duminică, 10 iulie 2011

Limitele asumării şi fuga de responsabilitate

de Ciprian Olinici

Îmi asum ceea ce fac!" Aşa sună replica pe care un tânăr o dă părinţilor care se căznesc să-i ofere un sfat bun. De fapt, este un cuvânt pe care fiecare îl rostim atunci când cineva încearcă să ne spună că păşim pe un drum greşit. Exclamaţia ascunde de multe ori şi o enervare profundă. Afirmând, la modul imperativ, această propoziţie, ne simţim, pentru o clipă, suverani pe propria noastră viaţă. Ne asumăm faptele noastre şi consecinţele lor. De fapt, suntem maturi şi nimic nu ne poate sta în faţă. Asumându-ne suntem atotputernici şi liberi. Vom răspunde pentru modul în care ne-am gestionat libertatea şi nimeni nu are dreptul să ne-o cenzureze. Nici măcar printr-un sfat. Mai târziu, uneori prea târziu, ne dăm seama că putem purta prea puţin din ceea ce, doar verbal, ne-am asumat. Umerii se dovedesc slabi doar sub povară.

Da, a-ţi asuma ceva este un gest nobil, de mare responsabilitate. Întrebarea este dacă putem să controlăm şi consecinţele faptelor noastre. Iar dacă nu reuşim să facem aceasta, cât de veridică este asumarea noastră? Nu poţi să-ţi asumi ceva pentru ca mai apoi să te transformi într-un simplu spectator, resemnat că nu poţi schimba soarta partidei. Ai dorit să fii erou când ai exclamat: "Sunt liber să fac ceea ce vreau şi să-mi asum acţiunile mele!", dar ai devenit victimă când propriul demers te-a învins.


M-aş opri în continuare la un aspect ce priveşte desfăşurarea vieţii noastre, asumată în lume: noi în faţa altora. Nu se îndoieşte nimeni de puterea exemplului, dar de puţine ori ne-am gândit că exemplul nostru poate schimba viaţa cuiva. O greşeală de-a noastră îi poate determina pe alţii să ne urmeze eroarea. Iar aici asumarea îşi întâlneşte limitele.

Suntem tentaţi să dăm indicaţii, ne simţim bine atunci când dăm sfaturi, când coordonăm proiecte şi mai ales când cei din jurul nostru ne ascultă şi fac ce spunem noi. Dar cel mai mare predicator este gestul nostru. Mântuitorul nu a învăţat înainte de a lucra, nu a dat sfaturi înainte de a le arăta în viaţa Sa, cu alte cuvinte, exemplul practicat a premers cuvântului exprimat. Evangheliile nu sunt o înşiruire de sfaturi, ci istoria unei vieţi, ca paradigmă pentru viaţa noastră, ca răspuns la întrebarea: Noi ce şi, mai ales, cum să facem?


Scriitorul bisericesc Tertulian spunea în veacul al III-lea că "sângele martirilor este sămânţa creştinismului". Cu alte cuvinte, exemplul oamenilor care şi-au dat viaţa pentru Evanghelie a adus în sufletul păgânilor întrebarea: Ce este Evanghelia? Pacea din comunităţile creştine a întâmpinat sufletele căutătoare de pace în zbuciumata lume a Imperiului Roman, iar seriozitatea şi scrupulozitatea depuse la locul de muncă de creştini i-au făcut pe superiorii lor să se întrebe: Cine sunt aceştia? Într-o lume plină de idei, omul caută concretul. Între multele învăţături, omul caută exemplul. Suntem misionari nu atunci când ne impunem prin violenţă susţinută şi voce ridicată, ci atunci când suntem fireşti, urmând firescul vieţii creştine. Omul caută normalitatea întrupată şi nu o normalitate declarată, priveşte spre viaţa celui ce predică învăţătura şi, văzând viaţa, începe a cerceta învăţătura. Declarându-ne creştini, să ştim că toţi cei de lângă noi ne privesc ca atare şi trebuie să avem responsabilitatea purtării, pentru că învăţătura creştină poate fi privită prin însăşi viaţa noastră.

Este important ca în viaţă să nu ne pară rău niciodată de alegerile făcute, să nu regretăm nimic din trecutul nostru. Iar aici intervine discernământul. O asumare iraţională nu poate naşte decât regrete. Poate le putem împăca pe cele care ne privesc doar pe noi, dar ce ne facem când asupra noastră apasă şi "smintelile" pe care le-am provocat semenilor? Este dramatic să ştii că eşti responsabil de drumul greşit al unui prieten şi că nu mai poţi schimba nimic. În acest context, replica "Îmi asum ceea ce fac" poate fi una creştină. Să nu o folosim ca paravan al libertăţii noastre. Ea ne poate face mai atenţi la viaţa noastră.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Credinţa este o calitate de care omul de ştiinţă nu se poate dispensa

Teologia porneşte de la Dumnezeu pentru a înţelege lumea, Fizica se luptă să înţeleagă lumea şi ajunge la El. Aristotel îşi deschide Metafizica sa cu cuvintele: "Orice om are sădită în el dorinţa de a cunoaşte". Acest om, care vrea să ştie, să cunoască şi este şi dispus să gândească, se află ca într-o casă cu multe ferestre şi prin fiecare fereastră are acces la lume. Un dialog cu Andrei Dorobanţu, fizician, cercetător în cadrul Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei".


Diac. Sorin Mihalache: În ultimul secol, teorii precum Relativitatea Restrânsă sau cea Generală, dar şi rezultate din cercetările mecanicii cuantice au schimbat profund datele şi reprezentările noastre despre lume. În mod neaşteptat, odată cu descoperirile fizicii, s-au deschis numeroase câmpuri de lucru, de dialog cu filosofia şi teologia. Fizica a readus, de fapt, pe agenda dezbaterilor şi reflecţiilor, teme consacrate altădată metafizicii: natura spaţiului şi a timpului, legătura dintre conceptele matematice şi realitatea înconjurătoare, începutul şi sfârşitul universului. În acelaşi timp, au ieşit la iveală o serie întreagă de teme fascinante pentru publicul larg: splendoarea imenselor galaxii, giganticul cosmos în care trăim, structurile şi legităţile cuantice din abisul materiei, miraculoasa ordine matematică din regnul particulelor fundamentale, energia ascunsă în vid, expansiunea universului... Cum vedeţi revoluţia aceasta petrecută în fizică şi afinitatea neaşteptată a unora dintre datele ei către reflecţia filosofică, ecourile acestei revoluţii în câmpul mai larg al edificării noastre cu privire la lume?


Fizician Andrei Dorobanţu:

Fizica a avut dintotdeauna o importantă componentă metafizică. Să nu uităm că primul nume sub care au fost cunoscuţi filosofii a fost cel de "Φνσικοι" - adică "fizicieni". Remarcabil este însă altceva: dacă până la un moment dat metafizica se regăsea doar în fizica teoretică, ea este acum tulburător de prezentă şi în fizica experimentală. "Acum" înseamnă de când a început era marilor "maşini", de la acceleratoarele de particule care au tot împins cunoaşterea "înapoi în timp" până spre începuturile Universului, până la telescopul Hubble, care ne-a dus până aproape de marginile Universului vizibil. De altfel, marele dramaturg Friederich Dürennmatt, în timp ce vizita LEP, colliderul de electroni-positroni, predecesorul LHC, împreună cu Herwig Shopper (director general CERN, 1981-1988), a spus: "Acum înţeleg că LEP este o maşină filosofică" (Jetzt verstehe Ich dass LEP eine phylosophische Maschine ist).

Mecanica cuantică şi Relativitatea au ieşit de ceva timp din manuale şi din revistele de specialitate şi acum cochetează cu mass-media. Mass-media le-a cerut, fizicienii le-au oferit. De bucuria lor şi dintr-o reală nevoie de comunicare. Şi dacă cineva m-ar întreba de ce avem nevoie de comunicare, răspunsul meu ar fi simplu şi scurt: pentru că, dacă ne gândim bine, comunicarea este primul pas spre comuniune.

În multe privinţe, descoperirile fizicii sunt contraintuitive: efectul tunel, energia care poate da naştere perechilor particulă-antiparticulă, vidul care ascunde energie (efectul Casimir) şi multe altele. Aflăm că prin corpul nostru trec miliarde de neutrini, în fiecare secundă, fără ca noi să resimţim aceasta, fără ca ei să întâlnească vreun obstacol, că particulele care alcătuiesc trupurile noastre şi obiectele lumii sensibile nu au consistenţa pe care o vădesc lucrurile pe care le atingem şi cântărim... Din perspectivă teologică, se pare că materia însăşi indică celor ce se mărginesc la studiul proprietăţilor ei prilejuri de uimire, scoţând la iveală adevărate "invitaţii" adresate experienţei şi raţiunii, în vederea depăşirii limitelor fixate de reperele contingente, un fel de pregătire pentru a putea crede ceva mai mult decât ceea ce este validat de simţuri... S-ar putea vedea, în toate aceste descoperiri, exerciţii pregătitoare pentru o deschidere nouă a minţii omeneşti către forme mai cuprinzătoare de înţelegere, către paradox şi antinomie, către ceea ce depăşeşte planul sensibil al vieţii?

Albert Einstein obişnuia să spună că nu tot ce contează poate fi numărat (cântărit, de exemplu) şi nu orice poate fi numărat contează: "Not everything that counts can be counted and not everything that can be counted counts". Pentru că dacă mă limitez la a număra, la cantitate, la "să te pipăi şi să urlu este" a lui Arghezi - pierd inefabilul.

Am aflat destule şi am înţeles suficient de mult ca să realizăm că nici tipul nostru de judecată de până acum nu se mai potriveşte cu ceea ce urmează să înţelegem. Sunt idei, concepte contraintuitive în fizică? Tot ce ne trebuie este antrenamentul de a opera cu ele. Cum îi spune Regina de Cupă lui Alice în Ţara Minunilor: trebuie să fim pregătiţi "să gândim până la şase lucruri imposibile înainte de micul dejun". Mare provocare adresată minţii omeneşti, dar una pe măsura celor aşteptate de la noi de Cel care ne-a creat. Şi care ne călăuzeşte şi ne veghează prin credinţa pe care ne-a dat-o. Căci, aşa cum spunea "originatorul" marilor tulburări care ne-au făcut să privim altfel lumea care ne cuprinde şi pe care o cuprindem, Max Planck, "oricine este implicat serios în muncă ştiinţifică de orice fel realizează că deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei sunt scrise cuvintele: "Trebuie să ai credinţă". Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa."

Multe dintre rezultatele contraintuitive ale fizicii ultimului secol se deschid, într-un mod neaşteptat, dar edificator, către afirmaţii pe care le întâlnim în gândirea patristică şi în teologia răsăritului creştin. Părintele Dumitru Stăniloae, de exemplu, face, în mod indirect, o referire la celebra consecinţă a Teoriei Relativităţii Restrânse, chiar în manualul de teologie dogmatică. Făcând aluzie, desigur, la relaţia celebră Eâmc2, părintele Stăniloae afirmă că materia dovedeşte că "esenţa ei este energetică", sugerând că ea poate fi mediu de lucrare a lui Hristos, că se poate umple de Duhul Sfânt (pr. Dumitru Stăniloae, "Teologie Dogmatică Ortodoxă", vol. II, Editura EIMBOR, 2007, p. 15). O idee similară formulează şi Jean Guiton, după o discuţie cu doi fizicieni: dacă materia lumii sensibile este mai degrabă energie, aceasta ne sugerează că ea este mai aproape de spirit. Cum comentaţi, ca fizician, aceste interpretări? Cum receptaţi deschiderea aceasta a teologiei ortodoxe spre rezultatele fizicii?

Teologia porneşte de la Dumnezeu pentru a înţelege lumea, Fizica se luptă să înţeleagă lumea şi ajunge la El. Aristotel îşi deschide Metafizica sa cu cuvintele: "Orice om are sădită în el dorinţa de a cunoaşte". Acest om, care vrea să ştie, să cunoască şi este şi dispus să gândească, se află ca într-o casă cu multe ferestre şi prin fiecare fereastră are acces la lume. Teologia este o fereastră, fizica o alta, alte ştiinţe şi preocupări omeneşti - alte ferestre. Lumea însă este aceeaşi. O mare de energie din care la început s-a întrupat "ceva" ce astăzi numim materie şi pe care am învăţat (nu totdeauna spre bine) să o transformăm la loc în energie. De fiecare dată folosind un mediator: operatorul, experimentatorul, teoreticianul - omul. Duhul Sfânt prin el este totdeauna prezent şi are grijă ca totul să se desfăşoare după Lege. Unul dintre marile eforturi actuale ale oamenilor de ştiinţă este "încorporarea" dimensiunii spirituale în structura noastră materială. Suntem, cum a spus Niels Bohr, şi actori, şi spectatori pe scena vieţii, care este atât de mare şi de copleşitoare, încât nu ajungem să o cuprindem întreagă prin simţurile noastre. Suntem, sub diferitele noastre forme, când undă, când corpuscul, când materie, când energie. Făcuţi în trup, ne naştem în spirit prin botezul care ne îmbracă în Hristos. Tot ce facem ca fizicieni este să regăsim această unitate.
Universul vine spre noi, prin lumină. Spectroscopia a scos la iveală capacităţile extraordinare ale luminii de a relata "fapte" petrecute în vremuri şi în spaţii îndepărtate ale Universului. Prin intermediul proprietăţilor ei, putem cunoaşte imensitatea cosmosului, cu o precizie neaşteptată, rămânând în siguranţă pe Pământ. La capătul celălalt al realităţii fizice, istoria cercetării ştiinţifice a dovedit cum abisul lumii, microcosmosul de această dată, altfel greu de pătruns, se deschide spre om: radioactivitatea, prezentă în stare naturală în cazul unor elemente, a creat premisele necesare cercetătorilor pentru descoperirea structurii nucleului. Lumea, aşadar, pare să se deschidă către explorarea omului: trăim într-un Univers care ne invită parcă să îl explorăm. Ar putea fi recuzate aceste afirmaţii, pe motivul că sunt simple metafore, fără acoperire? La urma urmei am putea spune că Universul este imens şi că vârsta şi dimensiunile sale, prea mari pentru om, ar putea la fel de bine să indice, cuiva care vrea să interpreteze aşa, că nu are nici o legătură cu omul şi că noi nu avem nici o înzestrare care să ne vădească o anumită capacitate de explorare şi de cunoaştere a lui.

Cum să invoci metafora pentru a recuza "fapte" din Univers? Metafora, conform dicţionarului, face posibilă folosirea de lucruri "la îndemână" pentru a explica alte lucruri sau fenomene de care nu putem sau nu ştim să ne apropiem. Şi aceasta, fără a intra în detalii specifice. Deschizându-ne mintea pentru a găsi în noi înşine explicaţiile. Este cheia care deschide porţi. Ce facem dincolo de ele - aici doar noi suntem răspunzători. Nu metaforele. Oricât de mare ar fi Universul sau interiorul unui nucleu atomic, oricât de departe ar fi ele în timp şi spaţiu, nu are nici o legătură cu capacitatea noastră de înţelegere şi astfel de cunoaştere. Pentru că ele, amândouă, se află în noi: încifrat, primul; explicit, al doilea. Doar vehiculele explorării trebuie puse la punct şi fabricate pe măsura unei asemenea călătorii. Şi încă ceva: metafora se defineşte de obicei ca o comparaţie fără termen de comparaţie. Şi atunci, ce altceva să folosesc vorbind despre Univers, care, nu-i aşa?, NU are cu cine să fie comparat! Cel puţin deocamdată. Metaforic sau direct, acest Univers ni s-a dezvăluit până foarte, foarte departe, chiar dacă nu încă mulţumitor de departe. Prin mărturia luminii. Dar, dacă lumina "ne aduce" Universul, ea nu face doar atât. Lumina codifică şi transportă informaţie. Este legătura noastră cu momentul inefabil al primei dezvăluiri a energiilor originare. Este singura mărturie neîntreruptă a tuturor timpurilor şi lucrurilor care au trecut. Pentru că nimic, nici măcar întunericul, nu a cuprins-o vreodată…

Trăim o epocă în care divertismentul a devenit industrie, cu experţi în psihologie angajaţi să realizeze produse cât mai seducătoare. Producţii cinematografice cu buget imens pun în circulaţie lumi ficţionare, efecte speciale, tărâmuri fantastice, personaje ieşite din comun, oferind creaţii artistice care par a fi mult mai vrednice de admiraţia noastră decât lumea reală în care trăim. Cel puţin la prima vedere ar putea părea că lumea noastră nu mai are prea multe lucruri interesante, că tainele lumii noastre fizice au fost deja epuizate, că lumea în care trăim nu are nimic interesant de spus, că nu mai are nimic uimitor. Şi-a epuizat lumea fizică tainele?

Dar toată viaţa e o taină, o minune! Noi suntem o taină. Faptul că putem cunoaşte, că putem desluşi legile naturii, toate acestea sunt o minune. Einstein folosea un cuvânt mai lumesc: miracol. Şi spunea că avem doar două feluri de a ne trăi viaţa: ca şi cum nimic nu este un miracol sau ca şi cum totul este un miracol. Depinde de alegerea pe care o facem. Aduceţi-vă aminte de Newton, cum spunea că, privindu-se pe sine, se vede ca un copilaş care se joacă pe malul mării, bucurându-se când găseşte o piatră mai rotundă sau o scoică mai frumoasă, în timp ce dincolo de el se întinde, nesfârşit, oceanul adevărului. Pietricelele colorate şi zornăitoare fabricate pe bandă rulantă de industria divertismentului sunt acolo, pe ţărmurile lumii, orbindu-ne şi asurzindu-ne tot timpul. Din nou, depinde de noi să reuşim să distingem, printre atâtea lumini înşelătoare, lumina necreată a Începutului, şi printre atâtea zgomote agresive, să auzim Cuvântul. Filmele - pe mine nu mă deranjează. Ele fac totuşi un lucru bun: măcar pe câţiva dintre cei care le privesc îi determină să caute, să afle mai multe şi chiar mai mult - să înţeleagă. "Tainele lumii noastre fizice", cum spuneţi dvs., nu se termină niciodată. Pentru că ele au fost semănate peste tot de Dumnezeu. Ne revine nouă privilegiul de a le căuta şi a le face să strălucească şi pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici de vreo obligaţie, ci de o mare şi minunată răsplată.

Economizarea vieţii tinde să ne deprindă cu obiceiul de a calcula totul în bani. De aceea, poate, când este vorba de o investiţie pentru cercetare, care se ridică la 8 miliarde de dolari, cum este acceleratorul de particule de la CERN, unii mai puţin familiarizaţi cu dezideratele cercetării fundamentale exclamă că se risipesc mult prea mulţi bani, în ciuda nevoilor extraordinare existente în ţările sărace. Vă rog să îmi îngăduiţi un posibil exemplu ca argument: Un studiu făcut în Marea Britanie constata că doar în această ţară se aruncă la coş mâncare nedesfăcută în valoare de 10 miliarde de lire sterline anual, încât nu în cercetare sunt resursele risipite. Sunteţi un comunicator de ştiinţă recunoscut, prezent în presa scrisă şi în audiovizual cu multe comentarii şi răspunsuri. Cum argumentaţi, pentru cei ce critică proiectele scumpe ale ştiinţei fundamentale, preocupările şi investiţiile în cercetare, în proiecte precum laserul ELI din România sau LHC?

Ce înseamnă mulţi bani? La nivelul celui mai mare institut de cercetări din ţară, IFIN-HH, bugetul anual este echivalentul a aproape 4 km de autostradă construită, şi nu la noi, în Germania, unde costurile sunt bine ţinute sub control. Păstrând aceeaşi comparaţie, construcţia ELI-NP în România, cel mai puternic laser din lume, înseamnă nici 50 km, iar cele 6 miliarde de euro cheltuite pentru construcţia LHC înseamnă 1.000 km!!! Transferul unui fotbalist mediu la o echipă din România costă cât un ciclotron pentru aplicaţii medicale. Nu spun - şi nimeni nu spune! - să nu se mai facă autostrăzi şi să nu se mai joace fotbal, dar este de neînţeles ca televiziunile să fie în admiraţia banilor din fotbal şi să protesteze atunci când se construiesc mari instalaţii de fizică de care, în final, vor profita, de exemplu, medicina şi mediul. Şi mai ales: fiecare euro investit de exemplu la CERN sau la ESA - Agenţia Spaţială Europeană înapoiază celui care a investit între 3 şi 4 euro. Vă amintiţi pilda talanţilor? Aceşti oameni, cei care construiesc şi cercetează pentru alţi oameni, sunt cei care înmulţesc cu folos puţinul pe care l-au primit şi intră astfel, cum spune Cartea Sfântă, "întru bucuria Domnului".

"Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi"

Aţi putea formula un mesaj către tinerii de astăzi, pasionaţi de fizică şi de datele ei, cu privire la dialogul acesta înfiripat în România între teologie, filosofie şi ştiinţă?

Sir Francis Bacon, cel care ne-a transmis că experienţa senzorială este sursa cunoaşterii, spunea acum mai bine de 400 de ani un lucru formidabil: "Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi". Atenţie: nu îl aduce "la El", ci "înapoi"! Pentru că, de fapt, omul nu pleacă niciodată de la Dumnezeu. Doar că uneori se mai înstrăinează. Iată ce face Cunoaşterea. Şi încă ceva. Cunoaşterea nu este ca un râu care tot curge, trece tot timpul pe lângă tine şi tot ce ai de făcut este să te scalzi în el şi să ieşi de acolo… cunoscător.

Nu. Cunoaşterea este un râu cu multe zăgazuri. În spatele cărora, rând pe rând, se adună apă, din ce în ce mai multă, până când trece de marginea de sus a zăgazului şi se prăbuşeşte peste tine, pentru ca apoi să-şi continue drumul. Din ce în ce mai liniştită. Până la zăgazul următor.

Dacă cineva m-ar întreba, i-aş spune să se urce fără ezitare în barca fizicii, întărită de vreo două mii de ani de toţi cei care au construit-o, au înfrumuseţat-o şi au făcut-o sigură şi majestuoasă. Să fie pregătit pentru fulgerul Cunoaşterii care, din când în când, ne luminează. Să fie pregătit pentru a primi această supremă Bucurie. Fără teamă, pentru că acolo, la capătul călătoriei, îl aşteaptă Dumnezeu să se întoarcă la El.

Carte de vizită

Andrei Dorobanţu este fizican teoretician, Communication Officer al Proiectului ELI-NP România (Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei"). Realizator al emisiunii "Paşaport pentru Ştiinţă" (Bucureşti FM). În anul 2007, Uniunea Ziariştilor Profesionişti i-a acordat "Ordinul Ziariştilor" (clasa I - aur).

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Cartea profetului Isaia la Părinţii Bisericii

de Alain LeBoulluec
Isaia în Noul Testament

Isaia este cartea biblică citată (preponderent în varianta Septuagintei) cel mai frecvent, după Psalmi, în scrierile Noului Testament. Trei citate sunt atribuite, în Evanghelia după Matei, chiar lui Iisus: când îi alungă pe negustori din templu (Is. 56,7 în Mt. 21,13; cf. Mc. 11,17; Lc. 19,46), când le reproşează fariseilor că încalcă Legea (Is. 29,13 în Mt. 15,8-9; cf. Mc. 7,6-7) şi poporului că nu vrea să înţeleagă (Is. 6,9-10 în Mt. 13,14-15; cf. Lc. 8,9; Mc. 4,12 recurge la altă traducere grecească; aceleaşi versete se regăsesc în Fp. 28,26-27 după textul Septuagintei şi în In. 12,40, într-o altă formă a textului). În Evanghelia după Luca, Iisus Îşi aplică Sieşi cuvintele din Is. 61,-2 (Lc. 4,18-19.21: El a fost uns şi a adus vremea harului) şi din Is. 53,12 (Lc. 22,37: vestirea pătimirii). În alte locuri, epopeea lui Iisus este prezentată ca împlinire a cuvintelor lui Isaia (Is. 7,14 în Mt. 1, 23: îngerul apărut în vis îl încredinţează pe Iosif de neprihănirea Mariei; Is. 40,3 şi Mt. 3,3: propovăduirea lui Ioan Botezătorul – cf. Lc. 3,46; In. 1,23; Is. 8,23-9,1 în Mt. 4,15-16: misiunea lui Iisus în Galileea; Is. 53,4 în Mt. 8,17: vindecările făcute de Iisus; Is. 42,1-4, după un text care se îndepărtează oarecum de Septuaginta, în Mt. 12,18-21: slujirea mesianică a lui Iisus; Is. 62,11, împreună cu Zah. 9,9, în Mt. 21,5: intrarea în Ierusalim). Şi Evanghelia după Ioan se referă la Isaia (Is. 54,13 în In. 6,45: învăţătura Tatălui duce la Iisus; Is. 53,1 şi 6,9-10 în In. 12,38-40: necredinţa evreilor; mesianismul lui Iisus este atestat de Isaia: In. 12,41). Faptele apostolilor întemeiază pe pasaje din Isaia: judecata lui Ştefan asupra Templului (Is. 66,1-2 în Fp. 7,49-50), tema orbirii iudeilor (Is. 6,9-10 în Fp. 28,26-27) şi a misiunii îndreptate către neamuri (Is. 49,6 în Fp. 13,47, cuvânt aplicat lui Iisus de Simeon în Lc. 2,32); autorul citeşte împreună cu Filip şi cu eunucul etiopian „vestea cea bună a lui Iisus” în Is. 53,7-8 (Fp. 8,32-33.35) şi, împreună cu Pavel, învierea lui Iisus în Is. 55,3, şi Ps. 15,10 (Fp. 13,34-35). Citatele din Isaia se găsesc abundent în Epistolele lui Pavel: despre destinul lui Israel şi taina mântuirii în Rom., taina lui Hristos şi înţelepciunea lui Dumnezeu în 1Cor., implicaţiile morale ale harului clipei prezente în 2Cor. (Is. 49,8 în 2Cor. 6,2 şi Is. 52,11 în 2Cor. 6,17). Modul în care Pavel aprofundează cu ajutorul lui Isaia reflecţia asupra misiunii lui Hristos este marcat de o mare libertate în forma citatărilor şi în asocierea lor cu alte pasaje din Scripturi. Textul lui se îndepărtează uneori de Septuaginta; de pildă, Is. 28,11-12 în 1Cor. 14,21: Origen îi apropie forma de versiunea, posterioară, a lui Aquila, (Filocalia 9,2). Epistola către Evrei (2,13) aplică în mod explicit Is. 8,18 la Iisus. La acestea se adaugă numeroasele aluzii şi reminiscenţe presărate în scrierile Noului Testament, precum şi referirile abundente din Apocalipsa lui Ioan. În Noul Testament, Isaia este prin excelenţă profetul lui Mesia şi al misiunii lui Iisus (şi a apostolilor Lui), atât la propriul său popor, cât şi în faţa neamurilor. Această imagine domină lecturile creştine din primele secole, până într-atât încât Ieronim poate spune, după Eusebiu, în Prefaţa Comentariului la Isaia: „nu este doar un Profet, ci un Evanghelist şi un Apostol”.
* *

ISAIA LA PRIMII PĂRINŢI

Cele mai vechi scrieri, fără a depindede Noul Testament, îi dau Profetului un rol important. Astfel, Clement al Romei pune pe buzele lui Hristos Is. 53,1-12, în 1Cor. 16,3-14, pentru a da o pildă a umilinţei lui Hristos ca slujitor. Epistola lui Barnabas se sprijină pe pasaje din Isaia pentru a polemiza cu cultul iudeilor şi pentru a stabili caracterul mesianic al lui Iisus.

La Iustin, ceva mai târziu, atât în Apologia, cât şi în Dialogul cu Trifon, referirea la versiunea Septuagintei pentru Isaia este fundamentală în argumentarea acestui caracter mesianic. Dialogul insistă asupra înlocuirii în Legământ a lui Israel cu neamurile. Îi atribuie lui Hristos prima cântare a Slujitorului (Is. 42,6-7 în Dial. 122,3 şi Is. 42,1-4 în Dial. 123,8). Extrage un sens milenarist din Is. 65,17-25 (Dial. 81,1-2). Zămislirea feciorelnică a Mariei este comentată frecvent, pornind de la Is. 7,14, a cărei traducere din Septuaginta este apărată de mai multe ori, mai ales în Dial. 84,3. Citatele din Isaia sunt adesea foarte lungi, ca în Dial. 25,2-5 (Is. 63,15-64, 11), şi numeroase (110 în Dialog, dintr-un total de 150 de citate biblice).

În Demostraţia propovăduirii apostolice a lui Irineu (păstrată în traducere amenească), Isaia este de asemenea cartea cel mai des folosită din toată Biblia. Sunt o prezenţă pregnantă la Irineu texte mesianice ca profeţia despre Emanuel (Is. 7,10-16 în Împotriva ereziilor III 21,4), arborele lui Iesei (Is. 11,1-10 în Demonstraţia 59) şi al patrulea cânt al Slujitorului (Is. 52,13 –53,5 în Demonstraţia 68). În argumentaţia sa teologică, el dezvoltă explicaţiile lui Iustin (de exemplu, la Is. 7,14 în Împotriva ereziilor III 21,6), adăugând noi referiri la Profet.

Clement din Alexandria reţine din Isaia exemplele de pedagogie divină, recurgând la exegeza alegorică, şi compară învăţătura Profetului cu doctrinele gânditorilor greci, poeţi sau filozofi. Fără a lăsa deoparte versetele mesianice, le conferă uneori valoare simbolică.

La Tertulian, martor de bază pentru vechile traduceri latine ale Septuagintei, Isaia este, alături de Geneză, cartea cel mai des citată din Vechiul Testament. Aflate în număr mare în Împotriva lui Marcion, aceste citate joacă un rol de seamă şi în controversele cu iudeii pe tema împlinirii profeţiilor, şi cu eretici ca Hermogene şi Praxeas. Textul Septuagintei pe care îl traduce Tertulian aparţine tipului alexandrin.

La Ciprian, Isaia rămâne profetul mesianic care Îl vesteşte pe Hristos, anunţă repudierea lui Israel şi mântuirea neamurilor.

COMENTARIILE LA ISAIA

Începând cu secolul al III-lea, Părinţii au compus comentarii la Cartea lui Isaia. Al lui Origen, în treizeci de cărţi, s-a pierdut, cu excepţia a trei fragmente (dintre care două se referă la Is. 26,19). A exercitat însă o influenţă puternică. A fost folosit de Eusebiu al Cezareei şi de Ieronim. Ei precizează că acesta din urmă se oprea la viziunea fiarelor în pustie (Is. 30,6). Origen compusese şi o lucrare de un alt gen, sub formă de „note” punctuale, în care două fragmente (despre Isaia 39,7 şi 66,1) s-au păstrat în catenae-le exegetice. Ţinuse, de altfel, predici despre Profet; din cele 25 de omilii ale lui Origen, pe care le cunoştea Ieronim, numai 9 au ajuns până la noi, în traducerea latină a lui Ieronim; ele se referă în mare parte la chemarea şi la viziunea profetului, capitolul 6 (5 omilii, celelalte 4 referindu-se la Is. 7,10-15; 4,1; 8,18-20 şi 10,10-14). Origen vedea în cei doi Serafimi din Is. 6 pe Fiul şi pe Sfântul Duh, doctrină criticată de Teofil al Alexandriei şi de Ieronim.

Primul comentariu grecesc din secolul al IV-lea este al lui Eusebiu al Cezareei, din perioada imediat următoare Conciliului de la Niceea. Cunoscut vreme îndelungată numai fragmentar, prin tradiţia catenae-lor, este accesibil în prezent într-o formă care se apropie de cea completă datorită scholiilor marginale descoperite în 1933 de A. Möhle, într-un manuscris biblic de la Florenţa Laurentianus 11.4, din secolul al XI-lea. Lemele biblice au dispărut, dar lungile citate existente în comentariu permit reconstituirea textului biblic al lui Eusebiu. Acesta aparţine recensiunii hexaplare a Septuagintei. Eusebiu indică de şapte ori până la ce verset din Isaia ajungea un tom al lui Origen; el citează şi explică celelalte traduceri greceşti, a lui Aquila, a lui Symmachus şi a lui Theodotion; unele interpretări alegorice provin de la Origen. Lucrarea lui Eusebiu a exercitat o influenţă puternică asupra comentatorilor ulteriori, cu precădere asupra lui Ieronim şi a lui Teodoret al Cyrului. Această operă de exegeză comportă o autocelebrare instituţională a Bisericii, istoria ei dezvăluindu-se ca împlinirea evenimentelor prezise de profet şi ca principalul spaţiu al lucrării lui Dumnezeu; Imperiul Roman face deopotrivă parte din planul providenţial, dar ca o realitate secundară. Se regăseşte tratată abundent, tot cu sprijinul unui mare număr de referiri la Isaia, în Demonstraţia evanghelică şi în Eglogele profetice, tema a creştinismului care ia locul iudaismului. Comparaţia cu apologetica din Dialogul cu Tryphon al lui Iustin pune în valoare trăsături originale, pe fundalul unor interpetări comune: criticarea cultului iudaic insistă asupra limitării geografice a Legii mozaice, localizate la Ierusalim; respingerea lui Israel este pusă mai puternic în legătură cu căderea Ierusalimului; interesul pentru aproprierea creştină a profeţiei este mai slab datorită faptului că Eusebiu se opunea montanismului; chiar dacă temele cristologice şi mesianice sunt aceleaşi în ansamblu, există unele excepţii (Is. 8,4 nu mai este aplicat la magi şi la Irod, ci la cucerirea Damascului şi a Samariei de către asirieni; legea cea nouă din Is. 51,4-5 nu mai este Hristos Însuşi, ci legea Bisericii creştine; ratificarea legământului cu Noe în Is. 54,8-9 este o făgăduinţă făcută acestui organism politic). Pe de altă parte, metoda are mai multă rigoare, datorită celor dobândite de ştiinţa lui Origen. Pentru chestiunile de fond, îl consultă pe Origen ca autoritate recunoscută, luându-şi totuşi destulă libertate şi nu recurge la alegorie decât atunci când sensul istoric nu îi era limpede. Modificările interpretării lui Isaia, în comparaţie cu Eglogele profetice (contemporane cu prigoana lui Diocleţian) şi cu Demonstraţia evanghelică (după edictul de la Milano) se explică prin noile circumstanţe (unificarea Imperiului sub Constantin şi situaţia privilegiată a Bisericii): scade miza escatologică, creşte interesul pentru istoria veterotestamentară şi pentru Biserica din prezent, iar formulările teologice vădit subordinaţioniste sunt evitate cu scrupulozitate, din cauza dezbaterilor deopotrivă tranşate şi reînnoite de Conciliul de la Niceea. În Comentariul la Isaia, dintre strategiile prin care creştinii revendicau privilegiul de a fi adevărata parte a Domnului, Eusebiu o preferă pe cea care percepe o dezvoltare de la vechiul la noul Legământ, având drept consecinţă mişcarea inversă prin care creştinismul pretinde să-lînlocuiască pe Israel chiar şi în trecut, ca Verus Israel. Ierusalimul restaurat este Biserica instituţională, întemeiată pe Logos, cu ierarhia sa care provine din „rămăşiţa” lui Israel, structură indicată prin reluarea alegorică a Is. 54,11-13.

Ieronim cunoştea un comentariu al lui Didymus Orbul, în 18 cărţi, la capitolele 40–66 din Isaia. Trebuie să fi comentat însă şi Is. 1–39. Nu au rămas decât nişte aluzii în Comentariul la Zaharia.

S-a pierdut, de asemenea, comentariul lui Apollinarie al Laodiceei, pe care Ieronim îl prezintă ca fiind literal şi foarte succint.

Un Comentariu la Isaia, limitat la primele 16 capitole ale cărţii profetice, a fost transmis printre lucrările lui Vasile al Cezareei. Argumentul cel mai puternic împotriva autenticităţii este faptul că Nil al Ancyrei (care a murit în 430) citează această lucrare fără să-i numească autorul, pe când mai mulţi teologi de mai târziu, printre care Ioan Damaschinul, i-o atribuie lui Vasile. Au fost de asemenea observate diferenţe de stil între acest comentariu şi scrierile episcopului din Cezareea. Ele se pot totuşi explica prin genul literar, mai puţin îngrijit. Cert este că autorul e un episcop capadocian din a doua jumătate a secolului al IV-lea, care cunoştea lucrările lui Vasile şi care s-a folosit pe larg de o bună parte dintre ele. Prologul insistă asupra dispoziţiilor morale şi religioase necesare pentru a primi inspiraţia profetică şi pentru a înţelege profeţia. Această învăţătură este o constantă a Comentariului, unde trece şi printr-o interpretare simbolică a textelor Scripturii. Implică o desăvârşită solidaritate între cunoaşterea primită de profet, înţelegerea interpretului care trebuie „să construiască şi să elaboreze expresiile concentrate în formule scurte” – propriul înţelepciunii fiind de a „prelungi” cuvintele, după Prov. 1,24 – şi predicarea învăţăturii, care îi edifică pe ascultători. Lucrarea Duhului se răsfrânge numai în „sufletele netede şi transparente”. Viziunile Profetului nu corespund unor realităţi exterioare; este vorba de o contemplaţie intelectivă, „Duhul reprezentând natura divină prin enigme”. Profetul nu vede numai viitorul, ci şi acele elemente ale prezentului care scapă privirii, precum şi „tainele inimii” (cf. 1Cor. 14,25). De aceea alegoria morală ocupă un loc de seamă în Comentariu, unul dintre principalele ei instrumente fiind etimologia. Autorul respinge concepţia unei profeţii extatice: „Nu, Duhul nu cufundă sufletele în întuneric, ci face ca intelectul, purificat de petele păcatelor, să poată contempla cele inteligibile”. Prologul justifică obscuritatea Scripturii profetice prin necesitatea unui efort – singurul în stare să garanteze păstrarea celor dobândite. „Se cuvine ca purităţii vieţii să-i stea alături cercetarea statornică a Scripturii, pentru ca natura înaltă şi mistică a profeţiilor divine să se întipărească în suflet printr-un exerciţiu neîntrerupt.” În corpul propriu-zis al Comentariului, explicarea istorică a profeţiilor, în cadrul Vechiului Testament, este în permanenţă îmbinată cu aplicarea lor la prezentul şi trecutul Bisericii. Iar exegeza ilustrează pretutindeni ultima remarcă a prologului: „Ceea ce îl priveşte pe Hristos se află răspândit în întreaga profeţie, cuvintele referitoare la istorie fiindîntotdeauna legate strâns de sensul mistic.”

De la Ioan Hrisostomul s-a păstrat un comentariu incomplet, care se opreşte la Is. 8,10. A existat o continuare, înregistrată tahigrafic, ilizibilă pentru scribul aflat la originea tradiţiei manuscrise. O tradiţie armeană, care adaugă un comentariu la restul cărţii lui Isaia, i-l atribuie în mod eronat lui Ioan Hrisostomul. Exegeza din acest comentariu este de tip antiohian, istorico-literal, fără să neglijeze metaforele. Aplică totuşi profeţiile nu la Ierusalim, ci la Biserică (cum ar fi Is. 2,2). Nu este lăsată deoparte controversa cu iudeii, situaţie ce corespunde actualităţii antiohiene. Ioan Hrisostomul a mai compus, mai târziu (în 386-387), Omilii despre Ozias, în strânsă legătură cu Comentariul său la Isaia, şi o omilie la Is 45, 7.

Din secolul al V-lea s-a păstrat un comentariu amănunţit al lui Chiril al Alexandriei, care ocupă un întreg tom în Patrologia greacă a lui Migne (t. 70). Este dominat de tipologia cristologică. Aceasta ţine de ceea ce Chiril, evitând termenul „alegorie” numeşte „teorie”, comportând şi interpretarea morală. Istoria ocupă un loc important în această lucrare, atât prin situarea conţinutului profeţiei în trecutul lui Israel, cu referiri la alte cărţi biblice, cât şi prin raportarea la vremea lui Hristos şi a apostolilor ori la cea a Bisericii. Citatele foarte lungi şi digresiunile ample îi conferă acestei lucrări o structură sinuoasă.

Încercând să cunoască starea recesiunii lucianice a Septuagintei la exegeţii care au folosit-o, August Möhle, însărcinat cu stabilirea textului lui Isaia, a redescoperit în 1929 Comentariul la Isaia al lui Teodoret al Cyrului, pe care Papadopoulos-Kérameus îl menţionase doar în 1899, în inventarul alcătuit pentru manuscrisul nr. 17 de la mănăstirea Sfântului Mormânt de la Constantinopol. A. Möhle a editat acest comentariu în 1932, pornind de la manuscrisul amintit. Jean-Noël Guinot a reluat textul lui grecesc, adăugându-i o introducere, o traducere în limba franceză şi numeroase note. În această lucrare, compusă cu puţin înainte de 447, Teodoret a preluat probabil câte ceva de la Teodor al Mopsuestiei – al cărui comentariu la profet s-a pierdut –, acordând însă un spaţiu ceva mai amplu profeţiilor mesianice aplicate la Hristos. Îndatorarea lui faţă de Eusebiu este destul de redusă, în pofida înrudirii tematice. Asemănările cu Chiril se limitează la tonalitatea generală a interpretării.

Lucrarea lui Hesychius din Ierusalim asupra lui Isaia aparţine unui gen cu totul diferit, cel al notelor sumare, pe marginea textului biblic, privitoare la unele cuvinte sau la sensul unor enunţuri succinte.

Cât despre Părinţii latini, dat fiind că s-au pierdut comentariile lui Victorinus din Poetovio şi Ambrozie, iar cele opt omilii ale lui Zenon din Verona, cu un ton marcat antiiudaic, la Is. 1 şi 5, sunt succinte, lucrarea cea mai importantă pentru cunoaşterea textului Septuagintei şi a interpretării ei este monumentala operă a lui Ieronim: el traduce adesea în latină din Septuaginta, după ce dă traducerea textului ebraic, compară textul original cu versiunea grecească, foloseşte celelalte trei traduceri greceşti, exploatează lucrările exegetice ale înaintaşilor săi şi oferă propriile explicaţii. Informaţii utile pot fi extrase şi din Scrisorile sale 18A şi 18B, asupra exegezei la Is. 6,1-9 la Grigore din Nazianz şi la Origen.

Anumite pasaje din Isaia sunt puncte de articulaţie ale interpretării patristice. Capitolul 1, cu Is. 6,9-10, susţine polemica împotriva iudaismului, de o virulenţă care variază de la un autor la altul. Is. 6,1-7, viziunea din Templu, alimentează reflecţia teologică sau doctrina privind legăturile dintre cele două Testamente (reprezentateuneori de cei doi Serafimi). Proclamarea Trisaghion-ului (Is. 6,3) a intrat în uzul liturgic. Profeţia despre Emanuel (Is. 7,10–9,7) este referinţa fundamentală pentru lectura cristologică. Is. 7,14 nu încetează să fie obiect de dezbatere în legătură cu fecioria Mariei. Is. 11,1-10 (arborele lui Iesei, darurile Duhului, pacea universală, speranţa neamurilor) este de asemenea un text capital. Is. 40,3-5 îl evocă pe înainte-mergător, Ioan Botezătorul, şi permite insistenţa asupra continuităţii dintre profeţi şi evanghelie. În privinţa cânturilor Slujitorului (Is. 42,1-7; 49,1-9a; 50,4-9a; 52,13–53,12), foarte prezente în Noul Testament, cu excepţia celui de-al treilea (din care există doar o reminiscenţă a v. 8, în Rom. 8,33), se poate spune că pe ele se întemeiază doctrina creştină a mântuirii aduse de Iisus. Cât despre ungerea din Is. 61,1-2, ea atestă misiunea mesianică a lui Iisus.

(traducere din franceză de Ioana Costa)
Fragment din Introducere la Isaia, Septuaginta 6/I, Polirom-Colegiul Noua Europă, Bucureşti, Iaşi, 2011.

Sursa: http://www.oglindanet.ro/