sâmbătă, 9 aprilie 2011

ÎNCEPUT DE IUBIRE - Ioan Alexandru

Târziu dăm semn că am iubi,
Veac mult trebuie să treacă
Până ce-n raclele pustii
S-adună-o lacrimă de apă.

Căci nu-i iubirea acest dor
De-a te lipi de patimile ţărnii
De-a risipi etern şi de-a pofti
Încovoiat sub jugurile cărnii.

Ţărânile ţărânile le pasc
Şi ce e pleavă piere în furtună
Orbecăind molizii prin păduri
Îi mâncă strâmbă molia bătrână.

Greu e iubirea şi-o pricepi
Abia când nu mai ştii de tine,
Decât că drumul ce ţi-e dat
Un altul l-a bătut mai bine.

Decât că haina ce o porţi
Şi nici cămaşa nu sunt ale tale.
Şi nici curat obrazul nu-l retragi
Când cel viclean te pălmuie pe cale,

Decât că singurul avut
Ce se cuvine să rămână
Nu-i decât veghea lângă cel uitat
Zdrobit în suferinţă pe colină.

Căci nu-i iubirea decât semn
Că trebuie să ieşi întâmpinare
Pe cel împovărat să-l uşurezi
Şi cel pierdut să-l scoţi la arătare.

Iubirea nu-i decât a şti
Să te retragi în ceasul cuviinţei
Când clopotele cad pe cer
Şi-ţi cer luminile fiinţei

Atunci cu braţele pe piept
Să laşi să cadă candela în ceaţă
Căci mirele va trece negreşit
Să-ţi ia icoana stinsă de pe faţă.

Reflecţii etern valabile

Într-o zi un nevăzător era aşezat pe marginea trotuarului cu o pălărie la picioarele sale şi o bucată de carton pe care era scris: "Sunt orb, ajutaţi-mă vă rog!"

Un agent de publicitate trecu pe acolo, se opri şi observă că în pălărie erau doar câţiva bănuţi. Se aplecă, vărsă monedele şi apoi, fără a cere permisiunea orbului, luă cartonul, îl întoarse pe parte cealaltă şi scrise o altă frază.

După amiază trecu din nou prin faţa orbului şi observă că pălăria era plină de monede şi bancnote.

Nevăzătorul recunoscu paşii acelui om şi-l întrebă dacă a fost el cel care scrisese pe bucata lui de carton, dar mai ales, ce anume scrisese.

Publicitarul îi răspunse: "Nimic neadevărat, am reluat fraza ta într-un alt mod".

Surâse şi plecă.

Nevăzătorul n-a ştiut niciodată că pe bucata sa de carton era scris: "Astăzi este primăvară şi eu nu o pot vedea".

Morala: Schimbă strategia când lucrurile nu merg bine şi vei vedea că totul va merge mult mai bine.

Dacă într-o zi vi se va spune că nu v-aţi făcut munca cu profesionalism, răspundeţi: "Arca lui Noe a fost construită de diletanţi, iar Titanicul de profesionişti"...

Pentru a descoperi valoarea unui an, întrebaţi un student care a fost picat la examenul final.

Pentru a descoperi valoarea unei luni, întrebaţi o mama care a născut prematur.

Pentru a descoperi valoarea unei săptămâni, întrebaţi un editor al unei reviste săptămânale.

Pentru a descoperi valoarea unui minut, întrebaţi pe cineva care tocmai a pierdut trenul, autobuzul sau avionul.

Pentru a descoperi valoarea unei secunde, întrebaţi pe cineva care a supravieţuit unui accident.

Pentru a descoperi valoarea unei milisecunde, întrebaţi un atlet care la Olimpiadă a câştigat doar "medalia de argint".

Timpul nu aşteaptă pe nimeni. Trăiţi fiecare moment care vă rămâne, ca şi cum ar fi ultimul dăruit de Dumnezeu, pentru că are valoare inestimabilă! Împărţiţi-l cu o persoană specială şi va deveni şi mai important!

Originea acestor gânduri e necunoscută, însă exprimă adevăruri perene şi, cine ştie, poate sunt aducătoare de "noroc"... (pentru cine le citeşte cu atenţie şi le pune în practică).

Am decis să trimit spre publicare aceste gânduri, în această perioadă de criză (de timp, financiară, economică, morală etc.), pentru a-i face să surâdă pe cei care le citesc, având convingerea că surâsul lor va face lumea un pic mai bună.

Vă doresc ca fiecare clipă din viaţa dumneavoastră să fie binecuvântată de Dumnezeu!

Bernadeta Eva
Sursa: http://www.ercis.ro/

Dacă bobul de grâu nu moare...

Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă (In 12, 1.24).
Am în capelă în locul unde șed pentru rugăciune, o iconiță care îmi amintește mereu că dacă bobul de grâu nu moare... Nu știu de ce, dar în acest Post Mare, această frază mă atrage tot mai mult, ori de câte ori merg în capelă și văd iconița cu acest citat, mă face să tresar, mă pune pe gânduri, mă face să rămân minute în șir mut în fața misterului pe care îl exprimă aceste cuvinte. Mi se pare că aici, poate mai mult decât în orice altă parte din Biblie, este exprimat duioș, tragic, misterios, mesajul creștin construit în jurul patimii, morții și învierii lui Cristos. Câte boabe de grâu nu mor, câte nu au murit deja pentru a hrăni o lume înfometată? Miliarde de boabe. Cristos, bobul de grâu, strivit de lemnul crucii pentru a fi bun de mâncat oricăui om înfometat. Ce frumos se exprima Sf. Ignațiu de Antiohia, unul din prima generație de creștini: Lăsați ca să fiu măcinat de dinții fiarelor, pentru a deveni o ostie bineplăcută lui Dumnezeu!
Merg să servesc micul dejun. I-au în mână o felie mare de pâine cu sfială și privesc: câte boabe de grâu și-au dat viața pentru ca eu să mă pot hrăni? Îmi vine să țin felia de pâine așa cum țin ostia la liturghie, cu atenție și delicatețe, cu duioșie. O privesc și nu-mi vine să o consum. Prea multe boabe jertfite pentru mine. Masa, moment mistic...
Dacă bobul de grâu nu moare... de ce să moară? Nimeni nu ar vrea să moară, nici măcar cei care suferă de boli grave. Și ei ar mai vrea să trăiască măcar încă un minut. În fond, moartea nu este oare pentru cei bătrâni, sătui de ani, pentru cei bolnavi? De ce ar trebui să mor eu?
Cu șase zile înainte de Paști Isus spune: dacă bobul de grâu nu moare... Un om conștient că trebuie să moară pentru a da viață. Să știu eu cu șase zile înainte că voi muri... Ce aș spune? Care ar fi ultimele mele cuvinte?