miercuri, 1 iunie 2011

Apokatastaza la Origen

Cu acest termen este indicată restaurarea, restabilirea tuturor lucrurilor (cosmosului întreg) la sfârşitul timpurilor. Fundamentul biblic se găseşte în 1 Cor 15, 23-28: „Dar fiecare în rândul cetei sale: Cristos începătură, apoi cei ai lui Cristos, la venirea Lui, după aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. "Căci toate le-a supus sub picioarele Lui". Dar când zice: "Că toate I-au fost supuse Lui" - învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”, iar cel filosofic se sprijină pe axioma că sfârşitul este asemenea începutului: totul se va reîntoarce deci la unitatea şi armonia iniţială.


Dar, în plus, a existat un progres între situaţia iniţială şi cea finală şi s-a ajuns la următoarele obiective:
- s-au dezvoltat pe deplin potenţialităţile prezente în creaturi, care au trecut de la imagine la asemănarea cu Dumnezeu (cfr., PA 3, 6, 1);
- s-a realizat planul divin, din care cauză sufletul nu va vedea şi nu se va gândi decât la Dumnezeu, Binele Suprem;
- efectele negative care derivă de la rău vor fi distruse: nu va mai exista nici moarte nici suferinţă. Destinul creaturilor raţionale va fi definitiv fixat în direcţia pe care libertatea lor a ales-o spre rău sau spre bine.

Ca totdeauna, poziţiile lui Origen au nevoie de unele precizări şi clarificări:

- înainte de toate afirmaţia că Dumnezeu va fi totul în toţi nu trebuie înţeleasă în sens panteistic: fiecare creatură îşi va păstra propria individualitate şi nu va fi absorbită sau dizolvată, aşa cum gândeau stoicii, în foc;
- Origen vorbeşte des despre tema corporalităţii şi a incorporalităţii finale; chiar dacă lasă problema deschisă, se pare că înclină spre prima soluţie: numai Dumnezeu este incorporal, iar trupurile înviate eteree sunt imune în faţa morţii;

Punctul cel mai controversat priveşte universalitatea acestei apokatastaze: mântuirea finală se extinde şi la demoni şi la cei condamnaţi la iad? Origen, ca „cercetare” îşi pune problema şi oferă unele elemente de reflecţie, unde unele texte rezolvă pozitiv chestiunea iar altele negativ.

În Scrisoarea către prietenii alexandrini el protesta vehement împotriva opiniei atribuite lui pentru că ar fi susţinut până şi convertirea finală a diavolului. Într-adevăr, în diferite pasaje ale scrierilor sale s-ar putea astfel exprima gândirea lui Origen: diavolul nu a fost creat rău din natura sa de către Dumnezeu, dar a devenit astfel din libera lui alegere şi răutatea sa, blocând liberul arbitru, astfel că răutatea lui s-a transformat ca într-o „natură”, şi de aceea îi este imposibil să se întoarcă la Dumnezeu, la bine.

Şi în privinţa celor condamnaţi, se pare că el este orientat spre definitiva lor situaţie: lor le este luat spiritul şi este separat de trup şi suflet; ca nişte vase arse care nu mai pot fi refăcute, aşa sunt sufletele, odată terminată perioada de încercare; păcatele împotriva Duhului Sfânt nu pot fi iertate nici aici pe pământ nici dincolo. Această condamnare nu poate fi atribuită lui Dumnezeu, ci împietririi inimii creaturii care nu vrea, şi la sfârşit nu mai poate să se întoarcă spre bine. În partea opusă, cei fericiţi sunt confirmaţi în binele făcut: nimic nu-i mai poate separa de la dragoste, nici măcar liberul arbitru şi, îndreptându-se spre Dumnezeu, participă la nemurirea şi imuabilitatea acestuia. În adâncul inimii sale Origen avea o mare speranţă: ca toate creaturile să se poată supune lui Dumnezeu în mod liber şi Cuvântului său, dar nu putea să transforme această dorinţă a sa în certitudine, lucru care ar fi fost incompatibil cu accentuarea puternică dată de el liberului arbitru381.

Extras din Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și patristică, vol. I, Serafica, Roman 2006, pp. 298-301.

Escatologia la Origen

Împreună cu teoria preexistenţei sufletelor, doctrina escatologică a fost tema cea mai dezbătută, poate şi cea mai greşit înţeleasă şi cea mai puţin analizată în nuanţele sale, în ezitările şi antitezele sale. Vom examina pe scurt unele aspecte:
Moarte şi nemurire
 După distincţia stoică a binelui, a răului şi a indiferentului, Origen distinge trei feluri de moarte:

- o „moarte a păcatului”, care este bună, deoarece constă în conformarea cu Cristos;
- o „moarte datorată păcatului”, care este rea, deoarece se opune vieţii divine din noi;
- o „moarte comună” (indiferentă sau fizică), care nu este nici bună nici rea în sine: este inevitabilă pentru fiinţele compuse din trup şi suflet şi constă în separarea acestor două elemente. Ea, ca „umbră”, este imaginea morţii „adevărate”, cea spirituală a sufletului cauzat de păcat. Există într-adevăr o legătură între păcat şi moarte, pentru că aceasta este pedeapsa lui (dar moartea nu are numai acest aspect atât de negativ: uneori poate să aibă o valoare răscumpărătoare, graţie sacrificiului lui Cristos, cum se întâmplă în cazul martiriului). Moartea fizică privează trupul de viaţă, nu sufletul, care este nemuritor din natura sa. El trebuie să primească remuneraţia finală, să realizeze dorinţa sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu (această dorinţă nu se poate realiza deplin pe acest pământ) şi să participe pe deplin la realităţile inteligibile şi divine. Trupul însuşi, la înviere va fi „îmbrăcat” de nemurire, şi de aceea va poseda o calitate care îi este proprie sufletului, fără a-şi modifica substanţa. Dar o altă moarte, pe care vom numi-o „datorită harului”, poate să fie primită de suflet: este acea care provine de la Cristos (care suprimă moartea păcatului), şi care este un dar divin prin care omul are parte de imutabilitatea şi impecabilitatea care îi este proprie lui Dumnezeu.

Timpul intermediu dintre moarte şi înviere. După moartea trupească, cu toată probabilitatea sufletul păstrează un anumit înveliş corporal, definibil, după cum gândeau medio şi neoplatonicii, ca „vehicul al sufletului”. Ţinând cont de merite sau nemerite, sufletul va obţine respectiv fericirea sau va avea parte de pedeapsa focului (cfr., PA 1, praef., 5). Acest foc „care nu se stinge niciodată”, „veşnic” cum este numit de NT, diferit de cel care purifică, este aprins de păcătosul însuşi şi este alimentat de remuşcarea pentru propriile păcate şi de sfâşierea interioară, datorată lipsei de armonie şi de conştiinţa de a nu fi ajuns la acel finis pentru care omul a fost creat.

Origen mai vorbeşte despre conceptul de purificare escatologică (Purgatorul) folosind diferite imagini şi pune bazele ei biblice mai ales asupra 1 Cor 3, 11-15: Dumnezeu ca „foc care devoră”, consumă materialele inflamabile ca lemnul, paiele sau pleava (simboluri ale păcatelor veniale) şi încearcă aurul şi argintul (faptele de virtute). Sufletul îşi dă seama că păcatul îl separase oarecum grav de Dumnezeu: în această îndepărtare, şi remuşcare constă maxima pedeapsă pentru un creştin. Cei care au ajuns în fericirea veşnică, nu stau degeaba, dar plini de caritate şi grijă pentru cei care încă mai trăiesc pe pământ, îi ajută cu mijlocirea lor, deoarece pentru sfinţi, în mod paradoxal, nu există bucurie perfectă, până când nu suferă pentru greşelile noastre şi plâng pentru păcatele noastre.

Învierea
 În conformitate cu întreaga tradiţie a Bisericii, Origen afirmă cu certitudine învierea noastră şi că aceasta va fi modelată pe cea a lui Cristos. Este totuşi adevărat că aici pe pământ a avut deja loc o „primă înviere” prin botez, dar adevărata şi a „doua înviere” va avea loc la sfârşitul timpurilor. Între trupul terestru şi cel înviat există în acelaşi timp identitate şi alteritate, ca între sămânţă şi plantă (cf., 1 Cor 15, 35-38). Origen încearcă să exprime această idee în trei feluri, recurgând şi la concepte filosofice:

- distincţia dintre substanţa materială, care rămâne identică, şi calităţile care variază, trebuind să se adapteze situaţiei în care se găseşte trupul, deci din terestre devin cereşti şi spirituale;
- teoria stoică a „raţiunilor seminale” (lógos spermatikós), care este o forţă de creştere, de evoluţie dinamică şi în acelaşi timp de individualizare, şi face astfel ca de la un stadiu embrionar să se treacă la potenţialităţile care zac în ea (de la bob la spic, de la sperma umană la om, etc.);
- ideea unei forme corporale caracterizante (eîdos), care nu trebuie confundată cu „aparenţa exterioară”, care este un principiu activ de unitate, care asigură identitatea corpului terestru, chiar dacă în veşnica sa revărsare de elemente materiale, care se reînnoiesc ca apele unui râu care curge.

Între cei care învie pentru glorie şi cei care învie pentru condamnare există o diferenţă fundamentală: primii vor trăi în unitate şi armonia celor trei componente (trup, suflet şi spirit), iar ceilalţi se vor simţi sfâşiaţi în fiinţa lor cea mai intimă, pentru că sunt lipsiţi de spirit (darul lui Dumnezeu este luat înapoi de către Dumnezeu), în timp ce sufletul şi trupul merg în gheenă sau infern.

Extras din Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și patristică, vol. I, Serafica, Roman 2006, pp. 296-298.