joi, 15 decembrie 2011

Întrebare: “De ce a trecut găina strada”? Abordare filosofică

Filosofii răspund:

HERACLIT: E simplu. Găina se mişcă tot timpul: în stânga, în dreapta, în sus, în jos, circular, liniar şi spiralat şi mi se pare normal ca în această mişcare infinită să se întâmple la un moment dat să treacă şi strada. Dacă doriţi, vă pot demonstra şi că o găină nu poate traversa de două ori aceeaşi stradă.

ZENON din Eleea: Pentru a trece strada, găina trebuia să parcurgă jumătate din lăţimea străzii. Pentru a parcurge jumătate din lăţimea străzii, găina trebuia să parcurgă jumătate din jumătatea lăţimii străzii. Iar pentru a parcurge jumătate din jumătatea lăţimii străzii, găina trebuia să parcurgă jumătate din jumatatea jumătăţii lăţimii străzii şi tot aşa la infinit. O infinitate de intervale nu poate fi parcursă decât într-o infinitate de clipe. Dacă doriţi, o găină care se află în acţiunea de a traversa strada ocupă un spaţiu egal cu dimensiunile ei; o găină aflată în repaos ocupă, de asemenea, un spaţiu egal cu dimensiunile ei. În concluzie, o găină aflată în mişcare se află în repaos. Nu sunteţi convinşi? Dacă găina noastră trecea cu cea mai mică viteză posibilă pe lângă o altă găină care se venea din sens opus, rezultă că raportat la stradă găina era imobilă.Deci, găina nu a trecut niciodată strada şi mişcarea nu există.

EPICUR: Traversând strada, găina a resimţit în mod sigur o teribilă plăcere. Prin ceea ce a făcut, ea ne-a arătat că s-a eliberat de teama de moarte, de suferinţa din corp şi de tulburarea din suflet. Găina aceea este cea mai înţeleaptă dintre toate găinile.

ARISTOTEL: Am reuşit să identific în realitatea corespondentă propoziţiei “găina a traversat strada” patru cauze fundamentale:

a) Causa materialis, materia din care sunt făcute găina şi strada.

b) Causa formalis, forma pe care au luat-o atât găina cât şi strada.

c) Causa finalis, scopurile finale către care tind atît găina cât şi strada, independent de relaţia reciprocă, de a traversa şi respectiv de a fi traversată.

d) Causa efficiens, acel ceva care a condus atît găina cât şi strada către actul de a fi complete şi reale.

Din nefericire, nici una dintre aceste cauze nu explică de ce a traversat acea găină strada. Putem presupune totuşi că, în potenţă găina avea în sine faptul de a trece strada, iar la momentul potrivit această potenţă a devenit act. Însă, ştiut fiind că actul este anterior potenţei, problema se complică şi nu o să încerc să vă explic sau să vă conving de asta pentru că nici mie nu-mi este foarte clar.

SPINOZA: O găină care este determinată să treacă strada este determinată în mod necesar de Dumnezeu. Iar găina care nu este determinată de Dumnezeu, nu se poate determina de la sine, nici măcar să treacă o stradă. Iar dacă găina ar fi avut intelect şi ar fi posedat calitatea de a vedea lucrurile sub specie eternitas ar fi descoperit că nu este decât un modus al Substanţei unice, imuabile şi eterne care este Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu a trecut strada, Deus sive Gallina.

DESCARTES: Nu ştiu de ce, dar sunt sigur că a săvârşit o eroare traversând strada. Intelectul găinii fiind foarte limitat, i-a fost uşor voinţei sale infinite să se extindă asupra acestuia.Găina posedă liber arbitru, însă de data aceasta l-a utilizat greşit, deoarece libertatea ei, manifestată în actul de a trece strada, nu a fost precedată de cunoaştere prin graţia divină. E posibil ca acea găină să nu fi crezut în Dumnezeu.

LEIBNIZ: Monada Supremă a prestabilit prin Armonia Universală ca monada-găină să traverseze monada-stradă, fără ca cele două monade să poată realiza vreun transfer reciproc de informaţie. Iar dacă acest eveniment a avut loc, era imposibil să nu se întâmple. Chiar dacă găina ar fi fost strivită de un camion, evenimentul nu ar fi avut nimic rău în sine, aceasta fiind cea mai bună dintre toate lumile posibile.

ROUSSEAU: Da, am văzut scena. De cealaltă parte a străzii era o pădure virgină. Prin acea trecere simbolică, găina domestică a revenit la adevărata sa natură galină, care nu este cea socială, în coteţ, ci se reduce la starea primitivă a găinii sălbatice, care are în suflet doar două principii: pe cel al propriei conservări şi pe cel al repulsiei faţă de jumulirea şi uciderea altor găini. De fapt, gestul găinii a însemnat o contestare a contractului încheiat de ancestralele ei predecesoare, contract prin care au renunţat la prea multe libertăţi doar pentru protecţie şi garantarea proprietăţii asupra cuibarelor.

KANT: Conceptul de găină şi conceptul de stradă sunt concepte empirice separate. Pentru a şti dacă găina în general a trecut strada, conceptul de găină nu-mi este suficient, având în vedere că dacă îl descompun prin analiză nu voi găsi în el şi faptul de a trece strada. “Găina a trecut strada” este o judecată sintetică a posteriori. Dacă faptul de a trece strada ar fi fost deja cuprins în conceptul de găină, am fi avut o judecată analitică a priori. Iar dacă conceptele de găină şi de stradă nu ar fi provenit în intelectul meu din experienţă, am fi avut o judecată analitică a priori pură. Din nefericire, de vreme ce nu am întâlnit niciodată în experienţa mea o găină traversând strada (deoarece în Königsberg oamenii îşi fixează ceasurile după plimbările mele la intervale fixe, astfel încât cocoşii au devenit inutili şi au fost sacrificaţi, iar găinile nu s-au mai putut reproduce în absenţa lor), adică din moment ce nu am avut posibilitatea de a aplica categoriile pure ale intelectului meu la daturile sensibile găină şi stradă, nu pot gândi nici măcar de ce găina în general ar traversa strada în general.

SCHOPENHAUER: Găina aceea nu este decât un instrument al Voinţei. Acţiunea, mişcarea, faptul de a trece strada sunt în totalitate produse ale Voinţei. Însuşi corpul material rotofei al găinii nu este decât Voinţa exteriorizată. Prin traversarea străzii, Voinţa oarbă s-a folosit de găină pentru a se perpetua pe sine. Găina nu poate ucide în sine Voinţa pentru că este imorală, pentru că este incapabilă să se abţină de la a ciuguli mai tot timpul câte ceva şi pentru că nu am văzut niciodată o găină practicând contemplaţia estetică. Boul, în schimb ar putea face asta. Este posibil ca în momentele în care se uită îndelung la poarta nouă să încerce de fapt să ucidă în sine voinţa prin contemplaţie estetică.

HEGEL: Găina este cea mai înaltă formă de manifestare a Spiritului în Istorie. Când am văzut-o de la fereastră trecând victorioasă strada, am fost cuprins brusc de o sublimă fascinaţie. Mi se părea că întreaga forţă şi măreţie a universului este concentrată în acel centru al lumii.Traversând strada, Găina s-a obiectivat pe Sine complet. Acest eveniment a însemnat sfârşitul Istoriei: Conştiinţa de Sine a Găinii a devenit Conştiinţă Absolută.

FICHTE: Acţiunea Găinii de a trece strada nu este însuşirea sau consecinţa existenţei ei, ci existenţa Găinii este accidentul şi efectul acţiunii acesteia de a trece strada. Găinii i se opune Non-Găina. Găina şi Non-Găina nu există separate, ci ambele constituie Găina Pură, ca manifestare a tot ceea ce există. Strada nu este decât o determinare spaţială a Non-Găinii.

BERKELEY: Găina şi drumul nu sunt decât simple proiecţii ale minţii mele, iar eu nu sunt decât o idee în Mintea Divină. Nu vă pot demonstra că găina a trecut în realitate drumul pentru că nu vă pot demonstra că găina sau drumul există altundeva decât în mintea mea. Exist doar eu şi atât. Iar dacă eu mor, găina moare o dată cu mine.

LAPLACE: Dacă aş fi o inteligenţă suficient de vastă pentru a cunoaşte toate forţele care acţionează în natură, aş putea să vă spun nu doar de ce această găină a trecut această stradă ci şi cum, când, pe unde, de ce şi în ce condiţii va trece orice găină orice stradă. Iar dacă aş avea şi suficientă forţă aş putea determina orice găină nu doar să treacă orice stradă din Univers ci şi că facă tot ceea ce doresc eu. Aş putea chiar să determin proştii să nu mai pună întrebări stupide.

NIETZSCHE: Dacă într-adevăr a trecut strada, a fost vorba despre o Supragăină, înzestrată cu o voinţă puternică. Spre deosebire de celelalte găini, Supragăina respectă doar ceea ce-i este propriu, ea îşi glorifică sinele iar moralitatea sa este plasată dincolo de bine şi de rău, valori de coteţ care, în forma actuală de găinaţ au fost inventate din resentiment de către suratele ei slabe, pentru a o putea ţine sub control. Prin actul de a trece strada, găina şi-a câştigat întreaga libertate, întregul orgoliu şi întreaga conştiinţă de sine, renunţând la subjugare şi la automutilare. Probabil că ea a fost prima care a cotcodăcit: “Stăpânul a murit!”

MARX: Găina era capitalistă şi individualistă. Trecând strada, ea a ieşit din interiorul protector al coteţului şi al curţii colectiviste, îndreptându-se spre occident. Acolo, ea îşi va vinde ouăle ca marfă, dar nu va primi de la societate echivalentul cantităţii de ouă şi al energiei consumate prin ouat şi clocit, deci produsul direct al muncii sale nu-i va mai aparţine. Într-un final, găina va fi alienată de ea însăşi, iar cantitatea de ouă realizată de ea va intra în posesia patronilor care-şi vor mări astfel capitalul, puteria şi dominaţia asupra ei.

HUSSERL: Evidenţa apodictică a găinii sau a străzii este o simplă himeră. Am încercat să vizez intenţional găina, pentru că întotdeauna conştiinţa mea e obsedată să fie conştiinţă a ceva, chiar şi a unei găini ordinare, dar aceasta nu a vrut să mi se dea în mod deplin, ci doar fragmentar, prin câteva perspective incomplete. De aceea, am prins o găină, am pus-o între paranteze şi m-am adâncit într-o contemplativă intuiţie a găinii jumulite de tot ceea ce nu-i era esenţial. Am intrat astfel în posesia miezului noematic al găinii, acel ceva care face ca găina să rămână găină indiferent dacă trece sau nu strada, dacă are sau nu pene, dacă face sau nu ouă etc. Asta e tot ce contează. Care a fost motivul pentru care a trecut o găină oarecare strada nu face obiectul preocupărilor mele.

HEIDEGGER: Esenţa găinii este non-galinică. Mai adâncă decât întrebarea de ce a trecut găina strada este întrebarea cu privire la originea găinii. Anticii înţelegeau prin “gallinacee”(g-allina-aceea) scoatere-din-starea-aceea-de-nealinare. Dacă facem o analitică existenţială a Daseinului galinic, ajungem la sensul profund, ocultat în timp prin interpretare, al faptului-de-a-trece-strada. Resimţind o teribilă angoasă (Angst), găina a traversat strada pentru a se plasa în luminişul fiinţei, acolo unde survine alinarea, adică scoaterea-din-starea-aceea-de-nealinare.

LEVINAS: Văzând cocoşul de cealaltă parte a străzii, găina şi-a pus problema Alterităţii. Natura cocoşului este complet diferită de natura lumii obiectuale, care poate fi interiorizată prin înţelegere. Dacă nu ar fi trecut (transcendere) strada, găina ar fi ratat semnificaţia Celuilalt în caracterul său de cu totul Altul. Ea a ştiut că relaţia ei cu Cocoşul este accesibilă în primul rând ca prezenţă şi abia apoi prin cotcolimbaj. De partea cealaltă a străzii, găina a instaurat cu cocoşul un raport Chip-către-Chip. Ea a conştientizat că Eul, atît al ei cât şi al cocoşului, este inefabil pentru că este cotcodăcitor prin excelenţă, iar Celălalt, în caracterul său diferit, nu poate fi niciodată posedat.

CAMUS: Găina trece strada rostogolind o pietricică, apoi face acelaşi lucru în sens invers. De fapt, găina face asta de milenii, probabil pentru că a avut neruşinarea de a încălca poruncile zeilor. Strada în sine nu este o stradă raţională. În orice moment al efortului său, găina se află în faţa absurdului.Şi totuşi, în ciuda iraţionalului a ceea ce face şi a lipsei de sens, găina nu se poate sinucide pentru că asta ar însemna că rostogolirea pietricelei o depăşeşte. Trebuie să ne imaginăm acea găină ca fiind fericită.

POPPER: Găina aceea a fost o victimă a totalitarismului. Asistând la acţiunea ei de a trece strada, am asistat de fapt la naşterea societăţii deschise.

FOUCAULT: Găina a vrut să iasă din sistem, probabil datorită intoleranţei faţă de manifestările ei homosexuale. Depersonalizată, desubiectivizată şi anonimă, ea a înţeles că toate valorile după care se orienta în coteţ sunt mituri, generate în interiorul epistemei condiţionate social, istoric şi cultural de către mai-marii curţii în care trăia. Văzând că găinile nu mai sunt jumulite sau sacrificate în spaţiul public, a avut pentru o clipă iluzia libertăţii. Dacă ar fi înţeles că manifestarea puterii stăpânilor nu a dispărut, ci doar a devenit invizibilă, difuză şi fragmentată, poate nu ar fi trecut strada. Oricum, ea va fi prinsă, adusă înapoi, pedepsită şi supravegheată. Iar dacă se va ajunge la concluzia că nu poate fi reabilitată, ea va fi sacrificată din considerente economice.

FREUD: În copilărie, găina a fost abuzată sexual de tatăl-cocoş, sau a asistat la o scenă “dramatică” în care mama-găină a fost “călcată” de tatăl-cocoş. Refulat în subconştient, evenimentul a devenit o motivaţie inconştientă care, sub forma unei dorinţe irepresibile a determinat-o să treacă strada. Găina trebuie hipnotizată şi psihanalizată pentru a-i aduce trauma în plan conştient Astfel, ea nu va mai trece strada niciodată sau, dacă o va mai trece, măcar va conştientiza de ce o face.

WITTGENSTEIN: Despre ce nu putem vorbi trebuie să tăcem.

Despre Ezdra 8:17: Templul Dumnezeului nostrum

În relatarea lui Ezdra (Ezdra 7-10; Neemia 8), o notiţă fugitivă atrage atenţia la o analiză mai atentă: "Şi le-am dat acestora însărcinare către Ido, care era căpetenie în ţinutul Casifia, şi le-am pus în gura lor ce să grăiască cu Ido şi cu fraţii lui, şi cu cei încredinţaţi templului din ţinutul Casifia, ca să ne aducă slujitori pentru templul Dumnezeului nostru" (Ezdra 8:17). Despre ce templu poate fi aici vorba?

Pentru a înţelege miza teologică deosebită a acestui verset, trebuie să mergem mai adânc în timp. În 622 î.Hr., în anul al 18-lea de domnie, regele Iosia a descoperit în timpul lucrărilor de renovare de la templu cartea Legii (sefer hattora) (4 Regi 22:8). Citindu-i-se din cartea respectivă, reacţia regelui este sugestivă: "Şi-a sfâşiat hainele sale" (v. 11), pentru că a fost speriat de ameninţările din textul respectiv. În capitolul următor, 23, se relatează cum regele Iosia declanşează o reformă religioasă pe baza cărţii descoperite: "Apoi s-a dus regele în templul Domnului şi toţi Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au mers cu el, şi preoţii şi proorocii şi tot poporul de la mic până la mare şi au citit în auzul lor toate cuvintele cărţii legământului, ce s-a găsit în templul Domnului" (4 Regi 23:2). Regele a încheiat înaintea Domnului legământ ca poruncile auzite să fie urmate (v. 3), de aceea, obiectele idolatre sunt scoase afară din templul din Ierusalim şi distruse. În v. 5 se spune că "i-a izgonit pe preoţii idolilor (kemarim) pe care-i puseseră regii Iudei" şi care îi tămâiaseră pe idoli (Baal, Aşera, astrele), însă în v. 8 i-a scos afară pe "preoţii (cohanim) din cetăţile lui Iuda", stricând "înălţimile de la porţi". Biblia sinodală traduce termenul cohanim prin "preoţii idoleşti", dar de fapt aceştia sunt preoţi levitici. În v. 9 se precizează că aceşti preoţi ai înălţimilor (cohanei habbamot) "nu aduceau jertfe pe jertfelnicul Domnului celui din Ierusalim, ci mâncau numai azime cu fraţii lor".
Reforma lui Iosia şi Deuteronomul
Contextul întăreşte ideea că aceşti cohen-i sunt preoţi levitici. Cei din Ierusalim sunt numiţi fraţii lor, înţelegându-se deci că ar fi avut dreptul, dacă doreau şi mergeau în Ierusalim, să aducă jertfe împreună cu aceia. Ei trebuie deosebiţi de preoţii idolatri, kemarim, despre care nu se spune că aveau descendenţă levitică (cei din Ierusalim nu sunt fraţii lor). Şi în Septuaginta se observă această diferenţă: preoţii idolatri sunt numiţi komarim (o transliterare a formei ebraice, într-o pronunţie apropiată), pe când pentru cea de-a doua grupă se foloseşte termenul obişnuit pentru preoţi, hiereis.
Rezultă aşadar că, pe lângă purificarea de idoli, reforma lui Iosia a însemnat şi altceva, mult mai interesant: interzicerea sanctuarelor din provincie, aşa-zisele "înălţimi", la care slujeau preoţi levitici. Erau sanctuare iahviste, deci reforma religioasă a echivalat cu o adevărată centralizare a cultului. Templul din Ierusalim rămâne singurul sanctuar legal, celelalte fiind interzise. Sunt ucişi şi preoţii (cohanim) din Samaria, pentru că aceştia au abdicat de la credinţa iahvistă (v. 20).
Această reformă centralistă a regelui Iosia şi-a lăsat o amprentă profundă asupra Bibliei ebraice. Întreaga istorie de la Moise până la sfârşitul regatului sudic, la cucerirea Ierusalimului de către babilonieni din 586 î.Hr., este prezentată în cărţile Deuteronom, Iosua, Judecători, 1-4 Regi avându-se în fundal necesitatea existenţei unui singur sanctuar.
În Pentateuh însă, primele patru cărţi prezintă ca o normalitate ridicarea de sanctuare şi în alte locuri, unele fiind înfiinţate chiar de patriarhi (Avraam în Mamvri şi Beer-Şeba, Iacob în Betel etc.). Doar Deuteronomul conţine expres porunca sanctuarului unic: "Să pustiiţi toate locurile în care popoarele ce le veţi supune au slujit dumnezeilor lor, cele din munţii înalţi, cele de pe dealuri şi cele de sub orice copac umbros. […] Iar Domnului Dumnezeului vostru să nu-I faceţi aşa; ci la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru din toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună numele Său asupra lui, să veniţi să-l cercetaţi" (Deuteronom 12:3-5). Aşadar, jertfele pot fi aduse doar în locul ales, sugerându-se că este unul singur şi fiind identificat desigur cu Ierusalimul.
De altfel, cartea Legii descoperită în templu a fost identificată de cercetători tocmai cu Deuteronomul, în forma sa primară (cap. 12-26). Manualele de studiu biblic îi acordă paternitatea identificării lui De Wette, deşi au fost autori şi înainte de el care au făcut afirmaţii în aceeaşi direcţie (John W. Rogerson, W.M.L. de Wette Founder of Modern Biblical Criticism: An Intellectual Biography, JSOT Press, Sheffield, 1992, JSOTSupp 126, p. 42).
Preotul Ezdra
Această concepţie deuteronomică şi deuteronomistă a devenit de la sine înţeleasă în redactarea sacerdotală a Pentateuhului, unde Cortul Sfânt (Ieşire 25-31; 35-40) este descris ca un precursor al Templului din Ierusalim.
În perioada postexilică, în noua configurare politică în care Iudeea a fost inclusă (provincie în cadrul satrapiei "Dincolo de Eufrat" sau Transeufratene), centralizarea cultului este fundamentul reîntoarcerii în patrie a exilaţilor şi al demersurilor de rezidire a Templului din Ierusalim distrus în 586 î.Hr.
Acum Ezdra, "preotul şi cărturarul, care propovăduise în Israel cuvintele poruncilor Domnului şi ale legilor Lui" (Ezdra 7:11), se reîntoarce în ţară, în anul al şaptelea de domnie a lui Artaxerxe (dacă ar fi Artaxerxe 1 Longimanul [465-425 î.Hr.], atunci ar fi anul 458 î.Hr., dar dacă ar fi Artaxerxe 2 Ochus [405-359 î.Hr.], atunci ar fi vorba de anul 398 î.Hr. - cf. H.G.M. Williamson, Ezra and Nehemiah, Sheffield Academic Press, Sheffield, ed. 2, 1996, p. 13).
Revenind la textul nostru din Ezdra 8:17, observăm că se apelează la un oarecare Ido, din ţinutul Casifia, unde se găsea un "sanctuar" (ebr. maqom, literalmente "loc [sfânt]"). Dintre cei "încredinţaţi" templului de acolo sunt recrutaţi slujitori pentru templul din Ierusalim ("ca să ne aducă slujitori pentru templul Dumnezeului nostru"). Despre Casifia nu se cunoaşte nimic, nici despre Ido; Blenkinsopp consideră că Ido însuşi ar fi fost preot (Joseph Blenkinsopp, "Temple and Society in Achaemenid Judah", în: Philip R. Davies [ed], Second Temple Studies 1. Persan Period, JSOT Press, Sheffield, 1991 (JSOTSupp 117), p. 52). Dar ceea ce interesează cel mai mult în acest text este faptul că templul iahvistic din Casifia este implicit recunoscut de către preotul Ezdra, care se va implica prin ajutorul de personal primit în organizarea vieţii religioase din Ierusalim.
Altfel spus, se apelează la un templu iahvistic ilegal din perspectiva Deuteronomului (cartea Legii) şi reformei regelui Iosia în legătură cu centralizarea cultului. N-ar fi nici o problemă dacă recunoaşterea templului din Casifia ar fi venit de la un laic, dar cel care solicită sprijinul este chiar preotul Ezdra, restauratorul vieţii religioase prin excelenţă din perioada persană, postexilică.
Temple în afara ţării
Totuşi, exemplul nu este singular. În Elefantina, adică în sudul Egiptului, s-a descoperit o arhivă substanţială de papirusuri scrise în limba aramaică, provenind de la o comunitate iudaică stabilită acolo. În Elefantina a funcţionat un sanctuar dedicat lui Iahve la sfârşitul sec. 5 î.Hr. pe care populaţia egipteană l-a distrus în cele din urmă din cauza jertfelor practicate de iudei chiar în apropierea templului zeului Khnum, cel reprezentat cu cap de berbec (cf. Bezalel Porten et al., The Elephantine Papyri in English. Three Millennia of Cross-Cultural Continuity and Changes, E.J. Brill, Leiden, 1996 [DMOA 22], scrisorile B17 şi B21 din 410 î.Hr. şi puţin după 407 î.Hr., pp. 135-137; 148-149).
De asemenea, după Iosif Flaviu (Antichităţi 13:62-73), Onias 3 a primit permisiunea de la faraonul Ptolemeu 6 şi de la regina Cleopatra să ridice un templu dedicat lui Iahve în Leontopolis.
Se poate deduce de aici că reforma lui Iosia nu a avut rezultatul scontat. Chiar şi după reforma lui Iosia, miza reformei nu a fost recunoscută de către toate grupările iudaice. Dar ceea ce face din textul din Ezdra 8:17 un exemplu singular este recunoaşterea implicită a unui sanctuar din afara Israelului ca valabil; mai mult Ezdra, simbolul iudaismului prin excelenţă, apelează la suportul de personal de acolo. Această aprobare indirectă a existenţei unui templu în afara Israelului concordă cu direcţia universalismului local prezentă la unii profeţi (Sofonie, adaosuri la Isaia, Maleahi şi Iona). Pentru a te închina adevăratului Dumnezeu nu trebuie neapărat să apelezi la templul din Ierusalim, ci se deschide posibilitatea cultului local, în diaspora.

Autor: A. Mihăilă

Sfaturi practice în Biserică: „Să luăm aminte!... Sfintele, sfinţilor!“

Deşi uşor defectuos în exprimarea lingvistică a mesajului său, iată un îndemn liturgic la maximă trezvie euharistică, ce te situează în parametrii spirituali ai unei introspecţii ultimative. În rânduiala Sfintei Liturghii, el răsună după cutremurătorul moment al prefacerii Darurilor şi imediat după rostirea publică, angajantă, a Rugăciunii Domneşti. Această atenţionare trimite la un ultim act de conversie morală. Dacă până atunci ai încercat să prevezi miracolul încorporării tale mistice la Trupul Domnului, rătăcind, poate, printre străduinţele la care te cheamă discursul liturgic, acum te afli în faţa momentului esenţial. Sfintele Taine ţi se oferă, iar tu trebuie să-ţi scrutezi penitenţial şi purificator fiinţa pentru a te învrednici să le primeşti. Unirea sacramentală cu Hristos este acum imediată, pe punctul de a se împlini.
În acest context, este bine de ştiut că expresia respectivă constituie o reminiscenţă liturgică a formulei apostolice: "De este cineva sfânt să vie (să se apropie), iar de nu este, să se pocăiască!" (Didahia celor 12 Apostoli X, 6). Cu alte cuvinte, "cele sfinte sunt numai pentru cei sfinţi", adică sunt destinate celor care s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtăşire. În acelaşi timp, cei care acum, reanalizându-şi cugetul pentru ultima oară, descoperă că n-au făcut totul pentru a dobândi "haina de nuntă" (Mt. 22, 12), nu s-au "cercetat" pe ei înşişi (I Cor. 11, 28) spre pocăinţă şi îndreptare sunt, iată, îndemnaţi să o facă.
Termenul "sfinţi" este întrebuinţat cu sensul comun pe care îl avea în Biserica primară, desemnând pe toţi credincioşii care nu s-au despărţit de Hristos prin păcate de moarte. La acest moment din ritual sfintele erau înălţate şi puse astfel sub privirile tuturor credincioşilor prezenţi, cu scopul de a-i determina la o meditaţie şi mai intensă asupra vredniciei lor pentru cuminecare. Rugăciunea rostită de preot în taină, dar şi imnul cu care se răspunde acestor cuvinte, "Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin", vin să completeze ideea că singurul sfânt în sens absolut este Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul întrupat pentru izbăvirea umanităţii şi spre mărirea Tatălui ceresc. Numai prin milostivirea Sa ne învrednicim şi noi a primi "cereştile şi nemuritoarele Taine" ale mântuirii.
Aşadar, avem în faţa conştiinţelor noastre o afirmaţie cu conţinut teologic şi moral de supremă însemnătate pentru viaţa creştină. Sfinţenia desăvârşită a lui Hristos ni se împărtăşeşte, dar nu indiferent de măsura "sfinţirii" la care suntem chemaţi prin asceză personală. Pe cât de adânc este îndemnul de a nu ne prezenta oricum în faţa Sfintei Euharistii, pe atât de eronat este refuzul prelungit, adesea permanentizat, al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, din motive de nevrednicie. Creştinul care nu trăieşte plenar, euharistic Dumnezeiasca Liturghie, ci doar asistă spectatorial, stimulat exclusiv de un vag criteriu estetic, ratează comuniunea reală şi mântuitoare cu Iisus Hristos. E doar pe jumătate creştin, chiar dacă, poate, frecventează slujbele Bisericii. "Sfintele" se dau, într-adevăr, "sfinţilor", ca dar divin, dar această incomensurabilă dovadă a iubirii lui Dumnezeu nu trebuie să ne facă autosuficienţi şi nepăsători spiritual, dar nici să ne descurajeze, lăsându-ne "prea multă vreme departe de Împărtăşire" (din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Rugăciunea a doua).

Autor: M. D. Ciobotă