miercuri, 27 iunie 2012

Războiul duhovnicesc şi bucuriile străine

Apoftegma 23 despre avva Antonie aduce în atenţie o temă perenă în reflecţia tuturor generaţiilor de monahi. Uneori se spune direct, alteori suntem lăsaţi doar să înţelegem: istoria aduce cu sine degradarea perpetuă, generaţie după generaţie, secol după secol, a celor care luptă războiul nevăzut. Dumnezeu nu mai îngăduie ispitele de altădată din pricina nevolniciei crescânde. Aceasta este ideea centrală a apoftegmei cu numărul 23 despre avva Antonie: "Dumnezeu nu mai îngăduie războaie spirituale asupra generaţiei de azi, precum îngăduia asupra celor vechi, întrucât ştie că cei de azi sunt slabi şi nu rezistă".
Cuvintele avvei Antonie se pot limpezi mai bine dacă citim în paralel încă o apoftegmă din acelaşi Pateric egiptean. Este vorba despre un cuvânt al avvei Visarion: "Ori de câte ori se întâmplă să fii în pace şi să nu lupţi, smereşte-te şi mai tare; ca să nu începem să ne fălim cu bucuriile străine şi să atragem războiul. De multe ori din cauza slăbiciunii noastre Dumnezeu ne cruţă de război ca să nu pierim".
De aici trebuie să înţelegem în primul rând faptul că războiul spiritual, purtat împotriva patimilor şi slăbiciunilor, nu este un accident în viaţa noastră pământească, ci este ceva constant. Variază doar intensitatea, în funcţie de judecăţile lui Dumnezeu, care uneori îngăduie războiul mai cu tărie, alteori nu. Orice ai face, o asemenea luptă nu poate fi evitată.
Dumnezeu nu îngăduie ispite dincolo de puterea omului de a îndura. În timp, bărbăţia asceţilor se erodează, constată aceşti părinţi, şi tocmai de aceea nevoitorii au avut întotdeauna la mare cinste pe cei din generaţiile anterioare. "Vieţile Sfinţilor" a fost şi este încă o carte de căpătâi pentru monahi şi nu numai. Sfinţii de oarecând sunt modele înalte, însă nu intangibile. Dacă modelul lor pare a fi de neatins este fie pentru că suntem comozi, fie pentru că din viziunea privind desăvârşirea celor de mai de mult şi nevolnicia noastră s-au născut unele biografii ale sfinţilor, care să fie idealizate până la deformare, devenind ireale şi lipsite de credibilitate. Asta nu din cauza minunilor pe care le relatează, şi care fac parte în mod real din viaţa cotidiană a sfinţilor, ci din cauza modului şablonard în care aceste biografii sunt redactate.
Scriind aceste lucruri, nu intenţionez câtuşi de puţin să diminuez importanţa sfinţilor sau să neg adevărul afirmaţiei Sfântului Antonie, cum că cei de demult au fost mai buni decât cei de astăzi. Lucrurile trebuie văzute la adevărata lor măsură. Istoria vine cu modificările ei, care afectează şi viaţa duhovnicească. Spre exemplu cele două războaie mondiale, cu vărsările lor masive de sânge, au produs în opinia unor părinţi duhovniceşti, o ruptură definitivă. Revărsarea de ură care s-a declanşat atunci a făcut ca Dumnezeu să ridice harul de pe pământ. Dar, dincolo de orice astfel de modificări, există o umanitate comună a celor de atunci şi a celor de acum. Suntem cu toţii parte în Adamul total. Suntem interconectaţi. În pofida tuturor schimbărilor, nevoinţa şi sfinţenia sunt pe mai departe posibile. Iar dacă în timpurile de început harul prisosea, acum abundă experienţa multor generaţii care înaintea noastră au lucrat desăvârşirea şi ne-au lăsat mărturii despre lupta lor.

Autor: P. Siladi

sâmbătă, 16 iunie 2012

Fericiţii Ieronim şi Augustin, sfinţi care au iubit viaţa simplă: Doi mari teologi ai Bisericii Universale

Biserica Ortodoxă i-a prăznuit ieri pe Sfinţii Augustin şi Ieronim care sunt cunoscuţi mai bine cu apelativele de "fericiţi". Aceşti mari oameni ai Bisericii Universale au influenţat, prin opera şi lucrarea lor, teologia europeană apuseană. Pentru râvna arătată studiului Bibliei şi teologiei, pentru viaţa lor simplă, austeră, sunt consideraţi mari teologi şi începători ai scolasticii academice.

Fericitul Ieronim este considerat primul mare cărturar de limba latină într-o vreme când greaca domina cultural şi bisericeşte aproape tot Imperiul Roman. Ieronim s-a născut în anul 340 în localitatea Stridonius din nordul Italiei. A fost botezat la vârsta de 20 de ani, iar tatăl său i-a oferit o educaţie aleasă. Studiază şi la Roma, unde învaţă greaca, apoi în Galia, la Trier. În anul 373 întreprinde o adevărată expediţie de cunoaştere în Răsăritul creştin prin Tracia, Asia Mică şi Locurile Sfinte. În Antiohia suferă de o boală şi făgăduieşte că, dacă se va vindeca, va deveni monah. Acest lucru se întâmplă, iar Ieronim îşi împlineşte făgăduinţa. Din Antiohia a plecat în pustiul sirian, unde a trăit foarte auster, cu hrană puţină în arşiţa deşertului. Acolo a învăţat singur limba ebraică. În anul 378 a primit darul preoţiei şi de atunci a avut o relaţie specială cu Sfântul Grigorie Teologul, care era arhiepiscop al Constantinopolului. Cunoaşte gândirea teologică a marelui capadocian, operele Sfântului Grigorie de Nyssa, dar şi lucrările exegetice ale lui Origen, care îl va influenţa într-un mod decisiv. De la Origen, Fericitul Ieronim a căpătat un anumit pesimism şi o concepţie proprie în ceea ce priveşte păcatul şi mântuirea, pe care le prezenta într-o terminologie juridică. La insistenţele papei Damasus se întoarce la Roma şi se dedică studierii şi traducerii Bibliei. Pe baza Septuagintei şi a Bibliei în limba greacă, el oferă o traducere denumită Vulgata a Vechiului şi Noului Testament în limba latină. Fire austeră, Ieronim predica tuturor despre valorile evanghelice care trebuie urmate: o viaţă simplă, rugăciune, ferirea de păcate, altruismul, dedicarea vieţii Bisericii şi lui Dumnezeu. Ieronim era un aspru duşman al vieţii luxoase, al nedreptăţii şi al păcatelor. După moartea papei Damasus, se retrage în Răsărit, unde îşi petrece ultimii 34 de ani în studierea Bibliei şi redactarea operei sale, dar şi în rugăciune şi viaţă ascetică. În anul 420, în apropierea Betleemului, Fericitul Ieronim a trecut la cele veşnice.

Fericitul Augustin, de la decadenţă la sfinţenie

Augustin s-a născut în anul 354, în oraşul african Thagaste, astăzi Souk Ahras, în Algeria. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, Monica, a fost o creştină care a dobândit cununa sfinţeniei. Trăind într-o familie săracă, Augustin a ales cultura pentru a-şi depăşi condiţia. A avut o pasiune pentru meseria de dascăl, predând retorică la Tagaste, Cartagina şi Roma. În anul 384, într-o călătorie la Milano, Augustin a auzit o predică a episcopului Ambrozie. Cucerit de erudiţia sfântului ierarh milanez, se apropie tot mai mult de creştinism, renunţând, treptat, la viaţa decadentă pe care o trăise. Evenimentul convertirii sale ocupă un loc aparte în galeria revelaţiilor creştinismului. După cum mărturiseşte în "Confesiuni", pe când se afla în grădina domeniului Cassiacus, aflat sub un smochin, aude vocea unui copil care-i spune: "Ia şi citeşte! Ia şi citeşte!". Deschizând Scriptura la întâmplare, privirea i se fixează pe versetul Apostolului Pavel: "Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte" (Romani 13, 13-14). Evenimentul l-a determinat să se înscrie pe listele catehumenilor, pentru a primi Botezul prin mijlocirea episcopului Ambrozie, în noaptea de Înviere a anului 387. Devine monah, la Tagaste, începând cu 389, întemeind o comunitate dedicată studiului scripturistic. În 391 este hirotonit preot la Hippo Regius (astăzi Annaba, Algeria), iar în 395 este chemat în demnitatea arhierească. Era episcop la Hippo atunci când s-a petrecut unul dintre cele mai importante evenimente ale Antichităţii târzii: asedierea Romei de către vizigoţii conduşi de Alaric. Augustin scrie una dintre cărţile de căpătâi, "De civitate Dei", care le oferă romanilor răspunsuri la întrebările care îi frământau. Romanii pierduseră o cetate trecătoare, Augustin le oferă adevărata cetate eternă: "Cetatea lui Dumnezeu", la care trebuia să ajungă. A fost un episcop respectat în lumea ortodoxă, primind invitaţie la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Nu a mai ajuns, deoarece la 28 august 430 s-a mutat la cele veşnice, în oraşul de reşedinţă a episcopiei sale Hippo Regius.

Autori: Marius Nedelcu, Alexandru Briciu

miercuri, 13 iunie 2012

O clarificare necesară

Apoftegma 22 din Patericul egiptean despre avva Antonie cel Mare vine cu o serie de clarificări necesare practicanţilor războiului nevăzut, adică asceţilor, dar nu numai lor. Ca de obicei, trebuie făcută precizarea că dacă astfel de lămuriri sunt indispensabile celor implicaţi într-o luptă intensă în planul duhului, totuşi ele sunt folositoare tuturor celor care vor să înţeleagă ceva în plus despre resorturile intime ale omului în efortul său către desăvârşire. Iată textul despre care vorbim: "Avva Antonie a zis: Socotesc că trupul are o mişcare firească de aceeaşi natură cu el, dar nu lucrează dacă nu vrea sufletul. E o mişcare nepătimitoare. Există şi o altă mişcare, provenită din hrănire şi din încălzirea trupului cu mâncăruri şi cu băuturi. Datorită acestora, temperatura sângelui îmboldeşte trupul spre lucrare. De aceea zice Apostolul: "Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este desfrânare" (Ef. 5, 18). Iar Domnul, în Evanghelie, poruncind ucenicilor, a zis: "Aveţi grijă să nu vi se îngreuieze inimile în mahmureală şi beţie" (Lc. 21, 34). Există însă şi o a treia mişcare, în cazul nevoitorilor, născută din intrigile şi răutatea demonilor. Aşadar, trebuie ştiut că sunt trei feluri de mişcări trupeşti: una firească, alta provenind din negrija la mâncare şi a treia de la demoni".
Sfântul Antonie face aşadar o ierarhizare a mişcărilor sau, altfel spus, a pornirilor pe care omul le are de înfruntat. Ori poate că ar fi mai potrivit să spunem despre aceste porniri că îl însoţesc pe om de-a lungul vieţii sale. Pe primul loc se găseşte o pornire a trupului, nepătimaşă, aflată sub controlul permanent al sufletului. O pornire care nu lucrează împotriva sufletului. Această mişcare este foarte greu de deosebit de cea de-a doua din ierarhia pe care o propune avva Antonie, anume mişcarea care se naşte în mod firesc la nivel biologic şi care, deşi în sine este neutră, este susceptibilă devierii cauzate de excese. Hrana prea multă sau confortul pot determina reacţii ale trupului potrivnice spiritului. Excesul de vin, despre care vorbeşte Apostolul Pavel (Ef. 5, 18), şi generalizând putem spune acelaşi lucru despre orice exces, se opune vieţii duhovniceşti. Un avertisment similar găsim şi în Evanghelii, fiind spus de Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi. Parţial citat de avva Antonie, versetul întreg este următorul: "Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare şi băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia" (Lc. 21, 34). Prin urmare, excesele care îngreunează inima nu sunt doar materiale, cum este mâncarea sau băutura. Grijile vieţii acesteia asumate peste măsură, în exces adică, se opun vieţii duhovniceşti. Tot ce înseamnă exces dă naştere la o opoziţie a trupului faţă de suflet.
În fine, Sfântul Antonie avertizează că există şi o a treia cauză a mişcărilor trupeşti, care depăşeşte biologia şi psihologia. E vorba de "intrigile şi răutatea demonilor", care pentru asceţi sunt cât se poate de reale. Apoftegma se încheie cu o scurtă sinteză a celor trei mişcări ale sufletului: una firească, alta născută din excese şi o a treia pornită de demoni. Din clipa în care originile diferite ale acestor mişcări sunt cunoscute, mai rămâne ca exerciţiu constant diferenţierea lor. Aici covârşitor este discernământul, o virtute socotită de acelaşi Antonie cea mai mare dintre virtuţi, pentru că ea este cea care validează sau nu întreaga asceză.

Autor: P. Siladi

luni, 11 iunie 2012

Arta de trăi: o viziune morală catolică asupra lumii

Cu puţin timp înainte de alegerea sa ca Papă, Cardinalul Joseph Ratzinger a spus că una dintre cele mai mari provocări pentru credinţă în lumea modernă este relativismul - viziunea potrivit căreia nu există adevăr moral sau religios pentru care să fim cu toţii răspunzători. Perspectiva relativistă care domină o mare parte din lumea apuseană face să fie foarte dificil pentru creştini să vorbească despre moralitate. "Astăzi, a avea o credinţă clară bazată pe Crezul Bisericii este un lucru adesea etichetat ca fundamentalism", a spus Cardinalul Ratzinger. "În timp ce relativismul... pare singura atitudine acceptabilă în timpurile moderne".
Persoana care nu este astăzi relativistă adesea nu este tolerată în societate. Femeia pro-life, de exemplu, care spune că avortul este greşit este foarte probabil să fie catalogată ca având "prejudecăţi". Studentul creştin care spune că beţia şi relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt imorale va fi desconsiderat pe motiv că este "rigid", "demodat" sau că face pe "pudicul". În acest fel, cultura noastră relativistă tinde să îi marginalizeze pe cei care au convingeri morale tradiţionale. Aşa cum arăta Ratzinger, relativismul se conturează ca o nouă formă de totalitarism - care caută să scoată din ecuaţie convingerile creştine privind adevărul.
"Construim o dictatură a relativismului care nu recunoaşte nimic ca definitiv şi al cărei ultim scop constă doar în eul şi dorinţele proprii". Comentariile Cardinalului Ratzinger sunt interesante nu doar pentru implicaţiile pe care le au pentru înţelegerea problemelor morale particulare, cum ar fi cele legate de avort, sexualitate sau consumul de alcool. Mai mult, observaţiile lui ne amintesc faptul că credincioşii creştini şi relativiştii morali au viziuni despre lume radical diferite. Problema nu este pur şi simplu aceea că multe persoane din cultura noastră nu cred că avortul, relaţiile sexuale pre-maritale sau consumul excesiv de alcool sunt greşite din punct de vedere moral. Problema este mult mai profundă: mulţi nu mai cred deloc în vreun standard moral.
Într-o cultură relativistă care susţine că toţi oamenii trebuie să fie liberi să îşi stabilească propriile valori şi să trăiască aşa cum vor ei, discursul creştin despre standarde morale sună ca o grămadă de reguli impuse asupra vieţilor private ale oamenilor, care le restrâng libertatea. De aceea, creştinii trebuie să facă mai mult decât să vorbească despre problemele morale particulare aflate la ordinea zilei. Este nevoie de asemenea să ne implicăm la nivelul mai înalt al viziunii despre lume dacă dorim să fim eficienţi în comunicarea adevărului moral. Aceasta nu este însă o sarcină simplă, şi nici una de care să ne putem achita rapid. Este mult mai simplu să oferim o argumentaţie în cinci puncte pe o anumită problemă decât să înţelegem şi să tratăm în ansamblu viziunea despre viaţă a cuiva. Pentru a face acest lucru, este important să ne oprim puţin şi să analizăm cele mai importante caracteristici ale viziunii morale catolice despre lume. Acest lucru îl vo! m face în următoarele câteva articole, începând acum cu o reflecţie introductivă.

Mai mult decât reguli

Când predau morală, le cer adesea studenţilor mei la primul curs să scrie două liste: prima să cuprindă cele mai importante 5 până la 10 probleme morale cu care consideră ei că ne confruntăm astăzi, şi a doua cu lucrurile pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce vor muri. Atunci când scriu despre cele mai importante probleme morale, studenţii menţionează de obicei o gamă amplă de probleme legate de viaţa umană cum ar fi avortul, pedeapsa cu moartea, eutanasia, războiul, clonarea. Mai tind menţioneze probleme legate de cumpătare (consumul de droguri, alcoolismul), sexualitate (relaţiile sexuale pre-maritale, adulterul, homosexualitatea), şi probleme generale socio-economice (sărăcia, lăcomia capitalistă, protejarea mediului). După ce scriu fiecare dintre aceste elemente pe tablă, în partea stângă, le spun că această listă reflectă viziunea modernă asupra eticii.
Într-adevăr, pentru mulţi oameni de astăzi, cuvântul "moralitate" se referă în primul rând la reguli de conduită sau un cod comportamental, cum ar fi "Să nu furi" şi "Să nu faci fapte necurate". Noţiunea modernă de moralitate tinde să se concentreze pe a stabili dacă anumite fapte sunt bune sau rele. O moralitate concentrată pe reguli analizează în primul rând întrebarea ce - ce trebuie să facă cineva dacă se confruntă cu o anumită alegere sau situaţie? Tradiţia clasică avea însă o viziune morală mult mai largă. Cuvântul grec pe care filozofii antici precum Platon şi Aristotel îl foloseau pentru a descrie drama vieţii morale era ethikos, însemnând "care ţine de caracter". Pentru ei, etica era mai mult decât a analiza dacă anumite acţiuni sunt bune sau rele, şi mult mai mult decât reguli care intră în joc în anumite "situaţii morale". Pentru ei, practic fiecare situaţie din viaţa de zi cu zi a individului este o "situaţie morală", deoarece etica s! e referă în mod fundamental la caracterul unei persoane - dispoziţia sa de a trăi un anumit fel de viaţă.
Ca atare, întreaga persoană era privită prin prisma virtuţilor şi viciilor sale. Cum reacţionează la foame, la teamă, la mânie şi la loviturile vieţii; cât de generos răspunde la nevoile celorlalţi; cât de mult caută bogăţia, plăcerea şi elogiile - acestea erau genul de teme pe care le aborda atunci etica. Mai mult, etica analiza în cele din urmă încotro se îndreaptă viaţa unui om, ce fel de persoană devenea acesta. Pe scurt, etica nu era pur şi simplu o problemă privind ce - "Ce trebuie să fac în această situaţie?", ci de asemenea, şi chiar mai important, o problemă privind cine - "Cine vreau eu să devin?"

O problemă de caracter

Când le cer studenţilor mei a doua listă privind lucrurile pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce mor, primesc în mod tipic două feluri de răspunsuri. În primul rând, ei menţionează diferite calităţi: doresc ca lumea să îşi amintească de ei pentru că au fost loiali, buni, generoşi, sinceri, sârguincioşi, iubitori, oneşti, altruişti sau curajoşi. Scriu acestea pe partea dreaptă a tablei şi arăt că aceste calităţi sunt virtuţi. Această listă reflectă mai îndeaproape înţelegerea clasică asupra eticii, ca fiind în primul rând nu despre reguli sau anumite probleme morale ci despre virtuţi şi despre caracterul moral al unei persoane. Devin o persoană mai generoasă? O persoană mai răbdătoare? O persoană mai onestă? Aceste întrebări converg mult mai mult spre nucleul eticii.
În al doilea rând, studenţii menţionează de asemenea diferite relaţii pentru care doresc să fie amintiţi: ei speră să fie cunoscuţi ca buni prieteni, un soţ bun sau o soţie bună, un tată bun sau o mamă bună, un bun creştin, cineva care a avut o însemnătate în vieţile celorlalţi. Aceasta subliniază un alt aspect al unei viziuni morale catolice: etica ţine de a ne trăi bine relaţiile noastre fundamentale. Sunt eu un fiu bun? O soţie bună? Un tată bun? Un prieten bun? Un bun cetăţean? Un fiu bun pentru Tatăl meu ceresc? Acestea sunt întrebările care se află în centrul viziunii morale catolice despre lume. Legile morale şi felul în care se raportează ele la situaţii particulare trebuie să fie întotdeauna văzute în contextul mai larg al felului în care acestea ne ajută să ne trăim bine relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele, deoarece, după cum vom vedea, acolo ne vom găsi fericirea.

Făcuţi pentru prietenie

A ne trăi bine relaţiile noastre este crucial pentru o viaţă de succes, deoarece persoanele umane sunt făcute pentru prietenie. Acest lucru poate fi văzut în primul capitol din Biblie: "Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră" (Geneză 1,26). Observaţi că Dumnezeu foloseşte persoana întâi plural: "Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră". Creştinii au văzut în aceasta o primă referire la cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi. Şi aceasta ne spune multe despre vieţile noastre. Dumnezeu fiind o comuniune de trei Persoane divine dăruindu-se pe sine complet în iubire una faţă de cealaltă, faptul că suntem creaţi după chipul acestui Dumnezeu - nu al vreunei vagi "mari puteri" supranaturale, ci al Dumnezeului Trinitar - ne spune că trebuie să trăim asemenea Preasfintei Treimi. Suntem făcuţi pentru comuniune cu ceilalţi. Suntem făcuţi pentru relaţii de dăruire de sine în iubire, pentru ca vieţile noastre să poată reflecta ! cu adevărat Treimea după al cărei chip am fost creaţi.
Această lege a dăruirii de sine este scrisă în adâncul fiinţei noastre: doar atunci când ne trăim relaţiile imitând iubirea care se dăruieşte pe sine a Treimii găsim fericire şi împlinire în viaţă. Aşa cum ne-a învăţat Conciliul Vatican II, "omul nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine". Sau aşa cum a spus-o Maica Tereza: "Dacă o viaţă nu este trăită pentru ceilalţi, nu merită să fie trăită". Nu trebuie însă să fii creştin sau să crezi în Biblie pentru a înţelege acest lucru. Chiar şi filozofii antici au înţeles că persoanele umane sunt făcute pentru prietenie şi că găsim împlinire în viaţă doar atunci când ne trăim bine relaţiile. Aristotel a învăţat că o viaţă bună ţine de a trăi în virtute prietenia adevărată. Nici un alt bun de pe acest pământ, fie el bogăţie, plăcere, sănătate sau putere nu merită să îl avem dacă nu am avea prieteni: "Căci nimeni nu ar concepe viaţa fără prieteni, chiar dacă ar fi să posede toate celelalt! e bunuri la un loc" (Aristotel, Etica nicomahică, 1155a 1-3).
Tradiţia creştină susţine această intuiţie a lui Aristotel, dar merge mai departe. Prietenia cea mai importantă pentru care suntem creaţi este aceea cu Dumnezeu. Într-adevăr, scopul vieţii omului este acela de a se bucura de prietenia cu Dumnezeu pentru totdeauna în cer. În consecinţă, Sf. Toma de Aquino a definit virtutea supranaturală a iubirii ca prietenie cu Dumnezeu. Pe scurt, etica ţine în primul rând nu de a urma un set de reguli, ci de a ne trăi relaţiile cu virtute şi excelenţă. Într-adevăr, atunci când i s-a cerut lui Isus însuşi să sintetizeze legea morală, a făcut-o arătând spre relaţii, concentrându-se asupra iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Matei 22,36-39). Trebuie să urmăm legile morale ale lui Dumnezeu dar, aşa cum vom vedea în următoarele articole, aceste legi trebuie să fie văzute ca fiind date de Dumnezeu pentru a ne ajuta să trăim o viaţă bună, fericită - orientată spre a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima noastră şi pe aproap! ele aşa cum ne-a iubit Cristos.


Autor: Edward P. Sri
Traducător: Oana Capan

Sursa:
www.catholica.ro

sâmbătă, 9 iunie 2012

Din istoria permisului auto: Cum circulau primii şoferi

Primul posesor al unui permis de conducere a fost inginerul german Karl Benz (1844-1929), care în momentul când a început să iasă pe străzile oraşului Mannheim cu automobilul său Motorwagen a oripilat cetăţenii neobişnuiţi cu zgomotul şi mirosul făcut de noua maşinărie.

Pentru a putea să-şi folosească invenţia fără a mai avea scandal şi probleme, a apelat la autorităţile Ducatului Baden, care i-au dat la mână un act prin care Karl Benz putea merge legal cu maşinăria sa. În primii ani ai secolului al XX-lea, autorităţile ţărilor europene emiteau permise de conducere a autovehiculelor doar în baza unei cereri.

Frânarea la apariţia sacului de fân
Nu existau şcoli de şoferi, trebuia doar făcută o cerere şi permisul era obţinut. Prusia a fost prima care a introdus obligativitatea existenţei unui act prin care un autovehicul putea fi condus pe drumurile publice, în anul 1903. Autoritatea care se ocupa de aceasta era aceeaşi care autoriza funcţionarea cazanelor industriale cu abur. În 1910, guvernul imperial a decis trecerea la utilizarea pe scară naţională a permiselor de conducere, care pentru prima oară se obţineau în baza unei şcolarizări urmate de o testare. Dincolo de Ocean, odată cu creşterea numărului automobilelor a crescut şi numărul accidentelor, lucru care a determinat autorităţile să studieze modelele german şi francez de obţinere a permiselor de conducere. Astfel, în 1913, statul american New Jersey a impus tuturor doritorilor de a conduce autovehicule să treacă un examen special înainte de a obţine acest drept.
În România, primele reglementări în domeniul circulaţiei vehiculelor au apărut în 1868, când Consiliul Comunal al Capitalei a stabilit regulile pe care trebuie să le îndeplinească birjarii. Dintre ele, spicuim: să nu fumeze când au muşterii în trăsură, să fie îmbrăcaţi cuviincios (lucruri care la multe taximetre din zilele noastre vedem că nu se mai aplică), să nu fie beţi, să aibă noaptea felinarele aprinse. În privinţa autovehiculelor, anul 1906 este de referinţă, când se publică "Regulamentul Poliţiei Rulajului şi Circulaţiei pe Căile Publice". Primul examen pentru obţinerea permisului de conducere a avut loc în 1908 - deşi încă nu existau şcoli de conducere! -, iar proba era de-a dreptul hilară, vizând numai reflexul de a frâna în caz de pericol: candidatul trebuia să circule cu viteză pe un traseu, iar ofiţerul examinator îi arunca în faţa automobilului un sac de fân, candidatul trebuind să frâneze instantaneu. În 1909 erau înregistrate în România 447 de automobile, cel cu numărul 169 era al lui Nicolae Titulescu. Şcolile de şoferi au început să apară odată cu anul 1910, iar la prima şcoală de şoferi se studiau două materii: "Omorârea de oameni" şi "Scoaterea de fum a maşinilor" şi se făcea practică.
Ciudăţenii auto din Belgia
Ultima ţară din Europa care a adoptat modelul de a solicita un permis de conducere este Belgia. Incredibil, dar până în 1967 oricine făcea cerere la primărie de obţinere a unui permis îl primea, fără şcolarizare şi examen!
Iulian Mirică, student român şi rezident în Belgia, ne spune: "Până în 1967 se lua permisul de la primărie, în baza unei simple cereri. Din 1967 până în 1977, se dădea un fel de examen teoretic, care consta în câteva întrebări simple. Abia din 1977 s-a trecut la sistemul cu şcolarizare, constând în traseu şi poligon pentru obţinerea permisului. Dar drama este alta: cei care au obţinut permisul în sistemul vechi, fără examen sau cu un examen teoretic sumar - astăzi persoane în vârstă - nu trebuie să-şi echivaleze competenţele cu cei care iau acum permisul. Astfel că prin Belgia circulă cu maşina persoane de vârste înaintate, care nici nu au fost şcolarizate, nici nu cunosc legislaţia şi semnele de circulaţie. Adevărate pericole! Opresc oriunde şi fără semnalizare, merg haotic, se urcă pe trotuar la viraje. Am făcut nişte filmări din maşina mea, pentru site-ul trafictube.ro, foarte elocvente."

Autor: D. Cârlea

miercuri, 6 iunie 2012

Cădere, dreptate, pocăinţă

În apoftegma 21 despre avva Antonie întâlnim o dramă umană deloc surprinzătoare. Aflăm istoria unui om alungat din mănăstire, după o cădere. Monahul aleargă la avva Antonie, care îl trimite înapoi de unde fusese deja izgonit o dată. Bietul călugăr (ale cărui nume şi vină nu le ştim) pendulează de la chinovia sa spre muntele în care stătea Antonie şi invers. Această alergare este oprită de cuvântul sfântului, care îl trimite înapoi cu următoarea pildă: "O corabie a naufragiat în largul mării, şi-a pierdut povara şi cu mare greu a ajuns la liman, salvându-se. Iar voi vreţi să aruncaţi în apă ceea ce s-a salvat". Parabola bătrânului e lipsită de echivoc. Corabia naufragiată e călugărul care era cât pe ce să se piardă cu totul în căderea lui, dar care totuşi a ajuns viu la liman. E gata să se pocăiască şi să îşi ducă mai departe nevoinţa. Oamenii însă sunt mult prea des judecători mai aspri decât Însuşi Dumnezeu. Pentru ei disponibilitatea de a se pocăi a celui căzut nu a fost îndeajuns. Au vrut să-l lepede cu totul pentru a-şi păstra neatinsă puritatea lor închipuită. Au vrut deci, dacă e să o spunem cu cuvintele avvei Antonie, să arunce în apă ceea ce s-a salvat.


Prea adesea suntem încercaţi de gândul de a face aidoma acestora. Suntem repede gata să ne distanţăm de prietenii care au căzut sau care sunt în dificultate. Ispita asta se găseşte nu doar la nivel personal, ci adesea şi la nivel instituţional. Celor care cad nu li se mai dă dreptul la reabilitare. Neinvestind încredere în cel care vrea să se întoarcă prin pocăinţă, noi, în calitate de creştini, ne dovedim inconsecvenţa faţă de Biserica în care spunem că suntem. Biserica are în centrul ei vestea cea bună privind posibilitatea fiecăruia în parte de a se schimba, de a învia sufleteşte şi de a se mântui. Zic posibilitatea de schimbare pentru că termenul grecesc pentru pocăinţă (cuvânt care dă şi conţinutul de sens pentru cel românesc) este "metanoia". Adică schimbarea sau înnoirea minţii. Primenirea minţii nu este refuzată nimănui, oricât de greu ar fi păcătuit.

Viziunea care se desprinde din lectura Patericului egiptean este una optimistă în linii mari. Oricât de mult ar fi greşit cineva, răspunsul la întrebarea dacă se mai poate mântui a fost mereu da. De fapt, posibilitatea mântuirii devenea activă, lucrătoare, se transforma într-o realitate chiar din clipa în care cel căzut căuta o ieşire. Biografiile sfinţilor sunt fără excepţie mărturii ale autenticităţii veştii celei bune că mântuirea este din belşug, pentru toţi, până la sfârşit, atât timp cât fiecare cădere nu este decât un efemer moment dinaintea unui nou început bun, pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la fiecare.

Autor: P. Siladi

„Ridică ochii şi vezi“ - chemarea omului la pregustarea Frumuseţii dumnezeieşti: Icoana înţelepciunii divine

"Înţelepciunea şi-a zidit casa rezemată pe şapte stâlpi, a junghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii: "Cine este neînţelept să intre la mine!" Şi celor lipsiţi de bună-chibzuială le zice: "Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii. Părăsiţi neînţelepciunea ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe calea cea dreaptă a priceperii!"" (Pildele lui Solomon 9, 1-6)

Tradiţia patristică accentuează deseori realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu şi sub aspectul material al formelor prezente în cadrul acestei lumi, adică mai uşor perceptibile nouă vizual prin caracterul lor. Cuvântul întrupat se arată, se descoperă şi se împărtăşeşte dincolo de Sfintele Taine, prin văz sau vederi duhovniceşti, în care lumina are un rol revelator. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost. Iar frumuseţea acestei lumini e mult mai mare decât auzul Vechiului Testament, acel "Ascultă, Israele!" fiind înlocuit cu "ridică ochii şi vezi" - spunea G. Kittel, ca început al Noii Legi. Însuşi refuzul oricărei false imagini în cultul ebraic (Ieş. 20, 3, Deut. 4, 15-17) era deja o imagine, o formă de preiconografie, un chip în aşteptare, căruia nu i se recunoştea însă caracterul de simbol. Teama căderii în idolatrie a fost eliminată odată cu definirea termenului de icoană ca asemănare (όμόίωμα), model (παράδειγμα), întipăritură (εκτύπωμα) a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat şi nimic altceva, ca imagine a unui prototip, nu însuşi prototipul - de aceea îi primeşte numele; numai prin aceasta ia parte la el şi pentru aceasta e vrednică de cinstit şi sfântă (Sfântul Ioan Damaschin). Fără acest aspect prin care doar se face posibilă relaţionarea cu o prezenţă al cărei chip este reprezentat, desigur, cinstirea icoanei ar fi o evidentă idolatrie chiar şi în timpul de azi.

Sofia Luminătoare


Ne oprim asupra unei icoane ce a uimit prin frumuseţea sa puterea de înţelegere a multor creştini - personal aş numi-o "Chipul cel de foc" sau "Înţelepciunea cea mai înainte de veci", pentru că în faţa sa rămâi nemişcat, taci, te închini şi pleci. E cel mai adânc gest pe care poţi să-l faci şi cel mai înalt compliment ce l-am auzit, prin care se afirma valoarea estetică a unei lucrări - şi spun aceasta din punctul de vedere al unui artist. Cum pot să descriu icoanei Sofia de la Novgorod, despre care Paul Evdokimov spunea că nu există absolut nici o explicaţie convingătoare a semnificaţiei acestei figuri enigmatice, aparţinând secolului al XVI-lea? Este Înţelepciunea despre care Sfinţii Părinţi spun că implică pluralitatea chipurilor Sfintei Treimi, fără a descrie nicidecum ipostasele ei, ci taina Unităţii Celor Trei. Compoziţiile iconografice de tipul "Icoana Înţelepciunii Divine", "Înţelepciunea şi-a zidit sieşi Biserica..." şi "Sofia Luminătoare - Înţelepciunea lui Dumnezeu", cum este tâlcuită una dintre cele trei fresce din biserica Mănăstirii Suceviţa, sunt predominant simbolice, având un temei doctrinal-teologic fundamental, regăsit în textele biblice, patristice şi imnografice.


Nunta Mirelui


Într-un manuscris al Sfântului Ioan Scărarul, datând din secolul al XII-lea, există o reprezentare asemănătoare: în mijloc un înger aşezat pe tron, înconjurat de două figuri înaripate, iar deasupra Hristos. Adică un agape dumnezeiesc înconjurat de virtuţi omeneşti - Credinţa şi Nădejdea stând împrejurul Dragostei precum Maica Domnului ca Teotokos şi Sfântul Ioan Proorocul, ca înger în trup, fiu al Înţelepciunii (Lc. 7, 35) şi prieten al Domnului - rugătorii din scena Deisis, stau în jurul Cuvântului, transformând Judecata de Apoi în Nunta Mirelui (Paul Evdochimov, "Arta icoanei. O teologie a frumuseţii", Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992, pp. 291-293). În cazul icoanei de la Novgorod, Înţelepciunea are chipul unui personaj feminin, cu aripi de foc şi haine de aur, a cărui frumuseţe a fost accentuată prin culoarea purpurie a feţei, una dintre nuanţele tainice ale roşului. Aşezat pe tronul ridicat pe o piatră a cărei formă rotundă semnifică plinătatea, Îngerul Marelui Sfat are pe cap o coroană şi ţine într-o mână un sceptru, ca simbol al regalităţii, iar în cealaltă un sul ce păstrează conţinutul nemărginit al Înţelepciunii. Cei şapte stâlpi pe care se sprijină tronul sunt cele şapte daruri sau duhuri: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul cunoştinţei, duhul bunei-credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu, pe care Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă - termen tradus în reprezentările iconografice deseori ca "dom" sau "templu" şi "hram" sau "biserică", având şi valoare simbolică de trup al Mântuitorului - Înţelepciunea lui Dumnezeu şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu Tatăl. Acesta îşi zideşte casa (trup), mai presus de minte, din Fecioara ce devine astfel locul privilegiat al prezenţei divino-umane, ea însăşi Biserică şi Templu, plinitoarea a toate darurile. Acesta a junghiat cele de jertfă şi a scos vinul şi a întins masă la care cei care părăsesc neînţelepciunea sunt chemaţi să vină (pentru această interpretare facem trimitere la studiul lui George Palade, publicat în volumul "Movileştii - istorie şi spiritualitate romanescă. Artă şi restaurare", Suceviţa, 2007). Despre acest ospăţ duhovnicesc şi masă nemuritoare, pricinuitoare a toate şi dătătoare de viaţă, hrănitoare de suflete, pomeneşte Sfântul Cosma de Maiuma, legând cuvintele pericopei citate ca titlu al unor icoane de instituirea Cinei de Taină (Triod, Canonul din Sfânta şi Marea Joi, cântarea 1-a, troparele 2-4). Aceeaşi semnificaţie euharistică oferă şi unul din troparele liturgice rostite la fiecare dumnezeiască Liturghie, vorbind despre Euharistie ca pregustare a "împărtăşirii mai adevărate, în ziua cea neînserată a Împărăţiei" (Penticostar, Slujba Învierii, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, cântarea a 9-a, troparul al 2-lea).


Energia comună Treimii


O altă interpretare a compoziţiilor de acest tip arată lucrarea lui Dumnezeu în iconomia mântuirii, Înţelepciunea lui Dumnezeu în totalitatea ei, reunind toate imaginile Înţelepciunii. Aşadar, dincolo de interpretarea patristică a Înţelepciunii identificate cu Duhul Sfânt şi cu Hristos Cuvântul, avem de-a face cu un agape treimic, numit de Sfântul Grigorie Palama "energie divină" comună Treimii. Înainte de orice, pentru acesta, Înţelepciunea este atributul, energia, lucrarea, harul, duhul lui Dumnezeu cel treimic şi orice vedere a lui Dumnezeu este treimică: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aşa cum icoana unui praznic le cuprinde pe toate celelalte. În ordine ascendentă, potrivit verticalei icoanei se descoperă Treimea: Sofia precede zilele creaţiei, este Luminătoarea, este Începutul mai înainte de veci şi "La Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In. 1, 1). Deasupra este reprezentat Hristos (bust) ca Logos întrupat, împlinindu-şi lucrarea şi binecuvântând cu ambele mâini (gest rezervat în iconografie Tatălui) făptuirea Duhului, iar aceaştia doi, Fiul şi Duhul, descoperă slava şi lucrarea Tatălui. Mai sus este redată Împărăţia, îngerii înfăşoară cerul - ceea ce înseamnă sfârşitul timpului, făcând loc tronului Hetimasiei pe care se află Evanghelia, punctând momentul eshatologic, accentuat în plan circular, de sferele puterilor cereşti şi umanitatea reunite în doxologie.

Autor: M. O. Mihăilă

O viziune creştină integrală asupra gestionării binelui comun


Puncte de reflecţie pentru creştinii activi în "viaţa cetăţii" înainte de alegeri


Într-o societate fragmentată, post-modernă, după ce s-au prăbuşit marile mituri, mai există un proiect comun la care merită să te mai angajezi? Au creştinii soluţia magică pentru a ieşi din crizele care brăzdează astăzi fiinţa şi societatea umană? Care ar fi valorile de promovat, calea de urmat, ţinta de atins, pentru a o lume demnă de om? Sunt doar câteva dintre întrebările care ne vin în minte, mai ales atunci când suntem chemaţi la urne să votăm. Pe cine şi ce program?
Pr. dr. Lucian Farcaş, profesor de teologie morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, plecând de la recomandările făcute de Conferinţa Episcopilor din Franţa pentru alegerile politice din 2012, propune o dezbatere pe această temă şi în ţara noastră. Suntem îndreptăţiţi să sperăm că "sămânţa" învăţăturii sociale a Bisericii va prinde rădăcini în inima creştinilor votanţi şi cu atât mai mult în inima creştinilor activi în viaţa publică!
*

Elemente de discernământ


Din contemplarea lui Cristos, Biserica dobândeşte o viziune coerentă privind persoana în toate dimensiunile sale, inseparabile unele de altele. Această viziune poate servi drept ghid şi măsură la proiectele pe care trebuie să le aibă o societate.


Viaţa care se naşte


Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Angajarea aleasă de creştini nu este dictată înainte de toate de o anumită morală, ci de iubirea faţă de viaţă care nu poate fi redusă nici de boală şi nici de bătrâneţe. Se impune imperativul ca autorităţile publice să refuze instrumentalizarea embrionului. La fel, avortul nu poate fi prezentat în nici un caz ca o soluţie pentru mamele aflate în dificultate. Creştinii trebuie să fie atenţi faţă de ceea ce societatea pune la dispoziţie cu mari eforturi pentru primirea vieţii.


Familia


Creând fiinţa umană, "bărbat şi femeie", Dumnezeu a rânduit o relaţie de complementaritate atât socială, cât şi biologică, ce se regăseşte în orice societate. Diferenţa sexuală dintre bărbat şi femeie este fondatoare şi structurantă pentru întreaga devenire umană. În plus, unirea dintre bărbat şi femeie consacrată în căsătorie, este mijlocul cel mai simplu şi cel mai eficace de a însoţi reînnoirea generaţiilor şi de a primi copiii pentru a-i introduce în lume. Familia, fondată pe unirea durabilă dintre bărbat şi femeie, trebuie să fie ajutată din punct de vedere economic şi să fie apărată la nivel social, deoarece, prin copiii pe care îi aduce şi pe care îi educă, sunt în joc viitorul şi stabilitatea societăţii.


Educaţia


Educaţia este una dintre expresiile majore ale respectului faţă de persoană. O educaţie bună implică: libertatea şi responsabilitatea părinţilor, transmiterea cunoştinţelor esenţiale la toţi oamenii, atenţia specială faţă de cei care întâmpină dificultăţi şcolare, respectul faţă de libertatea de conştiinţă, învăţături respectuoase privind demnitatea şi frumuseţea vieţii umane.


Tineretul


Integrarea tinerelor generaţii este un obiectiv inevitabil pentru întreaga societate. Diferiţi factori fac dificilă această integrare. Ajutorul dat familiilor în responsabilitatea lor educativă, condiţiile vieţii de studiu, intrarea în viaţa profesională, posibilitatea de a întemeia o familie independentă etc., constituie tot atâtea domenii în care sprijinul instituţional şi financiar al colectivităţii nu trebuie să fie perceput ca o favoare, ci ca o investiţie necesară pentru coeziunea şi pacea socială.


Suburbii şi oraşe


De câţiva ani, în ciuda unor eforturi repetate, unele cartiere şi anumite oraşe devin locuri ale violenţei, ale traficurilor. Privit mai general, unii locuitori de-ai lor se regăsesc închişi, fără a ajunge şi, uneori, fără să vrea să pună piciorul în societatea globală. O politică pur represivă nu va fi suficientă şi nu va putea rezolva problemele de fond. Sunt necesare eforturile de îmbunătăţire, mai ales de reînnoire a habitatului şi a transporturilor. Trebuie luate iniţiative pentru a-i ajuta pe locuitori să înţeleagă societatea în care se află şi să se considere în aceasta ca o parte activă. Un anumit număr de asociaţii joacă un rol important, rol care trebuie susţinut şi încurajat.


Mediul natural


Pământul este un dar de iubire din partea Creatorului pentru ca omul să fie administratorul acestui bun dăruit. Invitându-l să stăpânească pământul, Dumnezeu nu l-a invitat să-l despoaie sau să-l distrugă. Din acest motiv, Biserica invită societatea să promoveze modurile de viaţă respectuoasă faţă de mediul natural şi să integreze această preocupare în dezvoltarea economică şi socială. Competenţele tehnice pe care le poate dobândi societatea trebuie încurajate dacă ele sunt respectuoase faţă de "ecologia umană" (Benedict XVI).


Economie şi dreptate


Munca rămâne o necesitate fundamentală pentru structurarea persoanei. Asta pentru că obiectivul oricărei politici economice trebuie să fie acela de a oferi tuturor celor care se prezintă, şi în special tinerilor, o perspectivă de muncă şi o veritabilă pregătire pentru ocuparea forţei de muncă. O politică economică preocupată să menţină dependenţa faţă de stat ar fi contrară acestui imperativ. Autorităţile publice trebuie să creeze condiţiile unei mai mari dreptăţi în viaţa economică, veghind asupra echităţii salariilor, a preţurilor şi a schimburilor. Echilibrul societăţii cere corectarea diferenţelor disproporţionate ale bogăţiei.
Dar societatea nu se limitează la schimburile economice. Gratuitatea care funcţionează în viaţa asociativă şi culturală este una dintre condiţiile vitalităţii sale. Statul trebuie să încurajeze şi să faciliteze cetăţenii în a se angaja financiar şi personal în asociaţii de tot felul, asociaţii care să consolideze structura socială.


Cooperare internaţională şi migraţia


Binele comun implică pacea între persoane şi între naţiuni. El interzice folosirea forţei între state, cu excepţia situaţiilor extreme în care orice altă soluţie este imposibilă. El cheamă la o împărţire a bogăţiilor şi la dezvoltarea acţiunilor de cooperare. El trece prin instituţiile internaţionale ale căror funcţionare şi acţiuni slujesc în mod eficace demnitatea persoanelor şi a popoarelor. Biserica recunoaşte fiecărui om dreptul de a emigra în vederea ameliorării situaţiei sale, chiar dacă este regretabil faptul că nu toţi pot supravieţui în ţările lor. Dar într-o lume organizată, cum este a noastră, o reglementare a migraţiilor este necesară. Ea nu se poate reduce la o închidere protecţionistă a frontierelor. Ea trebuie să permită primirea mai bună a celor care se prezintă, cu respect şi seriozitate, şi oferindu-le o adevărată posibilitate de integrare.


Handicap


Societăţile noastre moderne se bucură de o reînnoire a modului de a privi persoanele handicapate. Ele ştiu să le permită să-şi găsească locul lor în viaţa socială. Creştinii responsabili recunosc aici un ecou al atitudinii lui Cristos care-i întâlneşte şi-i întăreşte pe oamenii bolnavi sau atinşi de un handicap (Marcu 1,40; Luca 5,17). Prin urmare, această grijă trebuie încurajată. Însă depistarea prenatală sistematică ce riscă să conducă la eliminarea persoanelor purtătoare de anumite handicapuri ridică probleme în privinţa fundamentului însuşi al solidarităţii faţă de cei mai slabi pe care societatea trebuie să-i iubească.


Sfârşitul vieţii


Fiecare persoană, indiferent care este vârsta ei, starea ei de oboseală, handicapul sau boala sa, nu pierde nimic din demnitatea sa. Pentru acest motiv, "eutanazia este o falsă soluţie faţă de drama suferinţei, este o soluţie nedemnă de om" (Benedict XVI) pentru că ea, sub pretextul compasiunii, are în vedere abandonarea persoanelor chiar în momentul în care ele au şi mai multă nevoie de ajutor şi de însoţire. Faptul că generaţii importante ajung la vârstă înaintată trebuie să invite societatea la o mai mare solidaritate. Dezvoltarea îngrijirilor paliative, rodul unui progres etic şi ştiinţific, trebuie urmărită pentru ca toţi cei care au nevoie de ele să poată şi să beneficieze de acestea.


Patrimoniu şi cultură


O ţară moşteneşte efortul cultural al generaţiilor precedente. Cultura nu coincide cu producţia culturală sau chiar cu recepţionarea acestor produse. Ea îi permite fiecărei persoane să înscrie destinul propriu în comunitatea umană împreună cu cea a altora, în faţa orizonturilor celei mai mari speranţe1 . Este de dorit ca puterile publice să creeze condiţiile necesare pentru ca tinerele generaţii să profite de ceea ce ne leagă de trecut pentru a se proiecta în viitor.


Europa


Proiectul european poate fi compromis în mai multe feluri. La originea sa, el reprezintă un magnific efort pentru asumarea istoriei unui continent în termeni de iertare şi de promisiune. În lumea globalizată în care trăim, există multe realităţi care nu pot fi tratate decât la această scară. Însă construcţia europeană se adresează unor state capabile să-şi propună şi să apere un proiect clar, pentru a crea un spaţiu de libertate şi de creativitate.
Uniunea Europeană a devenit cadrul instituţional al multor activităţi umane şi în ţara noastră. Însă ea acţionează prea des ca o instanţă administrativă şi chiar birocratică. Piaţa unică este un bun proiect în măsura în care este susţinut printr-o viziune spirituală a omului. Creştinii doresc ca Europa, departe de a reduce omul la a nu fi decât un consumator mereu nesatisfăcut şi preocupat de drepturile sale, să permită locuitorilor săi să acţioneze în mod responsabil, cu resursele spirituale, morale, economice şi politice care le aparţin lor, pentru binele întregii lumi.


Laicitate şi viaţă în societate


"Ordinea dreaptă a societăţii şi a statului ţine de datoria esenţială a politicii. Un stat care nu ar fi condus după dreptate s-ar reduce la o mare bandă de hoţi, cum a spus odată sfântul Augustin: «Remota itaque iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?» Deosebirea dintre ceea ce este al cezarului şi ceea ce este al lui Dumnezeu (cf. Matei 22,21), adică deosebirea dintre stat şi Biserică sau, cum spune Conciliul Vatican II, autonomia realităţilor pământeşti, ţine de structura fundamentală a creştinismului. Statul nu poate să impună religia, ci trebuie să garanteze libertatea sa şi pacea între adepţii diferitelor religii; la rândul său, Biserica, fiind expresie socială a credinţei creştine, are independenţa sa şi, întemeindu-se pe credinţă, trăieşte forma sa comunitară, pe care statul trebuie să o respecte. Cele două sfere sunt distincte, dar mereu într-o relaţie reciprocă"2 .
Exprimând ceea ce gândesc, creştinii nu merg împotriva înţelegerii şi libertăţii judecăţii celor care nu împărtăşesc credinţa lor. Ei doresc o aplicare corectă şi deschisă a legilor şi reglementărilor care definesc pactul laic în societate.
* * *

Pentru a merge mai departe


Problemele sociale, economice şi etice sunt din ce în ce tot mai complexe. Experţii au un cuvânt care ar putea ajuta la reflecţia cetăţenilor, dar nu o pot substitui.
Educaţia conştiinţei, prin dialogul rezonabil al credinţei, este prin urmare un imperativ pentru fiecare cetăţean, dacă nu vrea să rămână la nişte formule gata făcute. El este invitat de Biserică să descopere bogăţia învăţăturii ei, o învăţătură jalonată de enciclicele papilor şi reluată în Catehismul Bisericii Catolice, care-l are în vedere pe omul întreg.
"Multe comportamente cinice sau, pur şi simplu, nereflectate au condus la pierderea simţului unui destin comun, începând de la afirmaţia după care nimeni nu are de dat cont decât lui însuşi, uitând că drepturile nu au sens decât în legătură cu responsabilităţile [...], atâta vreme cât sensul existenţei nu mai trece prin raportarea la celălalt, percepţia însăşi a interesului general este neclară. Propoziţiile politice pe termen lung sunt devalorizate. Aşteptările cetăţenilor, prin urmare, sunt denaturate. Nu mai există o ierarhie a priorităţilor şi fiecare reclamă intervenţia Statului pentru problemele sale particulare"3 .
Dacă "Biserica nu poate şi nici nu trebuie să ia în mână bătălia politică pentru a construi o societate cât mai dreaptă posibil [...], nu poate şi nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate. Trebuie să intre în această luptă pe calea argumentării raţionale şi trebuie să trezească acele forţe spirituale, fără de care dreptatea, care implică şi renunţări, nu se poate afirma şi nici nu se poate dezvolta"4 .
Adevărata dezvoltare umană presupune "oameni corecţi, lucrători economici şi oameni politici care să trăiască puternic în conştiinţele lor apelul binelui comun. Sunt necesare fie pregătirea profesională, fie coerenţa morală"5 .
"Criza mocnea de multă vreme. Mai întâi s-a manifestat în domeniul ecologic. Apoi crizele alimentare, financiare, economice, monetare şi sociale s-au succedat rapid, dând la iveală o criză şi mai profundă, o criză spirituală, o criză a sensului. Această criză a sensului profund al existenţei a fost mascat de o încredere excesivă în economia liberală. Astăzi este clar că doar economia nu poate oferi răspunsurile adecvate la toate problemele societăţii"6 .
"Se dorea a crede că dificultăţile financiare din 2008 n-au fost uitate şi că evenimentele care le-au provocat nu şi-au reluat cursul lor. Controalele reale ale fluxurilor financiare, la nivel naţional sau internaţional, se luptă pentru a fi aplicate. Iluzia unei mari distribuiri a fondurilor publice continuă să mascheze defectele structurale ale ţării şi contribuie la prelungirea visului unei societăţi de consum fără o raportare reală la mijloacele disponibile, nici în case şi nici în societate. Apelul pe care-l lansăm în mod regulat pentru a promova noi forme de viaţă nu este un discurs moralizator. Este mai degrabă un avertisment pe care raţiunea umană trebuie să-l lanseze în faţa exceselor sistemului nostru"7 .
Este necesară, fără îndoială, o redefinire a binelui comun. "Este datoria fiecăruia să înţeleagă faptul că dorinţele sale personale nu pot fi unicul resort al acţiunii şi judecăţii sale. Este foarte posibil ca, ţinând cont de binele comun, să se ceară sacrificii de la fiecare"8 .
"Nici o ţară nu se poate considera în măsură să facă faţă singură problemelor migratoare din timpul nostru. Cu toţii suntem martori ai noianului de suferinţă, de necazuri şi de aspiraţii care însoţeşte fluxurile migratoare [...], muncitorii străini, în pofida dificultăţilor legate de integrarea lor, aduc o contribuţie semnificativă dezvoltării economice a ţării gazdă prin munca lor, precum şi ţării de origine graţie expedierilor financiare. Desigur, aceşti muncitori nu pot fi consideraţi ca o marfă sau o simplă forţă de muncă [...]. Fiecare migrant este o persoană umană care, ca atare, are drepturi fundamentale inalienabile ce trebuie să fie respectate de toţi şi în orice situaţie"9 .

Pr. dr. Lucian Farcaş

Note
1 SPERANŢA: virtute teologală al cărei obiect principal este mântuirea, fericirea veşnică, participarea la slava lui Dumnezeu. Această virtute, care-l dispune pe creştin să-şi pună încrederea în promisiunile lui Cristos, să nu se sprijine pe forţele sale proprii, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt, îl conduce de fapt la rezistenţă în faţa răului şi a încercărilor şi păstrarea încrederii în viitor. Speranţa se exprimă şi se hrăneşte din rugăciune. Ea se deosebeşte de speranţa în sine oferind, sub privirea credinţei, o perspectivă a veşniciei.
2 Benedict XVI, Enc. Deus caritas est (2006), nr. 28/a.
3 Conferinţa Episcopilor din Franţa, Consiliul Familiei şi al Societăţii, Grandir dans la crise (A creşte în criză), coedit. Bayard/Cerf/ Fleurus-Mame, col. Documents d'Église, martie 2011, pag. 18-19.
4 Benedict XVI, Enc. Deus caritas est (2006), nr. 28.
5 Benedict XVI, Enc. Caritas in veritate, (2009), nr. 71.
6 Conferinţa Episcopilor din Franţa, Grandir dans la crise, (A creşte în criză), p. 29.
7 Card. André Vingt-Trois, Discurs de deschidere, Adunarea plenară, Lourdes 2011.
8 Conferinţa Episcopilor din Franţa, Grandir dans la crise, (A creşte în criză), p. 47.
9 Benedict XVI, Enc. Caritas in veritate, 2009, nr. 62.


Sursa: www.ercis.ro

luni, 4 iunie 2012

Rusalii: minunea „auzirii“ sau a „vorbirii“ în limbi?

Vorbirea în limbi străine a Apostolilor, ca dar al Cincizecimii, confirmă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii de pretutindeni şi dintotdeauna, făcând posibilă propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului. Harisma vorbirii în limbi nu a fost un scop în sine al manifestării Sfântului Duh, ci a reprezentat împlinirea unei nevoi misionare specifice în istoria şi gândirea Bisericii primare.

Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii constituie împlinirea cuvintelor Mântuitorului adresate ucenicilor Săi în seara Cinei celei de Taină (In. 14, 16-17). Evenimentul este istorisit de Evanghelistul Luca, clar, concis, în cartea Faptele Apostolilor. El ne spune că Apostolii erau adunaţi "la un loc, toţi într-un cuget". Şi iată că "fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (Fap. 2, 2-4).

La ultima Cină, Hristos promite pe Duhul Apostolilor Săi

Uluiţi de acest fenomen, care nu se arăta a fi ceva ce se petrecea în fiecare zi, Apostolii au ieşit afară şi au început să vorbească cu cei care, la auzul sunetului aceluia, se adunaseră în jurul casei. Toţi cei care-i ascultau, deşi erau de foarte multe naţionalităţi, "din tot neamul de sub cer", îi înţelegeau perfect pe Apostoli în ceea ce grăiau (Fap. 2, 5). Aşadar, fiecare îi înţelegea în limba lui de acasă, în limba lui maternă.
Evenimentul venirii Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii (Fap. 2, 1-4), este descris de către Evanghelistul Luca prin intermediul unei incluziuni: "erau toţi împreună la un loc" şi "s-au umplut toţi de Duh Sfânt". Fenomenului auditiv: "vuietul ca de suflare de vânt", i se adaugă un altul, cu caracter vizual: "limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi s-au aşezat pe fiecare din ei", adică peste Apostoli, şi nu peste toţi cei care erau împreună cu ei, adunaţi la un loc, şi anume cei 120 de Ucenici (Fap. 2, 15). Promisiunea venirii Duhului, la ultima Cină Pascală, s-a dat numai Apostolilor, nu şi celorlalţi ucenici, aceştia nefiind prezenţi la acest eveniment, petrecut doar cu câteva ceasuri înainte de Patima Sa. Aşadar, cuvântul "toţi" trebuie referit numai la Apostoli, nu şi la ceilalţi Ucenici şi "fraţi" care erau împreună cu Apostolii Domnului.
Desigur, întrebarea care se pune în acest context şi pe care şi-au pus-o de-a lungul timpului numeroşi exegeţi este dacă Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la eveniment sau Duhul Sfânt traducea ascultătorilor ceea ce Apostolii vorbeau într-o singură limbă?
Nu putem accepta decât un singur răspuns: Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Cincizecimii şi care au fost martorii efectului real al venirii Duhului Sfânt peste ei. Altfel, aşa cum constată şi Sfântul Grigorie de Nazianz, "minunea ar fi fost mai degrabă la cei ce ascultau decât la cei ce vorbeau". Or, Sfinţii Apostoli au fost cei ce-au primit glossolalia, sau harisma vorbirii în limbi, ca dar al Sfântului Duh.
Dar înţelegerea harismei "vorbirii în alte limbi" este determinată, în textul mai sus amintit, de interpretarea evenimentului Cincizecimii. Este acesta o minune auditivă, argument în acest sens fiind faptul că fiecare dintre iudeii veniţi din diasporă "îi auzea pe ei grăind în limba sa" (Fap. 2, 6) şi se întreba: "cum de auzim noi fiecare limba noastră (Fap. 2, 8), sau este o minune a limbajului, deoarece Apostolii grăiau în limba celor veniţi (Fap. 2, 6), fiind subliniat şi conţinutul vorbirii lor: "vorbind în limbile noastre despre măreţiile lui Dumnezeu" (Fap. 2, 11)?
Cartea Faptele Apostolilor relatează foarte clar că toţi cei umpluţi de Duh Sfânt "au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi", înainte ca mulţimea să se adune (Fap. 2, 6). Minunea a fost la nivelul vorbitorilor în limbi, nu la cel al ascultătorilor, scopul ei fiind de a demonstra că Duhul Sfânt se pogorâse asupra vorbitorilor, nu asupra ascultătorilor.
Faptul că unii dintre iudeii din Ierusalim, care i-au auzit vorbind, i-au luat "în bătaie de joc" (Fap. 2, 13) subliniază ideea că "vorbirea în alte limbi" indică prezenţa unei alte limbi, diferită de cea nativă a celor ce ascultau. Iar faptul că pentru toţi cei menţionaţi în versetele 2, 8-11 (parţi, mezi, elamiţi) limba vorbită de către Apostoli nu era o limbă străină lor accentuează cât se poate de clar opinia potrivit căreia "vorbirea în alte limbi" era un fapt inteligibil. Dacă toţi cei prezenţi observă faptul că acei "Galileieni" vorbeau limba în care ei (ascultătorii) s-au născut, putem astfel concluziona că limba vorbită de Apostoli, fiind una inteligibilă, nu avea nevoie de traducere.
Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru interpretează minunea de la Cincizecime în lumina profeţiei lui Ioil, dându-i valoarea eshatologică a judecăţii lui Dumnezeu. În lumina paralelei cu textul din Isaia 28, semnul vorbirii în limbi trebuia să fie un semn al vestirii judecăţii lui Dumnezeu. Dacă vorbirea în limbi, de la Cincizecime, n-ar fi fost înţeleasă de cei care o auzeau, ea s-ar fi transformat pentru ei în mesajul judecăţii, nu în cel al mântuirii. Aşa se face că Sfântul Apostol Petru se ridică să tâlcuiască ceea ce s-a vorbit în alte limbi şi pentru iudeii care nu cunoşteau limbile în care Duhul le-a dat ucenicilor să vorbească.
Cunoscători ai limbii aramaice, Apostolii erau împuterniciţi să propovăduiască Evanghelia la "toate neamurile" (Mt. 28, 20). De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom se întreabă: "Şi cum anume i-au convertit Apostolii pe aceştia? Din moment ce cunoşteau o singură limbă, cea a iudeilor, cum au putut să-l convingă pe scit, pe ind şi pe trac? Primind desigur, prin harul Sfântului Duh, darul de a vorbi în limba fiecăruia".
Sfântul Grigorie de Nyssa propune aceeaşi perspectivă de înţelegere a evenimentului: "Aşadar, aceştia (Apostolii) vorbeau parţial elamiţilor, mezilor şi celorlalte neamuri, schimbându-şi, după voie, graiurile lor în limbile neamurilor..."

Minunea vorbirii în limbi şi logica omenească

Desigur, tot acest mod de descriere a efectului venirii Duhului peste Apostoli, manifestat în vorbirea de limbi străine, fără să fi fost învăţate în prealabil, sfidează orice logică omenească. Şi trebuie să recunoaştem că aşa este. Dar este aşa numai după logica noastră pământească. Ne mirăm, ne întrebăm, şi nici mirarea şi nici întrebarea nu ni le pot lua nimeni. Avem dreptul să ne mirăm şi să ne întrebăm! Important este însă ce răspuns găsim la mirarea şi întrebările noastre. Aşadar, pot avea lucrurile, în cazul nostru, vorbirea Apostolilor în limbi neînvăţate de ei, şi o altă logică decât aceea pe care noi o înţelegem? Desigur că da! E logica lui Dumnezeu. Şi logica lui Dumnezeu o putem descifra doar cu ajutorul Sfintei Scripturi, pentru că ea porneşte, aproape întotdeauna, de la alte premise decât cele înţelese de noi. Pe acestea le acceptăm şi le recunoaştem doar pe bază de credinţă. Pescarii de odinioară, neînvăţaţi, aproape analfabeţi, devin acum învăţaţi, autori de metafore, de poeme, de cărţi, de Evanghelii scrise atât de frumos şi pe care le avem păstrate în textul Noului Testament; devin predicatori, şi încă predicatori cu logică, coerenţi, cu un sistem de gândire; fricoşii de odinioară devin acum îndrăzneţi, eroi. Şi nu numai unul, ci toţi! N-au fost la nici o şcoală, şi totuşi, aceşti oameni, după pogorârea Sfântului Duh, încep să scrie, şi încă frumos, profund, filozofic. Încep să vorbească limbi pe care nu le-au învăţat, şi toţi să-i înţeleagă. Toate acestea sunt fapte evidente, consemnate de istorie, ajunse la noi prin martori oculari, şi care fapte sunt efectul lucrării Duhului în lume prin Apostoli şi prin urmaşii lor.
Prin evenimentul Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, la Cincizecimea iudaică, Evanghelistul Luca subliniază ideea că harisma "vorbirii în alte limbi", ca efect al prezenţei Duhului Sfânt, este o minune a limbajului, manifestându-se printr-o limbă inteligibilă, alta decât cea nativă a glossolalului, şi necunoscută lui, care nu avea nevoie de traducere pentru auditoriu, confirmând pe de o parte lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi autentificând, pe de altă parte, misiunea viitoare a acesteia în lume.

Autor: Prof. S. Tofană