luni, 30 aprilie 2012

Nevoinţă şi biruinţă în monahism

Viaţa monahală este viaţă de nevoinţă prin ascultare, care înseamnă a auzi, a înţelege şi a îndeplini. Asociată cu rugăciunea şi pocăinţa, nevoinţa conduce la biruinţă în viaţa monahală. Motiv pentru care viaţa monahală se numeşte viaţă de smerenie şi ascultare. Aşadar, monahul este îndemnat la smerenie şi ascultare pentru că "smeritul nu are de unde să cadă, iar ascultătorul nu poate să greşească". Monahul nu doreşte decât să se mântuiască; aceasta este biruinţa lui. El îşi impune o anumită nevoinţă, având nădejdea biruinţei, cu ajutorul lui Dumnezeu şi nicidecum fără El, pentru că Domnul ne atrage atenţia: "Fără Mine nu puteţi face nimic".


Când vine îmbrăcat în cămaşă albă şi se răstigneşte în faţa Sfântului Altar, având martori pe monahii şi fraţii din mănăstire, şi mai ales pe sfinţi, pe îngeri, pe Maica Domnului şi pe Însuşi Mântuitorul, "care stau de faţă", candidatul la călugărie face o mărturisire şi angajament (jurământ) în acelaşi timp, referitor la viitoarea sa nevoinţă, având ca ţintă mântuirea sufletului. De aceea, când este întrebat de ce a venit căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoţire (obştea monahală), el răspunde că doreşte viaţă pustnicească. Viaţa pustnicească înseamnă trăire în pustie, care presupune cu precădere post şi rugăciune, pentru că a trăi în pustie fără a fi preocupat de post şi rugăciune înseamnă a nu se îngriji de viaţa veşnică, ci mai ales de cea prezentă, adică de bunuri materiale şi diferite funcţii sau onoruri, iar acestea nu spre slava lui Dumnezeu, ci spre o slăvire personală şi trecătoare. Mai mult, unii dintre monahi nu se numesc pustnici pentru că nu locuiesc în pustie, ci postnici pentru că postesc şi se roagă în locul lor de activitate, care este mănăstirea din oraş sau din apropierea satelor. De aceea, următoarea întrebare adresată candidatului la viaţa monahală lămureşte şi mai bine lucrurile, căci prin această exprimare a dorinţei sale, preotul săvârşitor al tainei îi solicită o precizare: "Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în ceata monahilor?" Atunci, conştient de greutatea lucrării la care se angajează, dar făcută cu scop mântuitor, ia ca ajutor pe Dumnezeu, fără de Care nu poate face nimic, şi răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte". Dorinţa lui este apreciată ca fiind un lucru bun numai de va fi dusă la bun sfârşit, indiferent cât de lungă va fi viaţa nevoitorului: "Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales numai de îl şi vei îndeplini, pentru că lucrurile bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc".

Cercetarea în vederea călugăriei

Urmează câteva întrebări premergătoare venirii la mănăstire a candidatului, care urmează să depună jurământul monahal sau, mai bine zis, doreşte să îşi asume responsabilitatea voturilor monahale. Urmarea vieţii monahale se face de bunăvoie, din propriul cuget, şi mai ales nu din cauza unei nevoi (greutăţi familiale, infirmităţi, handicap, lipsuri mari sau pentru că este urmărit de legile statului), căci Mântuitorul spune: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să-mi urmeze Mie". Deci, este vorba de responsabilitate. În continuare, i se adresează alte întrebări privitoare la locul activităţii sale ca monah şi atitudinea sa faţă de superiori şi de confraţii din mănăstire: dacă va vieţui în mănăstire sau pustnicie, în feciorie (curăţie), în întreaga înţelepciune, căci, după cum spun psalmistul David şi înţeleptul Solomon în Proverbe, "începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu"; după care i se cere viitorului monah vieţuirea în cucernicie sau evlavie; toate acestea conducându-l pe monah pe calea mântuirii la Împărăţia cerurilor.
Ce se mai cere unui candidat la viaţa monahală se arată în învăţătura pe care o rosteşte preotul în auzul tuturor, stând în faţa Sfântului Altar, când se face referire la programul de vieţuire al viitorului monah: "...Deci, de voieşti să te faci monah, mai întâi de toate, curăţeşte-te pe tine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenie în frica lui Dumnezeu. Câştigă-ţi smerită cugetare prin care te vei face moştenitor al veşnicelor bunătăţi. Leapădă îndrăzneala obiceiului celui lumesc. Ascultare să ai către toţi. Fără cârtire să fii în slujbele cele rânduite ţie. În rugăciune să fii răbdător. În privegheri nu pregeta. În ispite nu te mâhni. În postire nu slăbi şi cunoaşte că prin rugăciune şi postire se cuvine a îmblânzi pe Dumnezeu. În neputinţe şi boli nu te împuţina. Păzeşte-te dar şi de viclenele gânduri; pentru că nu va înceta vrăjmaşul să-ţi aducă aminte de viaţa cea lumească şi să-ţi facă urâtă viaţa cea îmbunătăţită. Deci, se cuvine, dacă ai început a călători pe calea ce duce la Împărăţia cerurilor, să nu te întorci înapoi, pentru că nu vei fi îndreptat în Împărăţia cerurilor".

"Să nu te fereşti de sărăcie, nici de reaua pătimire…"


Dacă unui credincios obişnuit i se cere să iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva din lumea aceasta, aşa cum prevede prima poruncă a Decalogului şi cum ne învaţă Mântuitorul Hristos în convorbirea cu învăţătorul de lege preocupat de viaţa veşnică, cu atât mai mult monahului care a lăsat toate, asemenea Apostolilor, urmând lui Hristos pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, i se recomandă ca în viaţa lui, de acum înainte, să nu scape din vedere acest lucru: "Deci, să nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu. Să nu iubeşti nici pe tată, nici pe mamă, nici pe frate, nici pe cineva din ai tăi, nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu, nici odihna sau cinstea de orice fel ar fi..." La cele legate fiinţial de om, le adaugă şi pe cele care sunt în legătură cu existenţa materială, trupească. Apoi, sfatul şi îndemnul continuă: "... De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire, nici de defăimarea oamenilor sau de altceva care socoteşti a fi cu anevoie (de făcut), că vei fi oprit a alerga în urma lui Hristos". Candidatul la călugărie şi orice monah trebuie să caute exemple şi modele la înaintaşii în nevoinţele monahale (pe unii dintre ei îi va enumera într-o rugăciune care se citeşte în timpul slujbei de călugărie, între ei va fi pomenit şi sfântul al cărui nume îl va purta noul monah), care au vieţuit şi s-au nevoit având nădejdea mântuirii, neluând seama la greutăţi, cum arată îndemnul în continuare: "... ci totdeauna să cauţi spre virtuţile celor ce au vieţuit după Dumnezeu în nădejde şi să-ţi aduci aminte de toţi cuvioşii cei din veac, care cu multe sudori şi dureri şi cu nenumărate sângiuri şi moarte, au câştigat acestea. Fii treaz în toate, pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos, Care, bogat fiind în milă, pentru noi a sărăcit, făcându-se ca noi, ca să ne îmbogăţească cu Împărăţia Lui. De aceea se cuvine ca şi noi să ne facem următori ai Lui şi pentru Dânsul toate să le răbdăm, sporind în poruncile Lui ziua şi noaptea".


 
Gata spre împlinirea poruncilor

În finalul acestei povăţuiri valabile pentru întreaga viaţă a monahului, ni se dă o scurtă explicaţie la cuvintele Mântuitorului, cuvinte care, de altfel, se folosesc cu precădere ca îndemn în urmarea Domnului Hristos: "De voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie...". Aceasta înseamnă viaţă de ostaş, care nu se mai îngrijeşte de nimic altceva decât să fie pe placul comandantului, aşa cum îndeamnă Sfântul Pavel pe ucenicul său Timotei, "să fie gata de-a pururea până la moarte pentru împlinirea poruncilor Lui. Pentru că prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât şi în multe alte întristări şi necazuri înconjurat se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu". Pentru toate acestea nu se promite nici un fel de recompensă aici, pe pământ, ci doar bucuria care vine din suferinţă pentru Hristos, Care la rândul Său a pătimit pentru a ne înălţa la bucuria veşnică şi mai ales în cer, în viaţa veşnică, unde este plata tuturor faptelor bune.
Prin răspunsul dat la ultima întrebare, care i se adresează, candidatul la viaţa monahală va pecetlui şirul făgăduinţelor date în faţa asistenţei duhovniceşti, cerească şi pământească: "Toate acestea le mărturiseşti aşa în nădejdea puterii lui Dumnezeu şi te îndatorezi a stărui în aceste făgăduinţe până la sfârşitul vieţii cu darul lui Hristos?"
Răspunsul este ferm şi hotărât ca de obicei: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte". Nu mai rămâne decât să fie îndeplinit... căci această declaraţie făcută de candidatul la viaţa monahală deschide şirul nevoinţelor monahale. Cu ochii aţintiţi la Hristos, Cel răstignit şi înviat, noul monah intră în iureşul luptei sub toate aspectele, dar cu mintea la Hristos - Începătorul credinţei, prin care ne vine biruinţa în lupta cu noi înşine.

Autor: Arhim. Clement Haralam

sâmbătă, 28 aprilie 2012

De ce vin de struguri?

În doctrina definitivă a Bisericii Catolice, numai vinul natural şi curat din struguri poate fi folosit ca materie validă pentru transformarea în Sângele lui Cristos. În Codul de Drept Canonic din 1983 se declară că: "Preasfântul Sacrament al Euharistiei trebuie să fie celebrat... cu vin în care se adaugă o cantitate mică de apă... Vinul trebuie să fie natural, din struguri, şi curat, neamestecat" (CIC 924). Mai mult, Catehismul Bisericii Catolice afirmă că "unul dintre semnele esenţiale ale Sacramentului euharistic" îl constituie "vinul de struguri" (CBC 1412).
De ce oare? Nu se pot face excepţii? Ce se întâmplă cu preoţii care suferă de alcoolism: nu ar putea folosi suc de struguri? De asemenea, dacă preotul este alergic la struguri, poate Biserica permite folosirea unui vin obţinut dintr-un alt tip de fruct - mure sau cireşe, de exemplu? Dacă preotul nu poate tolera vinul (din nici un fel de fructe), deloc, nu ar putea să folosească o băutură fermentată obţinută din cereale (cum ar fi grâu, secară, orz sau orez) sau legume (cum ar fi porumbul sau cartoful)? Ce importanţă are acest lucru?
În primul rând, pentru ca o Liturghie să fie validă, trebuie să aibă loc prefacerea vinului în Sângele lui Cristos. Aceasta deoarece pe Calvar (pe care Liturghia îl reînnoieşte în mod mistic, într-un mod nesângeros), Sângele Lui a fost separat de Trup, după cum scrie în Ioan 19,31-37, în special în versetul 34 (a se vedea de asemenea 1Ioan 5,6). Aşadar, dacă trebuie să aibă loc transformarea în Sângele lui Cristos pentru o Liturghie validă, poate fi făcută o excepţie pentru tipul de lichid folosit? Nu. Poziţia categorică atât a Codului Canonic cât şi a Catehismului Bisericii Catolice interzice folosirea unei alte băuturi la altar în afara vinului din struguri, la consacrarea din Liturghie. (Mai încolo vom vedea că este permisă o adaptare privitor la gradul de fermentare, aşa că problema alcoolismului este ameliorată foarte mult.)

De ce atât de categorică?

De ce trebuie să fie Biserica atât de intransigentă? Pe scurt, pentru a păstra integritatea funcţiei simbolice a Sacramentului. Pentru că Sacramentele sunt semnele fizice ale efectelor spirituale ale celebrării lor, trebuie să folosească materiale cu o valoare simbolică adecvată - atât la nivel natural cât şi în contextul Scripturii. De exemplu, numai apa simplă poate fi folosită pentru Botez, deoarece Botezul aduce spălarea spirituală de păcatul originar şi renaşterea la viaţa nouă a harului sfinţitor - două efecte care sunt cel mai bine reprezentate de proprietăţile de spălare şi de refacere (sau dătătoare de viaţă) ale apei. După cum am văzut, de asemenea, (în articolul anterior, "De ce pâinea din grâu"), numai făina de grâu nealterată poate fi folosită pentru pâinea de la altar.
Se poate însă obiecta că sucurile mai multor fructe, pe lângă struguri, pot servi la reprezentarea sângelui uman. Într-adevăr, anumite vinuri (de cireşe, de exemplu) au o nuanţă de un roşu mai puternic decât cel din struguri. Ca să răspundem la această obiecţie rezonabilă, trebuie să ne bazăm pe sursele scripturale. Examinarea textelor nu poate fi însă superficială. De exemplu, versetele izolate despre vinul de rodie sau de mure (Cântarea Cântărilor 8,2, respectiv 1Macabei 6,33), nu dovedesc nimic. Trebuie să întreprindem o incursiune mai adâncă în Biblie.

Rodul viţei de vie

Să începem cu Cina cea de Taina din Joia Sfântă, când Isus a celebrat prima Liturghie. Ştim din cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 26,27-29; Marcu 14,23-25; Luca 22,17-18,20), că Domnul nostru a luat "potirul" conţinând "rodul viţei", şi l-a dat apostolilor Săi să bea. Nicăieri nu este menţionat cuvântul pentru "vin" (oinos în greacă). Cu toate acestea, era o celebrare a Paştelui evreiesc (vezi Levitic 23,5-13), şi noi ştim că Cristos a băut vin la mese, pentru că El însuşi a afirmat acest lucru (vezi Luca 7,33-34). Mai mult, a schimbat apa în vin la o nuntă, ca prim miracol public al Său (vezi în Ioan 2,1-11) Dacă acest eveniment impresionant a fost cu adevărat - aşa cum pare să fie - o prefigurare a transformării băuturii din potir în Sângele Lui, atunci când El a spus "acesta este Sângele Meu", atunci acea băutură era, evident, vin. Oricum, din motive practice, nu ar fi putut fi un simplu suc de fructe, din cauza lipsei metodelor moderne de refrig! erare. Conservarea ar fi necesitat fermentarea, şi s-ar fi obţinut în final vin.
Unii ar putea însă nega faptul că vinul din potir, produs din "rodul viţei", ar fi neapărat derivat din struguri. La urma urmelor, cuvântul grecesc pentru "struguri" (staphulei), ca şi cuvântul pentru "vin", nu apar în acest context. În plus, şi alte fructe, nu numai strugurii, cresc pe viţe: de exemplu, murele, zmeura şi roşiile. Nici unul dintre aceste fructe din urmă nu este însă menţionat undeva în Biblie. Într-adevăr, fructele des întâlnite în Biblie sunt smochinele, rodiile, merele şi dudele - care toate cresc în copaci, nu în "viţe de vie" (vezi de exemplu Agheu 2,19).
Argumentul decisiv este, însă, un fapt surprinzător: cuvântul grecesc pentru "vin" (ampelos) este exact acelaşi cu termenul pentru "viţă de vie". Acest cuvânt este rădăcina pentru termenul "podgorie" (ampelonos). De aceea, atunci când Cristos a vorbit despre "rodul viţei" la Cina cea de Taină, s-a referit la "rodul viţei de vie". Deoarece "fiecare pom se cunoaşte după roadele lui" (Luca 6,44), şi deoarece "viţa de vie" nu poate "să facă smochine" (vezi Iacob 3,12), nici vinul din potirul de la Cina cea de Taină nu poate fi din nici un alt fruct decât din struguri.

Fără Viţă, mlădiţele se ofilesc

Prin urmare, Isus a dorit ca vinul de struguri să simbolizeze preţiosul Său Sânge în jertfa euharistică. Deoarece Euharistia este Sacramentul preeminent al unităţii, simbolismul acesta explică de asemenea metafora lui Isus referitoare la viţa de vie şi mlădiţele ei, relatată în Ioan 15,1-8, în contextul discursului de la Cina cea de Taină. Să observăm că strugurii sunt grupaţi împreună pe viţa de vie. Spre deosebire de mure sau roşii, care au o existenţă mai discretă pe viţele lor specifice, strugurii fie atârnă împreună, fie, separaţi de vie, se descompun şi mor. Acesta este cazul din parabola lui Cristos despre El şi discipolii Lui. Dacă ei (mlădiţele care ies din tulpina viţei de vie) nu rămân ataşaţi de El (Viţa de Vie), vor pierde seva harului sfinţitor, care vine din împărtăşirea cu vrednicie din Sângele Său preţios (vezi Ioan 6,53-56).
Deoarece este respingător să se bea sângele în forma lui obişnuită, este potrivit ca participarea la viaţa Viţei de Vie Divine să fie susţinută de împărtăşirea sacramentală sub forma vinului din struguri. Aceasta comparaţie cu Isus în Ioan 15 pare să indice o împlinire în El a profeţiei psalmistului din Psalmul 79,9: "Via din Egipt ai mutat-o" (cf. Matei 2,15), precum şi a versetelor mai puternic mesianice din Psalmul 79,15-16,18: "Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta... Să fie mâna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste Fiul Omului pe care l-ai întărit ţie".
Totuşi cineva poate în continuare să aibă probleme cu concluziile de mai sus pe baza faptului că cuvântul grecesc pentru vie, deşi coincide cu cuvântul pentru viţa de vie, poate fi extins mai mult pentru a include şi alte fructe în afară de struguri. Haideţi aşadar să ne pătrundem mai adânc în Vechiul Testament, pentru a dovedi că numai strugurii posedă mandatul scriptural de a semnifica Sângele lui Cristos în Sfânta Jertfă a Liturghiei.

Strugurii mâniei, Sângele Vieţii

O expresie izbitoare care apare de câteva ori în Vechiul Testament, este "sângele strugurelui". Deşi există numeroase referinţe la sângele fiinţelor umane şi animale, nici un alt suc de fructe nu este folosit pentru a simboliza sângele. De exemplu, nu apare deloc expresii precum "sângele rodiei". (Deşi unele traduceri ale versetului de la 1Macabei 6,33 vorbesc despre "sânge de strugure şi de mure", nu este foarte clar dacă nu cumva ar trebui să fie "sânge de strugure şi mure", sângele referindu-se aşadar doar la struguri, nu şi la mure). Să examinăm contextul acestor vechi metafore despre sânge.
Mai întâi Iacob îi profeţeşte pe patul de moarte fiului lui, Iuda (Geneză 49,11): "Acela îşi va lega de viţă asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale. Spăla-va în vin haina Sa şi în sânge de strugure veşmântul Său!" Întrucât Isus Cristos descinde din seminţia lui Iuda (Matei 1,1-3; Luca 3,33) şi s-a născut în "Betleem, pământul lui Iuda" (Matei 2,1,4-6; cf. Miheia 5,1), profeţia lui Iacob pare să însemne că adevăraţii descendenţi spirituali ai lui Israel (prin fiul lui, Iuda), sunt cei care aderă la Viţa de Vie divină şi "şi-au spălat hainele în Sângele Mielului" (Apocalips 7,14).
În al doilea rând, Moise a rostit o declaraţie remarcabilă care poate fi interpretată ca o prefigurare sacramentală aplicabilă Noului Israel (Deuteronom 32,13): "a băut vin, sângele bobiţelor de strugure". Faptul că această clauză este euharistică poate fi dedus din cuvintele imediat precedente: "l-a hrănit... cu grâu gras" (legătura cuvintelor atât din Psalmul 80,15 cât şi din Psalmul 147,3 cu trupul euharistic al lui Cristos a fost explicată în articolul anterior, "De ce pâinea din grâu?"). În al treilea rând, într-un rezumat al "începutului a toată trebuinţa vieţii omului", Ecclesiasticul 39,31 enumeră substanţele "apa", "făina de grâu" şi "sângele strugurelui", dar nici un alt fel de cereale sau fructe. Prin urmare, bazându-ne pe Scriptură, aceste materiale sunt cele mai potrivite pentru viaţa noastră spiritual-sacramentală.
În al patrulea rând, într-o odă lungă a lui Simon, marele preot, Ecclesiasticul 50,14 descrie felul în care acesta "slujea la altar, ca să împodobească jertfa Celui Preaînalt Atotţiitorului". Povestirea continuă cu ceea ce seamănă cu o prefigurare a Liturghiei, când preotul oferă Tatălui reînnoirea mistică a jertfei Sângelui Fiului Său pe cruce: "Întindea spre cupă mâna sa şi luând din sângele strugurelui, vărsa la temeliile jertfelnicului miros de bună mireasmă Celui Preaînalt, Împăratului tuturor" (vezi Maleahi 1,11, Efeseni 5,2). Acest verset întăreşte încă odată concluzia noastră despre faptul că la Cina cea de Taină, "potirul" conţinea "rodul viţei de vie": băutura pe care Cristos a declarat-o ca fiind sângele Lui, "vărsat pentru voi" (Luca 22,17.20), a fost rezultatul unei transformări a vinului de struguri.
În al cincilea rând, în câteva pasaje biblice, trio-ul alcătuit din struguri, vin şi sânge joacă un rol în tema răzbunării divine pentru rău. În acest sens, Isaia 49,26 vorbeşte despre vrăjmaşii Domnului ca fiind îmbătaţi "de sângele lor ca de vin", în timp ce Isaia 63,1-6 conţine o metaforă extinsă privind mânia şi răzbunarea divină asupra unui teasc din care curge sângele oamenilor nedrepţi. Această temă continuă şi în Noul Testament, în Apocalips 14,17-20, unde un înger este trimis să ia o seceră, şi să culeagă "ciorchinii viei pământului, căci strugurii ei s-au copt". Îngerul apoi "a cules via pământului şi a turnat totul în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu", astfel încât "a ieşit sânge din teasc" peste o regiune largă. Dreptatea divină cere atât pedeapsă cât şi răscumpărare de păcat: "fără vărsare de sânge nu există iertare" (Evrei 9,22; cf. 13,11-12). Lucrul interesant aici este însă asemănarea sângelui cu vinul de struguri. Această asociere arunc! ă o lumină asupra cuvintelor Domnului nostru din timpul Cinei celei de Taină privind potirul cu vin şi vărsarea Sângelui Său pentru iertarea păcatelor ca fiind instaurarea Noului Legământ (Matei 26,27-28; Marcu 14,23-24; Luca 22,20; 1Corinteni 11,25-26).
Prefigurarea Liturghiei
Întorcându-ne la prefigurarea Liturghiei, citim în Isaia 62,9: "Cei care vor fi făcut culesul vor bea vinul în curţile templului Meu cel sfânt". Acest verset pare a fi o profeţie simbolică privitoare la slujitorii loiali ai lui Dumnezeu (membrii Bisericii, conform cu 1Petru 2,9; Apocalips 1,6;5,10), adunaţi înaintea "sanctuarului" la Liturghie, care "beau vinul" produs anterior din "struguri", transformat acum în Sângele lui Cristos (mulţumită puterii preoţilor hirotoniţi).
La fel de profund este pasajul din Amos 9,13-14: "Munţii vor picura must şi toate colinele se vor topi... Vor sădi vii şi vor bea din vinul lor". Această profeţie poate fi de asemenea interpretată ca referindu-se la consacrarea şi Împărtăşania de la Liturghie, unde Sângele preţios al lui Cristos curge din abundenţă. (Sângele Lui a curs iniţial pe Muntele Calvar, de acolo luându-şi calea de la Ierusalim spre "colinele" Romei). Astfel, pentru ca să bem sângele lui Cristos ("vinul") este nevoie de struguri, din moment ce fructul trebuie cules din "vii". Isaia 5,1-4 şi Mica 6,15 asociază de asemenea explicit vinul cu strugurii (şi viţa de vie), în timp ce Geneza 40,9-11 leagă termenii "viţă de vie", "struguri" şi "potir", acesta din urmă fiind umplut cu must din struguri presaţi (vezi de asemenea Ieremia 6,9;8,13).
Un pasaj final crucial se găseşte în Judecători 6, care relatează o apariţie angelică înaintea lui Ghedeon, care "treiera grâul în teasc", pentru ca să îl ascundă de madianiţi (v. 11). Acest om viteaz, trimis de Dumnezeu să salveze Israelul de un duşman teribil, îl prefigurează pe Isus, trimis de Tatăl să salveze omenirea din sclavia păcatului şi legăturile morţii. Ghedeon a făcut turte nedospite din făină (evident, de grâu), pe care îngerul le-a ars pe o stâncă. Acest episod prefigurează în mod mistic patimile lui Cristos, al cărui trup (simbolizat de pâinea provenită din grâul treierat), a fost bătut până când a fost acoperit de sânge (semnificat de teasc), şi apoi jertfit pe Muntele Calvar (reprezentat de jertfa de ardere de pe stâncă). Elementele euharistice ale făinii din grâu şi ale vinului din struguri sunt acum strâns legate. Din acestea şi din toate argumentele scripturale anterioare deducem că Biserica nu are nici un fel de autoritate biblică pentru ! ca să le înlocuiască cu alte materii spre a fi oferite în Sfânta Jertfă a Liturghiei.
Consecinţa materiei
Cum tratează aşadar Biserica posibila problemă a alcoolismului? Poate sucul de struguri de pe rafturile supermarketurilor să fie adecvat sacramental? Nu: un proces de maturare, elementul timp apare ca fiind necesar din Scriptură. La urma-urmelor, Cristos a venit pe pământ şi a suferit patima Sa "la împlinirea timpului", sau "la timpul potrivit" - vezi Ecclesiastul 3,1;8,6; Proverbe 18,14-15; Romani 5,6; Galateni 4,4; 1Timotei 2,6; Evrei 1,1-2.
În plus, Ieremia 31,29-30 şi Ezechiel 18,2, vorbesc despre consumul de struguri insuficient copţi într-un mod negativ, dăunător (vezi, de asemenea, Iacob 15,33). Să explorăm acest subiect delicat în continuare. Potrivit Teologiei Morale a lui Herbert Jone: "Vinul este acceptat dacă este nealterat, fermentat şi curat" (359). Dacă este adăugat vreun alt tip de alcool "pentru ca să se păstreze mai bine vinul", atunci "se impune... ca alcoolul să fie derivat din struguri". Strugurii trebuie să fie "copţi" (357).
Există însă o băutură practic nealcoolică, derivată din struguri, denumită must. Acesta este definit în documentul Norme pentru folosirea pâinii sărace în gluten şi a mustului, promulgat de Congregaţia pentru Doctrine ale Credinţei în 22 august 1994: "Prin must se înţelege sucul proaspăt de struguri, sau suc conservat prin suspendarea fermentaţiei, (prin mijloace de răcire sau alte metode care nu îi alterează natura) (par. II: C). Prefectul de la acea vreme, Cardinalul Joseph Ratzinger, a dat o clarificare mai precisă a mustului într-o scrisoare circulară (19 iunie 1995), adresată preşedinţilor Conferinţelor Episcopale. El a explicat că pentru ca sucul de struguri să fie must, trebuie să nu existe nici o interferenţă cu tendinţa lui inerentă de fermentare, chiar dacă procesul de fermentare este "oprit în stadiul incipient". Această restricţie ar putea, de exemplu, exclude pasteurizarea, care presupune distrugerea enzimatică. (Gata cu sucul de struguri de la su! permarket.) Ceea ce contează este ca băutura să reţină pe cât posibil caracteristicile intrinseci ale vinului din struguri.
Sfântul Toma de Aquino oferă o explicaţie mai detaliată. În Summa Theologiae, Doctorul Angelic face o distincţie esenţială: sucul din struguri necopţi este la stadiul unei formări incomplete, şi prin urmare nu are încă caracteristicile vinului; de aceea, nu poate fi folosit pentru acest Sacrament. Mustul, însă, are deja caracteristicile vinului, deoarece dulceaţa lui indică fermentaţia care este rezultatul căldurii lui naturale; în consecinţă, acest Sacrament poate fi celebrat cu must (III:74:5). El atrage însă atenţia că turnarea directă a sucului presat din struguri în potir este interzisă, exceptând cazul în care este cu adevărat necesar.
În acord cu motivaţia lui Aquino, Noul Comentariu la Codul de Drept Canonic afirmă: "Canoniştii şi teologii au susţinut în comun că mustul, sau sucul nefermentat din struguri copţi, este materie validă pentru Euharistie, dar este grav ilicită folosirea lui, exceptând cazurile de necesitate". Când este aşadar necesară şi prin urmare licită (permisă) folosirea lui? Documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Norme pentru folosirea pâinii sărace în gluten şi a mustului, stipulează că "permisiunea de a folosi mustul poate fi dată de Episcopi preoţilor care suferă de alcoolism sau alte probleme care interzic ingestia chiar şi a celei mai mici cantităţi de alcool, după prezentarea unui certificat medical" (II: B). Fără această dispensă, folosirea acestei materii nu este legală, deoarece materia licită caracteristică este sucul de struguri complet fermentat - ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin vin. Fermentaţia completă afectează însă numai liceitatea (le! galitatea) materiei, nu şi validitatea ei, pentru prefacerea în Sângele lui Cristos, deoarece a doua parte a consacrării la Liturghie poate să fie cu adevărat realizată folosind must [1]. În orice caz, valoarea normativă a vinului de struguri complet maturat, purtând semnificaţia elementului timp matur, prevalează încă, în ciuda unor relativ rare excepţii.
În cele din urmă, în acord cu Normele pentru folosirea pâinii sărace în gluten şi a mustului: "Dată fiind centralitatea celebrării Euharistiei în viaţa preotului, candidaţii la preoţie care suferă de boala celiacă, de alcoolism sau de alte boli similare, ar putea să nu fie admişi în ordinele sfinte" (III:D). Astfel, dispensa de mai sus se aplică numai celor care au fost deja hirotoniţi şi prezintă ulterior simptome de alergii sau alcoolism. Această cerinţă stringentă arată cât de în serios ia învăţătura catolică materialele specifice cerute pentru folosirea lor atât validă cât şi licită în Sacramente. Cu alte cuvinte, în ochii Bisericii, materia chiar contează.
Notă explicativă
[1] Valid versus invalid în ceea ce priveşte Sacramentul Euharistiei se referă la faptul dacă Isus este cu adevărat prezent sau nu în speciile consacrate. Celebrarea cu vin de struguri este validă, adică la consacrare are loc transformarea acestuia în Sângele lui Isus; în timp ce celebrarea cu suc de mure este invalidă - adică nu are loc transformarea.
Licit versus ilicit în cazul aceluiaşi Sacrament nu se referă la prezenţa lui Isus în speciile consacrate, ci la faptul dacă această consacrare se face sau nu după normele date de Biserică. Astfel, în cazul unei celebrări ilicite cu must - adică preotul nu are aprobare de la Episcop să celebreze cu must - transformarea acestuia în Sângele lui Cristos la consacrare are loc. Celebrarea este aşadar validă, Isus este prezent în specia consacrată, dar preotul comite un act ilicit, ilegal conform normelor Bisericii.

Autor: David P. Lang
Traducător: Cristina Violeta Bulmaga


marți, 24 aprilie 2012

Politica şi economia să nu fie separate de etică

22.04.2012, Roma (Catholica) - Unitatea monetară, financiară şi economică are desigur o mare importanţă. Însă aceasta nu este suficientă dacă nu are în centru persoana umană, cu drepturile şi îndatoririle sale inalienabile, dar şi cu dimensiunea sa transcendentală. Astfel consideră Cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat, conform Radio Vatican.
Prelatul a ţinut sâmbătă, 21 aprilie, o lectio magistralis la Universitatea “Magna Grecia”, din oraşul italian Catanzaro, care i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Cu titlul “Care este viitorul pentru Europa în regiunea Mediteranei?”, discursul Cardinalului Bertone a atras atenţia asupra necesităţii ca politica şi economia să nu fie separate de etică. “Este evident”, a spus secretarul de stat, “că Europa modernă poate rămâne unită doar de o trăire comună, care să aibă în centru persoana umană”, creştinii europeni trebuind să se fie în prima linie în aducerea contribuţiei la realizarea binelui comun. “Europa este patria drepturilor omului, dar dacă acestea ajung să se sprijine tot mai mult pe ele însele, riscă să îşi piardă raţiunea de a exista”, a spus prelatul. Dimpotrivă, patrimoniul cultural al Europei ne aminteşte că “pe baza convingerii existenţei lui Dumnezeu Creatorul s-a dezvoltat ideea drepturilor omului”. Este necesar “să se re-propună fiecărei generaţii această bază etică, în contextul problematicelor create în prezent de imigraţie şi globalizare”, a mai spus el.
Cardinalul Tarcisio Bertone a atras atenţia asupra necesităţii ca politica să pună adevărul înaintea utilităţii şi, deci, să pună orice aspect socio-politic în slujba persoanei umane şi a familiei, ca celulă de bază a societăţii şi ca promotoare a solidarităţii. Şi economia are nevoie de etică pentru funcţionarea sa corectă, fiind necesară punerea în valoare a muncitorilor şi nu urmărirea unor interese individuale. Lectio Magistralis a Cardinalului secretar de stat a atins de asemenea aspectul colaborării şi al dialogului dintre instituţii religioase şi politice, necesar înfruntării situaţiilor problematice din prezent, de la criza economică la chestiunile legate de imigraţie şi la cele privind deteriorarea mediului.

luni, 23 aprilie 2012

Anul Familiei: Fericit este omul ce are părinţi credincioşi

Reflecţie la sărbătoarea sfântului martir Gheorghe

Citind viaţa sfântului martir Gheorghe, am întâlnit expresia: "Viaţa acestui sfânt este ascunsă în legendă". Mi-a plăcut expresia, dar îmi permit să fac un mic comentariu: "Numai părinţii credincioşi fac din copiii lor, oameni de legendă". Dacă avem astăzi fericirea de a celebra un "sfânt de legendă", cum este sfântul martir Gheorghe, asta de datorează, după harul divin al lui Dumnezeu care a lucrat în viaţa lui, educaţiei profund creştine pe care a primit-o el de la credincioşii săi părinţi, Geronziu şi Policronia.
Pastorul american, de origine irlandeză, Bob Gass, născut în 1952, unul care s-a ocupat mult cu educaţia copiilor şi tinerilor, spunea într-un articol al său, citez: "Până la 5 ani, copilul învaţă 75% din tot ceea ce va şti în viaţă. Iar până la 18 ani mintea lui este ca un tipar. De aceea, fiecare părinte trebuie să se străduiască pentru a fi un bun model pentru fiecare copil al său, dar şi pentru fiecare copil care îi iese în cale".
Sfântul mare mucenic Gheorghe (275-303) s-a născut la Beirut, capitala Libanului de astăzi, dintr-o familie profund creştină. Mama sa Policronia era o creştină bună din Palestina, iar tatăl său Geronzio, tot un creştin bun, era un oficial al armatei romane, în Lydda,?ara Sfântă, dar născut în Cappadocia, o regiune din vestul Turciei de astăzi. Amândoi părinţii fiind creştini buni, l-au crescut şi educat cu multă grijă pe copilul lor Gheorghe, încă din fragedă pruncie, în religia creştină.
Deşi a rămas orfan de tată încă de 14 ani, iar mai târziu şi de mamă, educaţia şi exemplele bune primite de ei din fragedă pruncie, i-au fost suficiente pentru a face din el un erou al Bisericii de la început.
Părinţilor, sunteţi voi oare o binecuvântare pentru copiii voştri, asemenea părinţilor sfântului Gheorghe ? Naşteţi, creşteţi, educaţi şi daţi voi Bisericii, în copii dvs., nişte eroi ai credinţei?
Ajungând la vârsta majoratului, Gheorghe se hotărăşte să urmeze cariera militară a tatălui său. De aceea, înainte de a pleca de acasă, cunoscând cuvântul lui Isus care spune: "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, şi veţi dobândi o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia" (Lc 12,33), tânărul Gheorghe vinde tot ceea ce are, împarte săracilor şi apoi merge la Nicomedia, azi oraşul Izmir din Turcia, oraş imperial, oraş reşedinţă a împăratului Diocletian (244-311), unde este primit cu alese onoruri în garda imperială şi făcut tribun, adică comandant peste 1000 de ostaşi, în amintirea bunelor servicii ale tatălui său, Geronzio.
Dar tânărul tribun Gheorghe, înainte de a fi un ostaş al împăratului Diocleţian, el era un ostaş al Regelui Regilor, un ostaş al armatei lui Cristos. De aceea el a avut grijă ca prin tot ceea ce spune şi a înfăptuieşte, să aducă cât mai suflete la credinţa în Cristos. Şi nu pierdea nici o ocazie de a face această lucrare nobilă.
În Evanghelia după Ioan, ni se spune că unul dintre aspectele de bază ale vieţii creştine este productivitatea. Vechiul Israel a fost o viţă neroditoare, în ciuda tuturor îngrijirilor divinului Viticultor (cf. Ps 80,8-9; Is 5.2). Prin contrast, Isus se prezintă pe sine ca fiind viţa cea adevărată, care aduce rod prin mlădiţele sale, care sunt ucenicii săi (cf. In 15,1-11).
În esenţă, conform evangheliei, rodul îmbelşugat aşteptat de Dumnezeu de la noi, creştinii, este dragostea noastră faţă de el şi dragostea frăţească faţă de toţi oamenii de mântuit: "Aceasta este porunca mea, să vă iubiţi unii pe alţii" (In 15,12). În Evanghelia după Ioan, Isus ne repetă de trei ori de trei ori această poruncă, ca să n-o uităm niciodată (cf. In 13,34; In 15,12.17).
Vorbind despre sfântul Gheorghe, papa Gelaziu (492-496), cel care l-a canonizat în sec. V, spunea: "Sfântul Gheorghe este unul al cărui nume este în mod drept cinstit de oameni, însă eroicele sale fapte sunt cunoscute numai de Dumnezeu". Aceste cuvinte ne arată că sfântul Gheorghe a trăit la superlativ credinţa sa în Isus şi dragostea faţă de semeni.
Viaţa sfântului Gheorghe ar putea fi descrisă ca o viaţă cu mult rod, ca o viaţă duhovnicească din belşug (cf. In 15,11), căci el a fost o mlădiţă vie ce a rămas mereu unită cu viţa, Cristos. El a putut spune mereu cu psalmistul: "Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi" (Ps 16,5).
Suprema formă de dragoste faţă de Isus şi faţă de semeni este dedicarea vieţii pentru a purta Evanghelia şi mântuirea lui Cristos tuturor oamenilor care au nevoie de ea. De fapt, Isus, înainte de a se înălţa la cer, a lăsat poruncă tuturor ucenicilor săi să vestească lumii întregi evanghelia sa, mântuirea sa: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit" (cf. Mc 16,15-16).
Se spune că, odată fiind în călătorie, Gheorghe, călare pe un cal alb, a ajuns într-un ţinut unde oamenii se închinau unei vietăţi marine, probabil un crocodil de dimensiuni mai mari, pe care localnicii îl credeau zeu şi îi ofereau în fiecare zi câte o oiţă din turmele lor. După ce şi-au terminat de dat oile, un oracol păgân le-a spus că de acum înainte trebuie să-i ofere zeului lor, în fiecare zi, câte o fiinţă umană; iar prima fiinţă umană indicată de acest oracol, ca jertfă pentru zeul lor marin, a fost chiar fiica regelui acelui ţinut. Iconografia creştină îl prezintă pe Gheorghe scoţând tânăra prinţesă vie şi nevătămată din gura monstrului ucis. Gheorghe a ucis monstrul marin, cu uşurinţa cu care odinioară Daniel a ucis vietatea marină din Babilon.
Ca şi Isus (cf. 1In 3,8), Gheorghe, în acest caz, a luptat cu diavolul simbolizat prin acest monstru marin şi a salvat sfânta Biserică, simbolizată prin acea prinţesă. Călăreşte pe un cal alb, care simbolizează harul lui Dumnezeu cel poartă mereu în această luptă. Şi noi suntem chemaţi să luptăm zi de zi, "îmbrăcaţi cu armura lui Dumnezeu" (Ef 6,11.14-17) şi învingem balaurii demonici din viaţa noastră şi din a altora, balauri indicaţi de Isus că ar locui chiar în inimile noastre: "Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om" (Mt 15,19-20).
Şi aşa cum la omorârea balaurului de către Daniel, regele Babilonului şi mulţi alţi păgâni au venit la credinţă (cf. Dan Bel şi Balaurul 25-28), tot astfel la omorârea zeului marin şi în urma predicii ţinute de către tânărul Gheorghe, regele acelui ţinut şi mulţi alţi păgâni au venit la credinţa în Isus. Sufletele câştigate pentru Cristos şi pentru Evanghelie erau toată bucuria tânărului tribun, Gheorghe. Oare care este bucuria noastră cea mai mare?
Aşa cum spuneam mai înainte, Gheorghe, înainte de a fi un ostaş al împăratului, a fost un ostaş credincios al lui Cristos. De aceea, atunci când, în anul 302, Diocletian a declanşat persecuţia împotriva creştinilor, după practica celorlalţi împăraţi păgâni, şi a emis un decret prin care orice soldat creştin trebuia să fie arestat şi obligat să aducă sacrificii zeilor păgâni, Gheorghe a fost primul care a protestat şi s-a opus pe faţă împăratului Diocleţian, deşi ştia urmările.
Se pare totuşi că Diocleţian îl simpatiza pe Gheorghe, datorită bunelor servicii ale tatălui său, Geronziu, şi i-a oferit clemenţă, cu condiţia ca tânărul şi viteazul tribun Gheorghe să renunţe la credinţa în Cristos şi să aducă jertfă zeilor romani. Ba mai mult, Diocletian i-ar fi oferit lui Gheorghe pământuri şi sclavi pentru a renunţa la Cristos, dar el a refuzat categoric. Când ai o comoară nesecată în ceruri, şi când Isus este singurul tău bine, nu te mai interesează trecătoarele comori pământeşti. El deja lăsase în urmă aceste comori trecătoare.
În anul 303, Diocleţian a început deja să-şi pună în aplicare decretul de prigoană împotriva creştinilor, emis cu un an în urmă, prin care creştinii erau obligaţi să aleagă între Cristos şi idoli, între viaţă şi moarte. La această alegere a fost pus şi tânărul tribun creştin, Gheorghe. Şi aşa cum era deviza creştinilor din primele veacuri, "mai degrabă moartea decât idolii", Gheorghe, alături de alţi tineri ostaşi creştini, a ales cu bucurie moartea pentru Cristos şi pentru Evanghelie.
Dus în templul lui Appolo, de către oamenii lui Diocleţian, pentru ca acolo să aducă jertfă zeilor, Gheorghe, în numele lui Cristos, l-a somat pe demonul ce locuia în zeul de piatră, să mărturisească adevărul că el nu este Dumnezeu şi că Dumnezeul cel adevărat este cel mărturisit de creştini. După această mărturisire, zeul s-a prăbuşit la pământ, sfărmându-se în multe bucăţi. Cu această ocazie o mulţime mare de păgâni s-au făcut creştini. Gheorghe nu pierdea nici o ocazie despre a vorbi şi de a lucra spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.
Dacă Isus cel drept, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, pentru a-i mântui pe oameni şi pentru a intra în slava sa, a trebuit să sufere şi să moară pe cruce (cf. Lc 24,26), atunci şi creştinii, pentru a se mântui şi pentru a intra în cer, trebuie să sufere şi să moară şi ei, căci Scriptura spune: "Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). Iar a suferi împreună cu Isus este o mare onoare: "Vouă vi s-a dăruit pentru Cristos, nu numai să credeţi în el, ci să şi pătimiţi pentru el" (Fil 1,29).
Thomas de Kempis (1379-1471), autorul Imitaţiunii lui Cristos, spunea: "Dacă tu nu vrei să suferi nici un necaz, cum vrei atunci să fii prietenul lui Isus cel Răstignit?"
Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură a sărbătorii de astăzi, ne spune că noi purtăm lumina şi puterea cea mare a învierii lui Cristos, în vasele de lut ale trupurilor noastre (cf. 2Cor 4,7-15).
Metafora lui Paul cu vasele de lut ne duce cu gândul la un eveniment din vremea lui Ghedeon.
În capitolul 7 din Judecători, citim că Ghedeon a luat cu el numai 300 de luptători pentru a elibera ţara de invadatorii madianiţi. Fiecare bărbat avea o trâmbiţă, o torţă şi un ulcior de lut. Ei au pus torţele în ulcioare, astfel că lumina nu se vedea de la distanţă. Când au ajuns în mijlocul madianiţilor, ei au spart ulcioarele şi abia atunci a strălucit lumina biruitoare (cf. Jud 7,20-21).
De aceea, Dumnezeu, pentru a-şi arăta lumina şi puterea învierii sale, prin Gheorghe, a voit ca trupul de lut al Gheorghe să fie spart de călăii lui Diocleţian. Dus în templul lui Appolo, dus la locul de tortură, călăii i-au spart vasul trupului său, prin bice, vergi, piepteni de fier, cărbuni aprinşi şi groapă cu var.
Şi pentru că fundamentul vieţii creştine i-a fost bine pus de către credincioşii săi părinţi, Gheorghe, în toate aceste cazne, şi în toată această spargere a trupului său, n-a simţit decât o bucurie de nedescris. Mulţi păgâni, văzând cum sfântul Gheorghe a suportat feluritele şi lungile chinuri, cu tărie şi cu bucurie sufletească, au venit la credinţa în Isus.
Acum înţelegem mai uşor de ce Dumnezeu ne sparge şi nouă vasele de lut al trupurilor noastre, prin diferite suferinţe, şi de ce Paul spunea: "Când sunt slab, atunci sunt tare" (cf. 2Cor 12,9-10).
Se spune că acolo în închisoare, călăii i-ar fi cerut lui Gheorghe, în batjocură, ca să învie un deţinut mort care se afla îngropat acolo. După o scurtă rugăciune a lui Gheorghe, mortul s-a ridicat şi a stat în picioare, spre marea uimire a păgânilor. Era împlinirea promisiunii lui Isus pentru cei care vor crede în el, că şi ei vor face lucrările pe care le-a făcut el (cf. In 14,12). Cu această ocazie, însăşi împărăteasa Alexandra şi numeroşi alţi păgâni s-au făcut creştini, ceea ce le-a atras imediat condamnarea la moarte.
În final, sfântul Gheorghe, asemenea fraţilor macabei, din prima lectură (cf. 2Mac 7,1-14), şi-a oferit cu generozitate viaţa, plecându-şi capul sub sabia călăului, cu ferma credinţă că Isus îi va învia şi-i va da un trup de glorie la a doua sa venire.
Toate aceste amănunte din viaţa sfântului Gheorghe, care a fost bine crescut şi educat creştineşte de către evlavioşii săi părinţi, ne arată mare lui iubire faţă de Dumnezeu cel întreit şi unic, dar şi mare lui iubire faţă de oameni, pe care i-a iubit mult şi a căutat să-i aducă la credinţa mântuitoare, aşa cum ne-a spus Isus şi în evanghelia de astăzi (cf. In 15,9-17) De aceea, Biserica ni l-a propus astăzi pe sfântul Gheorghe, nu numai spre meditare şi edificare, ci şi spre imitare.
Cercetătorul american George Gill (n. 1918) spunea: "Când se naşte un om, cineva trebuie să suporte un dureros travaliu. Motivul pentru care astăzi sunt aşa de puţini cei născuţi din nou, este faptul că tot mai puţini creştinii sunt dispuşi să intre într-un astfel de travaliu spre salvarea lor".
Părinţii sfântului Gheorghe şi toţi părinţii buni creştini au făcut şi fac continuu acest travaliu şi această trudă. Dacă n-ar fi fost acest travaliu şi această trudă duhovnicească al părinţilor, noi nu l-am fi avut astăzi pe sfântul Gheorghe şi nici pe ceilalţi sfinţii.
Tu, frate creştin, care în această lume ai aceeaşi misiune de la Isus, ca Paul, ca Gheorghe şi ca toţi ucenicii lui Isus; tu care citeşti acum aceste rânduri, în sărbătoarea Sfântului Gheorghe, ce faci tu pentru ca lumea în mijlocul căreia trăieşti să vină la lumina credinţei, să se apropie mai mult de Dumnezeu, să se nască din nou şi să se mântuiască? Accepţi tu spargerea trupului tău spre ivirea luminii şi puterii lui Dumnezeu? Te oferi tu voluntar în muncă şi trudă duhovnicească, spre naşterea din nou a semenilor tăi? Lupţi tu cu armele dreptăţii lui Dumnezeu?
Să nu uităm, fraţi creştini, că a nu misiona înseamnă a demisiona din armata lui Isus şi din fericirea cerului. Să nu uităm că, dacă nu ne oferim voluntar pentru a munci şi a trudi la naşterea din nou a fraţilor noştri, nu o realizăm nici pe a noastră. De aceea, în aşa fel să ne trăim viaţa pământească, ca la sfârşit să merităm, asemenea sfântului Gheorghe, locurile ce ne-au fost pregătite în cer de către Isus (cf. In 14,2-3)
La mulţi ani tuturor care poartă numele binecuvântat al sfântului Gheorghe!
Cristos a înviat!


Autor: Pr. Ioan Lungu
Sursa: www.ercis.ro

joi, 19 aprilie 2012

Canoane apusene cu privire la Taina Sfântului Maslu: „Untdelemnul vindecă durerile, este lumină şi bucurie“

Am observat în materialele anterioare câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi din Apus cu privire la Taina Sfântului Maslu. În acest material vom continua istoricul nostru şi vom discuta câteva hotărâri sinodale importante oferite de Apusul creştin în această direcţie.


Sinoadele locale de la Chalon-sur-Saône (813) şi Pavia (850) au oferit fiecare câte un canon privitor la Taina Sfântului Maslu. De asemenea, ne vom îndrepta atenţia şi asupra unei mărturii scurte semnate de episcopul Victor al Antiohiei şi care este cuprinsă în comentariul său dedicat Evangheliei după Marcu.


Sinodul de la Chalon-sur-Saône (813)


Acest sinod a fost ţinut în perioada în care regatul francilor era condus de către Carol cel Mare. Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu sună astfel: "În acord cu învăţătura Sfântului Apostol Iacov, cu care consună şi predania Părinţilor, bolnavii trebuie unşi de preoţi cu untdelemnul binecuvântat de episcopi. (...) Un asemenea medicament, care vindecă atât boala sufletului, cât şi pe cea a trupului, nu trebuie subestimat." În mijlocul acestui citat apare pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov. În prima parte sunt reiterate aspectele principale ale dezvoltării slujbei liturgice a Sfântului Maslu. Cunoaştem din mărturiile papei Inocenţiu I, ale Sfântului Cezar de Arles sau Beda Venerabilul că în Apus a existat o lungă perioadă de timp în care săvârşirea slujbei a fost atribuită în comun episcopului şi preotului. Cu toate acestea, canonul specifică în mod clar că untdelemnul trebuie binecuvântat de episcop, în timp ce preotului îi revine sarcina de a efectua mirungerea persoanei bolnave cu el. Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov nu discută acest aspect şi menţionează doar preoţii Bisericii, dar acest fapt trebuie pus pe seama inexistenţei unei ierarhii separate în episcop-preot-diacon la data scrierii ei. Ierarhia a început să fie clar definită abia la finalul secolului I. La început exista mai degrabă un sistem bipolar episcop/prezbiter-diacon. Aşadar, predania Părinţilor, precum şi schimbările de ordin liturgic au condus la această opinie mai degrabă decât pasajul scripturistic. Un alt element interesant apare în partea finală a canonului de la sinodul ţinut la Chalon-sur-Saône. Ni se spune în mod clar că ungerea cu untdelemn sfinţit, actul central al Tainei Maslului, reprezintă o cale nu doar pentru vindecarea trupească, ci şi pentru cea sufletească. În legătură cu acest pasaj, cercetătorul britanic F. William Puller consideră că nu susţine o iertare a păcatelor conferită prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Aici s-ar face referire la diversele boli psihice sau la posedările demonice de care sufereau unii dintre creştini (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition", London, SPCK, 1904, p. 73). Această opinie conţine un element extrem de interesant. Astfel, când se vorbeşte despre vindecarea sufletească în cadrul Tainei Sfântului Maslu, prima referinţă care se naşte în mintea noastră nu ar trebui să fie cea legată de păcat, ci cea legată de boli psihice. Maslul se adresează aşadar nu doar bolilor fizice, ci şi celor sufleteşti. F. W. Puller continuă linia argumentului său şi consideră că acest canon respinge indirect o eventuală existenţă a iertării păcatelor prin ungerea cu untdelemn sfinţit în cadrul Tainei Maslului ("The Anointing of the Sick...", p. 75). Considerăm că argumentul său este puţin forţat. Este adevărat că acest canon se referă doar la vindecarea trupească şi psihică a persoanei umane şi nu precizează în nici o formă iertarea păcatelor, dar este departe de a propune o separare a citatului din Epistola Sfântului Apostol Iacov aşa cum face, spre exemplu, Beda Venerabilul. De asemenea, Puller este constrâns să recunoască faptul că această ipoteză a sa poate fi aplicată cel mult la nivel local, deoarece canonul Sinodului de la Pavia (850), pe care îl vom analiza în continuare, susţine cât se poate de clar existenţa iertării păcatelor prin Taina Sfântului Maslu.


Sinodul de la Pavia (850)


Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu decis în unanimitate la Sinodul de la Pavia (850) precizează următoarele: "De asemenea, acea Taină minunată menţionată de Sfântul Apostol Iacov (...) trebuie să fie explicată creştinilor printr-o propovăduire profundă, deoarece este adâncă şi cu totul mai presus de cuvânt. Prin ea se dă atât iertarea păcatelor, cât şi, ca o consecinţă, vindecarea trupească, dacă acestea sunt cerute cu credinţă şputernicăţ". Episcopii prezenţi la acest sinod par preocupaţi de faptul că Taina Maslului nu era suficient de cunoscută de majoritatea creştinilor. De aceea ei cer în mod expres ca preoţii să predice mai des în această privinţă şi să îi facă pe creştini să înţeleagă importanţa majoră a acestei Tainei. Însă problema care apare aici este că vindecarea trupească devine doar o consecinţă a iertării păcatelor. Iertarea păcatelor devine astfel scopul principal al Tainei Maslului, iar vindecarea trupească devine un efect secundar. Din păcate, această idee va fi preluată de gândirea scolastică din secolele X-XII, iar Taina Sfântului Maslu va deveni extrema unctio, un fel de Taină a Pocăinţei însoţită de o ungere cu untdelemn şi menită să îi ajute pe bolnavii aflaţi pe patul de moarte să ajungă în Împărăţia cerurilor. Din pecetea vindecării, ungerea cu untdelemn se transformă în ultima pecetluire a muribunzilor.

Mărturia episcopului Victor al Antiohiei


Episcopul Victor al Antiohiei ne-a oferit un comentariu asupra Evangheliei Sfântului Marcu. În momentul în care ajunge la capitolul 6, versetul 13, Victor al Antiohiei afirmă că mai există două mărturii în Noul Testament. Alături de pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov, Victor mai citează şi pasajul din Luca 9, 16: "Iar ei, plecând, mergeau prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni". Comentând asupra celor trei versete, Victor afirmă: "Untdelemnul vindecă durerile şi este de asemenea o sursă de lumină şi bucurie. Untdelemnul ungerii semnifică, aşadar, atât mila Domnului, cât şi vindecarea bolii şi iluminarea inimii. Este clar pentru fiecare creştin că rugăciunea reprezintă baza tuturor acestor efecte, în timp ce uleiul reprezintă simbolul lor". Victor al Antiohiei consideră că, şi în starea sa naturală, untdelemnul este extrem de util existenţei umane. Aşa cum am afirmat într-unul dintre primele materiale dedicate acestei secţiuni, untdelemnul era utilizat ca medicament în lumea antică. De asemenea, untdelemnul era folosit în prepararea hranei şi, dacă era amestecat cu alte arome şi substanţe, chiar ca produs de cosmetizare a corpului. Însă untdelemnul primit la Maslu are cu totul alte efecte, un fapt observat pe îndelete de Victor al Antiohiei. El consideră drept efect principal vindecarea trupească, dar, pentru cea sufletească, foloseşte expresia interesantă de "iluminare a inimii". Creştinul vindecat nu este doar restaurat la condiţia de dinaintea apariţiei bolii, ci primeşte şi o iluminare. Un progres duhovnicesc se înregistrează în acest caz. De asemenea, un alt element important menţionat aici este că uleiul reprezintă doar un simbol, în timp ce adevărata bază a vindecării stă în rugăciunea credinţei, aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Iacov. În mod surprinzător însă, verbul "reprezintă" care apare în ultima frază este pus în original la timpul trecut, ceea ce a determinat cercetătorii să se întrebe dacă la Antiohia Maslul mai era utilizat. Considerăm că în acest caz avem de-a face doar cu o eroare a unui copist. În materialul următor ne vom concentra asupra modului cum a fost administrată Taina Maslului în Bisericile ne-calcedoniene.

Autor: A. Agachi

luni, 16 aprilie 2012

Taina şi semnificaţiile botezului

Taina botezului inseparabilă de celelalte două taine ale iniţierii creştine în taina lui Cristos, confirmare şi cuminecare, este marea consacrare, sfinţire, perfecţionare, baza ontologică şi izvorul altor consacrări. Prefigurat prin botezuri şi evenimente din VT, botezul creştin în apă şi Duh, realizat pentru prima dată la botezul lui Isus Cristos în Iordan de către Ioan Botezătorul, este o realitate care trebuie trăită continuu până la împlinirea ei în botezul sângelui, al morţii martirice.
Dacă începutul botezului permanent, în apă şi în Duh, şi sfârşitul botezului permanent, în apele profunde ale morţii martirice (Ps 68,1-2) sau a morţii asimilate martirului, sunt unice, permanenţa o asigură botezul pocăinţei în lacrimile căinţei şi în Duh. Pocăinţa permanentă devine un fel de confirmare, stabilizare în felul de viaţă începută la botezul în apă şi Duh, botez care poate fi pângărit. Iar botezul sângelui, al martiriului care nu mai poate fi pângărit, devine desăvârşire a cuminecării tainice în cuminicarea reală, adică părtăşia totală la jertfa lui Cristos, anticipată prin lepădarea de sine şi purtarea crucii, prin jertfirea (pierderea) acestei vieţi pentru Cristos şi Evanghelie (Mc 8,34-35), trăind ca rob al lui Dumnezeu.



1. Denumirile botezului

Cuvântul botez, báptismos sau báptisma în greacă, baptismus în latină, vine de la verbul baptizô care înseamnă „a scufunda, a cufunda, sau a spăla, a purifica, a distruge”. În Sfânta Scriptură botezul este numit şi baia naşterii din nou (regenerării) şi înnoirea în Duhul Sfânt (Tit 3,5); naşterea din nou din apă şi din Duh (In 3,5) şi iluminare (Evr 10,32). Iluminarea (fotismós) este termenul mult folosit de Părinţii Bisericii şi de textele liturgice.
Din bogăţia denumirilor patristice ale botezului amintim pe cele folosite de sfântul Grigore din Nazians (Oratio 40,3-4): „Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renaşterii, pecete şi tot ce poate fi mai scump. Este numit dar, pentru că e oferit celor ce nu aduc nimic; este har, fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei ce sunt unşi); luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu.” Apostolul Pavel precizează că prin botez omul cel vechi a fost împreună răstignit (synestaurôthê) cu Cristos (Rom 6,6); că suntem morţi cu (syn) Cristos (Rom 6,8); că am fost împreună îngropaţi (synetáphêmen) cu Cristos (Rom 6,4); că am fost împreună înviaţi (synêgérthête) cu Cristos (Col 2,12) şi că împreună vom trăi (syzêsomen) cu Cristos (Rom 6,8). Iniţierea în momentul culminant al tainei lui Cristos (răstignire, moarte, îngropare şi înviere) este iniţiere în toată taina lui Cristos.


2. Mulţimea botezurilor

Istoria mântuirii este presărată de mai multe feluri de botezuri. Părinţii Bisericii şi textele liturgice vorbesc de trei, cinci sau chiar opt feluri de botez. Sedealna întâi a utreniei cuvioşilor părinţi ucişi în Sinai şi Rait, din 13 ianuarie, vorbeşte de trei feluri de botez: „Botezatu-v-aţi în trei chipuri, al treilea botez fiind cel prin credinţă. Că cel dintâi botez a fost acela al focului, prin apă şi prin dumnezeiescul Duh; al doilea cel prin lacrimi în Rait şi în Sinai şi oriunde nevoindu-vă cu tărie aţi petrecut pe pământ viaţă întocmai ca îngerii; iar al treilea l-aţi primit jertfindu-vă ca nişte berbeci aleşi pentru Cristos Dumnezeu.”
Sfântul Grigore din Nazians (Oratio 40,3-4) vorbeşte de cinci feluri de botez: botezul poporului Israel în apa mării şi în Nor (Duh), prin Moise (1Cor 10,2); botezul în apă spre convertire (Lc 3,3.16), prin Ioan Botezătorul; botezul în apă şi în Duhul Sfânt de foc (Mt 3,11), prin Cristos şi Biserică; botezul în lacrimi, ca apostolul Petru care a plâns cu amar (Mt 26,75); botezul în sânge, ca Isus Cristos Martirul credincios (Apoc 1,5).
Ioan Damaschin (Dogmatica 4,9) precizează că ar fi chiar opt feluri de botezuri: „Primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea păcatului (Gen 7,17-24). Al doilea, botezul prin mare şi nori (1Cor 10,1-2; Num 9,15-22), căci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea, botezul legii vechi, căci tot cel necurat se spală cu apă, ba încă îşi spală şi hainele şi astfel intră în tabără (Lev 15). Al patrulea, botezul lui Ioan (Mt 3,1-12; Mc 1,4-8; Lc 3,2-18), care a fost introductiv şi conducea la pocăinţă pe cei botezaţi ca să creadă în Cristos... Al cincilea, botezul Domnului (Mt 3,13-17 şi par.), cu care s-a botezat el însuşi... Al şaselea botez este botezul prin pocăinţă şi lacrimi, care este cu adevărat greu. Al şaptelea, botezul prin sânge şi mucenicie, cu care însuşi Cristos s-a botezat în locul nostru; el este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se pângăreşte a doua oră cu întinăciunea. Al optulea botez şi ultimul (focul cel veşnic de după judecata obştească) nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit.”


3. Prefigurări ale botezului în VT

Vom căuta, în cele 14 citiri din VT (parimii) de la vecernia sărbătorii botezului Domnului (Boboteaza), prefigurări ale diferitelor aspecte ale tainei botezului creştin. Prefigurări ale botezului în VT sunt invocate şi în partea de memorial a rugăciunii de sfinţire a apei botezului, rugăciune importantă pentru teologia tainei botezului.
Gen 1,1-13: duhul lui Dumnezeu se purta, plutea peste apă (v. 2), ca o cloşcă pe cuibar, „încălzind” apa pentru naşterea făpturilor, dându-i putere de sfinţire şi viaţă. Prefigurează rolul Duhului Sfânt, invocat de trei ori la epicleza sfinţirii apei botezului, în naşterea din nou care se realizează în taina botezului.
Gen 6-8: potopul, prin care este pedepsită lumea nelegiuită şi salvat din apă, prin intermediul corăbiei, Noe, predicatorul dreptăţii, împreună cu alte şapte persoane (2 Pt 2,5), este prefigurarea (týpos-ul) salvării prin apa botezului creştin (antitypos-ul) şi corabia bisericii creştine (1Ptr 3,21).
Ex 14,15-18.21-23.27-29: eliberarea poporului Israel din robia lui Faraon prin Moise la trecerea Mării Roşii sub protecţia stâlpului de nor (v. 19), adică botezul poporului în mare (apă) şi în Nor (Duh) prin Moise (1Cor 10,2), prefigurează eliberarea noului popor al lui Dumnezeu din robia Diavolului prin botezul creştin în apă şi Duh, prin noul Moise, Isus Cristos. Origen (Hom. Ios. 4,1) vede în trecerea Mării Roşii un simbol al catehumenatului (eliberarea de Satana prin repetatele lepădări) şi în trecerea Iordanului un simbol al botezului (vezi Septuaginta 2, p. 28).
Ex 15,22-16,1: îndulcirea apelor bolnave (amare) de la Mera, prin lemnul arătat de Domnul cel care vindecă (vv. 25-26), prefigurează botezul în apele amare ale morţii, ape vindecate şi vindecătoare datorită lemnului crucii Domnului.
Ios 3,7-8.15-17: trecerea Iordanului şi intrarea în ţara promisă cu despărţirea apei Iordanului prefigurează botezul ca mică înviere care opreşte cursul vieţii noastre spre moarte. După Origen (Hom. Ios. 4,2), apele care se varsă în Marea Moartă simbolizează pe botezaţii care leapădă credinţa, iar apele care se opresc ca un zid (fermitate, statornicie) simbolizează pe creştinii statornici în harul botezului (vezi Septuaginta 2, p. 30).
4 Regi 2,6-14 LXX: despicarea apei Iordanului cu cojocul lui Ilie şi răpirea lui Ilie la cer în car de foc, lăsându-l moştenitor al duhului profetic pe Elisei, prefigurează taina botezului care ne dă arvuna Duhului şi ne deschide prin apă calea răpirii la cer după ce vom fi dezbrăcaţi de cortul acesta pământesc (2Cor 5,1-9).
4 Regi 5,9-14 LXX: curăţirea de lepră a lui Naiman sirianul, prin înşeptita scăldare în apele Iordanului, prefigurează taina botezului prin care se realizează curăţirea de lepra păcatului.
Is 1,16-20: păcatele ca şi cârmâzul sau roşii ca purpura vor fi spălate şi curăţate devenind albe ca zăpada sau lâna, prefigurează botezul ca iertare a păcatelor mărturisite cu părere de rău.
Gen 32,1-11: împăcarea lui Iacob cu fratele său Esau (Gen 33) prefigurează botezul ca împăcare, reconciliere fraternă.
Ex 2,5-10: Moise condamnat la moarte prin înec în apele Nilului este salvat printr-un coş de papură şi înfiat de fiica Faraonului, prefigurează botezul ca salvare de la moarte şi înfiere. Fiica Faraonului stearpă şi fără copii este simbol al culturii profane, acceptabilă dacă continuăm să bem laptele mamei noastre adevărate, Biserica.
Jud 6,36-40: izbăvirea Israelului din robie prin mâna lui Gedeon confirmată prin lâna rourată abundent (a stors un vas de apă) prefigurează botezul ca izbăvire din robie, izbăvire confirmată de roua de sus (Cristos) coborât pe lână (Fecioara Maria).
3 Regi 18,30-39 LXX: întoarcerea de către Ilie a Israelului din rătăcirea idolatră, prin jertfa udată de trei ori şi mistuită de foc ceresc, prefigurează taina botezului care curăţă omul de idoli şi-l întoarce la Dumnezeul cel adevărat, prin întreita cufundare în apă şi prin coborârea Duhului Sfânt (focul ceresc), vezi Septuaginta 2, p. 514.
4 Regi 2,19-22 LXX: lecuirea apelor moarte şi neroditoare cu sare de către Elisei prefigurează pe botezaţi ca „sare a pământului” (Mt 5,13), care dau gust acestei vieţi serbede şi împiedică corupţia lumii (sarea ca şi conservant).
Is 49,8-15: restabilirea de către Dumnezeu a Israelului umilit în exilul babilonian prefigurează taina botezului ca restaurare a poporului lui Dumnezeu umilit şi exilat din Paradis.


4. Efectele botezului

Folosind referirile Sfintei Scripturi şi precizările pe care le găsim în rugăciunea sfinţirii apei pentru botez în ritul bizantin, vom sintetiza câteva efecte ale botezului.

a) Botezul produce moartea tainică cu Cristos a omului vechi, simbolizată de gestul botezării care înseamnă scufundare, înecare, şi învierea tainică cu Cristos (mica înviere), simbolizată de gestul scoaterii din apă. În vechime, în locurile secetoase s-a practicat şi botezul sec, fără apă, prin aşezarea catehumenului în mormânt şi scoaterea lui afară din mormânt.
Moartea-învierea cu Cristos prin botez apostolul Pavel o exprimă prin verbe care încep cu particula grecească „sýn” = cu, împreună. Împreună răstigniţi (Rom 6,6), împreună morţi (Rom 6,8), împreună înmormântaţi (Rom 6,4), împreună înviaţi (Col 2,12), împreună trăire (Rom 6,8) cu Cristos. Rugăciunea de sfinţire a apei cere ca botezatul (neóphyton, neophytum = neo-implementatul, săditul: 1Tim 3,6), „sădit fiind cu asemănarea morţii” lui Cristos prin botez, „să se facă părtaş şi al învierii” lui Cristos.


b) Moartea fiind plata păcatului este percepută ca maxima „impuritate” rituală care separă de Dumnezeu care este viaţă. De aceea atingerile de fiinţe moarte sau participarea la mormântare erau curăţite prin spălări rituale. Prin urmare, alt efect al botezului este iertarea păcatelor (Fapte 2,38), curăţirea de necurăţia păcatului. Rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca apa botezului să fie „apă de sfinţire şi curăţire a trupului şi a sufletului” spre dezlegarea şi iertarea păcatelor.

c) Alt efect al botezului este naşterea din nou, naşterea din apă şi din Duh (In 3,5-8), dezbrăcare de omul cel vechi şi îmbrăcare cu omul cel nou (Col 3,9-10). Numai după această naştere suntem şi noi născuţi ca şi Cristos, din femeie (ca toţi urmaşii lui Adam) şi din Duh (Lc 1,35). Urmează să tindem să murim şi noi martiri ca şi Cristos, ca să avem parte ca şi Cristos de prima înviere (Apoc 20,6.14). Rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca botezul să fie „baie de a doua naştere, înnoire a spiritului”, având ca efect „a doua naştere de sus, prin apă şi prin Duh”.

d) Recuperarea chipului, a icoanei, este alt efect al botezului. Omul interior a fost făcut după chipul (eikóna) şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27), iar omul exterior a fost plăsmuit din praf de pământ (Gen 2,7; cf. Septuaginta 1, p.55). Icoana, element ontologic, supravieţuieşte căderii, dar a ajuns ruinată, iar asemănarea nu a fost realizată pentru că omul a emigrat într-o regiune îndepărtată de Tatăl ceresc (Lc 15,13).
Taina botezului restaurează icoana ruinată după icoana prototip Isus Cristos, icoană în Duhul Sfânt a arhetipului nevăzut, Tatăl (Col 1,15). Icoana recuperată este baza realizării asemănării în taina confirmării prin ungerea cu mir. Apostolul Pavel precizează că omul cel vechi (icoana ruinată) se înnoieşte după icoana (eikóna) celui care l a creat (Col 3,9-10), adică după icoana lui Dumnezeu (Ef 4,24), devenind omul cel nou (icoana restaurată). Şi rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca Dumnezeu să dea celui ce se botează „să se schimbe, să lepede pe omul cel vechi, cel stricat cu poftele înşelăciunii, şi să se îmbrace în cel nou, care este înnoit după icoana Ziditorului său” sau să se îmbrace cu icoana lui Cristos.


e) Botezul generează comunitate bisericească, fiind uşa de intrare în Biserica lui Dumnezeu, biserică mamă care este continuu în durerile naşterii. Neofitul este sădit în ogorul lui Dumnezeu (1Cor 3,9). Devine casnic al lui Dumnezeu şi concetăţean cu sfinţii, fiind zidit pe temelia apostolilor şi a prorocilor, ca piatră vie a Templului sfânt, Biserica (locuinţa) lui Dumnezeu, a cărei piatră din capul unghiului este Isus Cristos (Ef 2,19-22). În rugăciunea de la sfinţirea apei pentru botez se cere ca botezatul să fie zidit „pe temelia apostolilor şi prorocilor” şi să fie sădit „sădire a adevărului, în sfânta ta catolică şi apostolică Biserică” şi să nu mai fie smuls.

Autor: S. Făgăraș
Sursa: www.oglindanet.ro

Teologia Învierii la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Călcând cu moartea pe moarte, Mântuitorul intră într-un mod de existenţă cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim în dimensiunile vieţii pământeşti. Prin acest fapt El a deschis porţile nemuririi pentru toţi oamenii.


Învierea e o realitate nouă, fiind opera exclusivă a lui Dumnezeu, expresie a aceleaşi iubiri divine prin care lumea a fost creată din nimic. Fără îndoaială numai Dumnezeu, autorul Creaţiei, a putut sărestaureze făptura în starea primordială şi să o ridice pe planul unei relaţii cu El. Pentru Sf. Maxim, învierea reprezintă bunul suprem pe care ni l-a dăruit Fiul lui Dumnezeu, care cupriunde atât dobândirea nemuririi, în sensul mântuirii din condiţia păcatului şi a stricăciunii cât şi a îndumnezeirii ca finalitate a fiinţei create. Învierea Domnului, ne învaţă Sf. Maxim, nu poate fi atribuită unei puteri natural omeneşti a Mântuitorului. Învierea e un act a voinţei creatoare, aşa cum reiese dinaceastă afirmaţie: „În Iisus Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi”.


Învierea şi actul creaţiei au o trăsătură comună; ele nu se datoresc unor cauze imanente şi nu se pot înţelege ca provenind din forţe şi împrejurări naturale antecedente. Creaţia din nimic a insemnat un act prin care s-a produs ceva în afară de Dumnezeu, un subiect absolut nou, neavând un temei nici în firea lui Dumnezeu şi nici în vreo posibilitate de a fi în afară de Dumnezeu. Temeiul existenţei făpturilor este cuvântul Creator al Tatălui Ceresc. Căderea făpturii în adâncul propriului său neant a adus cu sine necesitatea de a fi întemeiată din nou şi definitiv pe aceeaşi temelie a voinţei divine prin care toate s-au făcut. Sfântul Maxim exclude posibilitatea unui dualism între creaţie şi răscumpărare, pentru că toate făpturile vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos şi răscumpărate înHristos. Luând natura omenească din sângiuirile Prea Curatei Maicii Sale şi înălţând-o întru slavă de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul ne încredinţează că Dumnezeu există nunumai în afară de lume, ci în chip negrăit există şi înăuntrul ei, iar lumea participă de peacum la fericirea dumnezeiască a vieţii ce va să fie. Învierea e un eveniment de ovaloare universală şi prin aceasta lumea, ca şi omul, e transfigurată de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. Hristos, zice Sfântul Maxim, „a dezvăluit însăşi adânculcel mai dinlăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos” (Răspunsuri către Talasie,Întrebarea 60, Scolii, în „Filocalia”, vol 3, ediţie electronică, pagina 356).


(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro) 

duminică, 15 aprilie 2012

PREDICĂ PAȘTI: 08.04.2012

Prin cuvinte, acțiuni, semne și mai ales prin materialitatea condiției noastre, cu trupul nostru și simțurile lui, dar și cu focul, apa, pâinea și vinul, noi celebrăm învierea lui Isus, victoria vieții veșnice asupra morții, asupra morții noastre de umani slabi, fragili, muritori. „Cristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”: acesta este strigătul nostru, credința noastră, speranța noastră și izvorul dragostei noastre. Da, așa cum spune Apostolul, „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este credința noastră… iar noi putem fi considerați printre cei mai mizerabili de pe pământ” (1Cor 15, 17.19).

După ce am ascultat în lecturile din această priveghere întreaga noastră istorie ca istorie a mântuirii operată de Dumnezeu pentru noi, istorie care-și găsește culmea, télos-ul, în învierea lui Isus Cristos, în această noapte încercăm să ne gândim la acest eveniment citind în el acțiunea lui Dumnezeu Tatăl. Pentru că tocmai privind la primele anunțuri ale învierii lui Isus făcute de Petru, Ștefan și Paul în Faptele Apostolilor – iar omiliile lor sunt cu siguranță un reflex al primelor cateheze pascale –, ne dăm seama că este atribuită totdeauna inițiativa Tatălui, acțiunea învierii, a ridicării din morți a lui Isus: Dumnezeu l-a înviat din morți (Fap 3, 15; 4, 10; 13, 30). Dumnezeul părinților noștri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-ați ucis răstignindu-le pe o cruce (Fap 5, 30). Dumnezeu l-a înviat în a treia zi (Fap 10, 40).

Expresii asemănătoare se regăsesc apoi în Scrisoarea către Romani, în scrisorile către Corinteni și în alte scrisori din NT. „Cristos a fost înviat de către Dumnezeu”, este prima veste pascală a Bisericii Apostolice. Numai mai târziu, după ce a specificat și faptul că această acțiune a lui Dumnezeu Tatăl avut loc și prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 8, 11), s-a ajuns la formula pe care o găsim în Crez: «Resurrexit tertia die», «a treia zi a înviat», punându-l pe Isus ca subiect al învierii. Pe de altă parte, nu putea fi altfel: Tatăl, cel care Iubește, originea și locul de unde izvorăște iubirea, numai el putea să învingă moartea, adică putea – așa cum spune Paul în Fap 13, 32-33, citând Ps 2, 7 – să împlinească promisiunea, chemarea la viață, generându-l la viață pe Fiul Isus intrat în moarte.

Atunci când Isus a murit pe cruce, punând în mâinile Tatălui spiritul său (cf. Lc 23, 46; Ps 31, 6), făcând din moartea lui un act punctual, de adevărată obediență filială a creaturii față de Creator, după o viață de ascultare până la moarte și încă moartea pe cruce (Fil 2, 8), după o viață în care a apărut totdeauna în el agápa, iubirea gratuită, necondiționată și fără sfârșit, Tatăl s-a recunoscut în El, spunându-i: „Tu ești Fiul meu, eu astăzi te-am născut, deci eu te exalt, te preamăresc, te fac să te ridici din moarte”. Moartea a fost o adevărată separare în care Isus a trăit abandonul, a fi „fără Dumnezeu” (chorìs theoû: Ev 2,9), pentru că moartea este aceasta! Dar Isus a trăit toate acestea invocându-l pe Dumnezeu, mărturisindu-l „Dumnezeul meu” (Mc 15, 34; Mt 27, 46; Ps 22, 2), punându-și totdeauna speranța în El.

Dumnezeu s-a recunoscut în Fiul, tocmai pentru că Fiul l-a povestit (exeghésato: In 1,18) în mod fidel și total. „Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8.16), iar Isus ne-a spus acest lucru și ne-a arătat cu viața lui povestitoare. Iubirea Tatălui, iubirea Iubitorului primit de către cel „iubit” (Mc 1,11 e par.; 9,7; Mt 17,5), care i-a iubit pe ai săi (cf. In 13, 1), cu aceeași iubire a Iubitorului, era demn să învingă moartea. În fond, Petru spune acest lucru în prima lui predică pascală: „Dumnezeu l-a înviat pe Isus… pentru că nu era posibil ca moartea să-l țină în puterea lui” (Fap 2, 24). De ce nu era posibil? Pentru că iubirea lui Dumnezeu este atotputernicia Lui; pentru că Dumnezeu poate totul din iubire; pentru că iubirea lui Dumnezeu, intrat în duel cu moartea, a învins-o pentru totdeauna.

Isus, trimis ca și Cuvânt al lui Dumnezeu și Fiu al său în lume, făcut carne în sânul unei femei, a trăit iubirea Tatălui până la extrem, eis télos, s-a golit de prerogativele sale divine pentru a fi om în toate ca și noi (cf. Fil 2, 6-8), și nu a comis păcat (cf. Ev 4, 15). Viața lui Isus a fost un drum de umanitate, umanizantă, putem spune folosind limbajul evangheliei, un drum de obediență față de condiția lui umană și față de chemarea lui Dumnezeu. Obedient ca Fiu și nu ca sclav (cf. In 8, 35), și Fiu pentru că ascultător, Isus a luptat împotriva morții, „prin pătimire a învățat supunerea” (Ev 5, 8), a devenit „ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce”(cf. Fil 2, 8); și acceptând moartea, acest dușman care ne așteaptă pe toți, care ne stă în față, a voit să existe numai în iubire și prin iubire. Putem să spunem că Isus a crescut în iubire nu căutând ceea ce îi plăcea, dar căutând să-și de-a viața pentru prieteni (cf. In 15, 13). A crescut în iubire mai ales rugându-se, exercitându-se să asculte vocea: „Tu ești Fiul meu” lui Dumnezeu, Iubitorul. În moarte a știut să spună: „Abba, Tată, în mâinile tale îmi încredințez spiritul” (cf. Lc 23, 46), iar Tatăl i-a răspuns: „Tu ești Fiul meu, pentru că ai dus la îndeplinire totul, întruparea ta a fost totală, umanizarea ta deplină”. Iată, în moarte, Isus s-a manifestat ca Fiu în plinătatea divinității lui, așa cum scrie Paul la începutul Scrisorii către Romani: „Isus Cristos, Domnul nostru, a fost constituit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei, în virtutea învierii din morți” (Rom 1, 4). Moartea și învierea pentru Isus omul, creatura, sunt un eveniment unic: Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, iar atunci când noi îl privim pe cruce, în moartea lui, putem simultan să-l mărturisim ca Cel Viu, Înviat, Fiu al lui Dumnezeu.

În acțiunea învierii, Dumnezeu îi redă lui Isus prerogativele divine, îl preamărește mai mult decât pe toate creaturile, îi dăruiește numele de Kýrios, Domnul (cf. Fil 2, 9-11). Și în înviere, Isus povstește acțiunea Tatălui, Iubirea Lui izvorâtoare, originară, pentru că tatăl este peghé tês agápes, „Izvorul Iubirii”. Era Fiul ieșit din sânul Tatălui, acum Tatăl îl reprimește prin puterea Duhului: o unică viață, o unică Iubire, un singur Dumnezeu! Scrie Augustin: «Et illic igitur tria sunt: amans, et quod amatur, et amor» (De Trinitate VIII,10,14), Iubitorul, Iubitul și Iubirea. Iată atunci că Toma exclamă în fața Celui Înviat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20, 28), văzând un trup uman sfârtecat. „Vor privi la mine, Cel pe care l-au ucis”, profețea Zaharia (12, 20). Isus exclamase înainte să moară: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mă abandonezi morții, chinurilor”. Dar acum cu toții privesc la Isus și exclamă împreună cu Toma: „Kýrios-ul meu și Dumnezeul meu!”.

Da, credința noastră pascală nu este un mit, o fabulă, ci o istorie de iubire. Este descoperirea unui Iubitor, Dumnezeu, care posedă o Iubire care învinge moartea: dar această Iubire ne-o oferă și nouă, pentru ca în viețile noastre să putem fi iubiți și să iubim. Privim la Răstignitul înviat pentru că – așa cum afirma Riccardo din Sf. Victor - «ubi amor, ibi oculus» (cf. Beniamin minor 13). Ochii noștri să fie îndreptați spre Cristos cel înviat, Iubitul care ne revelează odată pentru totdeauna pe Dumnezeu ca Iubitor, Izvorul Iubirii.

Autor: E. Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian