sâmbătă, 14 mai 2011

DESPRE LIBERUL ARBITRU LA SF. AUGUSTIN

Consecinţele păcatului strămoşesc au fost de-a dreptul dezastruoase pentru om. I-au luat toate darurile supranaturale şi preternaturale; pentru trup, suferinţă şi moarte, pentru suflet ignoranţă, pierderea libertăţii perfecte de care se bucura în rai, acesta fiind înlocuit cu liberul arbitru, car este înclinat foarte mult spre păcat. Aşa încât, fără har, omul nu poate evita păcatul. Nu numai atât, dar în starea actuală, chiar având harul, omul nu poate evita toate păcatele fără un privilegiu special, aşa cum a fost dat Preacuratei. În felul acesta, neamul omenesc formează o massa perditionis, o mulţime a pierzării care nu se poate mântui decât prin harul lui Dumnezeu massa redempta.

Împotriva pelagienilor, care nu admit decât haruri exterioare, Sf. Augustin afirmă existenţa harurilor interne, care iluminează inteligenţa noastră, fortifică voinţa, o previne sau o provoacă, o susţine, cu un cuvânt cooperează cu voinţa noastră. Harul este necesar pentru că, fără el, omul nu poate face nici un act supranatural. El începe şi termină opera mântuirii noastre. El este deci necesar pentru credinţă, pentru faptele bune şi pentru perseverenţa finală. Fără acesta, omul nici în ordinea naturală, nu poate îndeplini toată legea. Cu toate acestea, de aici nu rezultă că toate faptele necredincioşilor sunt păcate, deşi le condamnă pentru lipsa unei bune intenţii. Sf. Augustin insistă mult, împotriva pelagienilor, asupra gratuităţii harului. Este gratuit atât primul har, cât şi ultimul, cel al perseverenţei finale.

Care este părerea Sf. Augustin despre natura harului şi raportul dintre el şi libertatea omului? Janseniştii şi protestanţii spun că Sf. Augustin a prezentat harul ca o forţă care atrage în mod irezistibil voinţa, în aşa fel încât voinţa devine o facultate pasivă, care nu cooperează liber cu harul divin la facerea binelui. Este oare drept că na admis decât harul eficient, sau ceea ce numesc teologii moderni auxilium quo şi că nu a cunoscut harul suficient sau auxilius sine qua non, care ne lasă liberi să o urmăm sau nu? Este oare adevărat că, după el orice har este eficient în mod intrinsec şi în afară de voinţa noastră, sau insuficientă? În multe locuri Sf. Augustin repetă că nu numai Dumnezeu este acela care lucrează în noi pentru a vrea şi a face şi că harul divin ne face să cunoaştem şi să observăm legea, aşa încât s-ar părea că harul ar distruge liberul arbitru din noi. Însă acestea trebuie comparate cu locurile în care el afirmă clar existenţa liberului arbitru în noi, atât în fapte bune, cât şi în cele rele şi unde, de exemplu, spune că în mod voluntar şi liber, unii oameni răspund lui Dumnezeu sau nu. Adevărul este că Sf. Augustin e un polemist care pune în relief când rolul voinţei, când pe cel al harului, după duşmanii pe care îi combate: maniheii pe de o parte, şi pelagienii, pe de altă parte. Sunt foarte sugestive cuvintele cu care începe tratatul De gratia et libero arbitrio. Există gânditori care cred ameninţat liberul arbitru imediat ce se rosteşte cuvântul har; există, de asemenea alţii, care apără într-atât harul, încât pun în primejdie liberul arbitru al omului.

Eu n-am încetat a scrie împotriva primilor, cum astăzi vă adresez această carte, împotriva celorlalţi.

Însă, cum se poate împăca acţiunea divină asupra voinţei, cu exerciţiul liberului arbitru? Sf. Augustin îşi dă seama că există ceva misterios în această privinţă. Pe el îl interesează mai mult faptul în sine, pe care-l afirmă. După el ceea ce face omul prin acţiunea harului, o face prin voinţa sa… Voinţa nu e cu adevărat liberă decât atunci când a fost răscumpărată prin har de sclavia păcatului (De spiritu et litera, c. 30).
Asupra chestiunii de unde-şi are originea harul şi eficienţa sa, din însăşi natura sa intrinsecă sau din voinţa omului, Sf. Augustin nu s-a pronunţat clar. Cu toate că, adesea, pare că admite ipoteza a doua, făcând din harul eficient acela pe care Dumnezeu o acordă, prevăzând că, fiind date condiţiile subiectului, el îşi va produce efectul dorit. Despre harul sfinţitor Sf. Augustin tratează mai puţin. El este prezent ca o realitate inerentă a sufletului, pe care-l reînnoieşte total. Prin el, omul devine fiul lui Dumnezeu, chipul său trăieşte din viaţa divină şi din dreptatea Lui.

Extras din: Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, vol. II, Serafica, Roman 2008, pp. 350-352.

TEXTUL OFICIAL AL RUPERII COMUNIUNII PATRIARHIEI DE IERUSALIM CU PATRIARHIA DIN ROMÂNIA

Το γραφείο τύπου του Πατριαρχείου Ρουμανίας μας πληροφορεί:


Σχετικά με το ανακοινωθέν που δημοσιεύτηκε τη 9η Μαΐου 2011 στο επίσημο σίτε του Πατριαρχείου Ιεροσολύμων με τον τίτλο: „Το Πατριαρχείο Ιεροσολύμων διέκοψε την κοινωνία με το Πατριαρχείο Ρουμανίας” διευκρινίζουμε:

Παρόλο που μετά την επίσκεψη του Θεοφιλεστάτου Επισκόπου κ. Κυπριανού Câmpineanul, Αρχιγραμματέα της Ιεράς Συνόδου της Ορθόδοξης Εκκλησίας της Ρουμανίας τη 15η Απρίλιου 2011 στο Πατριαρχείο Ιεροσολύμων, συμφωνήθηκε η έναρξη διμερούς αδελφικού διαλόγου μεταξύ των δυο Εκκλησιών για την ανέβρεση λύσης σ΄ότι αφορά την ύπαρξη Ρομανικού Ιδρύματος στην πόλη Ιεριχώ, το Πατριαρχείο Ρουμανίας διαπιστώνει με έκπληξη και λύπη ότι το Πατριαρχείο Ιεροσολύμων έλαβε μονομερή απόφαση.

Το πρόβλημα της στάσης του Πατριαρχείου Ιεροσολύμων απέναντι στο ίδρυμα της πόλης Ιεριχώ, οικοτροφείο δια τους ρουμάνους προσκυνητές που επισκέπτονται την Αγία Γη, όπως και οι σχέσεις του Πατριαρχείου Ρουμανίας με το Πατριαρχείο Ιεροσολύμων θα συζητηθούν στη συνεδρίαση της Ιεράς Συνόδου της Ορθοδόξου Εκκλησίας της Ρουμανίας μεταξύ των ημερών 19 και 20 Μαΐου 2011.

Sursa: http://www.basilica.ro/

Forţa trecutului

A fost prezentată la Roma la Centrul Cultural Sain-Louis de France opera în două volume "Histoire générale du christianisme" (Paris, Presses Universitaires de France, 2010, 2.896 de pagini) despre care am dat o ştire în ediţia din 23 septembrie 2010. La dezbatere a participat, printre alţii, directorul general al operei care a scris pentru ziarul nostru.
Jean-Robert Armogathe (Ecole Pratique des Haute Etudes)

Cum se poate scrie o istorie a creştinismului? Apariţia operei Histoire générale du christianisme - în două volume îngrijite de cel care scrie împreună cu Pascal Montaubin, Michel-Yves Perrin, Yves-Marie Hilaire - a fost ocazia pentru acest schimb de idei, introdus de Nicolas Bauquet, director al Centrului cultural Saint-Louis de France, cu patru profesori universitari: Jean-Dominique Durant (universitatea din Lyon), cel care scrie şi doi colegi de la universitatea Roma Tre, Maria Lupi şi Roberto Rusconi.

Înalţi responsabili ai principalelor instituţii culturale şi educative romane - între care cardinalul Raffaele Farina, arhivar şi bibliotecar al Sfintei Biserici Romane - şi diferiţi profesori de la universităţile statale şi pontificale au luat parte la dezbatere, întemeiată pe un fapt evident: creştinismul este unica religie care a ţinut să scrie propria istorie, probabil deja de la Faptele Apostolilor (şi de la Evanghelii), în orice caz în mod expres de Eusebiu din Cezareea, autor din secolul al IV la Istoriei ecleziastice.

Raportul strâns dintre creştinism şi istorie este fără îndoială datorat întrupării, percepută ca împlinire a timpurilor, aşadar încheierea unei succesiuni de evenimente constitutive ale ţesutului istoric, din moment ce creştinii aşteaptă întoarcerea Domnului, şi pe parcursul acestui timp intermediar trebuie număraţi anii şi trebuie să fim ocupaţi!

Există aşadar o specificitate a "istoricului religios" (spus în alţi termeni, a specialistului în istorie religioasă, sau predicativul este echivoc)? A fost amintită apoi figura lui Henri-Irénée Marrou, prim titular al unei catedre de istorie a creştinismului antic la Sorbonne: "Istoria este pe percepere a trecutului printr-o gândire umană, vie, angajată" (De la connaissance historique, 1954).

Totuşi este dificil de a stabili deja obiectul: fiecare epocă, pentru a ne limita la secolul trecut, a avut tipul său de istorie francofonă: marea Histoire de l'Eglise, un monument îndreptat împotriva modernismului istoric, construit împreună de istoricul laic Augustin Fliche (1884-1951) şi de Monseniorul Victor Martin (1886-1945), Nouvelle histoire de l'Eglise (1963-1975) concepută de Hermann Tüchle şi îngrijită de Robert Aubert, Martin David Knowles şi Louis Jacques Rogier, Histoire vécue du peuple chrétien (în două volume, sub îngrijirea lui Jean Delumeau în anul 1979), Histoire du christianisme, importantă realizare în 14 volume îngrijită de diferiţi mari istorici francezi, şi Histoire générale du christianisme, al cărei succes - patru mii de exemplare vândute în trei luni - demonstrează că opera răspunde aşteptărilor acestui început de secol. Jean-Dominique Durand aminteşte principalele trăsături originale: o lucrare internaţională, cu 75 de colaboratori (între care cardinalul Walter Brandmüller) fără criterii confesionale, o istorie categoric culturală şi doctrinală - cu o vie preocupare faţă de interdisciplinaritate - în sfârşit o istorie atentă la creştinismele orientale şi la minorităţi, în cadrul creştinătăţii.

Maria Lupi a subliniat dificultatea şi rămăşagul unei "istorii generale" (allgemeine Geschichte) care nu pretinde să vorbească despre tot, dar care se distanţează pentru a repoziţiona evenimentele referitoare la creştinism fie în lungă durată fie într-un mare spaţiu mondial. Cronologii abundente, subtitluri şi chenare structurează un text a cărui unitate a fost garantată de un "protocol" ştiinţific comun.

Creştinismul papilor şi al conciliilor, dar şi cel al pictorilor şi al erudiţilor, al sfinţilor şi al libertinilor: creştinismul este adesea văzut de ochii adversarilor săi, dar şi din punctul de vedere al societăţii, atunci când el încearcă să reglementeze spaţiul şi timpul, cultura şi instituţiile.

Roberto Rusconi şi Jean-Robert Armogathe au insistat asupra aportului izvoarelor, asupra forţei irezistibile a documentelor: istoria nu este o operă de fantezie, pentru a reconstitui un trecut pierdut. Ea este înainte de toate lectură, asamblare, ajustare a datelor. Acest lucru a permis istoriei Bisericii să treacă pragul mănăstirii pentru a trece şi la universitate.

Întrebările puse de mulţi participanţi au permis clarificări utile: ce loc ocupă Biserica Catolică în această Histoire générale? Un loc diferit în funcţie de epoci, în care pare puţin câte puţin să se evidenţieze pe fundalul general al creştinismului, într-o identitate crescândă? Cum poate particularul, microistoria să se articuleze pe o istorie generală? Ce loc ocupă istoria credinţei într-un proces ştiinţific? Ea aparţine istoriei, aceea a receptării mesajului creştin, a răspândirii sale, a înrădăcinării sale progresive în practici şi în convingeri.

Pentru numeroşii studenţi prezenţi, această seară a fost un exemplu bun de metodă, în prezentarea operei şi chiar în calitatea dezbaterii. În felul acesta Centrul cultural Sfântul Ludovic al Francezilor a contribuit, încă o dată, la demararea unei dezbateri de calitate asupra unei teme fundamentale, scrierea istoriei religioase.

(După L'Osservatore romano, 11 mai 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Ce este Adevărul?

În faţa lui Isus, Pilat din Pont s-a întrebat, ce este adevărul? (cf. In 18,38) Adevărul era în faţa lui, era Isus care mântuia lumea prin suferinţă nedreaptă, care purta păcatele şi durerile noastre, (cf. Is 53,4) dar el nu-l vedea. Dacă Pilat ar fi avut ochi ca să vadă, ar fi devenit liber faţă de ameninţările arhiereilor şi faţă de strigătele poporului amăgit, şi ar fi făcut o judecată dreaptă. Atunci ar fi înţeles că acuzatorii trebuiau să fie acuzaţi, judecaţi, condamnaţi, loviţi de bice şi ucişi, pentru că ei meritau asta datorită păcatului lor (cf. Is 53,6). Ar fi înţeles că Isus era în faţa lui şi în faţa mulţimii robite de păcat, pentru că el însuşi a voit-o, (cf. In 10,18) şi pentru că el a iubit şi iubeşte lumea păcătoasă până la sfârşit (cf. In 13,1). Acesta este cel mai mare adevăr din istorie, chiar singurul adevăr din întreg universul. Iar pe acest adevăr dacă l-ar fi înţeles, l-ar fi proclamat mulţimii robite de păcat care striga în faţa lui.
Pe acest unic adevăr din întreg universul, Isus însuşi l-a predicat şi a căutat să-l explice lumii la care a venit din mare iubire, lăsând pentru o vreme cerul. Pe acest adevăr şi numai pe acest adevăr ne-a chemat şi chiar ne-a poruncit să-l proclamăm şi noi, până la marginile pământului, (cf. Fap 1,8) şi la toată făptura, (cf. Mc 16,15) pentru că el este unicul care mântuieşte.

Adevărul despre care spune Isus că ne face liberi (cf. Fap 8,32) este numai acel adevăr care mântuieşte, şi nu cel care zdrobeşte şi umple de ocară. Adevărul care zdrobeşte şi umple de ocară îl va rosti numai Isus la marea judecată, el care singur, a primit puterea de a judeca (cf. In 5,22). Tare multe rele şi daune morale şi de orice fel, se fac în numele "Adevărului care zdrobeşte şi umple de ocară!"

De aceea noi am primit ordin de a nu judeca pe nimeni şi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu" (cf. 1Cor 4,5).

Lumea de păcat în care trăim are multe adevăruri ale ei, dar noi am fost chemaţi de Dumnezeu să-l proclamăm numai adevărul lui Dumnezeu care ne mântuieşte, şi pe care Isus ni l-a învăţat, şi anume că: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe unicul său fiu, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16).

Sfânta Scriptură ne spune că diavolul rosteşte pururi "adevăruri" despre păcatele oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Dar pentru că aceste adevăruri osândesc şi nu mântuiesc pe nimeni, ele se numesc "pâre", iar el, diavolul, se numeşte "pârâş". Iar cuvântul lui Dumnezeu ne arată că truda acestei lucrări a satanei, numai că nu primeşte nici o răsplată şi nici o laudă, dar prin ea este continuu aruncat jos, adică în iad. (Ap 12,10)

Tot Sfânta Scriptură ne spune că, îngerii cerului, vestesc lumii numai adevărul mântuitor al lui Dumnezeu, aşa cum au făcut sfintei Fecioare Maria, sfântului Iosif, sfântului Zaharia. De aceea ei ni se prezintă în Biblie, ca fiind îngeri sfinţi (cf. Ex 3,2.5)

Noi pe care din aceste două categorii de vestitori îi urmăm? Pe diavoli, sau pe îngeri?

Dumnezeu ştie că lumea e păcătoasă şi nu-i nevoie ca nimeni să-i spună acest lucru. La fel şi oamenii din lume ştiu că ei sunt păcătoşi, şi la fel nu-i nevoie să le-o spună nimeni. Ceea ce vrea Dumnezeu ca noi să vestim până la marginile lumii, şi la toată făptura, e faptul că el iubeşte această lume păcătoasă, şi că el lucrează la mântuirea ei, (cf. In 5,17) prin cele două mâini ale sale, Isus Cristos şi Duhul Sfânt, după frumoasa exprimare a sfântului Irineu din Lyon.

Diavolul, deşi are puterile mult diminuate datorită păcatului său şi mai ales datorită biruinţei lui Cristos înviat asupra lui, ştie totuşi că timpul lui este scurt, şi lucrează asiduu la pierzarea noastră (cf. Ap 12,12). Numai noi creştinii, luminaţi de Cristos înviat, uităm că şi timpul harului, că şi timpul mântuirii este scurt (cf. 1Cor 7,29) şi nu lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră şi a fraţilor noştri (cf. Fil 2,12), dar amăgiţi de diavol pierdem timp preţios cu vorbe şi lucruri care, nu numai că nu mântuiesc pe nimeni, dar şi nasc clevetiri, şi certuri şi invidii (cf. 1Tm 6,3-5).

Nu trebuie să uitam că Isus care a primit toată judecata din mâna Tatălui ceresc, (cf. In 5:22), şi care ştie că nu este nici măcar un om fără păcat (cf. Ps 14,3 ; Rom 3,10), ne spune: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău" (Mt 7,1-5).

Şi la toată urma: "Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea" (Rom 14,4). Semenii noştri sunt robii Domnului şi el trebuie să-i judece, şi nu noi. A-i judeca este un abuz pentru care vom răspunde într-o zi.

Iar sfântul Iacob ne spune şi el: "Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău" (Iac 4,11-12)?

Iar sfântul Paul completează: "Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire"(Rom 14,13).

Sfântul Alois de Gonzaga, înainte a săvârşi orice lucru, şi înainte de a spune orice vorbă, se întreba în sine: "Oare slujeşte aceasta la mântuirea mea şi a altora?" Şi dacă lucrul acela, sau vorba aceea, nu slujea la mântuirea lui şi a altora, se oprea. Ce bine am face şi noi, dacă înainte de a rosti vreun cuvânt, sau înainte de a întreprinde ceva, ne-am întreba fa fel!

Chiar şi păgâni, ca Socrate, gândeau corect despre adevăr. Iată un exemplu: Într-o zi a venit un om la Socrate şi i-a spus: Ascultă Socrate, trebuie să-ţi povestesc, cum s-a purtat prietenul tău ieri...Opreşte-te! I-a tăiat vorba înţeleptul. Ai trecut prin cele trei site ceea ce vrei să-mi spui? Trei site, a întrebat celălalt plin de mirare? Întocmai, prietene, trei site. Să cercetăm, dacă ceea ce vrei să-mi spui e trecut prin cele trei site. -Prima este a adevărului. Ai căutat, să afli, dacă tot ce vrei să-mi spui, e adevărat? Şi chiar dacă ar fi adevărat ceea ce vrei să-mi spui, ai folosit şi-a doua sită, a bunătăţii. Dacă ceea ce vrei să-mi spui, este măcar un lucru bun, adică ziditor de suflet? Păi... nu prea e bun... dimpotrivă...Aha! A spus înţeleptul... să încercăm atunci să luăm -a treia sită a utilităţii şi să vedem dacă, ceea ce vrei să-mi povesteşti, este de folos... De folos? Nu tocmai...Atunci, a spus Socrate surâzând, dacă pretinsul adevăr pe care vrei să mi-l spui, nu e nici bun, nici de folos, prefer să nu-l aud, iar pe tine te sfătuiesc să uiţi. Mare lecţie de la un păgân!

Isus care a primit de la Tatăl puterea de a judeca, nu a divulgat public niciodată păcatele vreunui om în particular. A vorbit faţă-n faţă, el singur cu persoana în cauză, despre păcatele ei, dar nu de faţă cu alţii. Aici avem exemplele: Femeii samaritence (cf. In 4,17-18), a femeii prinse în adulter (cf. In 8), şi chiar a lui Iuda (cf. Mc 14,20) Numai când Iuda, de faţă cu apostolii, a insistat cu privire la trădător, Isus i-a spus: tu eşti.(cf. Mt 26,25) A vorbit la general despre păcatele unor categorii de oameni (cf. Mt 23,1-36), dar n-a vorbit în faţa altora de păcatele nici unui om în particular, deşi avea acest drept şi apoi el ştia tot adevărul.

Dacă Isus, dreptul prin excelenţă, a iertat păcate, dar nu le-a făcut publice, cu atât mai mult noi, păcătoşii, trebuie să iertăm greşiţilor noştri şi să nu le facem publice păcatele.

Chiar dacă am văzut cu ochii noştri păcatul fratelui nostru, trebuie să ştim că nu ne-a mandatat nimeni să-i facem public păcatul, pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat (cf. Rom 3,12), aşa cum au recunoscut şi mândrii farizei şi cărturari (cf. In 8,7-9). Ceea ce putem şi trebuie să facem noi în acest caz, ca să nu purtăm păcatul fratelui nostru (cf. Lev 19,17), este să-l dojenim cu blândeţe între patru ochi şi să ne rugăm pentru mântuirea lui. Isus ne învaţă că numai dacă se încăpăţinează în păcatul său, trebuie să-l spunem Bisericii, adică autorităţii Bisericii, dar tot nu în faţa porţilor bisericii (cf. Mt 18,15-17).

Deci, noi suntem chemaţi să spunem altora, sau despre alţii, numai adevărul care zideşte şi mântuieşte, şi nu ca diavolul, adevărul care zdrobeşte şi osândeşte. Cât despre adevărul păcatelor care zdrobeşte, osândeşte şi acoperă semenii cu ocară, chiar dacă l-am văzut cu ochii noştri, nu numai că nu trebuie să-l rostim, ba trebuie chiar să-l acoperim, dacă voim ca într-o zi Dumnezeu să ne acopere şi nouă păcatele noastre (cf. Ps 32,1) şi să ni le înece în adâncul mării (cf. Mi 7,19).

Se spune că a venit odată ava Ammona, episcop, ca să ia masa la o mănăstire, iar acolo unul care avea nume rău. Şi s-a întâmplat că tocmai atunci a venit o femeie şi a intrat în chilia fratelui ce avea nume rău. Deci, aflând cei ce locuiau în locul acela s-au tulburat şi s-au adunat ca să-l gonească din chilie. Şi cunoscând ei că episcopul Ammona este în locul acela, au venit l-au rugat să meargă împreună cu dânşii. Şi înţelegând fratele despre ce este vorba, a luat femeia, şi a ascuns-o într-un cufăr mare. Şi până să vină norodul, ava Ammona a văzut ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a acoperit lucrul acesta. Şi intrând, a şezut deasupra cufărului şi a poruncit să se caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat femeia, a zis avva Ammona: ce este aceasta? Dumnezeu să vă ierte! Şi rugându-se, a făcut pe toţi să se ducă şi apucând de mână pe frate, i-a zis: ia aminte de tine, frate ! Şi aceasta zicând, s-a dus. În urma acestui fapt, fratele s-a convertit, iar femeia a intrat într-o mănăstire (cf. Patericul egiptean, Avva Ammona,10).

Îmi amintesc replica uneia dintre fetiţele poetului Ioan Alexandru, care întrebată fiind la şcoală, dacă a citit o anume carte, ea a răspuns candid: "Eu nu citesc decât cărţi care zidesc sufleteşte. Iar dacă această carte ar fi fost ziditoare de suflet, tatăl meu mi-ar fi recomandat-o". Noi cu ce fel de lecturi ne hrănim sufletele?

Despre faptele, vorbele şi scrierile rele, nu numai că nu trebuie să vorbim, dar nici măcar nu trebuie să ne interesăm. Ceea ce trebuie să ne intereseze şi să vestim mai departe, este numai Isus Adevărul, care singur mântuieşte. Şi pe acest adevăr să-l proclamăm cu toată ardoarea. Iar celelalte adevăruri care zdrobesc şi acoperă cu ocară şi pe care le proclamă numai satana, să le refuzăm.

Iar dacă cineva dintre noi a fost rănit de un om care a înţeles greşit "Ce este Adevărul", trebui să-l iertăm şi să ne rugăm pentru el, asemenea lui Isus (cf. Lc 23,34). A-i povesti fapta lui, şi apoi a spune că l-am iertat, este un fals, ba chiar ne asemănăm cu el.

Şi dacă Isus ne-a luat ca pe Simon din Cirene (cf. Mt 27,32), să purtăm puţin împreună cu el ocara crucii, cu tot ce comportă ea, nu trebuie să ne plângem peste tot, ci să ne bucurăm ca apostolii, căci e o mare onoare să suferi cu el, căci vei fi şi proslăvit împreună cu el" (cf. Rom 8,17). Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în numele lui Isus, şi le-au dat drumul. Ei au plecat dinaintea Soborului, şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru numele lui. Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească evanghelia lui Isus Cristos" (Fap 5,40-42.)

Pr. Ioan Lungu
Sursa: http://www.ercis.ro/