, abolește tentația simțurilor, alimentează caritatea, multiplică energia trupului, învinge turbarea emotivă, pacifică sentimentele, transformă molozul nefericirii în edificiu de bucurie… Într-un cuvânt, face viața fericită…: “pentru că Tu ești cu mine” (Ps 23/22,4).

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor: Pius al XI-lea şi "Ad catholici sacerdotii"

S-a încheiat miercuri, 26 ianuarie 2011, la Ars, în Franţa, colocviul cu tema "Celibatul sacerdotal, fundamente, bucurii, provocări". În ziua inaugurală, luni, 24 ianuarie 2011, intervenţia cardinalului prefect al Congregaţiei pentru Cler despre "Învăţăturile papei despre temă: de la Pius al XI-lea la Benedict al XVI-lea". Publicăm astăzi partea dedicată magisteriului lui Pius al XI-lea.

De Mauro Piacenza

Este clarificat din punct de vedere istoric adevărata şi propria pasiune a Sfântului Părinte Pius al XI-lea pentru vocaţiile sacerdotale şi lucrarea lui neobosită pentru edificarea de seminarii, în toată lumea catolică, în care să poată primi formare corespunzătoare tinerii care se pregăteau la slujirea sacerdotală. În interiorul acestui cadru trebuie să fie înţeleasă în mod adecvat enciclica Ad catholici sacerdotii din 20 decembrie 1935, promulgată cu ocazia împlinirii a 56 de ani de la hirotonirea sacerdotală a acelui pontif. Enciclica se compune din patru părţi, primele două dedicate mai specific fundamentelor - cu titlul 1. "Demnitatea sublimă: Alter Christus" şi 2. "Ornament strălucitor" - în timp ce a treia şi a patra sunt cu caracter mai normativ-disciplinar şi îşi concentrează atenţia asupra pregătirii tinerilor la preoţie şi asupra câtorva caracteristici ale spiritualităţii.

De interes deosebit pentru tema noastră este partea a doua a enciclicei, care dedică un paragraf întreg castităţii. Totuşi el se situează, în partea a doua, după paragraful care vorbeşte despre preot ca "imitator al lui Cristos" şi cel dedicat "evlaviei sacerdotale", arătând, în felul acesta, că - aşa cum Biserica o consideră întotdeauna - concepţia despre preoţie a lui Pius era aceea de caracter ontologico-sacramental. Din ea derivă exigenţa imitării lui Cristos şi a superiorităţii vieţii sacerdotale, mai ales în privinţa sfinţeniei. De fapt, enciclica afirmă: "Jertfa euharistică, în care se jertfeşte victima nepătată care ridică păcatele lumii, în mod deosebită cere ca preotul, cu o viaţă sfântă şi neprihănită, să devină cât mai puţin nevrednic posibil de Dumnezeu, căruia în fiecare zi îi oferă acea victimă adorabilă, care este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din iubire faţă de noi". De asemenea: "De vreme ce preotul este «ambasador al lui Cristos» (cf. 2Cor 5,20), el trebuie să trăiască în aşa fel încât să poată, cu adevăr, să-şi însuşească cuvintele apostolului: «Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt imitatorul lui Cristos» (cf. 1Cor 4,16; 11,1), trebuie să trăiască precum un alt Cristos, care, cu strălucirea virtuţilor sale, lumina şi luminează lumea".

Imediat înainte de a vorbi despre castitate, aproape pentru a sublinia legătura ei inseparabilă, Pius al XI-lea scoate în evidenţă importanţa evlaviei sacerdotale, afirmând: "Noi înţelegem evlavie solidă, care, nesupusă neîncetatelor fluctuaţii ale sentimentului, se întemeiază pe principiile celei mai sigure învăţături, deci este formată din convingeri trainice, care rezistă asalturilor şi linguşirilor ispitei". Din aceste afirmaţii reiese cu claritate că înţelegerea însăşi a celibatului sacru este în strânsă şi profundă relaţie cu o bună formare doctrinală, fidelă faţă de Sfânta Scriptură, faţă de tradiţie şi faţă de magisteriul eclezial neîntrerupt, şi faţă de o exercitare autentică a evlaviei, pe care astăzi o numim "viaţă spirituală intensă", la adăpost fie de derivele sentimentaliste, care adesea degenerează în subiectivism, fie de cele raţionaliste, la fel de răspândite, care produc un criticism sceptic, foarte depărtat de un simţ critic inteligent şi constructiv.

Castitatea, în enciclica Ad catholici sacerdotii, este definită ca "intim legată cu evlavia, de la care trebuie să primească consistenţă şi strălucire". Există o tentativă de justificare raţională a ei, conform dreptului natural, în afirmaţia: "O anumită legătură între această virtute [castitatea] şi Slujirea sacerdotală se observă chiar şi numai cu lumina raţiunii: Dumnezeu fiind Duh, apare potrivit ca acela care se dedică şi se consacră slujirii Lui, într-un fel «să se despoaie de trup»". După această primă afirmaţie, care în ochii noştri este astăzi destul de fragilă, şi care, în orice caz leagă castitatea de puritatea rituală şi, prin urmare i-ar exclude permanenţa, legând-o de timpurile riturilor cultului, urmează recunoaşterea superiorităţii preoţiei creştine fie faţă de preoţia din Vechiul Testament, fie faţă de instituţia sacerdotală naturală proprie oricărei tradiţii religioase.

În acest punct, enciclica pune în centrul reflecţiei însăşi experienţa Domnului Isus, înţeleasă ca prototipică pentru orice preot. De fapt, afirmă: "Înalta stimă în care Învăţătorul Divin a arătat că are castitatea, preamărind-o ca lucru superior capacităţii obişnuite, (...) trebuia aproape în mod necesar să facă în aşa fel încât preoţii din Noua Alianţă să simtă fascinaţia cerească a acestei virtuţi alese, căutând să fie în numărul celor «cărora le-a fost dat să înţeleagă cuvântul acesta» (cf. Mt 19,11)".

Este posibil, în aceste afirmaţii din enciclică, să se observe o anumită complementaritate între intenţia de a întemeia castitatea sacerdotală pe exigenţa de puritate cultuală, şi exigenţa cu mult mai amplă, şi astăzi mai mult înţeleasă, de a o prezenta ca imitatio Christi, cale privilegiată pentru a-l imita pe Învăţătorul, care a trăit exemplar în manieră săracă, ascultătoare şi castă.

De asemenea, Pius al XI-lea nu omite să citeze pronunţările dogmatice referitoare la obligaţia castităţii, şi îndeosebi conciliul din Elvira şi conciliul al II-lea din Cartagena, care, deşi din secolul al IV-lea, dau mărturie cu claritate despre o practică mult anterioară, consolidată şi care, de aceea, poate să fie tradusă în lege.

Cu accent extraordinar de modern, în sensul de accesibil imediat mentalităţii noastre, enciclica vorbeşte despre libertatea cu care se primeşte darul castităţii, afirmând: "Spunem «liber» deoarece, dacă după hirotonire nu vor mai fi liberi să încheie căsătorie pământească, la hirotonirea însăşi ajung însă nu constrânşi de vreo lege sau persoană, ci din proprie voinţă spontană". Am putea deduce, ca răspuns la unele obiecţii contemporane, referitoare la presupusa îndărătnicie a Bisericii în a impune tinerilor celibatul pe care magisteriul autoritar al lui Pius al XI-lea îl indica drept rezultat al primirii libere a unei carisme supranaturale, pe care nimeni nu-l impune, nici nu l-ar putea impune. Mai degrabă norma ecleziastică trebuie înţeleasă ca alegere a Bisericii de a admite la preoţie numai pe cei care au primit carisma celibatului şi care, în mod liber, l-au acceptat. Dacă este legitim a susţine că, după climatul epocii, fundamentul celibatului ecleziastic în enciclica Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea este pus mai degrabă în motivaţii, oricum valabile, de puritate rituală, cu atât mai mult este posibil a recunoaşte în acelaşi text o importantă dimensiune exemplară fie a celibatului lui Cristos, fie a libertăţii lui, care este aceeaşi la care sunt chemaţi preoţii.

(După L'Osservatore romano, 27 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro/