vineri, 29 aprilie 2011

Iubire și idolatrie

Primesc de la un cititor pe nume Valentin Stângă următoarea întrebare: „Cum disting ca spectator (dar şi ca trăitor, cînd e cazul) între iubire şi idolatrie? Ce anume îl separă pe omul îndrăgostit de omul idolatru?“. Dl Stângă schiţează şi un început de răspuns. Îl transcriu, în speranţa că nu-l va supăra indiscreţia mea: „Din postura spectatorului, îmi vine să spun că diferenţa o face aici felul în care obiectul acestor afecte e potenţat, respectiv obnubilat de percepţia, discursul şi faptele admiratorului său. Iubită, femeia e mîntuită de accesoriu, de penumbre incomode, de tuşele banalităţii sterile. Idolatrizată, ea devine stridentă, rebarbativ păstoasă, vampirică. La fel, în plan religios, divinitatea credinciosului iubitor e un mister cald, o autoritate afectuoasă, un zenit absorbant, în timp ce zeul habotnicului pare mai degrabă un răsfăţat satrap cosmic, un soi de căpcăun metafizic, sensibil la ditirambi, mătănii şi ofrande hipercalorice...“
Dl Stângă gîndeşte viguros şi scrie excelent. Îi mulţumesc pentru dificila întrebare şi sînt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sînt. În viteza unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac cîţiva paşi pe drumul analizei infinite inaugurate de el.
Mi se pare esenţial să observăm că între îndrăgostit şi „obiectul“ iubirii sale avem de-a face cu o specie de continuitate. Cei doi sînt în acelaşi plan: planul comunicării împărtăşite, al unei emotivităţi omogene, al unui afect în permanentă mişcare de la unul la altul. Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în cel care se regăseşte în tine. Duci apropierea pînă la identificare. Transformi diferenţa în complementaritate şi stricta cunoaştere în recunoaştere. Idolatria stabileşte între idolatru şi idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanţei. E necontenit deasupra şi departe. Idolatrul îl priveşte cu o extatică teroare şi adoptă spontan un ritual al obedienţei. În vreme ce partenerii unui act de iubire coexistă în acelaşi teritoriu, sau îşi construiesc un teritoriu al lor, idolul şi idolatrul nu trăiesc în aceeaşi lume. Cel dintîi e un conglomerat de putere, cel de-al doilea – un conglomerat de dependenţă. Idolatrul nu speră şi nu îndrăzneşte să urce la nivelul idolului său. La fel, idolul nu-şi pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază cultul. Idolul nu se întrupează. Nu stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, nu se lasă ucis de netrebnicii lumii. E suveran, rece, invulnerabil.


Într-un cuplu de îndrăgostiţi, nu există, în mod normal, relaţii de subordonare. Cînd unul dintre parteneri devine dominator, cînd apare ideea unei ierarhii a calităţilor, cuplul e în pericol. Iubirea impune amîndurora un comportament slujitor. Fiecare se dedică celuilalt, fiecare se simte bine să fie în serviciul partenerului. Idolatria e, dimpotrivă, slujire unilaterală. Idolul nu spală niciodată picioarele idolatrului. Faimoasa iubire curtenească nu era scutită de un anumit halou de idolatrie, cu pasiunea ei pentru „madonizarea“ femeii, cu echivalarea constantă a îndrăgostirii cu „vasalitatea“. Rezultatul era un soi de destrupare trăită trupeşte. Dar îndrăznesc, domnule Stângă, să suspectez niţeluş de idolatrie şi imaginea dvs. despre „femeia iubită“: „mîntuită de accesoriu, de penumbre incomode“. Nu ne putem îndrăgosti de statui. De esenţe. De lumini incoruptibile. Idolatria, cum ştim, înseamnă şi a lua un lucru drept altceva decît este. Faţă de idolatrie, iubirea e un miracol de realism: ea celebrează fiinţe vii, nu fantasme. Diferenţa dintre omul îndrăgostit şi omul idolatru? E totuna cu diferenţa dintre dialog şi poruncă. Dintre entuziasm şi frică. Mă opresc deocamdată aici. Pentru continuare, vă dau întîlnire peste 20-30 de ani.

Autor: Andrei Pleșu
Sursa: http://www.dilemaveche.ro/

Colocviu despre artă cu Camilian Demetrescu

Acei maeştri fără nume
de Silvia Guidi

"Pictor nu se naşte cineva, pictor se devine". Conform lui Camilian Demetrescu, artist român, italian prin adopţie de patruzeci de ani, celebru pentru mozaicurile sale dedicate temei epifaniei Divinului în istorie, "nu se naşte cineva poet, muzician, arhitect. Se vine în lume cu dorinţa de a spune ceva, de a se exprima. Artele, în diversitatea lor nu sunt decât diferite limbaje expresive pentru a comunica împreună cu alţii şi cu lumea". Demetrescu este la Roma pentru a prezenta ultima sa expoziţie, "Via Crucis atomicae" - care poate fi vizitată în bazilica Celor Doisprezece Apostoli până la 8 mai 2011.

Cum aţi descoperit iubirea faţă de arta figurativă?

Şi la şcolile elementare caietele mele erau pline de desene. De atunci, cuvântul şi imaginea au devenit un unic alfabet pentru a exprima gândurile. În Evul Mediu, unitatea corală a artelor a produs splendoarea catedralelor: cuvânt, culoare, sunete, ţesături, relatări în piatră. În munca mea pictura, grafica, sculptura, mozaicul, ţesătura, cuvântul, nu sunt decât diferite moduri expresive pentru a spune acelaşi lucru.

Faţă de care maeştri sunteţi mai îndatorat?

N-aş putea spune numele lor, pentru că nu-l cunosc. Maeştrii care produceau minunăţiile despre care vorbeam înainte nu semnau opera lor. Nu era necesar, pentru că Acela căruia îi erau dedicate deja ştia asta. Sunt dator, fie acestor magistri ai catedralelor romanice din Europa sfântului Augustin, fie umililor artizani din schiturile şi din mănăstirile din ţinutul meu, Moldova şi Bucovina. Iubesc arta contemporană care nu a întors spatele marii tradiţii, de la Rousseau la Van Gogh şi Rouault, până la artiştii de astăzi care în tăcere lucrează pentru reînnoirea în continuitate a unei arte dedicată sacrului.

Ce anume ar trebui să cunoască un european contemporan din cultura populară română?

Cel care vrea să înţeleagă cine a fost, cine este cu adevărat Constantin Brâncuşi - în dicţionare "fondatorul sculpturii moderne" - trebuie să-şi ia rucsacul şi încălţăminte uşoară, şi să se plimbe prin satele pierdute din munţii Carpaţi din România. Acolo va găsi, în tâmplăria rustică, în cuptoarele încă primitive ale ceramicii populare, în formele ancestrale ţesute încă de mâinile femeilor, arhetipurile sculpturii lui Brâncuşi. De asemenea, să atingă cu mână vestita Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana infinitului, în oraşul Târgu Jiu. În ultimii ani ai vieţii sale, imediat după război, Brâncuşi a voit să lase României operele pe care le păstra în atelierul său din Paris, opere de care nu s-a despărţit niciodată. S-a adresat noului regim de la Bucureşti, cerând şi cetăţenia română pe care o pierduse pentru că a rămas în lumea liberă după "eliberarea" României de carele armate sovietice. Răspunsul a fost sec: "Nu. Nu avem nevoie de o artă decadentă care trădează idealurile revoluţiei!".

După câteva zile Brâncuşi lăsa oraşului Paris operele sale şi devenea cetăţean francez.

Bucureştiul reacţionează şi decide demolarea Coloanei Infinitului. Un tanc de 60 de tone încearcă să o dărâme, însă coloana de oţel rezistă. Astăzi este patrimoniu al Umanităţii. În afară de sărăcia materială impusă poporului, comunismul a instaurat mizeria ideologică a urii şi a exterminării fizice a duşmanului de clasă, în timp ce, în catacombe săracii cu duhul rezistau în Biserica lui Cristos. În arta Realismului socialist, sărăcirea morală a ajuns până la capăt: constrâns să asculte de propaganda regimului, artistul trebuia să ucidă adevărul, în numele triumfului revoluţiei.

La ce lucraţi actualmente?

Într-o lume în care arta s-a dezlipit radical de valorile morale, repet la infinit, cu toate mijloacele, că frumosul este binele şi urâtul este în mod categoric răul. Post-arta nu mai are nevoie să fie explicată. Se autodefineşte. Binele este frumuseţea primordială din Geneză, philia presocraticilor care ţine totul împreună în univers: micro şi macrocosmosul, celulele vii, particulele veşniciei.

Aveţi artişti tineri "la atelier" la dumneavoastră?

Nu. Dar trebuie să luăm în considerare că nu mai există "atelierul" artei. În turnul de fildeş al avangardelor solitare de astăzi nu există spaţiu pentru un asemenea hibrid. Este greu de găsit pe cineva care să vrea să meargă ca să înveţe de la un maestru: conform cel mai banal loc comun toată arta, prin definiţie, este sacră. Cu excepţia câtorva ireductibili, care încă nu ştiu că războiul în apărarea marii tradiţii este deja pierdut, nu cunosc artişti dispuşi la sacrificiu în apărarea adevărului creştin.
Cum aţi descoperit credinţa?

Nu am descoperit-o. Era în mine, din ziua botezului. A rămas ascunsă, în aşteptarea de a o redescoperi, până când am restaurat cu mâinile noastre şi ale câtorva prieteni o biserică romanică din secolul al XII-lea, la Gallese, în provincia Viterbo. Voiam să-mi fac un atelier şi a rezultat noul izvor botezial al destinului meu. Am făcut semnul crucii şi am îmbrăcat în viaţa mea şi în arta mea cămaşa creştină.

(După L'Osservatore romano, 29 aprilie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Răstignirea şi învierea în imnurile lui Efrem Sirul

A coborât de pe lemn ca rod şi a urcat la cer ca prim rod De Manuel Nin

Efrem Sirul, mort în anul 373, cântă misterul mântuirii noastre în 35 de imnuri pascale care tratează despre azime, răstignire şi înviere. În al optulea imn despre răstignire sunt contemplate locurile şi instrumentele legate de pătimirea lui Cristos, fiecare aclamat "fericit". Grădina Ghetsemani este pusă în paralel cu grădina Edenului: "Fericit eşti tu, locule, care ai fost vrednic de acea sudoare a Fiului care peste tine a căzut. Cu pământul a amestecat sudoarea sa pentru a îndepărta sudoarea lui Adam. Fericit pământul, pe care el l-a parfumat cu sudoarea sa şi care bolnav fiind a fost vindecat".

Edenul este prezentat ca locul voinţei împărţită între preceptul lui Dumnezeu şi viclenia şarpelui, care în Ghetsemani se recompune: "Fericit eşti tu, locule, pentru că ai făcut să se bucure grădina desfătărilor cu rugăciunile tale. În el era împărţită voinţa lui Adam faţă de creatorul său. În grădină Isus a intrat, s-a rugat şi a recompus voinţa care se împărţise în grădină şi a zis: Nu voinţa mea, ci a ta!".

Fericit este declarat şi Golgota: "Fericit eşti şi tu, Golgota! Cerul a invidiat micimea ta. Nu atunci când Domnul stătea acolo sus în cer a avut loc învierea. Pe tine a fost plătită datoria noastră. Pornind de la tine tâlharul a deschis Edenul. Cel care a fost ucis pe tine m-a mântuit". Şi tâlharul cel bun este fericit pentru că este condus în paradis de Domnul însuşi.

Foarte frumoasă este şi imaginea, prin contrast, între cei care au trădat (Iuda), au tăgăduit (Petru) şi au fugit (discipolii) şi cel care din înaltul crucii (tâlharul) îl vesteşte, ca şi cum Efrem ar vrea să sublinieze că pe cruce tâlharul devine apostol: "Fericit eşti şi tu, tâlharule, pentru că din cauza morţii tale Viaţa te-a întâlnit. Domnul nostru te-a luat şi te-a aşezat în Eden. Iuda a trădat cu o înşelătorie, şi Simon a tăgăduit şi discipolii fugind s-au ascuns; tu însă l-ai vestit".

În acelaşi imn Efrem îl alătură pe Iosif din Arimatea de soţul Mariei. Rolul acestuia în a primi pe Pruncul nou-născut, în a-l înfăşa, în a-l vedea deschizându-şi ochii, devine într-un fel rolul celuilalt Iosif faţă de Cristos coborât de pe cruce: "Fericit eşti tu, care ai acelaşi nume al lui Iosif cel drept, pentru că l-ai înfăşurat şi l-ai înmormântat pe Cel Viu răposat; i-ai închis ochii Celui Vigilent adormit care a adormit şi a despuiat sheolul".

Fericit este şi mormântul, sânul care cuprinde pentru totdeauna moartea: "Fericit eşti şi tu, mormânt unic, pentru că lumina unica născută a răsărit în tine. Înlăuntrul tău a fost învinsă moartea orgolioasă, pe care în tine Cel Viu mor a alungat-o. Mormântul şi grădina sunt simbol al Edenului în care Adam a murit de o moarte invizibilă. Cel Viu înmormântat care a înviat în grădină l-a ridicat pe cel care căzuse în grădină".

În primul imn despre Înviere cântă misterul mântuirii: "A zburat şi a coborât acel Păstor al tuturor: l-a căutat pe Adam oaie rătăcită, pe umerii săi a purtat-o şi a urcat". Efrem alătură sânul Tatălui şi cel al Mariei şi al celor care cred, însărcinate cu Cuvântul lui Dumnezeu: "Cuvântul Tatălui a venit din sânul său şi a îmbrăcat trupul într-un alt sân. De la sân la sân el a continuat şi sânurile caste au fost umplute de el. Binecuvântat cel care a luat locuinţă în noi!".

Poetul sfânt subliniază coerenţa întregului mister al mântuirii până la înălţarea la cer: "Din înalt a curs ca un fluviu şi din Maria ca o rădăcină. De pe lemn a coborât ca rod şi s-a suit la cer ca prim rod. Din înalt a coborât ca Domn şi din pântece a ieşit ca servitor. S-a îngenuncheat moartea în faţa lui în sheol şi la învierea sa viaţa l-a adorat".

În sfârşit, întruparea este văzută ca apropierea lui Cristos de omenirea slabă şi bolnavă: "Pe cei necuraţi nu i-a urât şi pe păcătoşi nu i-a neglijat. De cei nevinovaţi s-a bucurat mult şi i-a dorit mult pe cei simpli". Toată răscumpărarea este în apropierea lui de oameni pentru a-i duce la gloria sa divină: "În fluviu îl numără printre cei care trebuie să primească botezul, iar în mare l-au numărat printre cei care dorm. Pe lemn ca ucis şi în mormânt ca un cadavru. Cine pentru noi, Doamne, ca tine? Cel Mare care s-a făcut mic, Cel Vigilent care a adormit, Cel Curat care a fost botezat, Cel Viu care a pierit, Regele dispreţuit pentru a da tuturor onoare".

(După L'Osservatore romano, 24 aprilie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Adevărata semnificaţie a legii despre celibatul sacerdotal

Un dar, nu o impunere
de Giuseppe Versaldi, episcop de Alessandria

În timp ce revine în actualitate dezbaterea despre tradiţia Bisericii latine, care cere celibatul pentru cei care acced la ordinele sacre, revine şi obiecţia cu privire la presupusa forţare din partea Bisericii însăşi, care - se susţine - ar impune prin lege, celui care este chemat la prezbiterat, celibatul, care în schimb este un dar (carismă) a Duhului. Însă se cuvine să se clarifice bine care este semnificaţia normei canonice în această alegere tradiţională a Bisericii din Occident.

Lăsând la o parte problema originilor apostolice ale celibatului legat de slujirea sacerdotală - care, de altfel, sunt tot mai convingătoare - şi limitându-ne la problema rolului legii canonice, se merită să reluăm textul aprobat la 7 decembrie 1965 de Conciliul al II-lea din Vatican cu 2.390 de voturi favorabile ale părinţilor conciliari (cu numai 4 împotrivă): "Celibatul, care înainte era recomandat preoţilor, ulterior a fost impus prin lege în Biserica latină tuturor celor care se pregătesc să primească ordinele sacre. Acest sfânt Sinod aprobă şi confirmă din nou această legislaţie în ceea ce priveşte pe cei care sunt destinaţi prezbiteratului, având certitudinea deplină în Duhul Sfânt că darul celibatului, aşa de potrivit cu preoţia din Noua Lege, este acordat în mare măsură de către Tatăl, cu condiţia ca toţi cei care sunt părtaşi de preoţia lui Cristos cu sacramentul preoţiei, ba chiar întreaga Biserică, să-l ceară cu umilinţă şi insistenţă" (Presbyterorum ordinis, nr. 16).

După cum se vede, textul conciliar conţine ambii termeni ai problemei: confirmă că celibatul este un dar al Duhului, dar şi că în Biserica latină există prin lege legătura dintre preoţie şi celibat, care înainte era doar recomandat. Deliberarea conciliară a fost apoi formulată în noul Cod de drept canonic, la can. 277 § 1, care afirmă: "Clericii sunt obligaţi să respecta castitatea perfectă şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, prin care sunt obligaţi la celibat, care este un dar special al lui Dumnezeu". Dar cum să conciliem cei doi termeni ai dispoziţiei aşa încât, pe de o parte să nu fie distrusă natura carismei şi, pe de altă parte, să poată fi menţinută legislaţia actuală? Cu alte cuvinte, ce anume stabileşte legea Bisericii, din moment ce nici o autoritate umană nu poate să impună celibatul celui care nu l-a primit ca dar al Duhului? În realitate, cu această legătură juridică Biserica din Occident, încă din secolul al IV-lea prin conciliul din Elvira, nu impunea celibatul celui care nu era chemat prin darul Duhului, ci restrângea hirotonirea sacră la cei care erau chemaţi şi la castitatea perfectă pentru Împărăţia cerurilor. Aşadar, legea canonică nu alterează semnificaţia celibatului drept carismă care vine de la Duhul Sfânt, ci limitează accesul la preoţie la cei care, prin discernământ oportun, sunt înzestraţi şi cu acest dar preţios.

La acest punct s-ar putea obiecta că în felul acesta este încălcat dreptului celui care se simte chemat la preoţie fără a fi primit chemarea la celibat. Cu Paul al VI-lea trebuie răspuns că "vocaţia sacerdotală, deşi divină în inspiraţia ei, nu devine definitivă şi activă fără rodajul şi responsabilitatea slujirii ecleziale; deci revine autorităţii Bisericii să stabilească, în funcţie de timpuri şi locuri, care trebuie să fie în concret bărbaţii şi care trebuie să fie condiţiile lor, pentru ca să poată fi consideraţi potriviţi pentru slujirea religioasă şi pastorală a Bisericii însăşi" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 15). Cu alte cuvinte, nimeni nu se poate considera chemat la preoţie fără discernământul din partea Bisericii care stabileşte criteriile obiective pentru a verifica idoneitatea la slujirea sacră. Rezultă că în Biserica latină din secolul al IV-lea până astăzi, nimeni nu se poate considera chemat la preoţie, dacă nu este chemat de Duhul Sfânt şi la celibat. Două sunt consecinţele acestei clarificări în privinţa raportului dintre celibat drept carismă şi legea care îl cere pentru hirotonirea sacră: nimănui nu-i este impus celibatul pentru a accede la preoţiei şi nimeni nu se poate simţi privat de dreptul de a accede la preoţie dacă nu a primit şi darul celibatului. Clarificat în felul acesta că legislaţia actuală nu şterge natura celibatului drept carismă nici nu încalcă vreun drept subiectiv, se va putea, dacă se vrea, discuta încă despre oportunitatea de a menţine această tradiţie, cu condiţia să nu se folosească false argumentări juridice care nu corespund realităţii. În substanţă, aşa cum amintea cu înţelepciune Paul al VI-lea în enciclica pe care am citat-o, dată fiind oportunitatea indiscutabilă a legăturii dintre preoţie şi celibat, rădăcina problemelor de infidelitate faţă de promisiuni şi scandalurile trecute şi prezente printre preoţi sunt explicabile în majoritatea cazurilor ori prin caracterul nepotrivit al formării la preoţie ori prin dispariţia voinţei de a-l urma pe Cristos după hirotonire ori prin erori în discernământul vocaţional, când este considerat capabil pentru preoţie cel care nu are dubla chemare la preoţie şi la celibat. Pe bună dreptate tot Paul al VI-lea amintea că "o viaţă aşa de total şi delicat angajată în interior şi în exterior, cum este aceea a preotului celibatar, exclude, de fapt, subiecţi cu insuficient echilibru psihofizic şi moral, nici nu trebuie să se pretindă ca harul să suplinească în aceasta natura" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 64). Pe de altă parte "nu se poate crede fără rezerve că prin abolirea celibatului ecleziastic ar creşte prin asta, şi în măsură considerabilă, vocaţiile sacre: experienţa contemporană a Bisericilor şi a comunităţilor ecleziale care permit căsătoria propriilor slujitori pare să afirme contrariul" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 49). Aşadar, mai mult decât orice alt lucru, pare necesar să se facă mai eficace şi atentă formarea umană şi spirituală şi discernământul vocaţional înainte de hirotonirea sacră precum şi să se facă orice efort pentru o reală realizare a formării permanente a preoţilor pe care Ioan Paul al II-lea o definea ca "vocaţie în preoţie" (Pastores dabo vobis, nr. 70), în care darul chemării este încontinuu reînsufleţit (cf. 2Tim 1,6) pentru un răspuns perseverent şi fidel.

(După L'Osservatore romano, 29 aprilie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu