marți, 2 august 2011

CUM SĂ EXPLICĂM ÎNVIEREA? (II)

Un bătrân ateu merse la un preot inteligent și foarte cunoscut pentru sfaturile lui convingătoare. Spera să îl ajute să-și dezlege dubiile lui de credință. Nu reușea să se convingă că Isus din Nazaret a înviat cu adevărat din morți. Căuta semne ale acestei atât de cunoscute învieri…


Merse și, când intră în casa parohială, mai era deja cineva la birou care discuta cu preotul.

Preotul întrezări repede bătrânelul în picioare pe hol și imediat, surâzând, alergă să-i ducă un scaun. Când celălalt plecă, preotul făcu semn ca să intre acest bătrân. Auzind problema acestuia, îi vorbi îndelung și, după un dialog consistent, bătrânul deveni credincios, manifestându-și dorința să se reîntoarcă la Dumnezeu.

Satisfăcut, dar și plin de uimire, preotul îl întrebă: „Spuneți-mi, vă rog, din lungul colocviu, care a fost argumentul care v-a convins că Isus Cristos a înviat cu adevărat și că Dumnezeu există?”. „Gestul cu care mi-ați adus scaunul, pentru ca să nu obosesc așteptându-vă”, răspunde bătrânelul.

CUM SĂ EXPLICĂM ÎNVIEREA? (I)

Un misionar trăia de foarte mulți ani în China, țară cu o cultură milenară și profund religioasă. Nu botezase pe nimeni, dar reușise în vreun fel să stabilească o frumoasă legătură cu un bătrânel chinez, cu care-și petrecea ceasurile și zilele, vorbind de una și de alta, și discutând uneori și de Dumnezeu. Era minunat pentru ambii să-și poată schimba propriile experiențe de credință, atât de diferite și totuși atât de asemănătoare. Era frumos să descopere, datorită celuilalt, un alt chip al lui Dumnezeu, o altă culoare a curcubeului Său, o altă rază a luminii Sale.
Într-una din zile misionarul începu să vorbească despre înviere… Dar cum să explice prietenului său misterul învierii lui Isus? Era ușor să-o povestească viața lui Isus, binele pe care-l făcuse, cum lumea își amintea de El ca fiind un om bun și care făcuse atât de mult bine. Dar cum să-i explice învierea? Încercă, încercă din nou, căută exemple, metafore… dar bunul lui prieten nu reușea deloc să înțeleagă acest mare mister. Până când, într-o zi, bătrânelul chinez îi spuse prietenului său misionar: „Ascultă, de mai multe zile încerci să-mi explici ceea ce eu nu pot să înțeleg. Cred că există o singură cale pentru ca eu să înțeleg ce este învierea lui Isus: arată-mi învierea ta!”

TU PENTRU CINE UMBLI?

O istorioară ebraică povestește de un rabin înțelept și temător de Dumnezeu care, într-o seară, după o zi petrecută să consulte cărțile vechilor profeții, a decis să iasă la o plimbare.


În vreme ce se plimba agale pe o stradă izolată, a întâlnit un paznic care umbla înainte și înapoi, cu pași lungi și deciși, în fața unei porți al unei case de bogătași.

„Pentru cine umbli tu?” întrebă rabinul, plin de curiozitate. Paznicul rosti numele stăpânului său. Apoi, imediat, paznicul îl întrebă pe rabin: „Și tu pentru cine umbli?” această întrebare, încheie istorioara, s-a înfipt ca un cui în inima rabinului.

Morala: Și tu, pentru cine umbli? Pentru cine sunt toți pașii tăi și neliniștile, preocupările acestei zile? Poți trăi numai pentru cineva. La fiecare pas, astăzi, repetă numele lui (Lui). Nu vei avea niciodată o zi atât de liniștită și ușoară.

PROMISIUNE PENTRU O UMANITATE DESFIGURATĂ

„Am văzut o lumină mare!”. Așa, intrând în casă în grabă în dimineața zilei de 6 august 1945, o tânără mamă care locuia la vreo sută de kilometri de Hiroshima, exclamase, îmbrățișându-și copilașul de zece ani, Kenzaburo Oe, viitor premiu Nobel pentru literatură. Își făcuse tragica apariție la orizontul umanității bomba atomică. Lumină de moarte și devastare. Și totuși, creștinul nu poate lega acea dată (6 august) și acea experiență („o lumină mare!”) de solemnitatea Schimbării la Față a Domnului nostru Isus Cristos, sărbătoare care chiar în acea zi se celebrează începând cu secolul al IV-lea în Orient și cu secolul al XI-lea în Occident.
Astfel povestește evanghelia după Matei acest eveniment de nedescris: „Isus s-a schimbat la față înaintea lui Petru, Iacob și Ioan: chipul lui strălucea ca soarele, iar hainele lui au devenit candide ca lumina” (Mt 17, 2). În această sărbătoare, aproape ignorată sau celebrată distrat în euforia vacanței care contagiază și mulți creștini, se contemplă chipul „Fiului omului” strălucind de o lumină destinată întregului univers, omenirii întregi, pentru că este viața divină care în Cristos vrea să ajungă la fiecare creatură: o lumină de viață și de comuniune.

Și totuși, încă din momentul fixării acestei sărbători de către călugării din Palestina, alegerea începutului lunii august a avut și o altă comemorare extrem de plină de sens: în aceleași zile cade 9 a lunii Av după calendarul ebraic, zi de post și de doliu în care poporul lui Israel face memoria distrugerii primului și al celui de-al doilea Templu din Ierusalim (care au avut loc respect în anul 586 î.Chr., și în 70 d.Chr.) și, începând de aici, toate celelalte tragedii care au semnat istoria, ca izgonirea din Spania în anul 1492, până la catastrofa maximă, shoah-ul exterminării naziste din secolul trecut. Astfel, născută pentru a-l contempla pe Cristos noul Templu, nefăcut de mână de om, în coincidență cu memoria distrugerii Templului făcut de oameni, născută pentru a celebra destinul de lumină care așteaptă orice om, Schimbarea la Față a sfârșit prin a vedea semnificația ei îmbogățită de amintirea unei lumini – care orbește umanitatea lovită și urâțește aceeași umanitate care o dezlănțuie - și a comemorării nimicirii locului și a poporului ales de Dumnezeu pentru a se manifesta. În vreme ce creștinii, în bisericile lor inundate de lumină, celebrează gloria lui Dumnezeu care strălucește pe chipul lui Cristos, evreii, în sinagogile semi întunecate din cauza unei slabe lumini al unei singure lumânări, citesc cartea Plângerilor. Și asupra tuturor, lugubră și preocupantă, apasă umbra unei scântei de moarte, norul luminos al unei lumini exterminatoare. Paradox răscolitor: lumina vieții a Schimbării la Față, care provine de la Dumnezeu și vestește viitorul lumii în Cristos, contrastează cu lumina morții produsă de omul care amenință prezentul lumii și îi compromite ziua de mâine. Schimbarea la Față amintește frumusețea la care umanitatea și universul întreg sunt destinate, Hiroshima și shoah-ul mărturisesc abrutizarea de care este capabil omul; Schimbarea la Față evocă, concentrând-o în Cristos, gloria la care este destinat trupul omenesc, cosmosul însuși; Hiroshima și shoah-ul arată capacitatea omului de a desfigura trupul uman, de a desfigura trupul și spiritul, de a devasta cosmosul.

A celebra Schimbarea la Față pentru un creștin înseamnă, atunci, și un apel la responsabilitate și un îndemn la con-pasiune, la dilatarea inimii față de omul suferind. Nu întâmplător, pentru evanghelii, Cristos care cunoaște Schimbarea la Față este cel care nu cu puțin timp în urmă a anunțat pentru prima dată destinul de patimă și moarte care îl așteaptă, desfigurarea pe care o va îndura din partea oamenilor (cf. Mt 16, 21-23). În fața răului, Isus alege să-i fie victimă mai degrabă decât ministru. Schimbarea la Față devine astfel da-ul lui Dumnezeu Fiului, care acceptă calea radicalei solidarități cu cei oprimați și cu victimele istoriei. Este, deci, un mister al suferinței cel închis în inima înseși a Schimbării la Față: ea își găsește în dinamismul pascal al morții și învierii, al suferinței și însuflețirii, propria logică.

Iarăși, dacă 9 Av evocă suferințele evreilor, iar Hiroshima amintește suferințele tuturor oamenilor, Cristos (care este evreu și astfel va fi totdeauna) este cel care adună în trupul lui omenesc, în trupul lui ebraic suferințele întregii omeniri. Iar Schimbarea lui la Față devine speranță universală pentru fiecare suferind, ba chiar, pentru întreaga creație care geme în așteptarea răscumpărării (cf. Rom 8, 22). Creștinilor le revine atunci datoria de a celebra Schimbarea la Față, sperând pentru toți oamenii; a comemora acest eveniment al vieții lui Isus este, într-adevăr, promisiunea că și trupul nostru mizerabil și păcătos va fi transformat, astfel ca să restabilească în noi imaginea deplină a lui Dumnezeu. Schimbarea la față este zălogul, garanția că Dumnezeu muncește pentru a ne conforma cu Fiul său, până la a ne face asemănători cu El; mai este și garanția că întreaga noastră ființă va fi transfigurată, fără întreruperi cu situația noastră umană: nici măcar pasiunile noastre, simțurile noastre, afecțiunile noastre nu vor fi distruse, dar vor fi transfigurate cu ajutorul unei purificări al cărei protagonist este Dumnezeu. Trăită în această așteptare, Schimbarea la Față va deveni o sărbătoare care deja în momentul prezent aprinde scântei de speranță în inimi și iluminează conștiințele suscitând compasiune, coresponsabilitate, fraternitate autentică.

Enzo Bianchi , Dare senso al tempo,Ed. Qiqajon, 2003, pp.131-134
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian