luni, 11 aprilie 2011

PELERINI PE DRUMUL CREDINȚEI: NECONTENIT PE DRUM (II)

Urmele lui Dumnezeu


Dumnezeu este, așadar, dincolo și deasupra dialecticii noastre, a proceselor mentale, a reprezentărilor intelectuale, a inducțiilor și a deducțiilor. De aceea, credința noastră este un pelerinaj, o explorare continuă, noi trebuind să căutăm neîncetat chipul Tatălui printre umbre adânci.

Câteodată vedem urmele unor pași, vestigii, care au trecut peste nisipurile acestea și spunem: pe aici a trecut o persoană. Putem chiar adăuga: era un adult, era un copil. Au rămas urmele. În felul acest, noi descoperim misterul lui Dumnezeu pe pământ. Alteori îl cunoaștem din deducții și spunem: aceasta nu se poate explica și nu o admitem o inteligență creatoare. Mersul nostru prin lumea credinței este, prin urmare, unul pe cărările analogiilor, ale evocărilor și ale deducțiilor.

Va putea oare un orb din naștere să ghicească vreodată culoarea unei limbi de foc? Culorile nu au pătruns niciodată în mintea lui. De aceea nu va ști să identifice, să recunoască și să discearnă culorile. Acestea îl depășesc. Va fi capabilă retina să capteze vreodată cea mai mică sclipire a maiestății lui Dumnezeu? El nu poate pătrunde în jocul nostru, în caruselul simțurilor noastre. El este deasupra, pe altă orbită. Ne transcende, dar este și imanent în același timp. Tatăl nostru este un Dumnezeu nemuritor și viu asupra căruia nu vor cădea niciodată nici noaptea, nici moartea, nici minciuna. Niciodată nu-l vor atinge sunetul, lumina, parfumul și dimensiunile.

Dumnezeu nu poate fi cucerit de armele inteligenței. A-l cuceri pe Dumnezeu înseamnă a te lăsa cucerit de El. Dumnezeu poate fi asumat, poate fi primit. Într-un cuvânt, Dumnezeu este, în mod fundamental, obiect de credință. nu-l putem prinde pe Dumnezeu, este imposibil să-l dominăm cu intelectul. Suntem călători. Pornim mereu și nu ajungem niciodată pe acest pământ, pentru că Dumnezeu este transcendent.

De aceea, pentru oamenii Bibliei, Dumnezeu nu este un divertisment intelectual. Pentru acești oameni, Dumnezeu este Dumnezeul părinților noștri care ne-a scos din Egipt, …. Nu vom găsi în Biblie cele cinci căi ale dovezii existenței lui Dumnezeu. Dumnezeul din Biblie este Cineva care produce tensiune, generează drame. Omul din Biblie a luptat întotdeauna cu Dumnezeu. Și – ah, ce contrast! Pentru a triumfa în această luptă singulară trebuie să îngăduie să fie atacat și învins, precum Iacob în acea noapte.

Datorită acestui fapt, Dumnezeu își cheamă întotdeauna oamenii la această luptă, în singurătatea munților, a deșertului și a peșterilor: pe muntele Sinai, la pârâul Cherit, pe muntele Carmel, pe muntele Măslinilor, pe muntele Alverniei (Sf. Francisc), pe muntele Manresa (Sf. Ignațiu de Loyola)…

Insatisfacție și nostalgie

A existat Cineva care a ajuns la Casa Tatălui și ne-a spus că Tatăl este ca un smarald care produce o altfel de lumină decât a noastră. Iar strălucirea lui este atât de mare încât merită să vinzi toate bunurile tale pentru a obține această comoară. Înaintea privirilor noastre uimite, Mesia ni l-a prezentat pe Tatăl ca pe un amurg grandios, ca pe o strălucitoare auroră și a aprins în inimile noastre văpaia unui dor nesfârșit de Dumnezeu. Acest dor nestăvilit este exprimat foarte bine de Sf. Augustin în Confesiuni, când suspină și zice: neliniștită este inima mea, Doamne, până nu se va odihni în Tine.

Cristos a venit să ne spună că Tatăl este nesfârșit de mare și minunat, măreț și neasemuit față de tot ceea ce am putea gândi, visa, concepe sau imagina. Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, și urechea nu le-a auzit, și la inima noastră nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el (1 Cor 2, 9). Cel care este mistuit de nostalgie, este un călător, un pelerin, un explorator.

Omul este o ființă aparte printre făpturile creației. Ne simțim veșnic exilați, mistuiți de dorul infinit după Cineva pe care niciodată nu l-am văzut, după o Patrie în care niciodată nu am locuit. Ce nostalgie ciudată! Scrisoarea către Diognet (c. VI) spune: Creștinii (…) locuiesc în patria lor, dar ca niște străini. Orice pământ străin este patrie pentru ei, și orice patrie le este pământ străin. Atât de măreț este locul pe care Domnul li le-a dat încât nu le este permis să-l părăsească.

Pe când piatra, stejarul sau vulturul se simt împliniți și nu aspiră la mai mult, omul este unica făptură a creației care se poate simți nesatisfăcută, frustrată. Dincolo de satisfacțiile noastre mai mici sau mai mari arde rugul unei profunde insatisfacții. ea este câteodată ca jăratecul sub crusta cenușii. Alteori devine o flacără devoratoare. Această insatisfacție constituie cealaltă față a dorului de Dumnezeu și ne transformă în călători care caută chipul Tatălui. Această insatisfacție este pentru om blestem și binecuvântare.

Ce este omul? E ca o flacără vie, înălțată spre stele, mereu dispus să-și ridice brațele suspinând: Ah, Tată! Ca un copil care strigă mereu: Mi-e foame, mi-e sete! Mereu visând la tărâmuri ce se află dincolo de orizonturile noastre, la astrele aprinse aflate dincolo de nopțile noastre. Un pelerin al absolutului, spune Leon Bloy.

Deșert

A crede este așadar un drum etern pe căi întunecate și aproape mereu pustii, pentru că Tatăl se află mereu între umbre adânci. Credința este aceasta: pelerinaj, urcuș, plâns, îndoială, speranță, cădere și ridicare, mers nesfârșit al ființelor rătăcitoare care nu știu unde vor dormi astăzi și ce vor mânca mâine. Precum Abraham, precum Israel, precum Ilie, precum Maria.

Simbol al acestei credințe a fost drumul pe care l-a străbătut Israel din Egipt până în pământul Canaanului. Acel deșert, pe care blindatele moderne din zilele noastre îl traversează în câteva ore, a însemnat pentru Israel 40 de ani de nisip, foame, sete, soare, agonie și moarte, răzvrătire și împăcare cu Dumnezeu. Într-un cuvânt, un drum de maturizare a credinței.

Israel a ieșit din Egipt și s-a afundat în deșert, printre stâncile munților și printre nisipuri. Erau zile în care speranța murise pentru poporul lui Israel și orizonturile se închideau. Atunci Dumnezeu lua înfățișarea unei umbre deosebit de suave, forma unui nor care îi învăluia apărându-i de mușcătura razelor fierbinți ale soarelui. Câteodată, în pelerinajul acesta, Dumnezeu este o prezență suavă și nu există blândețe mai mare decât acesta.

Alteori, pentru poporul israelit, noaptea era neagră și apăsătoare, erau cuprinși de frică și nu vedeau nimic. Dumnezeu se făcea atunci prezent sub forma unui stâlp de foc, iar noaptea strălucea ca miezul zilei și deșertul se transforma în oază. Dar pelerinajul este, în mod normal, deșert.

La fel se întâmplă și cu propriul nostru pelerinaj. Uneori avem impresia că nimic nu depinde de noi. dintr-o dată primăverile ard și zilele strălucesc. Când vine după-amiaza nori negri acoperă cerul, iar la căderea nopții firmamentul rămâne fără stele.

Așa trece viața noastră. Astăzi ne simțim siguri și fericiți pentru că surâsul lui Dumnezeu strălucește asupra noastră. Astăzi ispita nu ne va îngenunchea. Mâine soarele Tatălui se ascunde și ne simțim fragili ca o trestie și ne irită orice lucru. Ne devorează invidia. Dorim să murim. Ne simțim ca niște fii necredincioși și nefericiți care strigă: Ah, Tată, vin-o repede, ia-mă de mână!

În această viață de credință, pentru pelerinii care caută cu adevărat chipul lui Dumnezeu, nu există ceva mai apăsător decât absența Tatălui – deși pentru ochiul credinței, care vede esențialul, El este mereu prezent. Și nu există suavitate mai amețitoare decât cea a momentului în care chipul Tatălui începe să apară din spatele norilor.

Criză

La Cadeș-Barnea, poporul israelit a fost prins între nisip și tăcere. A simțit direct că deșertul i-ar putea fi mormânt. În jurul său s-au ridicat, înalte și amețitoare, umbrele deznădejdii, ale fricii și ale dorinței de întoarcere. A căzut asupra lor tăcerea lui Dumnezeu, ca o presiune de cincizeci de atmosfere. Înspăimântați, pelerinii credinței au început să-l strige pe Moise: Este oare Domnul cu adevărat în mijlocul nostru, sau nu este? (Ex 17, 7).

Atunci când ucenicii au ascultat cuvintele lui Isus referitoare la Taina Euharistiei, li s-au părut cuvintele unui nebun. Cine poate să mănânce carne omenească? Și au spus: este insuportabil, greu de înțeles cuvântul acesta (In 6, 60), Învățătorul și-a pierdut simțul rațiunii, să plecăm! Și l-au părăsit.

Abraham, Ghedeon, și alți luptători ai lui Dumnezeu, atunci când nu simt în jurul lor decât întuneric, tăcere și pustiu, caută neliniștiți un punct de sprijin solid, căci au impresia că nu au nici o certitudine, navigând pe ape solitare. Și îl roagă pe Dumnezeu să-i ajute să nu naufragieze, să le trimită un semn pentru a nu sucomba (Gen 15, 8; Jud 6, 17; 1 Sam 10, 1-7).

Așa este viața noastră. Câteodată ne simțim ca niște copii pierduți în noapte. Deznădejdea și spaima cad asupra sufletelor noastre. Ne simțim abandonați, singuri. Începem să ne îndoim că alături de noi, în spatele tăcerii, se află, într-adevăr, Tatăl. Intrăm în criză și încercăm să ne întrebăm dacă cuvintele conțin vreo substanță. A trăi credința este un pelerinaj obositor, ca și cum ai străbate o noapte.

Zori

Dar va sosi ziua morții noastre. În acea zi se va termina pelerinajul, va sosi eliberarea și vom contempla veșnic chipul strălucitor al Tatălui.

Credința va muri, bătrâna candelă de a cărei lumină nu vom mai avea nevoie. Va muri și speranța, nava puternică și zveltă care ne-a condus, navigând printre valuri, nopți și furtuni, până la portul făgăduit. Acum trebuie să ne cufundăm în pământ, din ce în ce mai adânc, în tărâmurile infinite ale lui Dumnezeu. Iar nava acolo va rămâne.

Rămân doar iubirea, viața, patria infinită a lui Dumnezeu. acum rămâne doar să trăim, pentru totdeauna, cufundați, invadați și pătrunși de strălucirea unei prezențe care va acoperi totul și va umple totul și vom repeta în veci: O, Tată, de-a pururi iubitor și de-a pururi vrednic de iubire! Cuvintele acestea nu vor îmbătrâni niciodată.

PELERINI PE DRUMUL CREDINȚEI: NECONTENIT PE DRUM (I)

A crede vrea să zică a se dărui. A se dărui înseamnă a merge necontenit în urma chipului lui Isus Cristos. Abraham este veșnicul călător spre o Patrie suverană, iar această Patrie nu este nimic altceva decât Dumnezeu însuși. A crede înseamnă a pleca mereu. Deci, așa cum convertirea nu este un moment static, o sosire, la fel nici credința nu este o stație, nu promite nimic stabil, dar presupune totdeauna un nou început, o călătorie continuă, o scrutare a cerului, a lui Dumnezeu, a omului și a persoanei proprii. Cuvântul central prin care putem defini credința este, deci, dinamicitatea.


Înainte să intrăm în meditarea acestui argument, voi face o amplă reflecție nu asupra naturii credinței, ci asupra felului de a o trăi. Într-un cuvânt, este vorba de credința ca trăire (nu experiență) a lui Dumnezeu.

Nu există în această lume ceva mai facil decât manipularea conceptelor referitoare la Dumnezeu și construirea unor castele fantastice și aeriene cu aceste concepte. Și nu există în această lume ceva mai greu decât să ajungi la întâlnirea cu Dumnezeu însuși (și nu cu simulacre de Dumnezeu!), care se află mereu dincolo de cuvinte și concepte (de aici validitatea conceptului teologic deja și nu încă). Pentru aceasta trebuie să străbați codrul confuziilor, marea risipirii și întunericul de nepătruns al nopții, și astfel să ajungă la limpezimea Misterului.

Misterul lui Dumnezeu

Dumnezeu este de neatins, ca umbra, dar este, în același timp, solid ca stânca. Tatăl este Mister prin excelență, iar misterul nu se lasă luat în stăpânire, nici analizat. Misterul se acceptă pur și simplu, în tăcere.

Dumnezeu nu ne este accesibil, precum un prieten a cărui mână o putem strânge cu emoție. Nu-l putem manipula pe Dumnezeu așa cum am mânui o carte, un stilou sau un ceas. Chiar dacă spunem sau auzim uneori că unii preoți se folosesc, îl manipulează pe Dumnezeu, acest lucru nu este adevărat deloc, pentru că ei manipulează un simulacru al lui Dumnezeu, și nu pe Dumnezeul cel adevărat. Nu putem spune: Doamne, vino la mine astăzi, iar mâine vei putea pleca. Nu putem să-l manipulăm.

Chiar dacă Dumnezeu este un mister inaccesibil, , el este în același timp un mister fascinant (conceptul de fascinans et tremens). Iar primul act al credinței constă în a accepta această gratuitate a lui Dumnezeu. De aceea, credința înseamnă a ne ridica mereu și a pleca de fiecare dată în căutarea Cuiva a cărui mână nu o va strânge niciodată. Iar al doilea act al credinței constă în a accepta în pace această frustrare vie. Așa cum fericirea constă, după spusa Sf. Augustin, în a căuta fericirea, și nu în aflarea ei (cel puțin pe acest pământ), la fel, fericirea în credința noastră constă tocmai în faptul de a-l căuta mereu.

Dar dacă Tatăl este un mister inaccesibil, el este, de asemenea, un mister fascinant. Dacă cineva se apropie mult, el este luminat și încălzit (Serafim din Sarov, Dialogul cu Motovilov). Însă dacă se apropie și mai mult, este incendiat. Biblia este o pădure, o mulțime de suflete care ard pentru Dumnezeu.

Nu poate fi privit în față, spune Biblia. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi dominat, din punct de vedere intelectual, atâta timp cât suntem călători prin lume. De asemenea, nu poate fi posedat în mod vital. Acest lucru va fi posibil doar când vom fi trecut granițele morții. Câtă vreme suntem călători, omul nu poate să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască (Ex 33, 20).

Cu alte cuvinte, Domnul Dumnezeu nu poate intra în procesul firesc al cunoașterii umane. Orice fel de cuvinte i-am aplica Domnului pentru a-l înțelege sau, mai bine zis, pentru a ne lămuri asupra sa, acestea sunt simple analogii, aproximații, asemănări. De exemplu, atunci când spunem că Dumnezeu este Tată, ar trebui să adăugăm imediat că nu este Tată cu exactitate. Este mai mult decât un tată; mai bine zis, este altceva decât Tată.

De exemplu, noi știm ce înseamnă în limbaj uman cuvântul persoană. Pentru a înțelege cine sau cum este Dumnezeu cu noi, luăm conținutul cuvântului persoană, îl transferăm, i-l aplicăm lui Dumnezeu și spunem: Dumnezeu este persoană. Dar Dumnezeu este Altceva. Într-un cuvânt, Dumnezeu nu încape în cuvinte. Toate cuvintele referitoare la el ar trebui să fie la negativ (limbaj apofatic): El este de necuprins, infinit, invizibil, inefabil, incomparabil… Aceasta dorește Biblia să spună atunci când afirmă că nu poate fi privit în față.

Dumnezeul nostru este întotdeauna dincolo de cuvintele și conceptele noastre. El este absolut altceva sau absolutul absolut. Mai precis, Dumnezeu nu poate fi obiect al intelectului, ci numai obiect și subiect, în același timp, al credinței. Adică Dumnezeu nu poate fi înțeles, ci doar primit. Iar dacă este primit în genunchi, desculț, ca Moise în fața tufișului arzând, este înțeles mai bine.

Știm că Tatăl este mereu cu noi, dar niciodată nu ne va da mâna, nimeni nu-l va privi în ochi. Sunt simple comparații. mai simplu, se cuvine să spunem din nou că Tatăl este absolut diferit de percepțiile, concepțiile, ideile și expresiile noastre. Se cuvine să spunem că Dumnezeu, ca simplu cuvânt, este una, iar Dumnezeu însuși este altceva. Cuvintele nu pot cuprinde niciodată imensitatea, bogăția, profunzimea întregului mister al iubitului nostru Tată.

De aceea, în Biblie, Dumnezeu este cel care nu poate fi numit. Există trei întrebări care, în context biblic, delimitează un conținut identic: cine ești? Ce ești? Cum te numești? Pe munte, Moise îl întreabă pe Dumnezeu care este numele său. Iar Dumnezeu răspunde prin verbul a fi. Cum te numești? Eu sunt cel care sunt (Ex 3, 14). Dumnezeu răspunde în mod evaziv, spune Ignacio Laranaga. Personal, mi se pare că răspunsul dat de Dumnezeu nu conține nimic evaziv, generic. Aceasta este numai percepția noastră, El în realitate este foarte precis, clar: El este cel care este, El este ființa, El este originea, obârșia ființei noastre. Dacă el nu s-ar fi prezentat astfel, noi, așa cum s-a făcut mult timp pentru femei, copii și sclavi, am fi făcut parte din categoria lucrurilor. Am fi reificat ființa umană, așa cum a făcut revoluția franceză și așa cum face astăzi consumismul și societatea lichidă în care trăim. Un alt răspuns însă mi se pare că exprimă mai bine numele lui Dumnezeu. În Jud 13, 18, Dumnezeu fiind întrebat de numele său răspunde: Pentru ce îmi ceri numele? El este minunat? Ceva despre care nu putem spune că este frumos, bun, extraordinar, pentru că depășește ideea de frumusețe, de bunătate, de extraordinar, spunem că este minunat. Numele lui Dumnezeu este minunat.

Viața noastră de credincioși este un mers prin lume, în căutarea misterului Tatălui, în zone de penumbră. Pe acest pământ putem întâlni urmele sale șterse, dar niciodată nu vom putea vedea fața sa.

Stelele scânteietoare, într-o noapte adâncă, pot evoca misterul Tatălui, dar Tatăl însuși se află mai departe decât stelele, dar și mult mai aproape. Muzica, florile, păsările, îl pot evoca pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu însuși este mult mai departe decât toate acestea.

Nimeni nu a trăit vreodată atât de familiar în comuniune cu toate făpturile ca Sf. Francisc de Assisi. Toate făpturile erau pentru el teofanie sau imagine a lui Dumnezeu. Dar atunci când Francisc dorea să-l întâlnească pe Dumnezeu însuși se cufunda în peșterile solitare și întunecoase… Și aceasta nu pentru că Francisc era mai sensibil față de frumusețe și privea natura cu ochii trupești în acest fel, ci pentru că vedea mai degrabă cu ochii sufletului. Spun acest lucru cu siguranță pentru că în Izvoarele Franciscane se spune că atunci când Francisc a compus Cântecul Fratelui Soare era deja orb. Același lucru se poate spune și despre Beethoven, care surd complet fiind a compus celebra Simfonie a IX-a, culmea compoziției sale. Se vede de aici că cei care ajung la un nivel spiritual foarte înalt, contemplativii, misticii, nu mai au nevoie de simțurile sensibile pentru a vedea, a comunica, acestea fiind suplinite de simțurile spirituale.

Va urma