luni, 7 noiembrie 2011

Despre Dumnezeul românesc

În ciuda prejudecăţii larg răspândite, românii nu sunt un popor cu adevărat credincios. Fatalismul lor este atât de viu, iar înstrăinarea faţă de orice intensitate atât de mare, încât îl întruchipează pe Dumnezeu din însăşi nevoia de întrupare a propriei pasivităţii, fără a deprinde, însă, din el, vreo înălţare din imediatul lumesc, din duhul patimilor şi al vieţii.
Dumnezeul românesc nu reprezintă un plus deasupra vieţii, o adâncime cerească programatică, căci credinţa românilor nu este o ispită a unei alte lumi – o noţiune vagă, pe care nici un român nu şi-a conturat-o vreodată aşa cum au făcut devoţii vestici, pentru români neexistând o altă lume, în afara celei pe care o pot pipăi – ci se conturează ca o bănuială obscură că fericirea terestră le este inaccesibilă, că există un dat indicibil pentru care nu îşi vor fi niciodată stăpâni ai propriei sorţi.
Românii nu spun niciodată „eu cred în Dumnezeu”, asemenea situare neechivocă le este peste fire. Ei spun „românii sunt un popor credincios”. Un fel de „am auzit că aş fi credincios”, pe care nu îl contrazic făţiş – aceeaşi lipsă de asumare pe care o dovedesc în orice aspect al vieţii – pentru că dezbaterea transcedentală le este străină. Drept pentru care, vor fi suficient de credincioşi pentru a fi în rând cu lumea, dar niciodată atât de credincioşi încât să o transceadă – nimic nu îi este mai străin acestui popor decât apoteoza în numele credinţei, martiriul pentru idee, asimilat cu patologia. Românii nu au iniţiativa transfigurării în credinţă. Ei se pun bine cu Dumnezeu, asimilat unei virtualităţi care nu costă. Atunci când Dumnezeu îi va chema la înălţare, opunându-i patimilor, românii nu se vor desprinde de pământ – ei se vor văita de păcatul vieţii, în care îşi găsesc un prim alibi. Românii sunt atât de organic legaţi de pământ, încât Dumnezeu nu-i va putea lua vreodată din lume. Când Dumnezeu se interpune lumii, ei vor urma lumea, dar nu vizibil şi definitiv, ci meschin, furişat, în aşa fel încât Dumnezeu să nu le poate reproşa niciodată vreo poziţie clară – se vor furişa în patru labe şi se vor întoarce milogi, fără sfidare, fără a-l contrazice, dar fără a-l urma, cu aceeaşi distanţă egală, neasumată, între contraste, chemându-l pe Dumnezeu să ierte – nu pe ei, ci, prin ei, pe viaţa grea pe care le-a dat-o.
Ceea ce îl individualizează pe român, în natura sa, atât de duală şi aparent contradictorie, este prezenţa unui fatalism cvasi-înţelept, altoit pe o lipsă de profunzime transcendentală deconcertantă – în timp ce tocmai această înclinaţie spre imaterial este, în sânul tuturor popoarelor, cauza firească a abandonării lumescului.
Deşi manifestă un scepticism organic, reflex, faţă de tot ce este miraj şi patimă, românul nu priveşte patimile vieţii insubstanţial, ca pe nişte accidente, detururi ale esenţei, aşa cum o face înţeleptul, pentru român concreteţea devenirii fiind însăşi substanţa vieţii. Versurile cântecului popular sunt, în acest sens, revelatoare: „cu ce m-am ales în viaţă, cu ce-am băut, ce-am mâncat şi cu ce am strâns în braţă”. Românul are o neîncredere profundă faţă de orice nu se poate vedea. Lăcomia, tânjala şi patimile – idealizate în dor – îl stăpânesc în egală măsură cu orice creaţie care vieţuieşte la nivelul pământului – românii se descriu, cu mândrie, prin temperamentul latin şi „sângele cald”, deşi din latinitate moştenim doar nepăsarea şi talentul improvizaţiei, modelul fiind, mai degrabă, unul slav, prin înrădăcinarea sa telurică, fără orizont. În iluzia accesibilă, Dumnezeu rămâne o socoteală imprecisă, de dat la un moment obscur. Românul înşeală, minte, fură şi omoară, pentru a îşi atinge scopul pământesc, la fel ca orice alt muritor rătăcit de căile înţelepciunii, şi este, în patimă, cel puţin la fel de departe de idee, de conştiinţa deşertului lumesc.
Ceea ce îl cruţă pe român de ispita autodeterminismului, în absenţa profunzimii pătrunderii apriorice, este percepţia gradului de realizabil în viaţă. Absenţa nu apare în ideea de lipsă de sens, ci în aceea a neputinţei. Românul este fatalist, dar nu prin metafizică, ci prin intimitatea neputinţei.
Românul ia notă intim de evidenţa sorţilor potrivnici abia atunci când, după ce va fi rătăcit pe căile vieţii, eşuează. Predestinarea apare ca o consecinţă a ratării, nu a pătrunderii anterioare actului – momentul în care un altul meditează asupra manierei, a perfectibilităţii şi a reluării, este momentul în care românul conştientizează vidul vieţii, renunţând – atunci, şi nu mai devreme, apare ruperea de lume în care se conturează specificul nostru naţional.
Substanţa întrupării lui Dumnezeu îi este nenorocul („m-a făcut mama fără noroc”) – nu acela de a nu i se fi sortit suficientă cuminţenie pentru a se graţia de calvarul iluziilor, ci acela de a nu-i fi fost dat să izbândească, în ele. În ortodoxie, Dumnezeu, nefiind o dimensiune paralelă vieţii, se naşte din ea, ca o sciziune, o contradicţie internă a substanţei, o expresie a conţinutului de suferinţă al existenţei. Momentul revelaţiei nu precede, prin urmare, păcatul, ci îi urmează ratării, iar înregistrarea căderii revelează sentimentul implacabilului, prin aceeaşi neputinţă a interiorizării eşecului, a asumării.
Înţelepciunea românească este nu atât o conştiinţă a inutilităţii aventurii umane, ci una a neverosimilităţii ei. Românii nu absentează în amăgirile inimii, ci în consecvenţă – predeterminismul românesc spune, deci, că fericirea pământească este nu atât ireală, cât irealizabilă. Prin intimitatea ratării, convertită în iminent şi implacabil, românul abdică de la ipostaza de subiect al vieţii, reificându-se – îşi ia mâinile de pe sine, transfigurându-se într-un obiect al acesteia, care devine o purtare perpetuă, însă forţată, a crucii, spre deosebire de ruşi şi de spanioli, la care drumul crucii este asumat şi voluntar. Prin urmare, fatalismul românesc se substituie mai puţin unei inaderenţe telurice, cât unei tenacităţi substanţiale.
Românii au un scepticism incurabil vis-à-vis de zădărnicia oricărei încercări, fără a avea substanţa transcedentală a situării deasupra ei. Ei încearcă foarte rar după ce au dat greş o dată şi niciodată, dacă încercarea pare supra-umană – inaderenţa la prometeism va face din români, veşnic, un popor stagnant, neîndoielnic şi primordial teluric, sub o mască superficială a înţelepciunii. O naţiune cu un discurs pseudo-înţelept, izvorât mai mult din conştiinţa iminenţei ratării, decât din ocultarea trăirii – la fel ca orice altă manieră, înţelepciunea e subţiată de acelaşi scepticism cu care este privită orice finalitate voluntară. Românul este nu atât un înţelept organic, cât un resemnat organic. Nu puţine au fost cazurile de pseudo-înţelepţi care şi-au lepădat înţelepciunea disolubilă, atunci când lumescul le-a apărut deodată ispititor şi la îndemână. Această perpetuă legare de ce e pieritor, altoită de neputinţa scopului – iată din ce se constituie inefabilul românesc. Perpetua încercare, secerată de la mijloc, în încleştarea cu obstacolul major – aceasta este definiţia „românismului”. Un scepticism, nu faţă de mobil, ci faţă de rezultat. Nu inaderenţa la amăgirile lumescului îi separă pe români de iluzia autodeterminismului – românilor le lipseşte orice altă dimensiune, în afară de aceasta – ci laşitatea în căile lumii, diletantismul izvorât din inconsecvenţă, aceea de a fi încercat şi abandonat în toiul încleştării, a încercărilor vieţii-subiect, a oricărei tentative mai anevoiasă decât facilul spontan.
 Sursa: filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com 
 
 
 
 
 

“Îndemnatu-m-au mai multu …”

“Greierele şi furnica”, două variante: Elveţia vs. România

Elveţia:

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă. Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă. Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine. Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat. Sfîrşit.

România:

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă. Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă. Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame. Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur. Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească “cât se cuvine”. Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată. Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz. Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare. Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele. Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică. Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat. Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga. Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul “Furnică, opreşte-te!”.
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine. Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor. Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro. Greierele moare de supradoză cu etnobotanice. Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi. Gândacii organizează cămatăria, prostitutia, taxele deprotectie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea. Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.



Răspunsuri duhovniceşti: Eshatologia nu trebuie confundată cu „sfârşitul lumii“

Părinte, cum se poate sintetiza învăţătura ortodoxă despre eshatologie?

Termenul "eshatologie" provine din limba greacă şi înseamnă "ultim", "final". Eshatologia este învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Efeseni 1, 20-23; I Tesaloniceni 5, 1-11). Eshatologia nu trebuie confundată cu "sfârşitul lumii" şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a doua venire a lui Hristos, adică parusia: învierea morţilor, judecata, raiul şi iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi speranţei sau nădejdii creştine: "Vină împărăţia Ta" (Matei 6, 10), dar care este deja prezentă aici şi acum, şi care confruntă istoria actuală: "Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru" (Lc. 17, 21).

Putem vorbi despre eshatologie ca o nouă etapă din istoria creaţiei?

Deşi se întâmplă la "sfârşitul" istoriei, împărăţia eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea, veşnicia. De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei lui Dumnezeu şi al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce şi menţine împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezenţă eshatologică, veşnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, "anamnesis", ci şi anticipare şi pregustare reală a veşniciei. Sau mai bine zis, istoria şi eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. În rugăciunea euharistică, din Sfânta Liturghie, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii: "Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi mărita iarăşi-venire". Ca adunare liturgică, Biserica însăşi este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mişcare spre Împărăţia lui Dumnezeu. "Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie", spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, capitolul 13, versetul 14.

Autor: I. H. Arseniu

Catehumenatul în secolul al II-lea

Gnosticismul a reprezentat cea mai periculoasă erezie pentru Biserică în cursul primelor secole. În perioada respectivă, eretici precum Marcion sau Valentin prezentau diverse sisteme pseudocreştine care se dovedeau atractive pentru creştinii care nu aveau o cunoştinţă solidă a propriei credinţe. Probabil că în această perioadă s-au pus bazele catehumenatului, acea perioadă de pregătire pentru adulţii care doreau să treacă la creştinism. De asemenea, s-a insistat mai mult asupra botezului copiilor.

Ambele elemente sunt mărturisite în lucrările unuia dintre Părinţii Bisericii care a trăit în perioada respectivă: Sfântul Irineu de Lyon.
Ce este catehumenatul?
Catehumenatul semnifica o perioadă de pregătire a persoanelor care doreau să se convertească la creştinism. Perioada catehumenatului a variat extrem de mult în cursul istoriei Bisericii. Astfel, avem perioade de catehumenat care durau între 7 şi 40 de zile în primele două secole ale Bisericii, iar odată cu secolul al IV-lea şi proclamarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului Roman observăm o creştere până la trei ani a timpului de pregătire de dinaintea primirii Tainei Botezului. Considerăm că la baza acestei creşteri substanţiale au stat două elemente importante. În primul rând dezvoltările mărturisirilor de credinţă (Crezurilor) şi a doctrinei creştine în general au condus la o necesitate din ce în ce mai mare ca noile persoane primite să beneficieze de o catehizare amplă pentru a putea înţelege mai bine care sunt fundamentele noii lor credinţe. Pe de altă parte, botezările masive din cursul secolului al IV-lea au determinat Biserica să devină mai restrictivă cu privire la modalitatea de catehizare. Rigoarea acestei practici a început să crească tocmai din dorinţa de a nu permite oricărei persoane dornice de a trece la religia oficială să facă acest lucru din simple considerente economice sau dintr-o mentalitate de turmă. Însă, în mod curios, catehumenatul a început să exercite o influenţă negativă asupra creştinilor. Unii considerau că Botezul trebuie amânat până la finalul vieţii, astfel încât să nu mai poţi păcătui, după ce l-ai primit. Opinia respectivă s-a născut şi datorită faptului că Biserica avea doar un sistem penitenţial public şi încă mai planau urmele ereziilor rigoriste, precum novaţianismul sau montanismul, care afirmau răspicat că orice păcat major (triada ucidere - adulter - apostazie era cea utilizată pentru desemnarea acestor tipuri de păcate) săvârşit după Botez nu mai cunoaşte iertare. Prin urmare, creştinii evitau să se mai boteze până la sfârşitul vieţii. Un exemplu celebru este cel al împăratului Constantin cel Mare, care a amânat Botezul până când a ajuns pe patul de moarte. Sfântul Grigorie Teologul însă, în perioada scurtă petrecută la Constantinopol, ca arhiepiscop, a criticat această poziţie (deşi el însuşi a fost cel mai tânăr membru botezat al familiei sale!) şi a reuşit într-un timp relativ scurt să readucă obiceiul botezării copiilor ca opţiune majoră a familiilor (vezi lucrarea lui J. A. McGuckin, Saint Gregory of Nazianzus: An Intellectual Biography, SVSP, New York, 2001, p. 60). Având în vedere că opera Sfântului Grigorie a devenit cea mai copiată din toată istoria patristicii (vezi C. A. Beeley, Gregory of Nazianzus on the Trinity and the Knowledge of God, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. VII), ne putem imagina de ce a avut un astfel de impact din acest punct de vedere. În prezent catehumenatul se întâlneşte rar şi de obicei în Occident, acolo unde creştini de alte confesiuni sau persoane de alte religii doresc să treacă la Ortodoxie sau Romano-Catolicism. Durata obişnuită acum este de un an sau doi, dar se întâlnesc şi situaţii unde sunt perioade de trei ani sau doar de şase luni. Având în vedere aceste lucruri, trebuie să ne întoarcem la întrebarea iniţială: ce reprezentau catehumenatul şi botezul copiilor în secolul al II-lea în vremea ereticilor gnostici şi a Sfântului Irineu de Lyon?
Botezul imediat din Scripturi
Cunoscutul cercetător Everett Ferguson afirmă că nu este posibil să ne dăm seama dacă în cursul analizei sale scripturistice Irineu de Lyon încearcă să apere existenţa unei perioade pregătitoare înainte de administrarea Tainei Botezului sau pur şi simplu tâlcuieşte de ce există Botezuri imediate în cărţile nou-testamentare (Baptism in the Early Church..., p. 303). Opinia noastră este că Sfântul Irineu nu ar putea să aducă în discuţie aceste pasaje (botezarea mulţimii imediat după predica Sfântului Apostol Petru (Fapte 2), botezul lui Corneliu şi a casei sale (Fapte 10) şi botezul famenului etiopian de către Sfântul Apostol Filip (Fapte 8)) dacă nu ar trebui să explice de ce în perioada lui această situaţie nu mai există sau nu mai este des întâlnită. Este evident din explicaţiile sale (Împotriva ereziilor 3.12.15; 4.23.2 şi 4.24.1-2) că situaţia întâlnită în Scripturi este considerată drept una excepţională. Sfântul Apostol Petru a oferit Botezul sutaşului Corneliu şi casei sale pentru că asupra lor s-a pogorât Duhul Sfânt şi au început să grăiască în limbi. Aşadar, era clar că sunt pregătiţi să primească Taina. În mod similar, Sfântul Apostol Filip acordă Botezul famenului etiopian deoarece acesta era deja "instruit de către profeţi". Adjectivul utilizat pentru termenul de "instruit" este cel de praecatechisatus. Pe de altă parte, motivul pentru care mulţimile iudeilor au primit Botezul mult mai repede decât cele ale neamurilor în general era acela că iudeii erau deja instruiţi de Scripturi şi Îl cunoşteau pe Mântuitorul prin ele.
O metodă patristică interesantă
Aşadar, Sfântul Irineu de Lyon afirmă că lucrarea Duhului sau cea a Scripturilor pot ţine loc de catehizare în anumite situaţii. De altfel, în cursul istoriei bisericeşti întâlnim cazuri de minuni prin care alţi oameni au venit la credinţa creştină. Având în vedere miracolul care a însoţit chemarea lor, perioada de catehumenat nu putea fi prea mare. Ei erau teodidacţi, învăţaţi de Dumnezeu în mod direct şi aveau dreptul la un tratament special. Cu toate acestea, ei constituie doar excepţii, şi nu regula în sine. Pe de altă parte, în timp, cunoaşterea Scripturii nu a mai fost suficientă pentru a emite pretenţia la un Botez rapid. În perioada primară a Bisericii (ne referim aici la primul secol), această cunoaştere putea fi suficientă dacă se dovedea că persoana în cauză interpreta aşa cum se cuvine textele sfinte ale Vechiului Testament (nota bene: în perioada primilor o sută de ani textele scripturistice primare au rămas cele vechi-testamentare. Canonul Noului Testament nu a fost definit deplin până la mijlocul secolului al IV-lea, iar scrierile cuprinse în el au fost încheiate de-abia la finalul primului secol) şi observa prefigurările hristologice, culminând cu propria credinţă în Învierea lui Hristos. După precizarea mai extinsă a credinţei Bisericii, petrecută în special în secolul al IV-lea, odată cu primele două Sinoade Ecumenice (deşi receptarea deplină a acestora s-a încheiat abia la jumătatea secolului al V-lea şi mai există cazuri în care se mai foloseau alte tipuri de Crez chiar şi în secolul al VII-lea), catehizarea şi catehumenatul au atins apogeul. Observăm că Sfântul Irineu de Lyon propune o metodă cel puţin interesantă în afara catehizării de primire a unei persoane la Botez: lucrarea Duhului sau interpretarea (corectă) a Scripturii. În definitv, ambele elemente conduc la Hristos cel Răstignit şi Înviat. Însă mai rămâne o singură întrebare la mijloc: ce facem cu botezul copiilor? Răspunsul Sfântului Irineu va fi analizat în materialul următor.

Autor: A. Agachi

Nu cu mult timp în urmă...

Nu cu mult timp în urmă, într-un sat uitat de lume locuia un băiat care nu a văzut niciodată circul. Îți poți imagina bucuria lui când într-o zi pe ușa școlii sale a apărut un afiș care anunța că peste o săptămână circul va ajunge în orașul său?
A fugit spre casă însuflețit de un singur gând și o singură întrebare. “Pot să merg și eu?” Văzând bucuria fiului lor, deși erau alte lucruri mai importante de cumpărat, părinții i-au spus că dacă toată săptămâna îi va ajuta le treburile casei, îi vor da bani pentru a-și împlini dorința.
Timp de o săptămâna, băiatul a depășit așteptările părinților, iar duminică dimineața, îmbrăcat în cele mai frumoase haine, și aranjat ca niciodată băiatul aștepta răsplata care nu se lăsă prea mult așteptată. Băiatul se simți bogat căci atunci când tata îi întinse bancnota necesară, el ținu în mână cea mai mare sumă pe care o văzuse vreodată.
Acum drumul scurt de altă dată spre oraș, părea prea lung, și alergă cât putu de repede.
Ajungând la marginea orașului, se alătură mulțimii de oameni care se îndreapta spre bulevardul principal. Părea că tot orașul mergea într-acolo, căci pe acolo trecea parada circului. Iar parada aceea era cel mai frumos lucru văzut vreodată de băiat. Animale în cuști, fanfară pe picioroange, pitici acrobați, steaguri, confeti și mii de culori.
La urmă, când toți trecuseră prin fața lui, cu pantalonii largi ,papucii mari, și cu un zâmbet uriaș pictat pe față, mergea și clovnul.
În timp ce clovnul trecea pe lângă el, băiatul a băgat mâna în buzunar, a scos bancnota și a dat-o clovnului. Apoi băiatul a plecat voios spre casă. Ce s-a întâmplat? Băiatul a crezut că văzuse spectacolul, dar el nu văzuse decât parada.