sâmbătă, 24 decembrie 2011

Poveste de Crăciun

Întotdeauna se trezea aşa, cam pe la mijlocul podului. Fiindcă dimineaţa e tare greu să deschizi ochii, să te gândeşti la treburile de peste zi şi să pleci de acasă "cu noaptea în cap". Şi apoi, drumul e ştiut şi răsştiut, poţi merge şi dormind - n-ai cum să te rătăceşti. Doar când ajungi pe pod parcă începe cu adevărat ziua. Nu, să nu credeţi că sunt oameni mulţi sau circulaţie şi trebuie să te fereşti - deşi podul e trainic iar oamenii se laudă că e chiar "modern" - mă rog, modern ca în urmă cu vreo câteva zeci de ani - abia dacă trece când şi când cineva agale, parcă numărându-şi alene gândurile. Şi ce-i mai ciudat, parcă nici nu s-ar cunoaşte când trec unul pe lângă altul, pe pod. Prin sat când se întâlnesc e altceva - vorbesc şi râd, se bucură sau se întristează de ce aud, îşi împărtăşesc până şi visele - dar pe pod e ...altceva. Şi doar "ziua bună" se dă oricui pe aici, fie că-l ştii, fie că nu - doar aşa e în sat, suntem toţi rude şi chiar străinii sunt tot de-ai noştri când vin cu gânduri bune. Că doar omul, după căutătură şi mers îl cunoşti.
Dar pe pod - e fiecare cu ale lui. Şi e linişte. Nu se aude decât râul de munte zvonind de dedesubt. Şi adierea răcoroasă urcând din unde, ca răsuflarea zăpezii de pe munte - fiindcă aşa e la noi, chiar în miezul verii stăruie acolo sus, zăpada. De asta i se părea că toate sunt deodată acolo, pe la mijlocul podului: vara şi iarna, zăpada şi soarele fierbinte, apa săltând peste pietre şi arşiţa zilei. Uneori se oprea să se uite la râu. Şi dacă te uiţi mult, mult la curgerea râului, pare că apa încremeneşte în schimb el, cu pod cu tot, lunecă departe, prin ceaţa albăstruie a zării, spre marea cea mare şi tot mai departe, până spre norii mărunţi şi pufoşi cărora noi le spunem pe aici, "îngeraşi" şi iarăşi se adună din picăturile lungi de ploaie şi ceaţă acolo, pe podul tuturor clipelor. Iar când pornea mai departe, fiecare pas i se părea o clipă, ca şi când nu el, ci timpul ar fi mers - iar el ar fi rămas acolo, în mijlocul podului, nemişcat în curgerea vremii, acolo unde toate sunt una.
De asta i se păru că sunt doar gândurile lui care au prins glas - dar cine a mai auzit vreodată gânduri vorbind singure?! Dar după un timp, glăsciorul se făcu din nou auzit:
- Hai, ia-mă cu tine, te rog!
Se smulse cu greu din goana podului si nemişcarea apei- iar se uitase mult, mult la râul de dedesubt - privi în dreapta, se întoarse spre stânga, dar în jur - nimeni. Şi tocmai când se gândi s-o pornească mai departe - oricum, farmecul se stinsese, râul curgea ca orice râu iar el stătea pe pod, privindu-l - auzi din nou, de data asta mai aproape, rugător şi parcă înecat în lacrimi, glăsciorul:
- Te rog, sunt cuminte şi bun, ia-mă cu tine!
Grăbi pasul, dar parcă îl învăluia de pretutindeni şi de nicăieri glăsciorul acela, al nimănui:
- ...Te rog...
Ştia şi el că nu e bine să te pui cu gândurile - mai bine lasă-le-n pace şi or să plece în cele din urmă:
- Bine, hai...răspunse într-o doară, tocmai când un sătean trecea pe lângă el. Omul puse capul în pământ, privind armătura de fier a podului şi iuţi pasul. Na! - îşi zise cu ciudă - te pomeneşti că de-acu' umple satul că vorbesc de unul singur - dar îşi aminti că niciodată, nimeni nu vorbeşte nici pe pod, nici despre pod, ca şi cum aceea e taina fiecăruia.
Când trecu podul, uitase deja întâmplarea, cu glăscior şi sătean cu tot. Dar parcă ziua toată avea altă lumină. Caldă şi blândă, razele soarelui picurau parcă prin miere - şi nu ştiu cum, dar lucrurile toate se făceau de la sine, uşor şi în bucurie. Şi bucuria stăruia şi creştea, ca şi cum dăruind-o, ar fi venit iarăşi spre el, răsfrântă în mii de oglinzi - suavă, împlinită, înmiresmată - cine-ar fi crezut, îşi spuse el, că bucuria are mireasmă?!
Iar seara adormi blând, îmbrăţişat de bucuria aceea fără nume, ca răsuflarea tuturor stelelor...
- Ba a unei singure stele, nu crezi?- glăsciorul se făcu auzit tocmai când luneca în somn. De uimire, sări la marginea patului. Nu, nu visa.
- Chiar aşa, a unei singure stele - continua glăsciorul - şi nu ştii care?!
- ...
- A singurei stele care vreodată şi-a trimis razele mănunchi, drept spre pământ - acolo unde, într-un staul dintr-o grotă de piatră...
- Da, ştiu, fusese aşezat pruncuşorul Isus...Dar ...
- ...dar ce, trebuie să aştepţi Crăciunul ca să te bucuri? Sau ca să se nască Isus? Şi când mă gândesc că treci în fiecare zi pe pod, stai şi te uiţi cum curge apa şi pe urmă cum curgi tu peste apa vremii şi tot nu înţelegi că în mijlocul acelui pod arcuit peste lucruri şi vreme, adică aici şi acum, le avem pe toate. Mănunchiul de raze al stelei era şuvoi de lumină, ştii, aşa ca râul tău...
Glăsciorul tăcu. Într-un târziu, adormi şi el.
Dis-de-dimineaţă porni ca de obicei, la lucru. Cu noaptea-n cap. Somnoros, dar cu bucuria aceea fără nume luminându-i gândul, ca o mare taină. Şi tot ca de obicei, se trezi pe la mijlocul podului. Privi râul, apoi curgerea lui peste râul încremenit şi când se trezi de-a binelea văzu ambele capete ale podului, începutul şi sfârşitul, iar el era în fiecare din punctele arcului peste ape, dar şi deasupra lui. Şi cuteză să înţeleagă al cui era glăsciorul. Şi atunci auzi iarăşi:
- Eu sunt copil, dar şi tânăr ...
-...dar ca bătrân, oare cum ai arăta?- întrebă el.
Glăsciorul râse ce râse, de părea că toate razele soarelui sunt clopoţei de aur - şi într-un târziu răspunse cât putea de serios:
-...eu nu pot fi bătrân - pe voi doar lipsa de încredere vă îmbătrâneşte. Adică grijile. Şi tristeţea - de aceea tristeţea e un păcat.
- Stai, stai că n-am înţeles. Încrederea...în ce sau cine?
- Cum adică?! Încrederea în Tata! Ieri m-ai luat cu tine, fără să ştii cine sunt. Şi aşa, prin credinţa ta, m-am născut şi în sufletul tău. Şi toată ziua ta a fost doar bucurie. Tata te-a creat pentru bucurie. Şi pe mine m-a trimis ca bucuria voastră să fie întreagă, mereu şi voi sa fiţi la Tata, împreuna cu mine. De asta steaua aceea de atunci nu-şi mai trimite razele mănunchi în jos, pe pământ - ea exista şi acum -, ci razele ei se fac izvor şi râu şi mare ca să te aducă la mine şi apoi, odată cu tine, să pot coborî iar şi iar pe pământ, ca să mă nasc în sufletul tău şi al fiecăruia, pentru bucuria ta. Şi a fiecăruia.
Nici acum nu ştii cine sunt, frate?
Dr. Ecaterina Hanganu

Ispita Crăciunului

de Julián Carrón

Pentru a descrie umanitatea noastră şi pentru a ne privi în mod adecvat pe noi înşine în acest moment al istoriei lumii, cu greu am putea găsi un cuvânt mai oportun decât cel conţinut în acest text din profetul Sofonia: "Bucură-te, fiică a Sionului, strigă de bucurie, Israele". De ce? Ce motiv este să ne bucurăm, cu tot ceea ce se întâmplă în lume? Pentru că "Domnul a revocat condamnarea ta".
Prima contralovitură provocată în mine de aceste cuvinte este datorită uimirii modului în care Domnul ne priveşte: cu ochi care reuşesc să vadă lucruri pe care noi nu am fi în stare să le recunoaştem dacă n-am fi părtaşi de aceeaşi privire asupra realităţii: "Domnul revocă sentinţa ta de condamnare", adică răul tău nu mai este ultimul cuvânt cu privire la viaţa ta; privirea obişnuită pe care o ai cu privire la tine nu este cea corectă; privirea cu care îţi reproşezi încontinuu nu este adevărată. Singura privire adevărată este cea a Domnului. Şi tocmai din aceasta vei putea recunoaşte că El este cu tine: dacă a revocat condamnarea ta, de ce anume îţi va putea fi frică? "Tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire". O pozitivitatea inexorabilă domină viaţa. Pentru aceasta, continuă textul biblic, "nu te teme, Sionule, nu lăsa să-ţi cadă braţele". De ce? Pentru că "Domnul, Dumnezeul tău, în mijlocul tău este un mântuitor puternic". Nu există un alt izvor de bucurie decât acesta: "Se va bucura pentru tine, te va reînnoi cu iubirea sa, va tresălta pentru tine cu strigăte de bucurie" (3,14-17).
Faptul că acestea nu au rămas numai cuvinte, ci s-au împlinit este ceea ce ne mărturiseşte Evanghelia; în pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei, acele cuvinte au devenit carne şi sânge, aşa cum ne aminteşte în mod emoţionant Benedict al XVI-lea: "Adevărata noutatea a Noului Testament nu se află în idei noi, ci în însăşi figura lui Cristos, care dă carne şi sânge conceptelor - un realism nemaiauzit" (Deus caritas est, 12). Şi este un fapt atât de real în viaţa lumii încât imediat ce Elisabeta primeşte salutul Mariei, pruncul pe care îl poartă în sânul ei, Ioan, tresaltă de bucurie (cf. Lc 1,39-45). Cuvintele profetului nu mai sunt numai cuvinte, ci s-au făcut carne şi sânge, până acolo încât această bucurie a devenit experienţă prezentă, reală.
Să ne întrebăm: creştinismul este o amintire pioasă sau este un eveniment care are loc astăzi exact aşa cum a avut loc în urmă cu două mii de ani? Să privim la multele fapte pe care ochii noştri le văd încontinuu, care ne surprind şi ne uimesc, începând de la acel fapt impunător care se numeşte Benedict al XVI-lea şi care de fiecare dată face să tresalte măruntaiele eului nostru. Există unul în mijlocul nostru care face să tresalte "pruncul" pe care fiecare dintre noi îl poartă în sân, în interiorul nostru, în profunzimea fiinţei noastre. Această experienţă prezentă ne mărturiseşte că episodul Vizitării nu este numai un fapt din trecut, ci a fost începutul unei istorii care a ajuns la noi şi care continuă să ajungă la noi în acelaşi mod, prin întâlniri, în carnea şi sângele atâtora pe care îi întâlnim pe drum, care ne mişcă în interiorul nostru.
Cu aceste fapte în ochi putem intra în misterul acestui Crăciun, evitând riscul "amintirii pioase", de a reduce sărbătoarea la un simplu act de evlavie, la devoţiune sentimentală. În fond, de atâtea ori ispita este de a nu ne aştepta la cine ştie ce de la Crăciun. Dar celui căruia îi este dat harul cel mai mare care se poate imagina - a-l vedea în acţiune în semne şi fapte care îl documentează prezent - este imposibil să cadă în riscul de a celebra naşterea lui Isus ca "amintire pioasă". Nu ne este permis! Şi nu pentru că suntem mai buni decât ceilalţi fraţi oameni, nu pentru că nu suntem fragili ca toţi, ci pentru că suntem răscumpăraţi încontinuu de această dispariţie a noastră prin forţa Unuia care are loc acum şi care revocă sentinţa noastră de condamnare. Numai cu aceste fapte în ochi vom putea privi Crăciunul care vine: nu cu o nostalgie pioasă, nu cu sentimentul natural pe care mereu îl provoacă în noi un prunc care se naşte şi nici cu un vag sentiment religios, ci în virtutea unei experienţe (pentru că tot restul nu produce altceva decât o reducţie a "acelei" naşteri). Acolo unde se revelează cu adevărat cine este acel Prunc este în această experienţă reală: fiul Elisabetei a tresăltat de bucurie în sânul ei. Reînnoirea continuă a acestui eveniment ne împiedică să reducem Crăciunul şi ne poate face să-l gustăm ca prima dată.
(După L'Osservatore romano, 24 decembrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

MĂRIRE ÎN CER LUI DUMNEZEU, SI PACE OAMENILOR DE BUNĂVOINȚĂ!

Tuturor prietenilor și cititorilor blogului meu, vă doresc Crăciun binecuvântat de Pruncușorul Isus.

Putere de la Dumnezeu, oameni şi Diavol

Puterea-autoritatea (exousia) poate proveni din trei surse: de sus, din cer, de la Dumnezeu; de jos, de pe pământ, de la oameni; şi din abis, de la Balaur (Diavol). Puterea de la Dumnezeu este cea religioasă, bisericească, spirituală; puterea de la oameni este cea politică (sub diverse forme: monarhie, oligarhie, democraţie etc.); şi puterea de la Balaur este cea mondială, totalitară, babilonică, diabolică. În cursul istoriei mântuirii, aceste puteri s-au exercitat independent sau în conlucrare. Am avut putere numai de la Dumnezeu în teocraţia evreiască, de pildă, şi în viaţa istorică a lui Isus Cristos; putere de la Dumnezeu şi de la oameni în monarhiile păgâne, iudaice sau creştine. Avem putere numai de la oameni sau de la oameni şi de la Diavol în democraţiile moderne. Vom avea putere numai de la Diavol în timpurile apocaliptice.
În ierarhia puterilor, puterea supremă este a lui Dumnezeu Tatăl, sub care ar trebui să stea toate autorităţile intermediare. Administratorii puterii de la Dumnezeu pot corupe puterea primită când vor să se facă din slugi stăpâni, din administratori proprietari, din simpli preoţi, superiori. În locul puterii supreme a lui Dumnezeu, Fiara apocaliptică va instaura, în toată lumea, puterea supremă a Diavolului.
1. Originea puterii
Reprezentanţii puterii religioase legitime formate din preoţi (mari preoţi, unul în funcţie şi alţii onorifici); cărturari (profesori de teologie sau religie) şi bătrâni (Lc 20,1), l-au întrebat pe Isus Cristos care învăţa poporul în Templu din Ierusalim după ce a alungat pe comercianţi (Lc 19,45-48): „spune-ne cu ce putere-autoritate (exousía) faci tu aceste lucruri sau cine ţi-a dat puterea (exousía) aceasta?” (Lc 20,2). Întrebarea era normală, pentru că, spre deosebire de lumea greco-romană, unde puterea era de la oameni sau obţinută şi consolidată cu forţa, în Israel puterea era dată de Dumnezeu pentru o misiune precisă. Din răspunsul-întrebare al lui Isus Cristos cu privire la puterea de a boteza a lui Ioan Botezătorul, rezultă că puterea sau autoritatea (cine ajunge la putere devine autoritate), poate proveni din două surse: de sus, din cer, de la Dumnezeu, sau de jos, de pe pământ, de la oameni (Lc 20,4-6).
A treia sursă de putere poate fi Diavolul. Fiara apocaliptică primeşte putere de la Diavol, fiindcă „Balaurul (Diavolul) i-a dat forţa (dýnamis) lui, tronul lui de domnie şi o puterea-autoritatea (exousía) mare” (Apoc 13,2).
a) Putere numai de la Dumnezeu
Israel este un popor deosebit de celelalte popoare. Este un popor teocratic, având ca rege adevărat pe Yahve (1Rg 12,12 LXX: „Domnul Dumnezeul nostru este regele nostru”). Până în timpul ultimului judecător Samuel, în Israel exista numai putere-autoritate de la Dumnezeu, exercitată prin judecători, preoţi, înţelepţi şi profeţi.
În viaţa sa publică, Isus Cristos a dovedit că are putere de la Dumnezeu atunci când învăţa cu putere (exousía), nu cum învăţau cărturarii (Mt 7,29), şi atunci când a iertat păcatele (Mt 9,6.8) sau când a dat putere (exousía) apostolilor asupra duhurilor necurate (Mc 6,7). După învierea din morţi, Isus Cristos Înviatul afirmă că a primit putere (exousía) totală şi universală, în cer şi pe pământ (Mt 28,18; cf. Io 17,2), putere (dýnamis) de sus cu care îi va îmbrăca şi pe apostoli în Ierusalim (Lc 24,49) după Înălţarea la cer, la Rusalii (Fap 1,8) pentru a-i continua misiunea pe pământ.
În Noul Testament, toată puterea de sus de la Dumnezeu se concentrează în Isus Cristos (Mt 28,18), Profet, Rege şi Preot. Isus Cristos transmite apoi toată puterea de sus Apostolilor (Lc 24,49) care pe lanţul Tradiţiei dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, al succesiunii apostolice, o transmit urmaşilor lor clerului Bisericilor creştine. Biserica lui Dumnezeu va instituţionaliza, conserva şi exercita puterea de la Dumnezeu.
b) Putere de la Dumnezeu şi de la oameni în iudaism şi creştinism
Evreii au dorit şi au cerut lui Samuel să le dea rege să-i judece ca să fie în rând cu celelalte popoare care aveau regi (1 Rg 8,5-6.19-20 LXX). Dumnezeu acceptă cererea poporului, făcându-le cunoscute prin Samuel drepturile regelui care va domni peste ei (1 Rg 8,9-17 LXX): îi va pune la zile de clacă pe moşiile sale; le va lua pământurile cele mai bune şi le va da slujitorilor săi; va lua zeciuială-impozit. De fapt, se institui prin Samuel o monarhie care recunoaşte şi respectă prerogativele lui Dumnezeu asupra poporului (teocraţia). Armonia dintre dimensiunea profană (politică) şi religioasă a monarhului (unsul Domnului) în Israel va fi dificilă. După prima experienţă negativă făcută cu Saul, se încearcă cu alt „uns al Domnului”, David, care va prefigura pe viitorul Uns al Domnului (Mesia), Profet, Rege şi Mare Preot.
Aşa apare în Israel pe lângă teocraţie şi monarhie, pe lângă putere de la Dumnezeu şi putere de la oameni (1Rg 8,18 LXX: „voi v-aţi ales rege”). Monarhia, fiind o concesie făcută de Dumnezeu poporului, stă sub supravegherea, controlul puterii de la Dumnezeu care „monitorizează” acţiunile regelui pentru a apăra prerogativele lui Dumnezeu asupra poporului. Dumnezeu prin Samuel intervine în alegerea şi apoi repudierea lui Saul, alege pe David (1Rg 16,12 LXX), unge, prin profetul Nathan şi preotul Sadoc, pe Solomon principe ereditar (3Rg 1,34.39 LXX), împarte regatul în Israel şi Iuda prin profetul Achia pentru păcatele lui Solomon (3Rg 11,31-40).
Am putea spune că în Israel s-a ajuns la o „democraţie teocratică” prin cele trei instituţii permanente carismatice: preoţii unşi cu funcţie „parlamentară” proclamau Legea lui Dumnezeu; regele uns şi curtea sa formau „executivul” (guvernul); iar înţelepţii reprezentau „puterea judecătorească” (magistratura). În perioadele de criză, când una din cele trei puteri carismatice era coruptă, Dumnezeu intervenea prin profeţi.
Chiar şi împăraţii şi dregătorii păgâni nu exercită putere omenească autonomă, pentru că slujesc lui Dumnezeu şi sunt rânduiţi de Dumnezeu pentru a stăvili şi pedepsi răul (Rm 13,1-7; 1 Pt 2,13-17). Lui Pilat care se lauda că are putere (exousía) autonomă totală să-l elibereze sau să-l răstignească, Isus Cristos îi aminteşte că puterea (exousía) pe care o exercită asupra sa îi este dată de sus (Io 19,10-11).
După toleranţa acordată de împăratul Constantin Bisericilor creştine şi încreştinarea Imperiului roman, puterea imperială, puterea de la oameni, până nu demult potrivnică Bisericii, nu este lăsată separată, autonomă, ci este controlată, integrată, confirmată, sacralizată, armonizată, căsătorită legitim cu puterea de la Dumnezeu prin ungerea pe care basileul creştin o primea din partea patriarhului. Se realizează astfel o conlucrare simfonică între Biserica creştină imperială care instituţionalizează puterea de la Dumnezeu şi Imperiul creştin sau Statele monarhice creştine care instituţionalizează puterea de la oameni, acceptată şi confirmată de Dumnezeu. Simbolul simfoniei bizantine a fost „vulturul bicefal”, iar al conlucrării apusene romane a fost „cele două săbii” menţionate de Evanghelie (Lc 22,38; Mt 26,51).
c) Putere numai de la oameni
În demo(no)craţiile moderne se separă ceea ce Dumnezeu a unit, se divorţează puterea de la oameni de cea de la Dumnezeu. Autorităţile democratice au şi exercită numai putere de la oameni, deci atee, obţinută prin vot universal cantitativ. Într-o campanie electorală, campanie de seducţie pentru că învinge cel care reuşeşte să seducă mai mulţi votanţi, se alege (de aceea se numesc „alegeri”) cine are acces la putere. Poporul este constrâns să dea continuu din puterea sa putere câştigătorului alegerilor plătind taxe şi impozite, cărora nu se poate sustrage decât prin evaziune fiscală, aspru pedepsită în democraţiile consolidate. După ce învingătorul a luat puterea poporul nu mai are nici un control asupra modului cum gestionează puterea, adică conturile publice în care se stochează puterea delegată de poporul contribuabil. Poporul poate numai să aştepte următoarele alegeri şi să nu-l mai voteze. Nu e de mirare că autorităţile democratice sunt corupte. De Dumnezeu nu se tem, pentru că sunt ateişti practici nu militanţi, de oameni nu le e ruşine pentru că fură legal, cu acte.
Mă întreb, din punct de vedere creştin, cât este de legitim ca un creştin să voteze, să participe la alegerea unor autorităţi corupte care vor exercita conştient o putere atee. Ar trebui să fugă precum călugării în pustiu, locul nimănui, unde mâna lungă a fiscului nu ajungea; dar acum nu mai este posibil, pentru că nu mai există locuri pustii, neimpozabile. Nu se poate să nu plătească taxe şi impozite, pentru că este constrâns. Se poate numai să nu participe la alegeri, făcând eventual nelegitimă o putere care va guverna în numele unei minorităţi. Dar mai presus de toate este importantă atitudinea interioară a creştinului, care trebuie să fie ca atitudinea lui Lot, care se deosebea de ceilalţi din Sodoma în mijlocul cărora trăia, prin faptul că se întrista foarte mult de purtarea destrăbălată a nelegiuiţilor şi îşi chinuia în toate zilele sufletul lui drept, din cauza celor ce vedea şi auzea (2 Pt 2,7-8). Sau ca atitudinea bărbaţilor din Ierusalim „pecetluiţi” pe frunte de trimisul divin, bărbaţi care se disociau de nelegiuiţii din jurul lor, prin faptul nu-i aplaudau sau aprobau, ci din contra, gemeau şi sufereau pentru toate nelegiuirile ce se petreceau în mijlocul Ierusalimului (Iez 9,4).
În sistemul democratic ateu puterea de la oameni sustrasă controlului (confirmării) din partea puterii de la Dumnezeu îi controlează pe reprezentanţii puterii de la Dumnezeu. De exemplu, preşedintele guvernează fără a fi uns de patriarh, dar patriarhul şi episcopii au nevoie de decret prezidenţial pentru a se putea instala (înscăuna). În democraţiile populare ale comunismul ateu militant, puterea de la oameni s-a instituţionalizat în structuri totalitare cu tendinţe universale, în putere duşmană puterii de la Dumnezeu instituţionalizată în Biserică.
d) Putere de la oameni şi de la Diavol
Împăraţii cu putere numai de la oameni, putere împărătească de un ceas (Apoc 17,12), adică de scurtă durată, de o legislatură (preşedinţii democraţiilor), au toţi un singur gând, să dea Fiarei ridicată din mare forţa (dýnamis) şi puterea-autoritatea (exousía) lor (Apoc 17,13). Fiara apocaliptică primeşte putere şi de la Diavol, fiindcă şi „Balaurul (Diavolul) i-a dat forţa (dýnamis) lui, tronul lui de domnie şi o puterea-autoritatea (exousía) mare” (Apoc 13,2). Locul puterii de la Dumnezeu şi de la oameni în conlucrare simfonică este luat de puterea de la Diavol şi de la oameni, într-o caricatură de conlucrare simfonică, conlucrare care se va sfârşi cu putere numai de la Diavol, cu dictatura universală a Diavolului. Puterea de la Balaur şi de la oameni care înlocuieşte puterea de al Dumnezeu şi de la oameni, este amăgitoare, înşelătoare, mincinoasă (2Tes 2,10-12), concurenţială, oferind realizarea idealului creştin de globalizare în bunăstare, libertate şi comuniune, fără Dumnezeu şi fără Cristos, cu mijloace financiare, economice, politice, militare şi tehnice. În locul globalizării creştine începute de 2000 de ani în jurul Capului Cristos, ni se oferă o altă globalizare (în jurul cărui cap?) în bunăstare bazată pe economia capitalistă care favorizează cultul profitului, libertate şi securitate garantate militar şi comuniune universală de la distanţă prin mijloacele de comunicare („comuniune”) în masă.
e) Putere numai de la Diavol
Dacă Tatăl dă toată puterea Fiului (Mt 28,18), Balaurul dă toată puterea sa Fiarei din ape (Apoc 13,2), pentru a instaura în toată lumea numai puterea-autoritatea sa. Trinităţii dumnezeieşti formată din Tatăl şi Fiul şi Spiritul Sfânt, i se opune o caricatură a Trinităţii, trinitatea diabolică formată din Balaur (Diavolul, Tatăl minciunii), Fiara din mare şi Prorocul mincinos (Fiara de pe uscat). La fel, nunţialităţii divine dintre Mirele Cristos şi Biserica Mireasă i se opune o nunţialitate diabolică dintre mirele Anticrist (preşedintele imperiului fiară care iese din mare) şi mireasa Babilonul cel mare. „Nunţialitatea” diabolică instituită de Balaur este folosită pentru a cuceri toată lumea, a instaura putere numai de la Diavol şi a obţine închinare universală. Prin mirele diabolic (Anticrist) Balaurul foloseşte forţa, iar prin mireasa diabolică (Prostituata, Babilonul cel Mare) foloseşte seducţia.
2. Ierarhia puterilor
În armată, ierarhia puterilor este foarte clară, fiecare grad ierarhic având o denumire specifică. De aceea Isus Cristos apreciază credinţa mare a sutaşului (Mt 8,5-13), care a înţeles puterea-autoritatea mare a lui Isus care se poate exercita şi de la distanţă, prin cuvânt (v. 8). Am spune astăzi că Isus Cristos beneficia de „telecomandă”. Sutaşul a exprimat principiul autorităţii intermediare, om sub autoritatea (exousía) altuia, cu ostaşi în subordinea sa, prin trei verbe: vino, du-te, fă (v. 9). Isus Cristos a admirat credinţa mare a sutaşului, pentru că s-a recunoscut pe sine ca om, sub autoritatea supremă a Tatălui ceresc care l-a trimis în lume („du-te”) şi „fă” tot ce este necesar pentru mântuirea oamenilor, iar la sfârşit la chemat la sine („vino”) şi suie-te la dreapta mea.
La rândul lor apostoli au stat sub autoritatea lui Isus Cristos care i-a chemat, „veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19). La ultima cină le-a zis „faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19), iar la înălţare i-a trimis „duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele” (Mt 28,19). La fel urmaşii apostolilor, ca autoritate intermediară, stau sub autoritatea intermediară a apostolilor. Astfel se constitui lanţul ne întrerupt al succesiunii apostolice prin care se transmite autoritatea-putere de sus, de la Dumnezeu.
Evreul în sinagogă stă cu capul acoperit pentru a-şi aminti că stă sub autoritatea lui Dumnezeu. La fel, femeia căsătorită ar trebui să umble cu capul acoperit (îmbrobodită), pentru că stă sub autoritatea soţului care este capul soţiei, după cum şi Cristos este capul Bisericii (Ef 5,23). Maternitatea face şi din femeie o autoritate intermediară datorită copiilor din subordinea (grija) sa.
Autoritatea supremă este a lui Dumnezeu Tatăl, sub care ar trebui să stea toate autorităţile intermediare. Când o autoritate intermediară nu recunoaşte o autoritate superioară, considerându-se autoritate supremă, se instaurează dictatura. Autoritatea democratică atee care exercită putere de la oameni, ori ajunge subtil dictatorială, ori recunoaşte ca autoritate supremă fiara apocaliptică căreia îi cedează „forţa (dýnamis) şi puterea-autoritatea (exousía)” (Apoc 17,13). Astfel, în locul puterii supreme a lui Dumnezeu, Fiara apocaliptică va instaura puterea-autoritatea supremă a Diavolului în toată lumea, adică peste orice seminţie, popor, limbă sau neam (Apoc 13,7). Dar puterii supreme i se datorează închinare, cult la care vor fi constrânşi toţi apostaţii pământului (Apoc 13,8).
3. Administrarea puterii de la Dumnezeu
Preoţii deţinătorii puterii de la Dumnezeu sunt „părinţi” nu stăpâni, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu poartă pecetea paternităţii, Dumnezeu fiind Tatăl Domnului nostru Isus Cristos şi al nostru (Io 20,17). Sfânta Scriptură prezintă grija părintească prin imaginea păstorului. Domnul este Păstorul lui Israel (Iez 34,11-12; Ier 23,3) care îl conduce la păşunile verzi şi apele de odihnă de pe munţii înalţi (Iez 34,14-15) încât nu duce lipsă de nimic (Ps 22,1). Grija părintească a Tatălui ceresc se va desăvârşi prin Mielul jertfit, Marele şi Bunul Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale (Io 10,11-14; Evr 13,20; 1 Pt 2,25; 5,4), călăuzindu-le la izvoarele Apelor vieţii unde nu va fi foamete, sete sau arşiţă (Apoc 7,16-17). Preoţii (episcopii) creştini sunt puşi de Spiritul Sfânt ca să păstorească turma oilor cuvântătoare, Biserica lui Dumnezeu câştigată cu sângele Mielului fără cusur (Fap 20,28-29; 1 Pt 1,19), după voia lui Dumnezeu, nu pentru profit mârşav (capitalist) şi nu ca stăpâni (superiori) aspri şi asupritori (Iez 34,4; 1 Pt 5,1-4).
Grija şi administraţia paternă înfăptuite după legea iconomiei dumnezeieşti, făcând în aşa fel ca toţi să aibă totul şi nimănui nimica să-i lipsească, adică după legea vaselor comunicante, poate fi coruptă de păstorii sufleteşti ai Israelului vechi sau nou, dacă se pasc pe ei înşişi, profită de turmă spre a se îmbogăţi sau sunt nepăsători faţă de oile rătăcite, slabe, rănite sau bolnave (Iez 34,2-4; Zah 11,16).
Pilda viticultorilor (Lc 20,9-18), valabilă pentru lucrătorii viei Domnului care este Israel (Is 5) şi Biserica (cf. Ps 79,14-15, folosit de episcop la binecuvântarea liturgică a poporului la cântarea „sfinte Dumnezeule”), prezintă pe preoţi în funcţia lor de slugi sau economi, administratori ai proprietăţii lui Dumnezeu, având la îndemână teasc, gard şi turn (Mt 21,33). Teasc pentru a transforma struguri, rodul viei, în vin simbolul prosperităţii-bucurie (Ps 103,15); gard (drept canonic) spre a marca o zonă de comuniune şi nu pentru a excomunica; turn, garantul libertăţii, pentru a veghea şi proteja cetatea de năvălirile înrobitoare (cf. Iez 33,1-9, despre rolul preotului străjer). Dar economi vechi şi noi cu toate că recunosc ca unic Moştenitor legitim pe Isus Cristos, îl elimină voind să se facă stăpâni pe vie (Lc 20,14-15). Iconomii Viei Domnului corup puterea de la Dumnezeu când vreau să se facă din slugi stăpâni, din administratori proprietari, din părinţi superiori.
Într-un limbaj simbolic actualizat, rolul preotului de econom al puterii de la Dumnezeu ar putea fi prezentat şi ca administrator al FDI-lui (Fondul Dumnezeiesc de Investiţii) sau ca negociator al globalizării şi integrării oamenilor, nu în UE, ci în UC (Uniunea Cerească) a îngerilor şi a sfinţilor. Integrarea a cât mai mulţi vii în primul val şi integrarea morţilor din iad (sau purgator) în al doilea val.

Autor: S. Făgăraș