duminică, 24 iulie 2011

D'ALE LUI MITICĂ...

Constantin Dobrogeanu-Gherea scotea publicaţia periodică „Literatură şi ştiinţă”. Avându-l client pe Caragiale în restaurantul gării din Ploieşti, împingându-i o farfurie cu preparate specifice localului şi îndemnându-l să bea, îi zise:

– Bine, bre, omule, toţi la câţi m-am adresat mi-au dat câte ceva. De ce nu vrei să-mi dai şi tu o piesă, o schiţă?
Caragiale, cu un aer amărât, îi mârâi:
– Ce să-ţi dau, mă, ce să-ţi dau? Cum crezi tu că are cineva chef de scris când intră seara acasă şi foc nu, ceai nu, tutun nu?
Gherea, înţelegând despre ce e vorba, scoase portofelul lui cel soios, dar dar bine garnisit, trase din el două mii şi, punându-le în mâna dramaturgului, îi zise:
– Na foc, na ceai, na tutun! De-acum scrie! Când îmi dai bucata?
După o vreme destul de îndelungată, Gherea i-a reproşat lui Caragiale că nu i-a dat încă nimic pentru publicaţia sa. La care Caragiale a ripostat:
– Bine, mă, Costică, acum foc am, ceai am, tutun am. Ce-mi trebuie, mă, să mai scriu?

*****
Un tânăr autor dramatic povestea într-o zi lui Caragiale subiectul unei piese pe care avea de gând să o scrie.

– Aşa cum o ai în cap, e admirabilă! zise Caragiale. Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici!

*****
Altădată, primind vizita unui tânăr autor dramatic care venise la el, instanţă superioară în materie, să-i citească o piesă în versuri şi… cinci acte, Caragiale l-a acceptat pe acesta, care a adus cu el şi cinci sticle cu vin spre a-l antrena în timpul lecturii. La fiecare act el destupa o sticlă spre a-l cinsti pe marele dramaturg, care de fapt se delecta cu vinul bun şi nu cu versurile tragediei. Când tânărul scriitor, sufocat de lectura propriilor sale tirade, era gata s-o ia razna în actul al cincilea, Caragiale l-a oprit:
– E interesant ce-mi citeşti, da’ vin mai ai?
– Mai am o singură sticlă.
- Ad-o-ncoace, scoate dopul şi lasă dracului piesa, că-mi strici toată dispoziţia!

*****
Act de prezenţă


Celebrul matematician Grigore Moisil era cunoscut pentru replicile cu umor pe care le dădea cu diverse ocazii.
La un moment dat, exasperat de faptul că se făceau presiuni asupra lui din partea conducerii facultăţii să stea cel puţin opt ore la universitate, indiferent dacă avea sau nu cursuri, s-a enervat şi, luîndu-şi hotărît haina şi geanta ca să iasă, a comentat:
- Voi aveţi nevoie de capul meu sau de fundul meu?

ISTORIA TABERNACOLULUI

Publicăm în continuare un articol de pr. Enrico Finotti, paroh de "S. Maria del Carmine" din Rovereto (TN), care va apare în curând în revista formativă Liturgia "culmen et fons".

* * *
a. Păstrarea, adorarea şi împărtăşirea cu Preasfânta Euharistie în afara celebrării Jertfei au fost mereu prezente în practica liturgică a Bisericii. Această afirmaţie ar putea să trezească astăzi o imediată perplexitate şi reacţie. Aşadar trebuie să înţelegem bine şi să argumentăm cu precizie. Desigur, păstrarea publică şi solemnă, precum şi riturile cultului euharistic (expunere, binecuvântare, procesiuni, etc.) s-au format de-a lungul secolelor şi au o dezvoltare istorică bine definită. Totuşi faptul că Euharistia a fost mereu păstrată, intim adorată şi frecvent primită şi în afara celebrării este incontestabil. Păstrare, adorare şi împărtăşanie în afara Liturghiei sunt deci elemente originale, înnăscute în însăşi rădăcinile liturgiei şi care pot fi găsite în experienţa cultuală a Bisericii încă de la primele sale manifestări. De fapt, Preasfânta Euharistie era încredinţată diaconilor pentru cei absenţi şi credincioşii înşişi, laici şi eremiţi, o luau cu ei în locuinţele lor pentru a se hrăni frecvent. Cutia euharistică se naşte astfel în casele creştinilor pentru a păstra cu atenţie Sacramentul. Este clar că acea grijă cu care păstrau şi primeau Pâinea sfântă nu putea fi altceva decât acea adoraţie intimă şi profundă pe care deja sfântul Paul o cerea - omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir. Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare (1Cor 11,28-29) - şi pe care sfântul Augustin o reafirma - Nimeni să nu mănânce această carne fără ca mai întâi să o adore; am păcătui dacă nu am adora-o (Ennarationes in Psalmos 98, 9, CCL XXXIX, 1385). Şi iată că cele trei aspecte, rezervă, adoraţie şi împărtăşanie sunt indisolubile deoarece unul este finalizat pentru celelalte: sacramentul este păstrat pentru ca să se poată primi chiar în fiecare zi cu spirit de adoraţie.

În analogie cu casele, şi bisericile trebuiau să aibă un loc de păstrare a Euharistiei, tot mai necesar în măsură în care dispărea folosirea în casă. Locul era numit Pastofor (în Orient) sau Sacrarium (în Occident) (RIGHETTI, Storia liturgica, Ancora edizione anastatica, 1998, vol. I, pag. 546) şi era situat în prezbiteriu. A păstra, a adora şi a se împărtăşi cu Preasfânta Euharistie în afara Liturghiei nu sunt deci simptomuri ale unei coruperi care a intervenit ulterior, ci, în substanţa lor, sunt aspecte legate de forma primară a celebrării sfintelor Taine.

b. În al doilea mileniu Preasfântul Sacrament tinde să iasă din secret şi să intre progresiv în biserici în mod public şi tot mai solemn. Sunt mărturie capsa mică, numită Propitiatorium, pusă pe masa altarului sau Porumbelul euharistic care atârnă deasupra altarului. Este interesant de observat că, imediat ce Sacramentul iese din sacristie, imediat găseşte altarul ca locuinţă a sa, acolo unde s-a "născut". Foarte repede exigenţele siguranţei şi dezvoltarea crescândă a cultului euharistic au dus la forme monumentale, cum sunt troiţele euharistice, care din necesitate au trebuit să părăsească altarul pentru a crea un spaţiu arhitectonic autonom propriu. Totuşi sacramentul nu a mai intrat din nou în secretul sacristiei, ci a început urcarea sa triumfală, întărită de dezvoltarea dogmei şi spiritualităţii euharistice.

c. Ca urmare a Conciliului Tridentin tabernacolul, deja monumental, nu se teme să urce chiar pe altar, ca loc propriu al său: de fapt, tabernacolul conţine în mod ontologic acelaşi Mister viu şi adevărat care se celebrează pe altar. Dacă aceasta a fost norma cea mai răspândită şi recomandată, totuşi, Biserica, măcar în liturgia pontificală, nu a voit să părăsească obiceiul antic, care distingea altarul de rezerva euharistică. În acelaşi timp trebuia să se accepte o cutie publică, vizibilă şi solemnă a Preasfintei Euharistii. În felul acesta, în catedrale şi în biserici s-a înfiinţat capela Preasfântului Sacrament care, deşi distinctă de navată era legată de ea şi cu preţiozitatea şi sacralitatea sa avea să fie Sancta sanctorum a bisericii însăşi.

Identitatea şi rolul tabernacolului euharistic nu pot să ia numai dintr-o investigaţie istorică, ci este necesară mai ales o reflecţie teologică. De fapt, bazele sunt cele care pot să schimbe, să amendeze sau să perfecţioneze fie alegerile istorice din trecut, fie cele din practica liturgică actuală. Fără teologia euharistică suntem expuşi cu uşurinţă ori arheologismului ori funcţionalismului pastoral.

Altarul şi tabernacolul - la nivel de principiu - sunt inseparabile. Această afirmaţie, la prima vedere, ar putea crea dificultăţi, însă, în lumina unei argumentări senine i se va înţelege adevărul.

Altarul este locul sfânt pe care se împlineşte în mod sacramental Misterul pascal al Răscumpărării noastre. În mod simultan în inima Rugăciunii Euharistice se actualizează Prezenţa Domnului, actul său de jertfă şi forma sa de hrană şi băutură. Prezenţă, Jertfă şi Ospăţ sunt trei aspecte indisolubile şi sincronice ale marelui Mister are este dăruit Bisericii cu Consacrarea.

Altarul este şi simbolul cel mai calificat care exprimă cu însăşi structura sa cele trei dimensiuni ale Misterului care se împlineşte pe ele. De fapt: demnitatea şi centralitatea sa este semnul lui Cristos prezent în Biserică drept Cap al adunării liturgice; ca monument din piatră şi ridicat aminteşte de Jertfa Crucii, actualizată în celebrarea sfintelor taine; masa sa acoperită de faţa de altar aminteşte de ospăţul sacru în care ne este dată Pâinea sfântă a vieţii veşnice şi potirul mântuirii veşnice. În felul acesta altarul are imprimate asupra sa în mod simbolic coordonatele fundamentale ale Euharistiei. A separa Sacramentul de altar, după ce s-a terminat celebrarea, creează în sine o oarecare tulburare, atât pentru altar cât şi pentru tabernacol. Dacă în vechime altarul este locul sacru necontestat spre care se îndreptau toţi în timpul celebrării şi după celebrare, Sacramentul fiind păstrat în sacristie, cu tabernacolul în biserică, dar separat de altar, se creează o bipolaritate care după celebrarea este în mod categoric în favoarea tabernacolului, deoarece credincioşii, instruiţi de dogma de credinţă, merg acolo unde este realitatea, lăsând deoparte simbolul, chiar dacă nu este lipsit de o anumită eficacitate spirituală atunci când altarul este dedicat. Statuia sau portretul se întunecă atunci când persoana vie este prezentă.

Iată pentru ce papa Paul al VI-lea va putea să afirme despre tabernacol şi nu despre altar că este inima vie a fiecăreia dintre bisericile noastre (Crezul poporului lui Dumnezeu, 1968) şi Benedict al XVI-lea va spune că această prezenţă face în aşa fel încât în biserică să fie mereu euharistia... o biserică fără prezenţă euharistică este într-un fel moartă, chiar dacă invită la rugăciune... (J. RATZINGER, Introduzione allo spirito della liturgia, Ed. San Paolo, 2001, pag. 86). Deja fericitul cardinal Hildefons Schuster a exprimat astfel acelaşi concept: "... Preasfânta Euharistie păstrată veşnic în biserici dă caracter de veşnicie Jertfei nesângeroase a altarului..." (Liber sacramentorum, Casale Monferrato, ed. Marietti, 1932, vol. I, pag. 24). De fapt, Cristos, chiar şi nu oferirea jertfei, atunci când este păstrată Euharistia în biserici sau în oratorii, este cu adevărat Emanuel, adică «Dumnezeu este cu noi». Zi şi noapte rămâne în mijlocul nostru şi locuieşte în noi, plin de har şi de adevăr (RCCE 2).

Dar şi tabernacolul suferă daune datorită separării de altar. De fapt, el aminteşte mai ales prezenţa reală, dar nu la fel acea virtus sacrificalis, care nu abandonează niciodată pe Mielul jertfit şi glorios; şi nici acea forma convivialis, care rămâne înnăscută în Sacrament, care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să fie primit în împărtăşanie. Cu alte cuvinte, altarul este cel mai bun interpret al tabernacolului, deoarece garantează expresia simbolică a tuturor aspectelor Misterului. De fapt, formarea euharistică autentică a creştinului implică o triplă atenţie: percepţia adoratoare a Prezenţei Domnului, unirea cu Jertfa sa şi hrănirea cu vrednicie cu Trupul său şi Sângele său. Insuficienţa unuia sau altuia din aceste aspecte sau compunerea lor neadecvată a dus uneori la viziuni doctrinale, la practici pastorale sau la itinerarii spirituale care nu întotdeauna au fost conforme cu caracterul complet al Misterului în echilibrul părţilor sale: "Pentru a orienta bine evlavia faţă de preasfântul Sacrament al Euharistiei şi pentru a o alimenta cum se cuvine este necesar să se ţină cont de misterul euharistic în toată mărimea sa, atât în celebrarea Liturghiei cât şi în cultul speciilor sacre, păstrate după Liturghie pentru a extinde harul jertfei" (RCCE 4).

Pentru aceasta normele liturgice stabilesc că expunerea Preasfântului Sacrament să aibă loc în mod normal pe altar, pentru ca sensul Jertfei şi trimiterea la Împărtăşania sacramentală să nu fie străine de Adoraţie: "În expuneri trebuie să se acorde atenţie ca să apară cultul Preasfântului Sacrament cu claritate în raportul său cu Liturghia" (RCCE 90) şi "pixida sau ostensorul se pun pe masa altarului..." (RCCE 110). Această relaţie între altar şi Preasfânta Euharistie este afirmată şi de invocaţia tradiţională: Binecuvântat să fie Isus în preasfântul Sacrament al altarului (RCCE 237).

Se înţelege aşadar că raportul altar-tabernacol nu este ceva secundar, ci implică teologia, cateheza, liturgia, spiritualitatea şi evlavia corectă a poporului lui Dumnezeu. De vreme ce istoria ne oferă soluţii variabile şi teologia ne cheamă la unitatea Misterului, va trebui să fim deschişi la normative diversificate, dar mereu atenţi să nu punem prezenţa personală - adevărată, reală şi substanţială - a Domnului în spatele simbolurilor.

"Deci nu este nici o îndoială că toţi credincioşii în linie cu practica tradiţională şi constantă a Bisericii catolice, în veneraţia lor faţă de acest preasfânt Sacrament îi aduc lui acel cult de latria care este datorat adevăratului Dumnezeu. Şi dacă Cristos Domnul a instituit acest sacrament ca hrană a noastră, nu s-a diminuat din această cauză datoria de a-l adora" (RCCE 3).

(După Zenit, 12 şi 17 iulie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro/

Muzica pentru a redescoperi misterul euharistic

Interviu luat lui Marco Ronchi, autorul lucrării "Muzica în liturgie" De Antonio Gaspari

Centrul credinţei catolice trece prin misterul euharistic, celebrat în liturgia oricărei Liturghii.
Acesta este un adevăr indiscutabil care însă este deformat şi banalizat de procesul de secularizare.
Totuşi nu este suficientă analiza critică pentru a recupera frumuseţea şi pasiunea pentru liturgie. Astfel, Marco Ronchi, director de coruri liturgice, expert în muzică sacră şi practică a cântului gregorian, a scris cartea Muzica în liturgie, editată de Lindau.

E vorba de o carte în care este explicată contribuţia muzicii sacre în a atribui formă şi semnificaţie jertfei euharistice.

"Prin intermediul principalelor texte ale magisteriului şi ale autorilor fideli faţă de valorile tradiţionale ale liturgiei catolice - se citeşte în prezentare - cartea oferă indicaţii utile pentru a reda muzicii sacre propria funcţie esenţială în cadrul ritului euharistic şi acestuia din urmă demnitatea care-i revine ca mister divin".
Pentru a înţelege mai bine sensul şi misterele liturgiei şi relaţiile sale cu muzica sacră, agenţia Zenit l-a intervievat pe Marco Ronchi.

De ce este aşa de importantă liturgia în practica religioasă?

Ronchi: Vreau să răspund folosindu-mă de o mărturie de excelenţă: aceea a sfinţilor. În decursul celor două milenii de creştinism sunt foarte mulţi sfinţi care au exprimat alipirea lor de celebrarea Euharistiei, considerând-o element de care nu se poate face abstracţie pentru viaţa de credinţă. Şi ei înţelegeau ce este credinţă! Padre Pio afirma că în timpul celebrării Liturghiei simţea tot ceea ce a simţit Cristos în timpul pătimirii sale şi al răstignirii sale. Şi nu se referea la un sentiment vag sau la simple gânduri, ci la adevăratele suferinţe corporale şi la senzaţiile fizice pe care Isus le-a experimentat pe Calvar. Cred că acesta este un aspect deosebit de important pentru timpurile noastre, pline de relativism şi de subiectivism (ceea ce e valabil pentru mine este ceea ce gândesc şi simt): Euharistia este "locul" în care suntem siguri că îl întâlnim pe Cristos aşa cum El vrea să ni se prezinte nouă, după condiţiile sale şi modalităţile stabilite de El ("Faceţi aceasta în amintirea mea"); astfel ne putem pierde pe noi înşine pentru a ne întruchipa în El, pentru a avea aceleaşi experienţe pe care Mântuitorul nostru le-a avut în timpul rămânerii sale pe acest pământ. Şi acest condiţii sunt chiar reprezentate de liturgie, adică de ansamblul de practici şi indicaţii care se referă la ritul sacru. Deci nu o experienţă subiectivă, nu o experienţă de credinţă după gusturile noastre, ci o întâlnire reală, "fizică" cu Dumnezeul cel viu. Inclusiv suferinţele pe care El le-a acceptat să le îndure prin propriul său Fiu întrupat.

Ce relaţie există între muzica sacră şi liturgie?

Ronchi: Am putea spune, forţând un pic lucrurile, că nu există nici o relaţie între liturgie şi muzică, deoarece sunt acelaşi lucru. Muzica sacră este liturgie, desigur cu condiţia ca să fie vorba cu adevărat de muzică liturgică. Rugăciunile, invocaţiile, antifonele sunt liturgie. Gesturile, riturile, veşmintele sacre sunt liturgie. Pentru a deveni parte constitutivă a unui tot care trebuie considerată asemenea unui organism viu (în acest mod se referă Benedict al XVI-lea la liturgie), însă nu este suficient să intrăm "pe furiş" în el, ignorând esenţa trupului care găzduieşte: rezultatul care se riscă să se obţină este acela de a provoca o respingere sau de a cauza o boală generală a organismului. Lăsând deoparte metafora, nu este suficient a compune muzică, fie ea şi foarte reuşită (ca să nu vorbim despre cea neplăcută) şi bazată pe un text religios, şi a o interpreta apoi în timpul Liturghiei pentru a o considera automat muzică liturgică. Muzica liturgică este rugăciune, chiar şi atunci când este simplă muzică instrumentală, lipsită de cuvinte: e vorba şi în acest caz de o formă de comunicare, de o expresie sinceră de laudă, de o cerere de iertare, îndreptată către Tatăl ceresc. Există concepte, mai ales printre cele mai sublime, care nu pot să fie exprimat prin cuvintele simple; iată că intervin în ajutor muzica, gesturile, riturile, simbolurile. Toate sunt elemente fundamentale ale liturgiei, cu condiţia să corespundă perfect cu natura celebrării euharistice aşa încât să se întruchipeze în ea, să devină una cu ea.

Dumneavoastră susţineţi în carte că muzica sacră poate da o contribuţie determinantă pentru a contrasta reducţionismul şi banalizarea practicii liturgice. Ne puteţi ilustra punctul dumneavoastră de vedere?

Ronchi: Capitolul central al cărţii se ocupă de fenomenul sacrului, care constituie cheia principală de lectură a vieţii de credinţă în general şi a ritului euharistic în special (nu întâmplător numit "sacrament"). Se poate defini ca sacru tot ceea ce are de-a face cu Dumnezeu, în opoziţie cu sfera profanului, care este lipsă a lui Dumnezeu sau îndepărtare de El. În Biblie această distincţie este amintită încontinuu de Dumnezeu însuşi cu invitaţia, adresată poporului ebraic, de a nu contamina ceea ce Îi aparţine cu practici sau elemente profane. Însă, contrar cu ceea ce crede cineva, distincţia între sacru şi profan nu dispare în Noul Testament; chiar în discursul euharistic, rostit imediat înainte de pătimire şi prezentat de Evanghelia lui Ioan, Isus reafirmă în mai multe rânduri distanţa dintre dimensiunea lumească şi viaţa de credinţă care îi distinge pe adevăraţii discipoli ("voi nu sunteţi din lume"). Liturgia are de-a face în mod esenţial cu sacrul, este expresie sacră prin excelenţă, adică manifestare primară a lui Dumnezeu în lumea cărnii şi a materiei. Tot ceea ce face parte din ea trebuie deci să contribuie în cel mai mare grad la garantarea acestei conotaţii a ritului. Muzica are o deosebită putere de caracterizare. Pentru a da un exemplu care poate fi înţeles de toţi, dacă am asculta de departe muzică la un volum înalt şi puternic ritmată cu uşurinţă am fi în măsură să afirmăm că nu departe este o discotecă, aşa cum dacă ne-ar ajunge la urechi un sunet de trompete şi tamburine în ritm de marş ne-am aştepta să vedem o paradă militară care se apropie. Nu ne este necesar să cunoaştem dinainte melodiile pe care le ascultă: în cea mai mare parte a cazurilor este suficient stilul general al muzicii pentru a ne permite să găsim cu precizie respectivul gen muzical. Muzica sacră nu face excepţie: există aspecte stilistice şi tehnice precise care deosebesc melodiile sacre şi care, prin urmare, fac în aşa fel încât acestea să contribuie de a face liturgia în ansamblul ei sacră.

Despre ce muzică şi despre ce liturgie vorbiţi?

Ronchi: Aş vrea să evit să vorbesc despre o anumită muzică şi despre o anumită liturgie. Mulţi, prea mulţi au făcut asta şi continuă s-o facă, prezentând propria opinie sau propriul punct de vedere cu privire la temă. Martin Mosebach, în cartea sa Erezia informului, afirmă pe bună dreptate că orice reformă liturgică aduce cu sine o inevitabilă consecinţă negativă: ne constrânge să vorbim despre liturgie şi să pierdem nevinovăţia de a o asuma ca pe ceva dăruit de Dumnezeu, ceva care ne este încredinţat din ceruri. Deci am încercat şi eu, vai de mine, să vorbesc despre asta, însă mergând la izvor şi, neputând să-l întreb direct pe Cel care a instituit-o, m-am îndreptat spre Trupul său mistic, Biserica. Deci am întrebat documentele magisteriului, enciclicele papilor (invit cu căldură la redescoperirea lor, deoarece conţin tot patrimoniul de credinţă care ne-a fost transmis, în afara multelor discursuri, articole din ziare şi dezbateri care adesea nu fac altceva decât să ne îndepărteze de rădăcinile genuine ale credinţei noastre), constituţiile Conciliului al II-lea din Vatican. Desigur trebuie să-mi asum inevitabila responsabilitate a interpretării, care este a mea şi deci este supusă greşeli. Ceea ce rezultă este un profil de Liturghie care este mult mai mult jertfă (iată că reapare iarăşi însă rădăcina sacrului) decât moment de ospăţ sau adunare de sărbătoare, mult mai mult manifestare a lui Dumnezeu decât act creativ al omului, expresie de credinţă cu siguranţă potrivită cu sfera simbolicului şi a artei, în mod esenţial orientată să-l educe şi să-l însoţească pe om în propriul drum de credinţă. Şi muzica sacră desfăşoară în ea un rol esenţial pentru dobândirea aceloraşi scopuri.

Care sunt condiţiile pentru o muzică propriu-zis liturgică?

Ronchi: Este surprinzător de observat că, în arcul de mai mult de un secol, indicaţiile pe care Biserica ni le oferă pentru a califica muzica sacră drept liturgică au rămas în mod substanţial neschimbate. De la sfântul Pius al X-lea, care în anul 1903 scria motu proprio Tra le sollecitudini, prin scrierile şi documentele papei Pius al XII-lea, papa Paul al VI-lea, Conciliul al II-lea din Vatican, fericitul papă Ioan Paul al II-lea, până la actualul papă Benedict al XVI-lea, întotdeauna modelul care este arătat este cel al cântului gregorian şi al polifoniei din anii 1500. Ceea ce nu exclude deloc ca să se poată compune muzică liturgică şi în timpurile noastre (mulţi autori fac asta, respectând complet indicaţiile magisteriului), dar mereu în conformitate cu stilurile, caracteristicile melodice, ritmice şi armonice care sunt proprii fie gregorianului fie polifoniei sacre. În afară de asta este considerată o condiţie esenţială faptul că trebuie să fie vorba de artă adevărată. Însă, mă tem că suntem în faţa unei indicaţii extrem de deviante, nu pentru că este inexactă sau imprecisă, ci pentru că nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă de omul contemporan. De fapt nu mai ştim ce este artă adevărată. Prima idee care ne vine în minte gândindu-ne la artă şi la artişti este aceea de creativitate, de exprimare liberă a propriilor senzaţii şi a propriilor sentimente, de improvizare spontană. Biserica este în măsură, şi cu privire la această materie, să ne ducă la adevărul şi la esenţialitatea fenomenelor şi ne explică deci ce este artă adevărată, dezvăluind în felul acesta legătura intimă care există între exprimarea artistică şi Euharistie. Şi însoţindu-ne ca să redescoperim semnificaţia autentică a participării la sfintele taine şi rolul determinant pe care muzica, adevărată exprimare artistică, îl are în cadrul celebrării.

(După Zenit, 20 iulie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu