luni, 22 august 2011

Rostiri despre prietenie

Creionând portretul prietenilor, un filosof român contemporan afirma: "Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă."

Dacă cineva îşi asumă condiţia de pelerin prin geografia fiinţei noastre interioare, să-şi ia cu sine răbdarea, avântul şi curajul să escaladeze acei câţiva evereşti personali care şi-au statornicit profund rădăcinile în noi din timpul când erau abia câmpii, care au crescut treptat, prin straturi de iubire, iar astăzi au devenit culmi înalte pe care, urcându-ne, devenim vecini cu cerul. Adăpostindu-se delicat şi pentru totdeauna în noi, au devenit parte din ceea ce suntem şi nu ne mai putem defini complet fără ei… am învăţat prin prieteni să declinăm semnificativ verbul "a fi" şi să pulsăm în el forfota de mare praznic. Biografia noastră o scriem cu un toc înmuiat în viul iubirii prietenilor pe un pergament sacru, o pictăm ca într-o icoană cu penelul întins prin visurile lor de zi cu zi şi cu acorduri fine o întindem muzical pe partitura speranţelor noastre comune.


Prietenii sunt necesarul nostru zilnic în clipele când răutatea şi tristeţea devin realităţi presante din partea altora pentru că au făcut cândva gestul întemeietor de a ne lua de mână şi de a ne muta de la periferia existenţei, din marginea ei unde, paralizat, umanul din noi îşi aştepta vindecătorii, la centrul fiinţei, jubilând fericita întâlnire dintre un "eu" şi un "tu". Pentru că ne închiriază gratuit în vremi de decădere propriul lor înger păzitor şi se lasă pe ei descoperiţi pentru noi, pentru că devin ei înşişi îngeri păzitori pentru noi, pentru că ştiu să ierte ceea ce pare de neiertat şi sunt capabili să suporte, uneori, ceea ce este de nesuportat, pentru că ne transformă dubiile în certitudini îmbucurătoare, pentru că nici ei nu pot fără noi şi pentru alte numeroase motive la temelia cărora au aşezat iubirea lor, prietenii sunt fiinţele providenţiale ale vieţii fiecăruia dintre noi, sunt zâmbetul lui Dumnezeu în calea devenirii noastre.

Prietenia implică renunţarea la noi pentru celălalt, renunţarea la binele meu pentru binele celuilalt, renunţarea la confortul meu pentru confortul aproapelui şi alte şi alte noi aspecte. Jertfa mea, punerea mea pe un plan secund, scăderea mea pentru creşterea prietenului, nu e un minus de viaţă şi existenţă, ci afirmarea cu un "da" puternic a priorităţii aproapelui pentru viaţa mea şi, în fond, o amplitudine a mea în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Părintele Sofronie de Essex mărturiseşte că "măsura mântuirii omului… corespunde cu adâncimea smereniei lui".

A fi capabil de prietenie înseamnă a iubi chipul lui Dumnezeu din om "într-unul din aspectele acestui chip pe care istoria nu ţi-l va mai oferi vreodată" (Rafail Noica). Orice om are imprimat în el într-un mod unic chipul lui Dumnezeu şi într-un grad propriu de intensitate. Persoanele umane sunt mărturii ale libertăţii creatoare a lui Dumnezeu, Care pe fiecare ne pecetluieşte cu acelaşi Chip şi totuşi diferit.

Părintele Stăniloae avea să spună: "Creştinismul este taina creşterii unei persoane din altă persoană." În acest fel înţelegem că relaţia unei persoane cu altele este un exerciţiu de iubire şi dăruire care ne potenţează calităţile la maximum. A exista în comuniune cu ceilalţi înseamnă, în cele din urmă, a te evidenţia ca persoană unică, de neînlocuit, bogată spiritual şi înseamnă, deopotrivă, a pregusta existenţa eshatologică. A exista în relaţie cu ceilalţi înseamnă a exista iconic, anticipând de acum comuniunea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Autor: V. I. Coman
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Întâlnirea cu tinere călugăriţe

Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
Mănăstirea "Sfântul Laurenţiu" la Escorial
Vineri, 19 august 2011
Dragi tinere călugăriţe,

În Ziua Mondială a Tineretului pe care o celebrăm la Madrid este o mare bucurie să mă pot întâlni cu voi care v-aţi consacrat tinereţea voastră Domnului şi mulţumesc pentru salutul amabil pe care mi l-aţi adresat. Apreciez faptul că domnul cardinal arhiepiscop de Madrid a prevăzut această întâlnire într-un loc aşa de evocator cum este mănăstirea "Sfântul Laurenţiu" la Escorial. Dacă biblioteca sa celebră păstrează importante ediţii ale Sfintelor Scripturi şi ale Regulilor monastice ale diferitelor familii călugăreşti, viaţa voastră de fidelitate faţă de chemarea primită este şi ea un mod preţios de a păstra Cuvântul Domnului care răsună în formele de spiritualitate proprii vouă.

Dragi surori, fiecare carismă este un cuvânt evanghelic pe care Duhul Sfânt îl aminteşte Bisericii sale (cf. In 14,26). Nu în zadar Viaţa Consacrată "se naşte din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi primeşte Evanghelia ca normă proprie de viaţă. A trăi în urmarea lui Cristos curat, sărac şi ascultător este în felul acesta o "exegeză" vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Din el a provenit orice carismă şi orice regulă vrea să fie exprimare a lui, dând naştere la itinerarii de viaţă creştină marcate de radicalitatea evanghelică" (Exortaţia apostolică Verbum Domini, 83).

Radicalitatea evanghelică înseamnă a rămâne "înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă" (Col 2,7), care în viaţa consacrată înseamnă a merge la rădăcina iubirii faţă de Isus Cristos cu inimă neîmpărţită, fără a pune nimic înaintea acestei iubiri (cf. Sfântul Benedict, Regula, IV, 21), cu o apartenenţă nupţială, aşa cum au trăit-o sfinţii, în stilul Rozei din Lima şi al lui Rafael Arnaiz, tineri patroni ai acestei Zile Mondiale a Tineretului. Întâlnirea personală cu Cristos, care hrăneşte consacrarea voastră, trebuie să fie mărturisită cu toată forţa transformatoare în vieţile voastră; şi are astăzi o relevanţă specială, atunci când "se constată un fel de "eclipsă de Dumnezeu", o anumită amnezie, dacă nu un adevărat refuz al creştinismului şi o negare a comorii credinţei primite, cu riscul de a pierde propria identitate profundă" (Mesaj pentru a XXVI-a Zi Mondială a Tineretului 2011, 1). În faţa relativismului şi a mediocrităţii apare necesitatea acestei radicalităţi care mărturiseşte consacrarea ca o apartenenţă la Dumnezeu, iubit mai presus de orice.

Această radicalitate evanghelică a vieţii consacrate se exprimă în comuniunea filială cu Biserica, focolar al fiilor lui Dumnezeu, pe care Cristos a zidit-o. Comuniunea cu Păstorii, care în numele Domnului vestesc depozitul credinţei primit prin Apostoli, Magisteriul Bisericii şi tradiţia creştină. Comuniunea cu familia voastră călugărească, păstrându-i cu recunoştinţă patrimoniul spiritual genuin şi apreciind şi celelalte carisme. Comuniunea cu alţi membri ai Bisericii, cum ar fi laicii, chemaţi să mărturisească, pornind de la propria vocaţie specifică, aceeaşi evanghelie a Domnului.

În sfârşit, radicalitatea evanghelică se exprimă în misiunea pe care Dumnezeu a voit să v-o încredinţeze. De la viaţa contemplativă care primeşte în chiliile sale Cuvântul lui Dumnezeu în tăcerea elocventă şi îi adoră frumuseţea în singurătatea locuită de El, până la diferitele drumuri ale vieţii apostolice, în brazdele din care încolţeşte sămânţa evanghelică în educaţia copiilor şi a tinerilor, în îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor, în însoţirea familiilor, în angajarea în favoarea vieţii, în mărturia adusă adevărului, în vestirea păcii şi a carităţii, în angajarea misionară şi în noua evanghelizare şi în atâtea alte domenii ale apostolatului eclezial.

Dragi surori, aceasta este mărturia sfinţeniei la care Dumnezeu vă cheamă, urmându-l îndeaproape şi fără nici o condiţie pe Isus Cristos în consacrare, în comuniune şi în misiune. Biserica are nevoie de fidelitatea voastră tânără, înrădăcinată şi zidită în Cristos. Mulţumesc pentru "da"-ul vostru generos, total şi perpetuu la chemarea Celui Iubit. Cer ca Fecioara Maria să susţină şi să însoţească tinereţea voastră consacrată, cu dorinţa vie ca Ea să interpeleze, să încurajeze şi să lumineze pe toţi tinerii.

Cu aceste sentimente îi cer lui Dumnezeu să răsplătească din belşug contribuţia generoasă a Vieţii Consacrate la această Zi Mondială a Tineretului şi în numele său vă binecuvântez din toată inima. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

ZMT Madrid: Întâlnirea cu tineri profesori universitari

Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
Bazilica Mănăstirii "Sfântul Laurenţiu" la Escorial
Vineri, 19 august 2011

Domnule cardinal arhiepiscop de Madrid,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat,
Dragi Părinţi Augustinieni,
Distinşi profesori şi profesoare,
Stimate autorităţi,
Dragi prieteni,

Aşteptam cu mare dorinţă această întâlnire cu voi, tineri profesori din universităţile spaniole, care daţi o splendidă colaborare în răspândirea adevărului, în împrejurări care nu sunt întotdeauna uşoare. Vă salut cordial şi mulţumesc pentru amabilele cuvinte de bun-venit, precum şi pentru muzica interpretată, răsunată în mod minunat în această mănăstire de mare frumuseţe artistică, mărturie elocventă de-a lungul secolelor a unei vieţi de rugăciune şi de studiu. În acest loc emblematic, raţiunea şi credinţa sunt unite armonios în piatra austeră pentru a modela unul din monumentele cele mai renumite din Spania.

De asemenea salut cu afect deosebit pe cei care în aceste zile au participat la Avila la Congresul Mondial al Universităţilor Catolice, cu tema: "Identitatea şi misiunea Universităţii Catolice".

Fiind împreună cu voi îmi revin în minte primii mei paşi ca profesor la universitatea din Bonn. Atunci când încă se vedeau rănile războiului şi erau multe lipsuri materiale, totul era depăşit de entuziasmul unei activităţi pasionante, de contactul cu colegii de la diferitele discipline şi de dorinţa de a da răspuns neliniştilor ultime şi fundamentale ale studenţilor. Această "universitas" pe care am trăit-o, cu profesori şi discipoli care împreună caută adevărul în toate ştiinţele, sau, aşa cum avea să spună Alfons al X-lea Înţeleptul, această "reunire de învăţători şi discipoli cu voinţă şi obiectiv de a învăţa ştiinţele" (Siete partidas, partida II, tit. XXXI) face clară semnificaţia şi chiar definiţia Universităţii.
În motoul acestei Zile Mondiale a Tineretului "Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă" (Col 2,7), veţi putea găsi şi lumină pentru a înţelege mai bine fiinţa voastră şi misiunea voastră. În acest sens, şi aşa cum am scris deja în Mesajul meu adresat tinerilor ca pregătire pentru aceste zile, termenii "înrădăcinaţi, întemeiaţi şi tari" îndreaptă spre fundamente solide pentru viaţă (cf. nr. 2).

Totuşi, unde vor găsi tinerii aceste puncte de referinţă într-o societate fărâmiţată şi instabilă? Uneori se consideră că misiunea unui profesor universitar este astăzi în mod exclusiv aceea de a forma profesionişti competenţi şi eficienţi care să poată satisface cererea pieţei în orice moment precis. Se afirmă şi că singurul lucru care trebuie privilegiat în conjunctura prezentă este pura capacitate tehnică. Desigur, astăzi se extinde această viziune utilitaristă a educaţiei, chiar şi a celei universitare, răspândită în special pornind de la domenii extrauniversitare. Totuşi, voi care aţi trăit ca şi mine universitatea şi pe care o trăiţi acum ca profesori, simţiţi fără îndoială dorinţa de ceva mai elevat care să corespundă tuturor dimensiunilor care constituie omul. Ştim că atunci când utilitatea singură şi pragmatismul imediat se erijează drept criteriu principal, pierderile pot fi dramatice: de la abuzurile unei ştiinţe fără limite, cu mult dincolo de ea însăşi, până la totalitarismul politic care se reînsufleţeşte cu uşurinţă atunci când se elimină orice referinţă superioară la simplul calcul de putere. Dimpotrivă, ideea genuină de universitate este exact ceea ce fereşte de această viziune reductivă şi deformată a umanului.

În realitate, universitatea a fost şi încă este chemată să fie mereu casa în care se caută adevărul propriu al persoanei umane. Pentru acest motiv nu întâmplător Biserica a fost cea care a promovat instituţia universitară, tocmai pentru că credinţa creştină ne vorbeşte despre Cristos ca despre Logosul prin care toate au fost create (cf. In 1,3), şi despre fiinţa umană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această veste bună descoperă o raţionalitate în toată creaţia şi priveşte la om ca la o creatură care participă şi poate să ajungă să recunoască această raţionalitate. De aceea universitatea întrupează un ideal care nu trebuie să se denatureze, nici din cauza ideologiilor închise la dialogul raţional, nici prin servilisme faţă de o logică utilitaristă de simplă piaţă, care vede pe om ca simplu consumator.

Iată misiunea voastră importantă şi vitală. Voi sunteţi cei care aveţi cinstea şi responsabilitatea de a transmite acest ideal universitar: un ideal pe care l-aţi primit de la predecesorii voştri, dintre care mulţi au fost urmaşi ai Evangheliei şi care, ca atare, s-au transformat în giganţi ai spiritului. Trebuie să ne simţim continuatorii lor într-o istorie cu mult distinctă de a lor, dar în care problemele esenţiale ale fiinţei umane continuă să reclame atenţia noastră şi ne stimulează să mergem înainte. Cu ei ne simţim uniţi la acel lanţ de bărbaţi şi femei care s-au angajat să propună şi să facă stimată credinţa în faţa inteligenţei oamenilor. Şi modul de a face asta nu constă numai în a preda, ci şi mai mult încă în a trăi, a întrupa, aşa cum şi însuşi Logosul s-a întrupat pentru a-şi stabili locuinţa printre noi. În acest sens tinerii au nevoie de învăţători autentici; persoane deschise la adevărul total în diferitele ramuri ale ştiinţei, ştiind să asculte şi trăind în cadrul lor acest dialog interdisciplinar; persoane convinse mai ales de capacitatea umană de a înainta în drumul spre adevăr. Tinereţea este timp privilegiat pentru căutarea şi întâlnirea cu adevărul. Aşa cum a spus deja Platon: "Caută adevărul în timp ce eşti tânăr pentru că dacă nu vei face asta după aceea îţi va scăpa din mâini" (Parmenide, 135d). Această aspiraţie înaltă este cea mai preţioasă pe care o puteţi transmite în mod personal şi vital studenţilor voştri şi nu pur şi simplu câteva tehnici instrumentale şi anonime, sau câteva date reci, folosite numai în mod funcţional.

De aceea vă încurajez cu căldură să nu pierdeţi niciodată această sensibilitate şi această dorinţă puternică pentru adevăr; să nu uitaţi că învăţământul nu este o comunicare aridă de conţinuturi, ci o formare a tinerilor pe care va trebui să-i înţelegeţi şi să-i căutaţi; în ei în care trebuie să treziţi această sete de adevăr pe care o au în adâncul lor şi această dorinţă de a se depăşi. Fiţi pentru ei stimulent şi forţă.

Pentru acest motiv este necesar de ţinut minte, în primul rând, că drumul spre adevărul deplin angajează şi întreaga fiinţă umană: este un drum al inteligenţei şi al iubirii, al raţiunii şi al credinţei. Nu putem înainta în cunoaşterea a ceva dacă nu ne mişcă iubirea şi nici nu putem iubi ceva în care nu vedem raţionalitate, dat fiind faptul că "Nu există inteligenţa şi apoi iubirea: există iubirea bogată în inteligenţă şi inteligenţa plină de iubire" (Caritas in veritate, 30). Dacă adevărul şi binele sunt unite, aşa sunt şi cunoaşterea şi iubirea. Din această unitate derivă coerenţa de viaţă şi de gândire, caracterul exemplar care se cere de la orice bun educator.

În al doilea rând trebuie considerat că adevărul însuşi este mereu mai înalt decât ţintele noastre. Putem să-l căutăm şi să ne apropiem de el, însă nu putem să-l avem total, sau mai bine este el cel care ne posedă şi care ne motivează. De aceea, în opera intelectuală şi de predare umilinţa este o virtute indispensabilă, care ne ocroteşte de vanitatea care închide accesul la adevăr. Nu trebuie să-i atragem pe studenţi la noi înşine, ci să-i îndreptăm spre acel adevăr pe care îl căutăm cu toţii. În această misiune vă va ajuta Domnul, care vă cere să fiţi simpli şi eficienţi ca sarea, ca făclia care face lumină fără a face zgomot (cf. Mt 5,13-15).

Toate acestea ne invită să ne îndreptăm mereu privirea spre Cristos, pe chipul căruia străluceşte Adevărul care ne luminează, dar care este şi calea care ne conduce la plinătatea durabilă, pentru că este Călătorul care este alături de noi şi ne susţine cu iubirea sa. Înrădăcinaţi în El, veţi fi călăuze bune pentru tinerii noştri. Cu această speranţă vă încredinţez ocrotirii Fecioarei Maria, Tronul Înţelepciunii, pentru ca Ea să vă facă colaboratori ai Fiului său printr-o viaţă plină de sens pentru voi înşivă şi fecundă de roade, de cunoaştere şi de credinţă, pentru studenţii voştri. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Papa le cere seminariştilor să fie fermi convinşi de vocaţia lor

21.08.2011, Madrid (Catholica) - Celebrând Sfânta Liturghie în Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena din Madrid, cu aproape o mie de seminarişti din întreaga lume, în ziua de sâmbătă, 20 august 2011, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat importanţa discernământului în pregătirea pentru preoţie. Întâlnirea Papei cu seminariştii a avut loc în contextul Zilei Mondiale a Tineretului. “Sub călăuzirea formatorilor voştri, deschideţi-vă inimile faţă de lumina Domnului, pentru a vedea dacă această cale care cere curaj şi sinceritate este pentru voi”, le-a spus Sfântul Părinte. “Mergeţi pe calea preoţiei doar dacă sunteţi ferm convinşi că Dumnezeu vă cheamă să fiţi slujitorii Lui, şi dacă sunteţi ferm hotărâţi să o exercitaţi în ascultare faţă de preceptele Bisericii”.


El i-a încurajat să îşi petreacă anii de seminar în tăcere interioară, rugăciune neîncetată, studiu constant şi “integrare treptată în activitatea pastorală şi în structurile Bisericii. O Biserică ce este comunitate şi instituţie, familie şi misiune, creată de Cristos prin Duhul Său Sfânt, şi de asemenea rezultatul nostru, cei care o modelăm prin sfinţenia şi prin păcatele noastre. Trebuie să fim sfinţi pentru a nu crea o contradicţie între semnul care suntem şi realitatea pe care dorim să o semnificăm”, a adăugat Pontiful. Anii de formare trebuie de asemenea să fie un timp de “profundă bucurie”, trăită “cu umilinţă, cu luciditate şi cu fidelitate radicală faţă de Evanghelie, într-o relaţie de afecţiune cu timpul şi cu persoanele în mijlocul cărora trăiţi”.

Papa Benedict al XVI-lea le-a atras atenţia viitorilor preoţi că în vocaţia lor vor întâmpina dificultăţi. “Bazându-vă pe iubirea Lui, nu vă lăsaţi intimidaţi de mediile care l-ar exclude pe Dumnezeu şi în care puterea, bogăţia şi plăcerea sunt în mod frecvent principalele criterii care conduc vieţile oamenilor”, a spus el. “Aţi putea fi marginalizaţi împreună cu alţii care propun ţeluri înalte sau care demască falşii zei înaintea cărora mulţi se închină astăzi. Acela va fi momentul în care o viaţă profund înrădăcinată în Cristos va fi văzută în mod clar drept ceva nou şi îi va atrage cu putere pe cei care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, adevărul şi dreptatea”. Sfântul Părinte i-a încurajat pe seminarişti să privească la Maria, Mama preoţilor. “Ea va şti cum să modeleze inimile voastre după modelul lui Cristos, Fiul ei divin, şi vă va învăţa să preţuiţi pentru totdeauna tot ceea ce a dobândit El pe Calvar pentru mântuirea lumii”.