sâmbătă, 23 iulie 2011

PILDĂ DE ÎNȚELEPCIUNE: ALEXANDRU MACEDON

La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Mai jos este povestea celor trei dorinţe ale lui Alexandru aflat pe patul de moarte. Înainte de a muri a vrut să arate oamenilor că moartea nu alege şi că toţi suntem egali în faţa ei, fie că suntem cerşetori sau împăraţi.

Când se întorcea acasă după cucerirea de noi teritorii, Alexandru cel Mare s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Cu moartea privindu-l în faţă şi spunându-i să se pregătească de ultima călătorie, Alexandru a realizat că toate cuceririle sale, armata sa impunătoare, sabia lui ascuţită şi vitejia lui nu aveau nici o importanţă. Tot ce-şi mai dorea era să ajungă acasă să-şi vadă mama şi să-şi ia adio de la ea. Dar a trebuit să accepte faptul că sănătatea sa, care se înrăutăţea tot mai mult, nu-i va permite să ajungă acasă. Aşa că, puternicului cuceritor nu i-a mai rămas decât să stea întins în pat, palid şi slăbit, aşteptând să-şi dea ultima suflare.

Şi-a chemat generalii şi le-a spus: ”Curând voi pleca din această lume şi am trei dorinţe pe care, vă rog să mi le îndepliniţi întocmai.” Cu lacrimile curgându-le pe obraji, generalii au promis conducătorului că-i vor îndeplini dorinţele.

“Prima mea dorinţă“, a spus Alexandru, ”este ca doctorii să-mi ducă sicriul fără a fi ajutaţi de nimeni altcineva.”

După o pauză, el a continuat: ”A doua dorinţă este ca atunci când îmi duceţi sicriul spre groapă, drumul spre groapă să fie presărat cu aurul, argintul şi pietrele preţioase pe care le-am adunat în războaie.”

Alexandru s-a simţit epuizat după ce a rostit aceste cuvinte. S-a odihnit puţin şi a continuat: ”A treia şi ultima mea dorinţă este ca mâinile să-mi fie lăsate să atârne în afara sicriului.”

Oamenii adunaţi la căpătâiul lui Alexandru s-au mirat auzind aceste dorinţe ciudate. Dar nici unul nu a îndrăznit să-l întrebe ceva. Generalul cel mai iubit de Alexandru s-a apropiat de el, i-a sărutat mâna, apoi, ținând-o în dreptul inimii, a vorbit : “Te asigurăm că-ţi vom îndeplini dorinţele. Dar spune-ne, de ce aceste dorinţe ciudate?”

La auzul acestei întrebări, Alexandru a tras adânc aer în piept şi a răspuns: ”Mi-ar plăcea ca lumea să ştie despre cele trei lecţii pe care tocmai le-am învăţat. Vreau ca doctorii mei să-mi ducă sicriul pentru ca oamenii să realizeze că doctorii nu pot vindeca orice boală. Ei sunt lipsiţi de putere şi nu pot salva un om din ghearele morţii când îi sună ceasul.”

“A doua dorinţă - drumul spre mormânt presărat cu aur, argint şi alte bogăţii - este pentru a aminti oamenilor că nimic din aurul meu nu vine cu mine în mormânt. E o pierdere de timp să alergi după atâtea bogăţii.”

“Şi a treia dorinţă – mâinile lăsate să atârne pe lângă sicriu - e pentru a le arăta oamenilor că am venit cu mâinile goale în această lume şi tot aşa plec din ea.”

Cu aceste cuvinte, Alexandru cel Mare a închis ochii. Curând, el a lăsat moartea să se apropie şi să-l ia, apoi şi-a dat ultima suflare.”

Că e pură legendă sau adevăr, nu vom şti niciodată. Dar câtă morală ascund aceste cuvinte!

REFLECȚIE DUMINICA XVII-A TO ANUL A

1 Re 3,5-12
Ps 118,57 şi 72.76-77.127-128.129-130 (R.: cf. 97a)
Rom 8,28-30
Mt 13,44-52

„Dă-i slujitorului tău o inimă înţeleaptă, ca să ştie să conducă poporul tău, să deosebească binele de rău” (1 Re 3, 9).


Înainte de a intra în meditarea și explicarea acestor lecturi biblice, să ne înălțăm și noi inima și mintea, împreună cu marele rege Solomon, și să implorăm de la Dumnezeu darul înțelepciunii și al discernământului. Acesta este și argumentul Cuvântului lui Dumnezeu de astăzi, adică a fi înțelepți, a știi să deosebim binele de rău, adevărul de fals, de minciună. Dar înainte să putem știi să facem aceste lucruri, fundamentale pentru viața noastră, trebuie să știm cine suntem, trebuie, cu alte cuvinte, să ne punem într-o atitudine dreaptă în fața lui Dumnezeu, a oamenilor și a întregii creații. deci, unde si situează omul în interiorul creației? Știm acest lucru din filele Scripturii: între Dumnezeu și toate celelalte creaturi, pentru că omul este mai mic decât Dumnezeu și mai mare decât celelalte creaturi, datorită tocmai prezenței în el a sufletului și a rațiunii. Numai fiind conștienți de această situare, de acest loc pe care-l ocupăm în cadrul creației, tânărul rege Solomon, și cu el noi toți, putem să ne raportăm în mod corect față de Dumnezeu. Tocmai în această perspectivă Solomon nu-i cere lui Dumnezeu bunuri, viață lungă, bogății, etc., ci înțelepciune și capacitate de discernământ. Numai fiind conștient de această situație, creștinul înțelept nu va confunda comoara ascunsă din ogor, mărgăritarele frumoase, năvodul aruncat în mare, imagini despre care ne vorbește evanghelia de astăzi, cu împărăția cerurilor. Într-adevăr, textul evanghelic ne spune că aceste realități sunt asemenea împărăției cerurilor. Probabil că unii creștini, citind acest text erau/sunt grăbiți și au confundat împărăția cerurilor cu bunurile, bogățiile, pietrele prețioase, fapt pentru care se luptă zi și noapte ca nebunii pentru a obține această împărăție a cerurilor, de carton însă!

Ne putem întreba: în ce anume costă adevărata fericire pentru om? Această întrebare și-o punea și Sf. Augustin, și răspundea: adevărata fericire pentru om constă în a face ordine în lucruri, adică a pune lucrurile creației în ordine și să le iubească ținând cont de această ordine, sau mai bine spus: ierarhie de valoare. Acest răspuns dat de Sf. Augustin este codificat în prima poruncă din Cele Zece Porunci: Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toate puterile și din toată inima ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Citind această poruncă, mi se pare că nici măcar nu este nevoie de discernământ, nu avem nevoie nici măcar de vreun dram de înțelepciune, pentru că este foarte simplă și clară. Și totuși, din viața proprie, știm cât de greu este să împăcăm aceste două iubiri: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele și de sine: iubirea de sine care prea deseori devine o iubire privată, și iubirea de Dumnezeu, care este o iubire socială, adică deschisă față de întreaga creație. Dar este la fel de adevărat că, din nou știm acest lucru din viața proprie, atunci când trăim numai în iubirea față de noi înșine și față de alți oameni, excluzând iubirea de Dumnezeu, aceasta ne conduce la a fi egoiști, la a folosi persoanele pentru un simulacru de fericire. Iubirea de Dumnezeu, adică iubirea care depășește și trece dincolo de iubirea pur umană, deschide inima omului față de toți, față de întreaga creație. Este oare atât de dificil să iubim atât pe Dumnezeu cât și pe aproapele? Desigur că este dificil. Mai ales dacă ne gândim că trebuie să inventăm totul de la început, dacă vedem, în sfârșit, că suntem noi primii cei cărora li se cere acest lucru. Dar, din fericire, avem în fața noastră o multitudine de bărbați și femei, bătrâni, tineri și copiii, care au parcurs deja acest drum al iubirii de Dumnezeu, de aproapele și de sine. Spune evanghelia de astăzi: „Orice cărturar care a devenit ucenic al împărăţiei cerurilor este asemenea gospodarului care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” (Mt 13, 52). Ce vrea să spună aceste cuvinte ale lui Isus? Că trebuie să fim stăpâni peste viața noastră, că trebuie să facem să rodească istoria care ne-a precedat și să purcedem cu și mai mare curaj spre viitor. Cei care disprețuiesc trecutul, cei care cred că ei sunt Alpha și Omega, începutul și sfârșitul istoriei, își taie creanga de sub picioare, suportul credinței care este tradiția, și umblă cu capul în nori. În schimb, este nevoie să scoatem din tezaurul credinței noastre de acum bimilenare, lucruri vechi pentru a putea face lucruri noi și astfel să moștenim adevărata împărăție a cerurilor. Dă-ne, Doamne, adevărata înțelepciune și fă să ne recunoaștem în împărăția Ta. Amin.