joi, 21 iulie 2011

MARILE SOLUȚII DATE DE SF. AUGUSTIN UNOR PROBLEME FILOSOFICO-TEOLOGICE: LEGEA ETERNĂ (VI)

Vorbind despre morală, doctorul nostru pune în evidență două mari adevăruri: legea lui Dumnezeu și iubirea oamenilor. Prima stabilește ordinea, a doua, uniformându-se ordinii, rezumă toate virtuțile. Virtutea este definită „ordinea iubirii”: „Mi se pare că virtutea poate fi definită în mod sintetic și eficace ca fiind ordinea iubirii” . Virtutea, deci, este iubirea ordonată, adică conformă ordinii înseși a lucrurilor. Iubirea ordonată importă deci o judecată asupra valorii lucrurilor: trebuie să fie iubit mai mult ceea ce valorează mai mult, și mai puțin ceea ce valorează mai puțin; trebuie, deci, să se știe ceea ce valorează mai mult și ceea ce valorează mai puțin. „Trăiește în dreptate și sfințenie cel care estimează exact lucrurile. Rezultă, deci, că are o iubire ordonată cel care evită aceste lucruri: iubește ceea ce nu trebuie iubit, sau nu iubește ceea ce trebuie iubit, sau iubește mai mult ceea ce trebuie iubit mai puțin, sau iubește cu aceeași măsură ceea ce trebuie iubit mai puțin sau mai mult” .
Din acest principiu i-a naștere doctrina uti și frui care a avut atâta succes în Evul Mediu. Aceasta folosește să se distingă lucrurile care fac omul fericit și care trebuie să fie iubite pentru sine ca scop la care să ajungă și de care să se bucure (frui), și lucrurile care sunt un mijloc scopului, și de care, deci, trebuie să ne folosim (uti), lucru care vrea să spună că nu trebuie să le iubim pentru sine cu iubire fruitivă, ca și cum ar fi obiectul beatitudinii noastre, ci să le iubim în ordinea beatitudinii înseși sau ca scop ultim de obținut, în care numai se liniștește mișcarea spiritului. În consecință, a ne bucura privește binele suprem, utilizarea lucrurilor create. Rezultă că dezordinea morală constă într-o inversare a ordinii lucrurilor: „a vrea să ne folosim de lucrurile de care trebuie să ne bucurăm și, contrar, a vrea să ne bucurăm de lucrurile de care numai trebuie să ne folosim” . De aceea, „viața umană este făcută rea și vinovată de reaua folosire și de reaua bucurie a lucrurilor” .

Cât privește omul, sau în general creatura rațională, trebuie să facem o observație importantă: ea, creată după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu, nu aparține categoriei uti, ci categoriei frui, dar trebuie să se trateze de bucuria în Dumnezeu . Precizarea trebuie luată în seamă, pentru că vrea să spună că creaturile raționale trebuie să se iubească cu o iubire de prietenie, dar iubirea de prietenie nu este adevărată, nici stabilă, dacă nu-și are fundamentul în Dumnezeu și nu tinde spre Dumnezeu. „Este aceeași iubire cu care ne iubim unii pe alții și cu care îl iubim pe Dumnezeu. Într-adevăr, nu ne iubim reciproc cu o iubire adevărată decât numai iubindu-l pe Dumnezeu” .

Ordinea căreia trebuie să i se conformeze iubirea pentru ca să fie virtuoasă este stabilită de legea veșnică. Este cunoscută definiția augustiniană a legii eterne: „rațiunea divină sau voința lui Dumnezeu care poruncește să se observe ordinea naturală și interzice ca aceasta să fie perturbată” . Noțiunea acestei legi este imprimată în spiritul omului și „este legea pentru care este drept ca toate lucrurile să fie în ordine perfectă” . „În legea temporală nu există nici o dispoziție dreaptă pe care oamenii să nu o fi derivat-o din legea eternă” . Deci, legea dreaptă derivă din legea eternă; dacă nu derivă de aici nu este dreaptă, și „dacă nu este dreaptă nu este lege” .

Lui Augustin îi place să pună în evidență că legea eternă clarifică și exprimă binele suprem și perfecțiunea creaturilor, pentru că Dumnezeu „nu poruncește nimic care să-i folosească Lui, ci numai celui căruia îi poruncește” ; binele și perfecțiunea care se rezumă în pace, care, în sens universal, este tocmai „liniștea ordinii” . Nimeni nu poate fi fericit dacă nu se află în ordine, și nimeni nu este în ordine dacă nu este drept .

MARILE SOLUȚII DATE DE SF. AUGUSTIN UNOR PROBLEME FILOSOFICO-TEOLOGICE: BEATITUDINEA (V)

Chestiunea beatitudinii este fundamentală în filosofia antică. La aceasta se reduce scopul însuși al filosofării, care începe cu o constatare universală: dorința oricărui om este să fie fericit; și are ca program propriu pe acesta: să-l conducă să obțină cea ce în mod profund dorește. „Nu există, într-adevăr, alt motiv să se practice filosofia decât cea de a fi fericiți” . Augustin reia această temă elaborând o soluție nouă. O reia încă de la început – să ne amintim de opera lui de beata vita, prima operă dintre cele ce au ajuns până la noi, pe care a terminat-o -, și îi clarifică cel puțin aceste puncte: noțiunea, obiectul, fundamentul, socialitatea, istoria drumului spre beatitudine, care este, în fond, istoria de iubire nevoiașă spre iubirea de care ne bucurăm.
1. – Bucuria adevărului

Prima cercetare se învârte în jurul noțiunii de beatitudine. Ne învață bunul simț că nu poate fi numit fericit „cine nu are ceea ce iubește, orice lucru ar fi acesta; nici cine are ceea ce iubește, dacă ceea ce iubește este nociv; nici cine nu iubește ceea ce are, oricât de optim ar fi acel lucru”. În primul caz este un chinuit, în al doilea în înșelat, în al treilea un bolnav. În nici un caz deci nu se poate chema fericit, pentru că beatitudinea exclude orice rău . Fericit este numai cel care are ceea ce vrea și nu vrea nimic rău , pentru că repetă deseori Augustin, citându-l cu admirație pe Cicero, „nu există nimic mai mizerabil decât a vrea ceea nu convine” .

Beatitudinea se identifică cu înțelepciunea, care a fost, așa cum este bine cunoscut, iubirea supremă a lui Augustin. „Nimeni nu este fericit dacă nu este înțelept” și „nimeni nu este înțelept decât numai cel fericit” . Acum, înțelepciune nu vrea să însemne, pentru doctorul nostru, numai cunoaștere, ci cunoaștere, iubire, posedare, bucurie. Deci nu este numai un act contemplativ, dar și un act de care ne putem bucura. Accentul cade pe acest al doilea element. „Deoarece în adevăr se cunoaște și se obține binele suprem, și adevărul este înțelepciunea, să încercăm să vedem în el binele suprem și să ne bucurăm de acesta. Într-adevăr, este fericit cel care se bucură de binele suprem” . Aceasta este, deci, scurta definiție a vieții fericite pe care Augustin o dă: „Viața fericită înseamnă a ne bucura de adevăr” , unde se confirmă că binele suprem al omului este adevărul, dar se adaugă și că, pentru a fi fericiți nu ajunge să cunoaștem adevărul: trebuie să-l iubim, să-l posedăm, să ne bucurăm de el. A face distincție între intelectualism și voluntarism, așa cum s-a făcut de multe ori, provocând astfel controverse fără sfârșit, nu este posibil la Augustin: contemplarea și bucuria stau împreună așa cum stă rădăcina și copacul, fundația și casa; primul nu poate sta fără primul, dar primul are nevoie, ca o perfecționare a lui, de al doilea.

2. - Beatitudine și eternitate

Pentru a completa discursul despre beatitudine, este necesar să amintim și de proprietățile pe care aceasta trebuie să le aibă pentru a fi astfel. Augustin a vorbit despre aceasta îndelung. Sunt cel puțin trei: sațietatea, eternitatea, conștiința.

Prima condiție reclamă capacitățile înnăscute ale omului despre care s-a vorbit mai înainte atunci când s-a tratat despre omul ca „un mare abis”: beatitudinea care le umple, le copleșește, dar astfel că sațietatea să nu devină supărare, deoarece conceptul de beatitudine nu poate să admită nici foame, nici plictiseală. Ce anume este o stare care o exclude pe cealaltă Augustin uneori spune că nu știe , alteori, profund convins de dinamismul constituțional al spiritului uman, inventează o expresie din cele care erau cunoscute retoricii sale, dar de această dată una foarte curajoasă: „sațietate insațiabilă” , expresie în care substantivul exclude primul termen, adică foamea, adjectivul pe al doilea, adică plictiseala.

Dar Augustin insistă mai mult asupra celei de-a doua condiții: beatitudinea nu este adevărată dacă nu este eternă. Această afirmație constituie unul din gândurile cele mai profunde ale sistemului lui doctrinal . Din acest motiv se ia, folosind cuvinte dure, de stimații lui filosofi: Platon, Plotin, Porfiriu care, admițând metempsihoza, deformau conceptul de creație și o îl distrugeau pe cel de beatitudine. Într-adevăr, beatitudinea, și tocmai aceștia insistau, este scopul filosofiei .

Eternitatea este condiția obiectivă a beatitudinii. Dar ea reclamă o altă condiție subiectivă: siguranța eternității. Fără această siguranță, cel fericit nu poate fi fericit. Augustin insistă asupra acestei condiții tot atât de mult ca asupra primei . Aceasta este subiectivă, dar nu este mai puțin necesară decât prima. Deci, după ipoteza metempsihozei, el raționează astfel: Sau cel fericit știe că, întorcându-se să se reîncarneze într-un trup, va trece de la starea beatitudinii la cea a mizeriei, sau nu știe. Dacă știe, cum poate fi fericit? Teama de a pierde ceea ce iubește este cu atât mai mare cu cât mai mare este iubirea cu care este iubită. Dacă nu știe, beatitudinea lui se bazează nu pe adevăr, ci pe eroare: acum, cum poate fi adevărată o beatitudine fondată pe eroare, care devine în acest caz cea mai groaznică dintre minciuni? Nimic, deci, nu ar fi mai fals și mai iluzoriu decât o asemenea beatitudine . Teoria metempsihozei reușește numai să ofere „adevărate mizerii și false beatitudini” . Dacă anumite lucruri, prin absurd, ar fi adevărate, „nu numai că ar fi mai prudent să fie trecute sub tăcere, dar și mai doct să fie ignorate” : „sunt mari delire a unor mari doctori” .

Mai trebuie să adăugăm că beatitudinea admite amintirea, dar nu și experiența răului și că din ea, fiind proprie omului în întregime, trebuie să participe și trupul. Cuvintele lui Augustin în această privință sunt tari: fără trup, sufletul nu poate avea beatitudinea deplină .

3. – Dumnezeu, beatitudinea omului

Fiind puse aceste premise, se impune următoarea concluzie: numai Dumnezeu este beatitudinea omului. Motivul profund este tot cel metafizic al participării: „Dacă natura noastră ar depinde de noi, am avea și noi de la noi înșine înțelepciunea noastră… iar iubirea noastră, provenind de la noi și la noi făcând referință, ar fi de ajuns pentru a ne face fericiți, nici nu am mai avea nevoie să ne bucurăm de un alt bine diferit de noi. Însă, deoarece natura noastră îl are pe Dumnezeu ca autor pentru a exista, fără îndoială avem nevoie de Dumnezeu ca medic pentru a cunoaște adevărul și de Dumnezeu ca dătător al intimei mângâieri pentru a fi fericiți” . Trebuie, deci, să-l recunoaștem pe Dumnezeu ca ființa „în care este cauza originii universului, lumina care ne face să cunoaștem adevărul, izvorul care ne potolește setea cu fericirea” .

În baza acestui principiu, Augustin trece în revistă și exclude opiniile unei anumite filosofii păgâne care punea beatitudinea omului sau în bunuri, sau în trup (plăceri), sau în bunurile sufletului (virtuți), sau într-o combinație dintre aceste două, sau în bunurile sociale ale familiei, ale prieteniei, ale cetății sau, în orice caz, în această viață .

Această din urmă opinie, care constituie una din diferențele cele mai profunde între acea filozofie și filosofia creștină pe care Augustin o construiește, o exclude nu numai cu argumentul eternității – viața fericită nu poate fi adevărată dacă nu este eternă –, dar și cu argumentul, nu mai puțin eficace, al mizeriilor uman, care nu pot fi disociate de ideea beatitudinii. Viața fericită nu poate fi alta decât aceea unde nu va mai fi nici moarte, nici erori, nici dureri; trei specii de rele care ofensează în mod inexorabil dorințele nu veleitare, ci esențiale ale spiritului uman. „Căutați ceea ce căutați (adică viața veșnică), dar nu este acolo unde o căutați. Voi căutați viața fericită în țara morților: nu este acolo. Cum ar putea fi o viață fericită acolo unde lipsește viața?” . Deci, numai în Dumnezeu se află beatitudinea noastră, pentru că numai în El „ființa noastră nu va gusta moartea, cunoașterea noastră nu va gusta eroarea, iubirea noastră nu va gusta durerea” .

Aici pe pământ beatitudinea noastră își are fundamentul în speranță: fără aceasta nu ar fi decât o mare mizerie . Platonicienii, propunând teoria veșnicei reîntoarceri, rănesc de moarte această speranță și fac imposibilă fericirea, atât în această viață cât și în cealaltă. Nu mai este nevoie să spunem că, cu această doctrină, Augustin inserează viața fericită, temă centrală în filozofie, în timpul escatologic, face din ea fundamentul moralei și regula virtuții, care, aici pe pământ, totdeauna imperfectă, nu este adevărată dacă nu este orientată spre ultimul scop, care pentru om este numai viața de dincolo.