Ce este lăcomia pântecelui? Dorinţa de a mânca ceva nou în
fiecare zi? Voluptatea gustului? Mâncatul necuviincios? Ideea de plăcere
asociată cu mâncarea? Probabil că este puţin din toate acestea şi, în acelaşi
timp, superioară tuturor. Caracteristica de bază a lăcomiei constă în
excesivitate.
Când auzi termenul de lăcomie, te gândeşti aproape
instinctiv la prea mult sau, oricum, mai mult decât ai avea
nevoie. Sfântul Grigorie Sinaitul ne propune să descoperim care sunt
treptele mâncatului cu măsură şi cum putem evita această patimă a lăcomiei
pântecelui.
Ce este lăcomia pântecelui?
Această patimă a fost definită în multe feluri şi asociată cu
manifestări diverse de Sfinţii Părinţi. În literatura obişnuită, însă,
aproximativ toate manifestările lăcomiei au fost considerate mai mult sau mai
puţin normale. Dacă privim modalitatea de desfăşurare a banchetelor antice, aşa
cum este aceasta descrisă spre exemplu în Satyriconul lui Petronius,
înţelegem de ce lăcomia pântecelui a fost asociată de asceţi la început cu o
ghiftuire animalică. Unele persoane aveau obiceiul de a mânca şi de a bea până
li se făcea rău. Am spune că acesta este doar nivelul inferior al lăcomiei
pântecelui. Mai jos de atât nu se poate merge. În timp însă, Sfinţii Părinţi au
expus mai multe trepte "rafinate" ale lăcomiei pântecelui. S-a ajuns la discuţii
legate de preferinţa unui anumit fel de mâncare în detrimentul altuia, la
valabilitatea dorinţei de a simţi un gust bun al mâncării sau pur şi simplu la
modalitatea cum mănânci atunci când eşti invitat la masă. Monahii aveau un stil
de viaţă infinit mai auster decât cel al laicilor, şi probabil că de aici s-au
născut o serie de controverse în această privinţă. Deci, ce este şi ce nu este
lăcomia pântecelui? Fără a emite pretenţia unei separări ascetice, am spune că,
uneori, este util să aplicăm proverbul latin qoud licet Iovis, non licet
bovis (ceea ce este permis lui Jupiter, nu este permis şi unui bou). Ceea ce
se potriveşte monahilor nu poate fi întotdeauna potrivit şi pentru laici, iar
reciproca este de asemenea valabilă. Posturile aspre monahale pot fi ţinute doar
de câţiva laici care doresc o asceză mai amplă. Postul negru, spre exemplu,
poate fi ţinut doar de unii creştini, în timp ce pentru alţii este total
nepotrivit. Pe de altă parte, varietatea mâncărurilor, reuşitele culinare
prezente şi dorinţa de a avea o mâncare cu gust bun, deşi nepotrivite din punct
de vedere ascetic pentru monahi, pot fi permise laicilor. Aş spune că punctele
comune care pot fi împărtăşite de ambele căi rămân acelea ale considerării mesei
drept un prilej de mulţumire faţă de mila lui Dumnezeu şi, neapărat, purtării
cuviincioase la masă. Un om care mănâncă într-un mod vulgar este mai de
plâns decât cel care mănâncă un pic în plus faţă de măsura sa. Vom trata toate
aceste aspecte mai pe larg în articolele viitoare. Acum este momentul să ne
punem întrebarea fundamentală: Ce înseamnă lăcomia pântecelui din punctul de
vedere al hranei îngurgitate?
Cele trei trepte
În cursul unei discuţii petrecute după o masă (deloc
copioasă!), o persoană spunea că nu doreşte să fie lacomă şi să mai ia o bucată
de prăjitură, deşi organismul îi cerea acest lucru. Un alt mesean i-a precizat
că acesta nu poate fi considerat un act de lăcomie, deoarece nu se săturase
de fapt. Credem că avea dreptate în ceea ce spunea dacă citim cu atenţie
recomandările Sfântului Grigorie Sinaitul în această privinţă. "Trei hotare are
mâncarea: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânarea stă în a se scula
cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână
flămând; iar săturarea stă în a se îngreuna puţin" (Filocalia, vol. 7,
trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti 2005, p. 179). Este de
la sine înţeles că Sfântul Grigorie Sinaitul nu cere ca doar unul dintre cele
trei niveluri amintite aici să fie respectat în detrimentul total al celorlalte
două. Totul depinde de context. Contează cât de obosiţi suntem, cât de mult am
muncit sau mai avem de gând să muncim şi de locul în care ne aflăm. La o masă
festivă, nu putem mânca o felie de pâine spunând că flămânzirea este de preferat
săturării, la fel cum, după o zi lipsită de efort, nu vom încerca să mâncăm până
simţim că scaunul nu ne mai susţine. Ideea pe care o transmite Sfântul Grigorie
Sinaitul este cea de echilibru şi dreaptă socoteală. Dacă avem un
pic de discernământ înţelegem că nu trăim sub imperiul regulilor absolute. Nu
trăim într-o lume unde toate mâncărurile sunt interzise. Dumnezeu nu Se comportă
cu noi ca şi cum am fi nişte copii obraznici care nu mai merită desert. Însă
trebuie să fim atenţi să renunţăm la ceea ce ne prisoseşte. Să nu mâncăm de
dragul de a ne ghiftui. Sfântul Grigorie Sinaitul precizează: "Iar dacă mai
mănâncă cineva după ce s-a săturat, a deschis poarta lăcomiei pântecelui, prin
care intră curvia" (p. 179). A mânca în neştire, aceasta este în esenţă lăcomia
pântecelui. A fi rob mâncării. Să nu mai poţi să mănânci decât un anumit lucru
pregătit într-un anume fel nu mai este lăcomie, ci reprezintă ispita
preţiozităţii, a dorinţei de a fi remarcat, răsfăţat, întreţinut la nesfârşit.
Despre acest aspect vom vorbi însă cu altă ocazie.
Să nu trecem hotarele (în sus sau în jos)
Sfatul final pe care Sfântul Grigorie Sinaitul ni-l adresează
este următorul: "Tu, ştiind acestea cu de-amănuntul, alege ce e mai bun după
puterea ta, netrecând hotarele. Căci numai cei desăvârşiţi sunt în stare, după
Apostol, a şi flămânzi şi a se şi sătura (Filipeni 4, 12), şi a avea
putere în toate" (p. 179). Încă o dată virtutea discernământului se dovedeşte a
avea o importanţă capitală. Să alegem după puterea noastră, ne sfătuieşte
acest mare ascet. Nu ne obligă nimeni să flămânzim când avem ulcer. Nu ne obligă
nimeni să mâncăm pe săturate dacă nu simţim nevoia decât de un desert. Desigur,
ne putem simţi obligaţi să spunem că ne chinuim (sau că ne întreţinem) trupurile
pentru Dumnezeu, dar, în realitate, nu facem nimic altceva decât să ne hrănim
mândria. O mândrie care, să nu uităm, se naşte şi din virtuţile urmate pentru a
fi lăudaţi, nu doar din patimile pe care le ascundem în spatele unei măşti a
suferinţei. Dacă ne considerăm desăvârşiţi fără a fi astfel, hotarele stabilite
de Grigorie Sinaitul ni se vor părea înguste şi stabilite arbitrar. Unii pot
chiar să protesteze că nu sunt deloc corecte, tocmai pentru a-şi apăra mândria
veşnic nesătulă. Ce ne paşte însă la final, după ce vom descoperi că doar
mândria ne împingea să postim, poate fi rezumat de o pildă ascetică excelentă.
Odată un om a ales să intre în monahism. Un prieten a venit într-o zi la chilia
sa şi a descoperit că proaspătul monah se ospăta la ora 15 cu o bucată de pâine
uscată. Plin de o iniţiativă "cuvioasă", a simţit nevoia să îi amintească faptul
că, înainte de a intra în monahism, postea în fiecare zi până seara târziu.
Monahul s-a uitat la el, a zâmbit puţin şi i-a spus că putea să facă acest lucru
în lume pentru că se hrănea până seara cu laudele celorlalţi creştini pentru
asceza sa...
Autor: A. Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro