sâmbătă, 19 februarie 2011

CREDINȚA FĂRĂ RELIGIE ȘI FĂRĂ ÎNCREDERE

Răsfoind ziarele și revistele autohtone, ascultând radio sau privind la televizor, observ că din ce în ce mai multe persoane se hazardează să se prezinte ca fiind credincioși. De altfel, nu e de mirare că marea majoritate a populației României se proclamă (în sondaje) credincioasă, de religie ortodoxă, zice...
Dar stau și mă întreb: ce știu aceste persoane despre a fi credincios! Să admitem că marea majoritate cunoaște rugăciunea Tatăl nostru, știu când se sărbătorește Paștele și Crăciunul, și alte câteva sărbători în care românii se cinstesc. Nu mă îndoiesc că sunt mulți credincioși printre români, dar credincioși în ce? nu mai întreb în Cine, pentru că aș răscoli prea mult materia cenușie a unora. Mulți cred în ce?: în ghinionul pe care le va purta motanul care le-a tăiat calea; în ghinionul pe care le va purta găleata goală întâlnită pe drum; în norocul/nenorocul pe care le-o va purta culoarea violet a cravetei; în tot felul de bazaconii, care ar face să râdă și curcile, dacă ar fi capabile de acest gest!
Și acum să revin la titlul acestei reflecții. Din ceea ce am scris mai sus, îmi rezultă că mulți oameni trăiesc o credință fără să facă referință la o religie. Cred în această credință în ceva, dar lipsește acel Cineva, și acesta este esențialul. Iarăși, credința fără încredere este ca o carte învățată pe de rost, tocită, dar din care nu s-a priceput nimic. Spune-i unui om să recite rugăciunea Tatăl nostru și întrerupe-l la un moment dat. Nu mai știe să continue. Întreabă-l să-ți explice, dacă a experimentat pe pielea lui adevărul acelor cuvinte. Nu vreau să-mi imaginez ce va putea să răspundă. Îmi place acel episod din cartea Deuteronomului, când, în noaptea pascală, la cină, copilul este îndemnat să-l întrebe pe tatăl său ce înseamnă toate acestea. Iar tatăl începe să-i povestească minunile pe care le-a trăit poporul evreu, pe pielea ei.
O să continui mai târziu....