SOCIETATE LICHIDĂ - SOCIETATE CARBOGAZOASĂ

Între stări de materie și schimbări sociale

Înainte de a intra în tratarea acestui argument, vreau să prezint un paradox al societății noastre românești: societatea noastră este una lichidă, în vreme ce politica este una carbogazoasă. Exemplul cel mai evident al acestei situații a politicii actuale este așa numita adunătură USL: Partide cu ideologii atât de diferite, ba chiar contrare între ele s-au unit (chipurile în numele eliminării răului), distrugând astfel esența înseși a doctrinelor lor. Și acum să trecem la argumentul nostru.
Starea de constantă precaritate, nesiguranța propriului status social, incertitudinea viitorului și senzația puternică de a nu fi stăpâni ai prezentului, se traduce în incapacitatea de a elabora și a pune în practică proiecte, și, în mod paradoxal, de a opune rezistență schimbărilor impuse.

Anul 1898 este o dată deseori subevaluata, dar care, în realitate, posedă o mare însemnătate în lumina evenimentelor și a transformărilor ultimilor ani ai secolului al XX-lea.

În acel an, de fapt, într-o făbricuță din Anglia, începea procesul de protest împotriva alienării în muncă și folosirea mașinilor în locul muncii manuale a omului.

A doua revoluție industriala, care din Anglia, în mai puțin de cincizeci de ani va revoluționa felul de viață a mii de țărani europeni, conținea în sine și primele semne ale unei anxietăți umane care, de la primele sabotaje față de mașinile lui Ned Ludd, vor însoți acești primi ani ai lipsei de evoluție industrială. Toți simpatizanții luddismului erau gata să blocheze sistemele de producție, să blocheze instalațiile, să constituie sitin, iar interesul lor era îndreptat, chiar daca nu o citiseră, datorită unor evidente dislocări temporare, cartea Modernitatea lichidă (Baumann, 2006), să combată această stare de progres ce devenea încet încet mai solidă și mai perceptibilă. Mi se pare că această dislocare temporară poate fi considerată ca o bilocație cognitivă, dat fiind faptul că între Baumann și Ludd, semnalele de critică și de analiză a fenomenului converg în mai multe puncte. Ludd credea util deja în acea vreme să activeze grupul și puterile care îl constituie pentru a evita presiunile impuse de rapida societate industrială. Baumann, după aproape o sută de ani, a crezut indispensabil să reflecteze asupra motivului pentru care, în ciuda acestor atenționări din trecut, sensul comunității mai este încă luat în considerație atât de greu. În ciuda manifestărilor lor, Luddistii nu au reușit să facă ca șefii industriei să-și schimbe ideea care, în câțiva ani, și sub impulsul verișorilor lor americani, au implantat în fabrici primele forme de lanțuri de montaj. Acea individualitate, acea manualitate artizanală, acea știință intimă obținută în ani grei de muncă în bodegi, era acum în mod violent ștearsă de apăsarea unui buton, de închiderea unei valve, și mai rău încă, de o înșiruire de mișcări depersonalizate. Se pierduse conceptul de măiestrie, omul se simțea de acum un apendice al mașinii și, ca atare, era obligat să gândească și să acționeze. Persoana depersonalizată era singură, nu mai transmitea propria cunoștință fiului, nu mai era nevoie, pentru că de aici înainte putea să facă abstracție de relație. Munca devenea astfel individuală, și aceasta pentru că se credea că producția ar putea fi influențată de un model operativ-secvențial, artificial, individual, solid. Totul era solid, fabrica, emblema acestei compactități arhitectonice, iar oamenii și gesturile lor, lipsite de acum de orice posibilă ruptură a schemelor.

Confruntări manuale și mentale

Era necesar să se de-a importanță relației, oamenilor și nu mașinilor, unei finalități umane și nu eficientiste, era necesar să se transforme această soliditate sau cel puțin să se încerce acest lucru.

În jurul anilor treizeci din secolul al XX-lea a apărut școala de gândire a Relațiilor Umane, psihologia își schimba epistemologia ei, prima ideea a unei etici de interacțiune om-mașină devenea tot mai concretă, și, în sfârșit, nevoia de relație în ambientele de muncă devenea condiția sine qua non a unei bune creșteri productive. Principium individuationis, care guvernase până atunci lumea dezvoltării industriale și gândirea sociologică, era îndepărtat, dar numai momentan, pentru a se lipi de această realitate făcută din inconștient, din nevoi nesatisfăcute ale ego-ului, din simbolizări afective, din informalitate, din ritualuri, etc. Probabil se exagera prea mult, în dauna unei gestiuni controlate a acestor aspecte, partea informală și inconștientă a activităților umane.

Baumann, analizând într-o carte de-a lui această perioadă istorică, observă cum, necesitatea de a se elibera de presiunile impuse de către industrie, a activat dorința de comunitate, pentru că nesiguranța globală se datorează și faptului că nu s-a știut să se gestioneze adecvat aceste momente de transformare de la solid la lichid. Cea mai îngustă în absolut dintre cuștile de fier în care viața omului mediu era închisă era cadrul social în care își câștiga traiul: biroul sau o fabrică, muncile care se prestau, capacitățile necesare pentru a le depune și rutina zilnică a expletării acestora.

Tot ceea ce în trecut poseda o stare de materie compactă, în reprezentațiile ei arhitectonice, socio-relaționale, psihologice, astăzi se lichefiază sub efectul agenților erozivi, care sunt miile de întrebări ale societății actuale. Elementele vieții noastre cotidiene sunt supuse unui pasaj de materie care închide în sine o inevitabilă pierdere de energie entropică; legăturile sociale, valorile împărtășite din punct de vedere cultural, certitudinile unei familii agregate și o viață sponsală liniștită, alte legături afective, munca lipsită de riscuri, schimbă în indescifrabil, în incertitudine, în precarietate, în concluzie în lichid. Conceptul baumanian de Liquid Life acoperă ca un lichid toate aspectele lumii care ne înconjoară și raporturile noastre cu ea, iar omul este substanțial enactiv, și se hrănește din această relație om-lume. De aceea, Liquid este și ecologie, atât a sistemului nostru terestru cât și al sistemului nostru relațional și afectiv:

Într-un context lichid care se mișcă cu rapiditate și în mod imprevizibil, avem nevoie, mai mult decât oricând, de legături de prietenie și de încredere reciprocă care să fie solide și sigure. În fond, prietenii sunt persoane asupra căror înțelegere și ajutor putem să ne bazăm, în cazul în care ne-am împiedica sau chiar cădea, și în lumea în care trăim nici măcar surfiștii cei mai abili și skaterii cei mai brilianți nu sunt siguri împotriva acestei eventualități (Baumann, 2006, p. 120).

Pare că omul nu mai este capabil să perpetueze, cu ajutorul iubirii și a legăturilor solide, cultura căreia îi aparține; pare că nu mai este în stare să sublimeze valorile utile colectivității, instinctele ancestrale pe care le posedă din naștere. Se trece de la iubire la împărtășire, elementele relevante care caracterizează acțiunea umană, la principiul plăcerii, pur instinct conservativ. După epoca în care energia sexuală trebuia să fie sublimată pentru a ține în funcțiune lanțul de montaj al fabricii de automobile, a sosit epoca în care a fost nevoie ca energia sexuală să fie hrănită, lăsată liberă să alege orice canal se satisfacere disponibilă și încurajată să se răspândească, astfel că automobilele care ieșeau din lanțul de montaj să fie dorite ca obiecte sexuale (poate nu degeaba la orice expoziție de mașini sunt prezente fete sumar îmbrăcate care prezintă mașinile și se lăfăiesc pe capota acestora). Pare că legătura dintre sublimarea instinctului sexual și represiunea ei, de Freud crezut ca fiind o condiție indispensabilă al oricărei ordini sociale reglementate, s-a rupt (Baumann, 2006, p. 80). Tehnologiile atât de invocate și utile evoluției speciei noastre, dau peste cap, prin însăși inventarea lor, nu numai operații cotidiene, dar impun și schimbări bruște în modelele operative interne ale celui care le posedă și le folosește, și deseori nu suntem capabili să le controlăm.

Înțelepciunea populară, lentă să țină pasul cu noutățile, dar dotată de o optimă memorie, poate să continue să creadă că necesitatea, nevoia, este mama invenției și că a vrea înseamnă a putea semnifica simboluri ale culturilor pe care ni le reprezentăm. Preocuparea mea inițială, adică cea de a asista, fără posibilitatea de a interveni unui succesiv pasaj de materie socială, de la lichidă la carbogazoasă, care ar înmulți în mod inevitabil gradul de ruptură moleculară și o încetinire în raporturile umane, ar putea cu adevărat să reprezinte o amenințare pentru societatea viitoare. Omului modern îi este încredințată dificila sarcină de a recupera motivațiile profunde și să facă să reintre această lichiditate în viața ecologică, și redescoperirea comunității, de a metaboliza noile invenții, al căror botez este rapid și iminent.

Probabil că într-o vreme tehnologia părea să sugereze aceste principii, dar astăzi cu siguranță nu. Astăzi succesiunea s-a inversat și este invenția cea care s-a revelat a fi mama nevoi; dacă un lucru se poate face, dorința își pierde valoarea ei de catalizator și se constituie secundar (cf. Baumann, 2005, p. 151).

Însă, în schimbul acestei încetineli a noastre, multinaționalele ne promit, în caz de necesitate, posibilitatea de a menține trupul nostru cu piese de schimb artificiale, inaugurând astfel o nouă materie: tâmplăria umană. Se profilează în acest fel noi interogativ asupra gândirii hibridatoare dintre om și mașină, care ar fi trebuit să lase locul înainte unui dialog efectiv dintre nevoia omului și oferta de tehnologie efectiv utilă. În vechea lume sunt mulți, în afară de Zygmunt Baumann, cei care au analizat în profunzime aceste deranjament sociale. Un coleg de-al său, francezul Michel Maffesoli vorbește de necesitatea de a se constitui aranjamente tribale, pentru a elimina anxietatea cronică și hipercompetitivitatea din timpul nostru. Spațiile urbane se restrâng, conurbațile se suprapun, iar ecologica junglă lasă locul unei „grădini zoologice umane”. Zidurile construite într-o vreme în jurul cetăților, acum traversează aceleași cetăți, într-o pluralitate de direcții. cartiere controlate de gărzi, spații publice strict supravegheate cu acces rezervat, gărzi armate la porți și porți acționate cu comandă electronică, sunt toate măsuri de siguranță care privesc pe acei cetățeni cu care nu se vrea a se avea legătură, și nu mai sunt îndreptate spre armate străine sau bandiții străzii, hoții sau altor pericole în mare parte necunoscute, în afara porților cetății. Nu a sta împreună, dar a se evita și a sta separați au devenit principalele strategii pentru a supraviețui în megalopolisurile contemporane. Nu mai este chestiune de a iubi sau urî pe aproapele: a ține aproapele la distanță rezolvă dilema și face superfluă alegerea; elimină ocaziile în care este nevoie de a alege între iubire și ură.

Trebuie să recuperăm esența noastră tribală, văzută nu numai dintr-un punct de vedere social și funcțional, cât mai ales psihologic și comunitar. O ultimă reflecție asupra conceptului de soliditate și lichefiere ne impune să considerăm conceptul chimic al stărilor materiei, unde prin solid se înțelege o stare a materiei în care moleculele care o compun sunt strâns legate între ele, iar prin lichid o stare a materiei în care moleculele sunt slab legate între ele.

Fluidul schimbă forma în funcție de recipientul care-l conține, este schimbător, și astfel este scenariul care astăzi ne înconjoară. Sarcina noastră este, pentru a folosi o metaforă, cea de a conduce acest fluid într-un recipient capabil să ne ajute să recuperăm sensul comunității înainte de toate, să apreciem din nou munca în grup și sensul relației, să trăim împreună.

Vatican: Audienţa generală de miercuri, 22 iunie 2011. Despre Psalmi

                                                                                  Iubiţi fraţi şi surori

În catehezele precedente ne-am oprit asupra câtorva figuri din Vechiul Testament deosebit de semnificative pentru reflecţia noastre despre rugăciune. Am vorbit despre Abraham care mijloceşte pentru cetăţile străine, despre Iacob care în lupta din tipul nopţii primeşte binecuvântarea, despre Moise care invocă iertarea pentru poporul său şi despre Ilie care se roagă pentru convertirea Israelului. Cu cateheza de astăzi aş vrea să încep o nouă bucată din parcurs: în loc să comentăm episoade deosebite de personaje în rugăciune vom intra în "cartea de rugăciune" prin excelenţă, cartea Psalmilor. În următoarele cateheze vom citi şi vom medita câţiva dintre Psalmii cei mai frumoşi şi mai îndrăgiţi de tradiţia de rugăciune a Bisericii. Astăzi aş vrea să fac o introducere vorbind despre cartea Psalmilor în ansamblul său.

Psaltirea se prezintă ca un "formular" de rugăciuni, o culegere de o sută cincizeci de Psalmi pe care tradiţia biblică îi dăruieşte poporului de credincioşi pentru ca să devină rugăciunea sa, rugăciunea noastră, modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu şi de a ne relaţiona cu el. În această carte Psalmilor se exprimă toată experienţa umană cu multiplele sale confruntări şi toată gama de sentimente care însoţesc existenţa omului. În Psalmi se împletesc şi se exprimă bucurie şi suferinţă, dorinţă de Dumnezeu şi percepţie a propriei nevrednicii, fericire şi simţ de abandonare, încredere în Dumnezeu şi singurătate dureroasă, plinătate de viaţă şi frică de moarte. Toată realitatea credinciosului se adună în acele rugăciuni pe care poporul lui Israel mai înainte şi Biserica după aceea le-au asumat ca mediere privilegiată a raportului cu unicul Dumnezeu şi răspuns adecvat la revelarea lui în istorie. Ca rugăciuni, Psalmii sunt manifestări ale sufletului şi ale credinţei, în care toţi se pot recunoaşte şi în care se comunică acea experienţă de apropiere deosebită de Dumnezeu la care este chemat orice om. Şi toată complexitatea existenţei umane se concentrează în complexitatea diferitelor forme literare din diferiţi Psalmi: imnuri, plângeri şi implorări individuale şi colective, cântări de mulţumire, psalmi penitenţiali, psalmi sapienţiali şi alte genuri care se pot regăsi în aceste compoziţii poetice.

În pofida acestei multiplicităţi expresive pot fi identificate două mare domenii care sintetizează rugăciunea din Psaltire: implorarea, legată cu plângerea, şi lauda, două dimensiuni corelate şi aproape indisolubile. Pentru că implorarea este animată de certitudinea că Dumnezeu va răspunde şi acest lucru deschide la laudă şi la aducere de mulţumire; şi lauda şi mulţumirea provin din experienţa unei mântuiri primite, care presupune o necesitate de ajutor pe care implorarea o exprimă.

În implorare cel care se roagă se plânge şi descrie situaţia sa de angoasă, de pericol, de dezolare, sau, ca în Psalmii penitenţiali, mărturiseşte păcatul cerând să fie iertat. El îi expune Domnului starea sa de necesitate având încredere că este ascultat şi acest lucru implică o recunoaştere a lui Dumnezeu ca bun, doritor al binelui şi "iubitor al vieţii" (cf. Înţ 11,26), gata să ajute, să mântuiască, să ierte. De exemplu, aşa se roagă Psalmistul în Psalmul 31: "Doamne, în tine mă încred, să nu fiu dat nicicând de ruşine [...] Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins, căci tu eşti tăria mea" (v. 2.5). Aşadar, deja în plângere poate să apară ceva din laudă, care se prevesteşte în speranţa intervenţiei divine şi devine apoi explicită atunci când mântuirea divină devine realitate. În mod asemănător, în Psalmii de mulţumire şi de laudă, comemorând darul primit sau contemplând măreţia milostivirii lui Dumnezeu, se recunoaşte şi propria micime şi necesitatea de a fi mântuiţi, care este la baza implorării. Se mărturiseşte lui Dumnezeu propria condiţie de creatură marcată în mod inevitabil de moarte, şi totuşi purtătoare a unei dorinţe radicale de viaţă. De aceea Psalmistul exclamă în Psalmul 86: "Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, din toată inima mea, şi voi preamări numele tău în veac. Căci mare este mila ta faţă de mine şi tu ai eliberat sufletul meu din adâncul infernului" (v. 12-13). În felul acesta, în rugăciunea Psalmilor implorarea şi lauda se împletesc şi se contopesc într-o singură cântare care celebrează harul veşnic al Domnului care se apleacă asupra fragilităţii noastre.

Tocmai pentru a permite poporului de credincioşi să se unească la această cântare, cartea Psaltirii a fost dăruită Israelului şi Bisericii. De fapt, Psalmii ne învaţă să ne rugăm. În ei, Cuvântul lui Dumnezeu devine cuvânt de rugăciune - şi sunt cuvintele Psalmistului inspirat - care devine şi cuvânt al celui care se roagă Psalmii. Aceasta este frumuseţea şi particularitatea acestei cărţi biblice: rugăciunile conţinute în ea, spre deosebire de alte rugăciuni pe care le găsim în Sfânta Scriptură, nu sunt inserate într-o expunere narativă care îi specifică sensul şi funcţia. Psalmii sunt daţi credinciosului tocmai ca text de rugăciune, care are ca unic scop acela de a deveni rugăciunea celui care îi asumă şi cu ei se adresează lui Dumnezeu. Pentru că sunt Cuvânt al lui Dumnezeu, cel care se roagă Psalmii vorbeşte cu Dumnezeu cu înseşi cuvintele pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, se adresează Lui cu cuvintele pe care El însuşi ni le dăruieşte. Astfel, rugându-ne Psalmii învăţăm să ne rugăm. Sunt o şcoală a rugăciunii.

Ceva asemănător se întâmplă atunci când copilul începe să vorbească, adică învaţă să exprime propriile senzaţii, emoţii, necesităţi cu cuvinte care nu-i aparţin în mod înnăscut, dar pe care le învaţă de la părinţii săi şi de la cei care trăiesc în jurul lui. Ceea ce copilul vrea să exprime este propria sa trăire, însă mijlocul expresiv este al altora; şi el încet-încet şi-l apropriază, cuvintele primite de la părinţi devin cuvintele sale şi prin acele cuvinte învaţă şi un mod de a gândi şi de a simţi, are acces la o întreagă lume de concepte şi în ea creşte, se relaţionează cu realitatea, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Limba părinţilor săi a devenit în sfârşit limba sa, el vorbeşte cu cuvintele primite de la alţii care de acum au devenit cuvintele sale. Aşa se întâmplă cu rugăciunea Psalmilor. Ei ne sunt dăruiţi pentru ca noi să învăţăm să ne adresăm lui Dumnezeu, să comunicăm cu El, să-i vorbim despre noi cu cuvintele sale. Şi, prin intermediul acelor cuvinte va fi posibil să cunoaştem şi să primim şi criteriile acţiunii sale şi să ne apropiem de misterul gândurilor şi ale căilor sale (cf. Is 55,8-9), aşa încât să creştem tot mai mult în credinţă şi în iubire. Aşa cum cuvintele noastre nu sunt numai cuvinte, ci ne învaţă o lume reală şi conceptuală, tot aşa şi aceste rugăciuni ne învaţă inima lui Dumnezeu, motiv pentru care nu numai că putem vorbi cu Dumnezeu, dar putem să învăţăm cine este Dumnezeu şi, învăţând cum să vorbim cu El, învăţăm faptul de a fi om, faptul de a fi noi înşine.

În această privinţă apare semnificativ titlul pe care tradiţia ebraică l-a dat Psaltirii. Ea se numeşte tehillim, un termen ebraic care înseamnă "laude", de la acea rădăcină verbală pe care o regăsim în expresia "Halleluyah", adică literalmente: "lăudaţi-l pe Domnul". Aşadar, această carte de rugăciuni, chiar dacă este aşa de multiformă şi complexă, cu diferitele sale genuri literare şi cu articulaţia sa între laudă şi implorare, este în cele din urmă o carte de laude, care învaţă să aducem mulţumire, să celebrăm măreţia darului lui Dumnezeu, să recunoaştem frumuseţea lucrărilor sale şi să glorificăm Numele său sfânt. Acesta este răspunsul cel mai potrivit în faţa manifestării Domnului şi a experimentării bunătăţii sale. Învăţându-ne să ne rugăm, Psalmii ne învaţă că şi în dezolare, în durere, prezenţa lui Dumnezeu este izvor de uimire şi de consolare; se poate plânge, implora, mijloci, dar având conştiinţa că mergem spre lumină, unde lauda va putea să fie definitivă. Aşa cum ne învaţă Psalmul 36: "În tine este izvorul vieţii, în lumina ta vom vedea lumina" (Ps 36,10).

Dar în afară de acest titlu general al cărţii, tradiţia ebraică a pus la mulţi Psalmi titluri specifice, atribuindu-i, în mare majoritate, regelui David. Figură cu importantă calitate umană şi teologică, David este personaj complex, care a străbătut cele mai variate experienţe fundamentale ale vieţii. Tânăr păstor al turmei paterne, trecând prin evenimente alterne şi uneori dramatice, devine rege al lui Israel, păstor al poporului lui Dumnezeu. Om de pace, a dus multe războaie; căutător neobosit şi tenace al lui Dumnezeu, i-a trădat iubirea şi acest lucru este caracteristic: mereu a rămas căutător al lui Dumnezeu, chiar dacă de multe ori a păcătuit grav; penitent umil, a primit iertarea divină, şi pedeapsa divină, şi a acceptat un destin marcat de durere. David astfel a fost un rege, cu toate slăbiciunile sale, "după inima lui Dumnezeu" (cf. 1Sam 13,14), adică un rugător pasionat, un om care ştia ce înseamnă a implora şi a lăuda. Legătura Psalmilor cu acest rege distins al lui Israel este aşadar importantă, pentru că el este figură mesianică, Uns al Domnului, în care este într-un fel adumbrită misterul lui Cristos.

La fel de importante şi semnificative sunt modul şi frecvenţa cu care cuvintele din Psalmi sunt preluate de Noul Testament, asumând şi subliniind acea valoare profetică sugerată de legătura Psaltirii cu figura mesianică a lui David. În Domnul Isus, care în viaţa sa pământească s-a rugat cu Psalmii, ei îşi au împlinirea lor definitivă şi dezvăluie sensul lor cel mai deplin şi profund. Rugăciunile din Psaltire, cu care se vorbeşte lui Dumnezeu, ne vorbesc despre El, ne vorbesc despre Fiul, imagine a lui Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15), care ne revelă complet Faţa Tatălui. Aşadar, creştinul, rugându-se Psalmii, îl roagă pe Tatăl în Cristos şi cu Cristos, asumând acele cântări într-o perspectivă nouă, care are în misterul pascal ultima sa cheie interpretativă. Orizontul celui care se roagă se deschide astfel la realităţi neaşteptate, fiecare Psalm capătă o lumină nouă în Cristos şi Psaltirea poate să strălucească în toată bogăţia sa infinită.

Preaiubiţi fraţi şi surori, să luăm aşadar în mână această carte sfântă, să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu ca să ne adresăm Lui, să facem din Psaltire o călăuză care să ne ajute şi să ne însoţească zilnic în drumul rugăciunii. Şi să cerem şi noi, asemenea discipolilor lui Isus, "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1), deschizând inima ca să primim rugăciunea Învăţătorului, în care toate rugăciunile ajung la împlinire. Astfel, făcuţi fii în Fiul, vom putea să-i vorbim lui Dumnezeu numindu-l "Tatăl nostru". Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu