joi, 29 noiembrie 2012

Izvoarele Apostolice ale creştinismului românesc

În continuare prezentăm un articol semnat de Prof. Dr. Emilian Popescu, intitulat Izvoarele Apostolice ale creştinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei şi Tomisul şi publicat înRevista Studii Teologice din anul 1994, nr. 1-3:

Cei oare au scris despre originile creştinismului la români şi au dorit să-i arate vechimea sa milenară au menţionat de obicei şi pe Sfântul Apostol Andrei ca posibil sau chiar sigur misionar în Schythia Minor (Dobrogea) şi implicit la Tomis. Pe cât se poate urmări, legarea numelui Sfântului Apostol Andrei de ţara noastră şi de alte regiuni din jurul Mării Negre ori de Peninsula Balcanică este destul de veche. De pildă, mitropolitul Dosofitei al Moldovei (+ 1693) scria în anii 1682 şi 1686 în «Proloagele» sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi «că apostolului Andrei i-a revenit, (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde-i acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, şi altele ce sunt la Dunăre, Tesalia şi «acestea toate le-a umblat». (N. Şerbănescu, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schytia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare” p. 24) Această convingere exprimată atât de pitoresc de mitropolitul Dosoftei în secolul al XVII-lea se întâlneşte şi după aceea, mai frecvent în secolele XIX şi XX. Aşa procedează, de pildă, Nicodim Aghioritul (Nicodim Aghioritul, Συναξαριστήσ των δώδεχα μηνών ... t. IV, Constantinopol, 1842, ρ. 186.), Gh. Şincai (Gh. Şincai, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, I, Buda, 1844, p. 76—77), I. D. Petrescu, (I. D. Petrescu, Martirii Crucii din ambele Dacii, Bucureşti, 1856, p. 20—21) arhiereul Filaret Scriban (Arhiereul Filaret Scriban, Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, p. 1—3), G. M. Ionescu(G. M. Ionescu, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană 44—678, d. Hr.I, Bucureşti, 1905, p. 95), R. Netzhammer (Raymund Netzhammer, Das altchristliche Tomis. Eine kirchengeschichtliche Studie, Salzburg, 1903, p. 3—6; idem, Creştinătatea în vechea Tomis, Baia Mare, 1904, p. 3—4; idem Die christlichen Altertilmer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 6—7), I. Popescu-Spineni (I. Popescu-Spineni, Vechimea creştinismului la români, Bucureşti, 1934, p. 12), Anton D. Velcu (Anton D. Velcu, Contribuţii la studiul creştinismului Daco-roman în secolele I—IV d. Hr., Bucureşti, 1936, p. 22—27), Ion I. Nistor (Ion I. Nistor, Legăturile cu Ohrida şi Exarhatul Plaiurilor, Bucureşti, 1945 (extras din Anal. Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist., III, t. XXVII, 1945) şi mulţi alţii, dintre care mai apropiaţi de noi menţionez pe Ioan Rămureanu (Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, 20, 1974, 1, p. 168—171; Idem, Sfinţi şi martiri Ia Tomis- Constanţa, B.O.R., 92, 1974, 7—8, p. 797—799 şi în numeroase alte studii exprimă o părere asemănătoare) şi profesorii N. Şerbănescu (N. Şerbănescu, 2600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa episcopiei Tomisului, B.O.R., 86, 1969, 9—10, p. 978—982; idem; Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului in Scythia Minor...) şi Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 63—64).

Alţi istorici au manifestat rezerve sau chiar îndoială faţă de ştirile care vorbesc despre prezenţa şi predica sfântului apostol Andrei pe pământul României. Către începutul secolului nostru istoricul catolic Carol Auner (C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericii Române, Blaj, 1902 p. 10. În studiul: Predicat-a un apostol în România ‚ în Revista catolică (Blaj), 1912, 1, p. 40—58 spune că «e posibil ca Sfântul Apostol Andrei să fi predicat şi în interiorul Scythiei Minor sau al Dobrogei de azi; bineînţeles însă numai orăşenilor şi claselor grecizate» idem, Dobrogea în DACL, IV, 1, Paris, 1920, col. 1236 : admite posibilitatea ca Sfântul Andrei să fi vizitat oraşele de pe litoralul Mării Negre, îndeosebi cetatea Tomis, dar nu există nici o mărturie istorică, care să confirme acest fapt) se înscrie în această categorie, iar Vasile Pârvan socotea şi el că nu dispunem de nici o informaţie sigură privind implantarea creştinismului în Dobrogea sau la daco-romanii din stânga Dunării, înainte de mijlocul secolului al III-lea (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911/ p. 4. 75, 83). Jacques Zeiller, is-toricul creştinismului din provinciile dunărene ale imperiului roman, conchidea şi el că ştirile privind activitatea sfântului Apostol Andrei printre români sunt ambigue şi că în această situaţie pătrunderea creştinismului spre Gurile Dunării în primul secol nu rămân decât o simplă posibilitate (Jacques Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918, p. 28—30). Mai categoric, în sens negativ, se pronunţă D. M. Pippidi, spunând că ştirile privind misiunea Sfântului. Andrei în părţile dunărene «nu rezistă criticii», ele sunt «şubrede şi izolate» (D. M. Pippidi, Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano, RHSEE, 20, 1943, p. 169—175; idem, în vol. Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 483-490.). Cel mai tranşant, aş zice chiar dur, a fost C. Daicoviciu, după care «vechimea apostolică a creştinismului» pe pământul României de azi «ar fi absurdă şi imposibilă», ea nefiind susţinută «documentar prin nimic» (Const. Daicoviciu, În jurul creştinismului în Dacia, în Studii, revistă de ştiinţă, filozofie, arte, I, 1948, p. 122).

Din păcate această perspectivă negativă a influenţat literatura noastră istorică, mai ales într-o epocă în oare abordarea problemelor creştinismului era privită ca nepotrivită, dacă nu chiar periculoasă. Chiar un istoric ca I. Barnea, cu studii teologice, a putut afirma privitor la apostolicitatea creştinismului românesc, că ea se bazează pe ştiri «contradictorii», «încă îndoielnice» şi a privit relatările posterioare lui Eusebiu de Cezareea ca «legendare» (Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 378—379 ; idem. Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano 1977, p. 9—10).

Anticipând asupra concluziilor noastre pot să afirm că astăzi dispunem de mai multe ştiri privind originea creştinismului românesc, inclusiv cea apostolică, şi că cei care au privit cu neîncredere pe cele cunoscute până acum, s-au înşelat. De altfel, se poate face observaţia că izvoarele existente până de curând n-au fost decât cu foarte rare excepţii analizate atent, mulţi istorici preferând să se refere la ele indirect ori să fie tributari ideilor altora.

Care sunt principalele ştiri privind prezenţa Sfântului Apostol Andrei şi vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe teritoriul ţării noastre ?

Prima şi cea mai importantă este cea dată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, i, 1—3 : «Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-a căzut la sorţi ţara părţilor, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, oare, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero ? Acestea sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a «Comentariilor asupra Genezei» (după ediţia critică a lui Gustave Bardy, Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, livres I—IV, texte grec, traduction et adnotation, Paris, 1952, p. 96—97).

Reiese clar din această relatare a lui Eusebiu, care scrie la începutul secolului al IV-lea, că potrivit unei tradiţii când s-a tras la sorţi pământul către care trebuiau să se îndrepte apostolii şi să vestească Evanghelia, lui Andrei i-a căzut Scythia. Problema cheie care s-a pus şi se pune este în legătură cu această tradiţie, dacă ea este foarte veche şi credibilă şi dacă a fost înregistrată şi transmisă de Origen ori este mai târzie şi o datorăm lui Eusebiu însuşi. S-a afirmat că pasajul n-ar fi omogen, că el ar cuprinde două părţi, dintre care numai ultima, care se referă la sfinţii apostoli Petru şi Pavel, ar proveni de la Origen, cealaltă pe o tradiţie mai recentă înregistrată de Eusebiu însuşi. În felul acesta valoarea informaţiei ar fi mai mică (Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbretung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 1924, I, ρ. 109—110). Totodată este de precizat ce se înţelege prin Scythia, adică dacă este vorba de Dobrogea (Scythia Minor) ori de Scythia Mare din sudul Rusiei.

Dar înainte de a răspunde la aceste întrebări să vedem şi alte izvoare despre vestirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei pe pământul ţării noastre. De data aceasta avem de a face cu izvoare hagiografice (Tradiţiile şi legendele privitoare la viaţa şi faptele Sfântului Apostol Andrei. sunt numeroase. Ele se concretizează în mare măsură şi asupra Bizanţului şi spaţiului eleno-balcanic. Analiza acestor tradiţii şi legende în general a făcut-o Fr. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew, Càmbridge-Massachussets, 1958, 342 p).

În «Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie», păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X ?), citim că «după înălţarea Domnului la cer s-a tras la sorţi, unui apostol căzându-i o ţară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei şi astfel lui Andrei i-a căzut «toată regiunea Bitniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Sciţia, apoi a mers la Sevasitopolis cea mare (în Crimeea)» (Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et, studio H. Delehaye, în Propilaeum ad Acta Sanctorum Novémbris, Bruxelles, 1902, col. 265—266).

Observăm din această ştire că aria de propovăduire a lui Andrei, cel dintâi chemat,- a fost mai largă cuprinzând în afară de Scythia, menţionată de Eusebiu, şi Bitinia, Pontul, Thracia şi chiar Crimeea.

O altă variantă mai lungă a «Pătimirii Sfântului Apostol Andrei» din acelaşi Sinaxar indică o arie de propovăduire şi mai mare, cuprinzând provincii şi regiuni din Asia Mică, din jurul Mării Negre, de la Dunăre şi din Peninsula Balcanică : «Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei (Marea de Marmara) cu cetăţile Chaloedon şi Bizanţ, Macedonia, Thracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Thesalia, Elada (Grecia centrală), Achàia (Peloponesul) şi cetăţile Amissos, Trapezunt, Beraclea (Pontului) şi Amastris (Ibidem).

După cât se pare, această variantă a Sinaxarului constantinopolitan a stat la baza spuselor mitropolitului Dosoftei. Acelaşi Sinaxar dă amănunte şi asupra activităţii sfântului Apostol Andrei în regiunile din sudul Rusiei, în Cherson, Bosphor şi la neamurile alanilor şi abasgilor. În ceea ce priveşte activitatea în regiunile de la Dunăre este de subliniat amănuntul că Sfântul Andrei a hirotonit la Odessos (Varna) pe unul din ucenicii săi, care se numea Amplias, sărbătorit în fiecare an la 30 Octombrie (Ibidem). Marele istoric al creştinismului răsăritean din secolul al XVIII-lea, Le Quien, a afirmat că acesit Amplias ar putea fi aceeaşi persoană eu cea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (XVI, 8), cărora le scria : «Salutaţi pe Amplias !» (Michael Le Quien, Oriens Christianus in quattuor patriarchatus digestus, Paris 1740, p. 1325)

O altă veche tradiţie este consemnată de Epifanie Monahul (secolul al IX-lea) în «Viaţa, faptele şi sfârşitul Sfântului şi lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat». Ni se spune aici că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia în mai multe provincii ale Asiei Mici, apoi a mers la Odessos (Varna), unde a pus episcop pe Apion (P.G. 120, col. 229 Β : «Andrei luându-şi discipolii săi a mers în Frigia Pacatiana, iar de aici a mers în Mysia (Moesia) la Odyssopolis (Varna de astăzi) şi după câteva zile le-a pus episcop pe Apion». După cum vedem, în timp ce Synax. Eccl. Const. vorbeşte de Amplias, călugărul Epifanie îl menţionează pe Apion. Despre Epiphanius, v. şi Fr. Dvornik, op. cit., 207, 225—226). Mai târziu în secolul al XIV-lea istoricul Nichifor Kallist relatează şi el că Sfântul Andrei «a predicat în pustiul scitic», la antropofagi, precum şi pe ambele ţărmuri ale Pontului Euxin, de nord şi de sud.( Nichifor Kallistos Xantopoulos, Hist. eccl. II, 39 în P.G. 145, 860)

Mai există şi alte ştiri privitoare la activitatea Sfântului Andrei la «Niceea şi Nicomedia şi întreaga ţară a Bitiniei şi Gothiei cu regiunea din jur, la Bizanţ şi întreaga ţară a Thraciei cu regiunea din jur până la marele fluviu ale cărui maluri ne despart de barbari» ori la «greci şi barbari», între care ar putea fi socotiţi şi sciţii (Doctrina syriacă - a apostolilor, W. Cureton, Ancien Syriac , Documents, London, 1864, p. 32—34).

Din cele de mai sus se constată că izvoarele hagiografice ne prezintă o arie misionară mult mai-largă decât cea amintită atât de succint de Eusebiu. Ea cuprindea provinciile de nord-vest ale Asiei Mici, adică Pontul şi Bitinia, apoi în Peninsula Balcanică Thracia, Macedonia, Thessalia, Moesia, Ellada, Achaia, - regiunile dunărene, sudul Rusiei, ţărmul sud-estic al Mării Negre, având ca centru cetatea Trapezunt. Informaţiile acestea trebuie să fi avut la bază tradiţii sau izvoare astăzi pierdute, dar care au importanţa lor. Întrebarea care se pune este dacă ele sunt verosimile şi dacă este de admis o arie misionară atât de vastă pentru un apostol. Răspunsul poate fi în principiu afirmativ, căci Andrei n-a fost singurul ucenic al Mântuitorului, care s-a deplasat pe spaţii întinse pentru vestirea Evangheliei. Şi alţi apostoli au procedat la fel, mai ales Petru şi Pavel. Este, pe de altă parte, posibil ea informaţiile din izvoarele hagiografice să nu reproducă în întregime realitatea, atât în ceea ce priveşte zonele evanghelizate, cât şi denumirile geografice sau administrative valabile epocii în care a trăit sfântul Andrei, ci ele să se apropie de vremea când au fost alcătuite aceste izvoare. Dar acest lucru nu impietează asupra nucleului informativ pe care-1 conţin.

Dacă luăm în considerare regiunile noastre, este de remarcat că ele sunt menţionatei de multe ori, fie Scythia, fie ca teritoriile de la Dunăre, fie ca Moesia ori Thracia, Gothia şi regiunea din jur.

Dar oricât de valoroase aceste informaţii ele nu pot depăşi pe cea dată de Eusebiu, chiar dacă ea este lapidară. Valoarea ei, decurge din faptul că ea ne este transmisă de un istoric - consacrat al Bisericii a cărui preţuire în lumea ştiinţifică continuă să crească o dată cu scurgerea timpului; în al doilea rând, pentru că este foarte veche (Valoarea acestei ştiri decurge din vechimea ei şi acest lucru este relevat şi de Dvornik, op. cit., p. 197-199).

Pasajul în care este încadrată a atras atenţia unor savanţi, care l-au privit diferit în privinţa unităţii lui. Lipsius şi Ed. Schwartz îl consideră unitar şi că ar fi fost reprodus de Eusebiu după Origen. Valesius se îndoieşte de acest lucru şi mai mult decât el o face Adolf von Harnack, care îl analizează şi încearcă să-1 despartă în două. Harnack socoate că prima parte, referitoare la Sfinţii Apostoli Toma, Andrei şi Ioan, ar fi opera lui Eusebiu însuşi. Cea de a doua, cuprinzând relatarea referitoare la activitatea şi moartea sfinţilor Petru şi Pavel, ar fi reproduse de Eusebiu după Origen. Eusebiu ar fi găsit undeva tradiţia nenumită privitoare la tragerea la sorţi pentru împărţirea zonelor de evanghelizare a celor trei apostoli Toma, Andrei şi Ioan şi ar fi pus-o alături de informaţiile lui Origen (Opiniile exprimate în legătură cu acest pasaj sunt prezentate de Adolf von Harnack, op. cit., p. 109—110).

Admiţând opinia lui Harnack ar însemna că prima parte ar avea la bază o tradiţie mai nouă şi deci mai puţin valoroasă, decât aceea pe care ne-ar fi dat-o Origen însuşi, un autor cu mare reputaţie ştiinţifică şi pe care el ar fi consemnat-o cu un secol mai devreme.

Luând în considerare argumentarea lui Harnack, D. M. Pippidi conchide: «Tăgăduind paternitatea lui Origen pentru informaţiile transmise de Eusebiu, le tăgăduim în acelaşi timp şi istoricitatea... Recunoaşterea că ştirea care ne interesează se întâlneşte pentru întâia oară la Eusebiu, n-o lipseşte numai de prestigiul unei vechimi inexistente, dar o face suspectă în măsura în care atâţia autori creştini din veacurile al II-lea şi al III-lea, ale căror opere ni s-au păstrat, ar fi putut s-o înregistreze şi n-au făcut-o» (D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României..., p. 488). D. M. Pippidi mai adaugă la argumentarea sa şi faptul că dacă am considera informaţia provenind de la Origen, atunci ea s-ar contrazice cu o altă afirmaţie a autorului alexandrin, din Comentariul la Evanghelia după Matei, 24, 9, în care el trece printre popoarele care n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu pe sciţi, ori sfântul apostol Andrei ar fi predicat în Scythia (Idem, ibidem, p. 481—484.).

În treacăt fie spus, pasajul la care se referă D. M. Pippidi din «Comentariul la Evanghelia după Matei», a fost înţeles şi altfel de istorici şi filologi şi el nu anihilează afirmaţia lui Origen privitoare la vestirea Evangheliei în Scythia (J. Zeiller, op. cit., p. 28—30; I. Popescu-Spineni, op. cit., p. 12; A. Iordănescu, Observaţiuni asupra originilor creştinismului daco-roman, în Revista Clasică XI—XII, 1939/1940, p. 199—200).

Pe de altă parte, azi avem posibilitatea să facem cunoscut un izvor datând tocmai din secolele, din care D. M. Pippidi dorea să aibă confirmarea ştirii lui Origen, anume din secolele II—III. Este vorba de Hippolyt al Romei, autor de lucrări importante şi chiar episcop (antipapă), mort ca martir în anul 235 în timpul împăratului Maximin Tracul la vârsta de cca. 60 de ani. El s-a născut pe la 175 şi a fost contemporan cu Origen (185—254/255). Ba chiar s-au întâlnit la Roma în anul 212 şi s-ar putea ca ei să fi fost concetăţeni ai Alexandriei Egiptului. Hippolyt ne spune textual : «Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de Un măslin şi este înmormântat acolo» (Lucrarea aceasta nu este înregistrată de cele două patrologii menţionate la nota precedentă ca aparţinând Sfântului Ipolit Romanul. Ea apare însă în P.G. X, 920 înscrisă în categoria: Appendix ad Sancti Hippolyti operum Pattem II. Dubia ac supposita complectens).

Mărturia lui Hippolyt are meritul de a confirma activitatea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, fiindcă el vorbeşte de sciţi şi traci unii lângă alţii, şi pe de altă parte, de a nu lăsa singulară tradiţia înregistrată de Eusebiu ca provenind de la Origen. Trăind în aceeaşi vreme Hippolyt şi Origen au putut cunoaşte aceeaşi tradiţie privitoare la activitatea misionară a sfinţilor Toma, Andrei şi Ioan şi au consemnat-o fiecare în felul său. De altfel, Hippolyt era grec din Alexandria şi legăturile lui cu Origen puteau fi din această cauză mai vechi decât întâlnirea de la Roma.

Aşa cum am anticipat, se poate spune acum că în lumina documentării de care dispunem vestirea Evangheliei pe pământul românesc de către Sfântul Apostol Andrei capătă mai multă credibilitate. Această acţiune este atestată, în primul rând, de tradiţia veche înregistrată de Origen şi Eusebiu, apoi de Hippolyt al Romei şi de celelalte ştiri hagiografice mai târzii. Dacă la Eusebiu şi Origen se vorbeşte numai de Scythia, Hippolyt adaugă şi Thracia, iar celelalte izvoare extind aria misionară în Asia Mică, Peninsula Balcanică şi sudul Rusiei.

Veridicitatea informaţiilor din izvoarele hagiografice nu trebuie pusă la îndoială, deoarece ele sunt confirmate pentru mediul helenic de scriitori din secolele IV—V ca Grigorie de Nazianz (Or. XXXIII, 11 P.G. 36, col. 228), Theodoret de I Cyr (În Psalm. CXVI, 1, P.G. 80, col. 1805-1808), Pseudo Chrysostomul (Homilia in duodecim apostolos, P.G. 59, col. 495), iar din Apus de Ieronim (Hieronym. Epist. 59 ad Marcellam 5 — CSEL, 54, ed. I. Hilberg, p. 546; ed. J. Lebourt, Collection Guillaume Budé, 13, Paris, 1953, p. 89 ; cf. G. Grützmacher, Hieronymos, I, Leipzig 1909, care datează această scrisoare în anul 394, iar F. Cavallera, Saint Jérôme, sa vie et son oeuvre I, Louvain-Paris, 1922, p. 167, o atribuie anilor 395—396), Gaudentius I din Brescia (Gàudentius Brix., Ser mo 17, P.L. 20, col. 463) şi Paulin de Nola (De Sanct. Felice, Natal. IX, v. 406 j cf. XI, v. 78, 356).

Scythia menţionată de Origen şi Eusebiu este, desigur Dobrogea, aşa cum au arătat-o istorici ca R. Netzhammer şi Zeiller. Când se referă la teritoriul din sudul Rusiei izvoarele menţionate mai sus nu folosesc de obicei cuvântul Scythia, ci localităţi precise ca Sevastopolis cea Mare, Bospor, abasgi, alani etc. Excepţie face doar Nichifor Kallistos, care vorbeşte de «pustiul scitic, de antropofagi, de ambele ţărmuri ale Mării Negre, de nord şi de sud». Ca să identificăm Scythia cu Dobrogea suntem îndemnaţi de apropierea care se face des în izvoare între această provincie şi Thracia şi Moesia, de regiunile dună-rene, de Gothia etc., de oraşul Odessos, unde sfântul Andrei ar fi avat ca ucenic şi urmaş pe Amplias (sau Apion ?). Desigur, nu se exclude total ca prin Scythia oamenii acelor timpuri să fi înţeles şi zona largi din Sudul Rusiei, dar oricum teritoriul ţării noastre trebuie avut în vedere. Dobrogea de azi era numită încă din secolul I a. Hr. Σκυθία iar Un secol mai târziu o cunoaştem sub denumirea de «Mica Sciţie» (ΣκυΘία μικρά) pentru ca la sfârşitul secolului al treilea să devie provincia romană Scythi (Cea mai veche menţiune a Dobrogei ca Scythia se întâlneşte într-o inserţie greacă datând des la începutul secolului al II-lea în. Hr., descoperită la Histria (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, greceşti şi llatine vol. I. Histria : împrejurimile, Bucureşti, 1983, nr. 15, rândul 16). In vremea când scria Eusebiu, teritorial dintre Dunăre şi Mare se numea Scythia Minor, iar frontiera dunărean limes Scythicus.

Dacă deci prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea este neîndoielnică, atunci tot atât de sigură este şi venirea lui la Tomis. Aici era capitala provinciei şi Sfântul Andrei nu numai că n-a ocolit-o, ci a vizat-o în mod special. Era o politică urmată şi de ceilalţi apostoli în misiunea de a vesti cuvântul Domnului mai întâi oraşe şi apoi la ţară. Referindu-se la acest procedeu şi la sfântul apostol Pavel, istoricul englez Normam Baynes zice : „Sfântul Pavel cu ochiul unui general a ales capitalele de provincii ca puncte strategice în cucerirea lumii pentru Hristos; acestea erau fortăreţe oare trebuiau cucerite cu orice preţ, aici, în special, Biserica primară a venit faţă în faţă cu cultul imperial... aici era sediul Satanei» (Norman Baynes, The Byzantine Empire, London 1948, p. 76—77).

Noi credem că Sfântul Apostol Andrei a adus în oraşul Tomis «Vestea cea Bună», punând bazele religiei iubirii între oameni şi că ea a rodit fără întrerupere, încât comunitatea de aici a progresat şi a putut avea chiar episcopi, unii cunoscuţi din izvoare încă de la sfârşitul secolului al IlI-iea (Emilian Popescu, Ierarhia Bisericească pe teritoriul României.... BOR, 1990, 1-2, p. 149-164). La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) Tomisul a fost prezent prin episcopul său. Gloria Bisericii din Tomis atinsă în secolele IV—VI nu poate fi înţeleasă fără temelia pusă de apostolul Andrei. 


Sursa: www.basilica.ro 

marți, 27 noiembrie 2012

Povara libertăţii

Suntem creaţi de Dumnezeu cu chipul Lui în toată fiinţa noastră duală, suflet şi trup. Şi acest chip, pe lângă raţiune, simţire, voinţă, este, mai presus de toate, libertate.

Libertatea nu este nicidecum puterea de a face binele sau răul, ci acea profunzime a fiinţei care alege fericirea veşnică, zborul cel fără sfârşit în înălţimile iubirii treimice, unirea cu Dumnezeu cel Preacurat, devenirea euharistică întru fiinţă, nunta mistică cu Mirele cel iubit al sufletului Biserică. Paradoxal, în ciuda opiniei majoritare, foarte puţină lume se bucură de libertate. Deşi are darul de a fi Dumnezeu după har, omul se face rob al materiei condamnate la moarte. Oamenii care fac ce vor nu au libertate, ci doar putinţa alegerii dintre mai multe feluri de morţi. Este ca şi cum ai alege între cancer şi infarct miocardic. Amândouă, în ciuda aparenţelor, aduc moartea şi dor îngrozitor până la plecarea noastră în ţărână.
Cu toate acestea, sufletul omenesc nu poate fi săturat pe termen lung cu materie. El poate hălădui printre obsesii şi tentaţii pământeşti, însă plăcerea pe care o oferă materia este scurtă, urmată de durere şi de remuşcare, şi redundantă, cerând mereu o suplimentare cantitativă până la supradoză. Oamenii trupeşti sunt trişti, în fuga lor înfricoşată printre plăceri care niciodată nu vor oferi liniştirea cea adevărată.
Momentul suprem al judecăţii lui Dumnezeu, când Creatorul tuturor va discerne între lumină şi întuneric, va arăta troposul libertăţii noastre interioare. Judecătorul este însă şi Tatăl nostru cel din ceruri, care ne iubeşte de o veşnicie. Şi atunci, cum va fi momentul când vom fi izgoniţi afară din tărâmul Părintelui ceresc, spre a sta o veşnicie acolo unde sunt plângerea şi scrâşnirea dinţilor? Oare Dumnezeu nu va suferi că oamenii Săi iubiţi, pe care i-a creat după chipul Său, vor zăcea o vecie în suferinţă culminantă?
Eu cred că iubirea infinită a Stăpânului va discerne lumina sau întunericul din noi, iar momentul judecăţii va fi apogeul libertăţii noastre interioare. Cel care l-a urât toată viaţa pe Dumnezeu, ucigând în inima Sa prin păcate pe Hristos, nu va putea suporta să stea o veşnicie în Împărăţia Celui pe care L-a urât. Batjocoritorii Bisericii nu vor suferi să stea într-o Biserică o veşnicie. Călcătorii în picioare ai poruncilor Treimii nu vor voi să coabiteze cu sfinţii împlinitori ai poruncilor. Călăii iubirii nu vor suporta să primească Iubirea preacurată a lui Dumnezeu.
Să facem un experiment. Să mergem astăzi într-un stadion, unde zeci de mii de oameni trăiesc lupta de pe teren ca pe una absolută. Am fost şi eu pe Elland Road la un meci al echipei Leeds United: un zgomot uriaş de vociferări, urlete de bucurie, cântece ale clubului etc. Am fost şi la un meci cu Dinamo şi Poli Iaşi. Zgomotul era la fel de uriaş, însă provenea de la înjurături, comentarii şi un ronţăit gigantic de seminţe. Imaginaţi-vă că aş veni în faţa acelor oameni înnebuniţi de fotbal şi le-aş spune să renunţe la o asemenea pasiune pierzătoare de timp şi să plece acum toţi la Priveghere la biserică, căci este Sfânta şi Marea Joi în care Mântuitorul Hristos a instituit Cina cea de Taină şi a fost prins de soldaţii răutăţii, indiferent de etnia lor. Ce s-ar putea întâmpla? Probabil că aş primi mii de înjurături, imprecaţii, urlete de mânie şi aş fi alungat ca un nebun de la o asemenea adunare.
Aşa este şi la rai. Oamenii nu mai vor să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu îi cheamă şi îi aşteaptă cu dor, însă ei nu mai concep unirea cu Cel ce i-a iubit. Omul pleacă liber din faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu-l forţează să moştenească tărâmul tenebrelor veşnice. Chemaţi-i la rai pe ateişti, pe cei ce nu cred în puterea lui Dumnezeu, pe cei ce judecă Biserica, pe robii patimilor de orice fel, şi veţi vedea că nici acum, nici altcândva nu vor vrea să vină la viaţă.
Libertatea omului este atât de mare, şi Dumnezeu o iubeşte atât de mult, încât El permite omului să se piardă, dacă asta voieşte. Prin alegerea răului, moare libertatea din om, şi moare şi omul împreună cu ea. Căci robii patimilor, ai materiei şi ai răutăţii nu pot concepe Împărăţia ascultării, a duhovniciei şi a bunătăţii dăruite jertfelnic din iubire de Hristos celor care L-au iubit până la sfârşit.

Autor: I. V. Istrati
Sursa: www.ziarullumina.ro 

"Eram posedat, dar Domnul m-a eliberat"


Francesco Vaiasuso povesteşte cum, graţie exorcismelor, diavolul a ieşit din viaţa sa


de Luca Marcolivio


A fost posedat de diavol mai mulţi ani. Mai exact de "douăzeci şi şapte de legiuni de diavoli". Viaţa lui Francesco Vaiasuso, 40 de ani, sicilian, căsătorit, se ocupă cu galeriile de artă, a ieşit la iveală cu publicarea unei cărţi autobiografice, Posedarea mea (Piemme), realizată împreună cu vaticanistul Paolo Rodari.
Nu este un lucru de toate zilele ca o persoană posedată şi apoi exorcizată să vorbească public despre propria experienţă. Francesco Vaiasuso va face asta şi cu ocazia întâlnirii Posedările, tulburare psihică sau daună spirituală? Graniţa subţire dintre Psihologie şi Religie, care este programată la Roma la 14 decembrie 2012.
În vederea întâlnirii romane, Vaiasuso a voit să povestească agenţiei Zenit câteva crâmpeie din drama trăită. A vorbit despre asta cu impresionantul calm şi seninătatea celui care este conştient de puterea harului lui Dumnezeu, mai puternic decât orice agresiune a răului.


• Se fac mii de exorcisme în fiecare zi. Nu lipsesc exorcişti iluştri - unul pentru toţi: părintele Gabriele Amorth - care au povestit de mai multe ori experienţa lor. Mult mai rar este ca să vorbească despre asta o persoană exorcizată. Însă dumneavoastră aţi voit să vă divulgaţi istoria. De ce?
Francesco Vaiasuso: De fapt, aproape nimeni nu s-a expus vreodată. Am voit, într-un fel, să dau glas persoanelor care suferă atât de posedare cât şi de "tulburări spirituale". În aceşti cinci ani pe care i-am trăit pe pielea mea, am constatat că există multă singurătate din partea persoanelor care trăiesc această dramă, fie datorită suferinţei spirituale în sine, fie datorită acestui "tabu"; cu cât se vorbeşte mai puţin, cu atât lucrul devine mai sufocant pentru persoană. Deci intenţia mea este să mă apropii nu numai de persoanele care suferă de aceste tulburări şi merg la exorcist, ci şi de cel care, în cotidianitate, luptă cu probleme interioare. Am voit să povestesc cum am trăit această experienţă, dând o speranţă tuturor.


• În ce împrejurări v-aţi dat seama că vă confruntaţi cu o posedare diabolică?
Francesco Vaiasuso: Totul a început aproape "din joacă" şi "din curiozitate", când am întâlnit un iezuit care mi-a povestit despre rugăciunile de eliberare pe care le făcea pentru anumite persoane. Eu nu prea am înţeles nimic din ceea ce spune, cu toţi termenii aceia neobişnuiţi. Mi-a spus că adesea satana se ascunde în boli şi eu, încă de mic, sufeream de unele patologii cum ar fi astma bronhială. Eu am rămas perplex şi el, la rândul său, mi-a adresat o rugăciune de eliberare. Din acel moment mi-am dat seama că sufăr de tulburări care ieşeau şi veneau la iveală.


• Când eraţi posedat, eraţi conştient de starea dumneavoastră?
Francesco Vaiasuso: Posedările, în mod normal, durează de la 1 la 3 ore, la sfârşitul cărora subiectul îşi revine şi, în general, nu-şi aminteşte nimic, pentru că se intră într-o stare de trance, ca şi cum ar fi anesteziaţi. Îndrăcitul vorbeşte - şi în limbi necunoscute - urlă, se transformă în ochi, caracterele somatice se schimbă... În realitate, eu îmi amintesc totul, pentru că vedeam: acest lucru mi-a permis să scriu cartea mea. Anomalia cazului meu este în "luciditatea" mea şi în durata posedărilor mele care puteau să dureze şi 8-9 ore, uneori cu pauze de normalitate de 10-15 minute. Cea mai lungă posedare a durat patru nopţi şi cinci zile la rând, în timpul cărora diavolul s-a dezlănţuit.


• Cine a fost exorcistul dumneavoastră?
Francesco Vaiasuso: Am fost ajutat de diferiţi exorcişti, între care vrea să citez pe fratele Benigno, exorcistul oficial al Arhidiecezei de Palermo, pe fratele Ferro şi pe părintele Tonino Bono, care, în afară de faptul că este exorcist este şi psiholog şi acest lucru m-a ajutat mult. Aceştia m-au ajutat să lupt împotriva forţelor răului, dar trebuie adăugat că subiectul care primeşte rugăciunea, din punct de vedere mintal şi psihologic niciodată nu trebuie să se lase înfrânt.


• Sunteţi de acord cu afirmaţia conform căreia exorciştii sunt prea puţini şi că rolul lor nu este bine înţeles?
Francesco Vaiasuso: Nu vă ascund că până în urmă cu cincisprezece ani, când auzeam termenul "exorcist" îmi transmitea nelinişte, mă făcea să mă gândesc la o persoană misterioasă, "magică", aproape înspăimântătoare... Însă apoi când m-am aflat eu însumi în acea situaţie, am descoperit o altă realitate: aceea a unui preot care te primeşte, te ascultă, te face să vorbeşti, aprofundează, te sfătuieşte dacă să mergi la un psiholog sau la un psihiatru. Este acel preot care-ţi poate da o mână de ajutor în plus pentru a rezolva problema ta. Eu în schimb îmi imaginam o persoană care atingându-te cu un deget făcea să dispară imediat posedarea ta... Astăzi văd în exorcist figura unui tată care m-a primit.
Fără îndoială, este nevoie de mai mulţi exorcişti, sau măcar de preoţi care să ştie să facă rugăciuni de eliberare şi să-i asculte pe credincioşi. Există necesitate, deoarece doi sau trei exorcişti pe dieceză nu sunt suficienţi. Aşa încât există şi persoane care cred că sunt deranjate, nu reuşesc să găsească exorcişti şi, la sfârşit, se adresează vrăjitorilor.


• Deci satana poate să fie învins?
Francesco Vaiasuso: După ce am trăit experienţa cu luciditate, pot să spun că am văzut porţile iadului. Şi totuşi am văzut atâta har asupra mea: în carte am vorbit şi despre viziunea sfinţilor şi despre prezenţa Duhului Sfânt care au o forţă care nu se poate compara cu răul şi pe care noi din păcate n-o cunoaştem sau nu vrem s-o cunoaştem. Însă Dumnezeu are o mare forţă şi este prezent în mijlocul nostru. Deci toţi putem să-l învingem pe satana cu harul lui Dumnezeu.
(După Zenit, 23 noiembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

luni, 19 noiembrie 2012

Cel ce ai mulţime de îndurări şi putere nebiruită, miluieşte-ne!

Un mare paradox al învăţăturii creştine este viziunea asupra libertăţii. Ca Unul ce este Iubirea absolută, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertatea de a alege, de a decide singur dacă vrea să trăiască în comuniune cu Făcătorul său, sau în afara vieţii dumnezeieşti. Desigur, în atotştiinţa Sa, El ar fi putut să facă imposibilă ispita şarpelui sau măcar căderea în păcat a primilor oameni, însă nu a vrut aceasta, fiindcă omul nu ar fi avut libertatea să îşi manifeste şi el dragostea pentru Creatorul său, altfel spus să întoarcă dragostea primită prin însăşi chemarea la viaţă. Libertatea s-ar putea defini nu numai din punct de vedere uman, ci chiar şi divin, ca un act de profundă smerenie. Este îngrădirea propriei puteri din dragoste pentru celălalt, oricum s-ar manifesta acesta. O dragoste pentru un celălalt poate imperfect, supus greşelii, care uneori te provoacă, sau care chiar îţi face rău.


Şi Hristos a manifestat aceeaşi dragoste unită cu libertatea, în timpul misiunii Sale pământeşti. A vindecat pe demonizatul din ţinutul gherghesenilor (Lc. 8, 26 ş.u.), care nu mai era liber în chinurile sale. În schimb, atunci când locuitorii din cetate L-au rugat să plece de la ei, i-a ascultat. Le-a recomandat şi ucenicilor săi, atunci când îi trimisese în prima lor misiune de apostolat, să nu propovăduiască prin forţă Cuvântul, ci să plece de acolo unde nu vor fi primiţi (Lc. 9, 5). Dumnezeu nu intră cu sabia, nu obligă la supunere faţă de El şi de legea Sa, nu împinge pe nimeni de la spate să Îl accepte şi să se mântuiască. Însă dimpotrivă, cheamă la Sine şi pe cei consideraţi în mod obişnuit drept condamnaţi iadului încă din timpul vieţii (Mt. 11, 28).
Pentru noi, cei de astăzi, poate vameşii nu mai sunt printre cei cu meserii damnate. Înainte însă, ca unii care percepeau taxe celor care intrau sau ieşeau dintr-o cetate sau dintr-un ţinut, nu aveau o imagine prea bună. Tot pe vremuri, printre celelalte categorii de oameni "ai celui rău" erau prostituatele, vicioşii, cei de altă religie. Mai puţin supuşi păcatului erau văzuţi cei care aveau nevoie de prostituate, cei care făceau posibile viciile, dacă erau urmaşi ai lui Avraam. Viziunea societăţii asupra ei înseşi şi asupra propriei credinţe însă nu s-a schimbat foarte mult nici până azi. Tot la fel îi privim cu coada ochiului pe cei vicioşi, pe cei de alte religii şi în general pe cei care se comportă altfel decât normal. Poate că nu îi judecăm din capul locului ca pierduţi, însă îi includem în categoria celor mai răi decât noi, aflaţi undeva sub noi pe o scară a dreptăţii. Această practică de a-i judeca pe ceilalţi este considerată falsă şi e cu totul înlăturată de către autorul Acatistului Mântuitorului, acum un mileniu. În icosul al treilea el exclamă plin de smerenie: "Iisuse, Cel ce ai mulţime de îndurări, Care ai chemat pe vameşi şi pe păcătoşi şi pe necredincioşi, nu mă trece cu vederea acum pe mine, cel asemenea lor; ci, ca nişte mir de mult preţ, primeşte cântarea aceasta: Iisuse, puterea cea nebiruită…"
Credinciosul creştin este acela care iartă greşiţilor săi, în acelaşi fel în care ştie că primeşte iertări nenumărate de la Tatăl Cel ceresc (Mt. 6, 12). El se smereşte pe sine şi găseşte adevărată afirmaţia că e mai păcătos decât cei consideraţi scursurile societăţii. Se vede pe sine asemenea femeii de moravuri uşoare, care într-un moment de cumpănă a venit şi a plâns pentru păcatele ei, spălând picioarele Domnului cu mirul cel de mult preţ, amestecat cu propriile lacrimi (Lc. 7, 38).
În ochii omului credincios, Iisus este "puterea cea nebiruită", Care iartă şi cele mai mari grozăvii, dacă I se cere dintr-o inimă plină de pocăinţă, şi Care face din prigonitori şi vameşi - apostoli, din desfrânate mironosiţe şi din necredincioşi cuvioşi mărturisitori. Toate acestea sunt posibile în Hristos. El nu închide uşile celor ce se pocăiesc din adâncul inimii, adică decid absolut liber, într-un moment de răscruce al vieţii, să părăsească drumul cel rău şi să se întoarcă.

Autor: D. Popoiu
Sursa: www.ziarullumina.ro 

joi, 15 noiembrie 2012

Rolul Bisericii în apariţia primelor spitale în Imperiul Bizantin

Relaţia dintre Biserică şi medici în general a fost una foarte bună în decursul veacurilor. În ciuda unor conflicte care au apărut odată cu monopolul secularismului în majoritatea societăţilor occidentale, relaţia aceasta se menţine în condiţii bune şi în prezent. Vom discuta în cele ce urmează despre cum au apărut primele spitale clasice şi ce rol a avut Biserica din acest punct de vedere.

Timothy S. Miller a scris în anul 1985 o lucrare antologică intitulată "The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire". În această lucrare, el a revoluţionat efectiv conceptele existente la vremea respectivă în ceea ce priveşte apariţia spitalului şi rolul indiscutabil al Bisericii din acest punct de vedere. Miller a criticat în special două asemenea concepte cu care încă mai vin şi astăzi o serie de cercetători, şi anume că spitalul a fost încă de la început o instituţie creată de societate şi că acesta a înflorit în special în spaţiul apusean. Aceste două idei sunt pur şi simplu eradicate de dovezile aduse de Timothy S. Miller. Din contră, spitalul a fost încă de la început o instituţie întemeiată şi controlată de Biserică şi, de asemenea, această instituţie s-a născut şi s-a dezvoltat în Răsăritul creştin cu mai bine de opt secole (!) înainte ca Occidentul să aibă ceva asemănător. Deşi în zilele noastre spitalele din Occident beneficiază de un personal poate mai bine instruit şi de condiţii net superioare pentru desfăşurarea activităţii decât cele din răsăritul Europei, lucrurile nu au stat astfel încă din Antichitate, aşa cum se consideră în mod eronat de mulţi specialişti. Imperiul Bizantin a fost prima locaţie din lume unde a apărut şi s-a dezvoltat într-un mod remarcabil instituţia spitalului. Este momentul să facem o incursiune în trecut pentru a descoperi rădăcinile acestei apariţii.
Biserica Ortodoxă şi apariţia spitalului
Miller observă încă de la începutul lucrării că primele instituţii care amintesc de spital au apărut în cadrul Imperiului Bizantin: "Aceste xenones bizantine au reprezentat nu doar primele instituţii publice care au oferit îngrijire medicală celor bolnavi, ci şi cele care au condus la crearea mediilor spitaliceşti din cursul Evului Mediu, de la care atât Apusul Latin, cât şi Răsăritul islamizat şi-au dezvoltat facilităţile pentru bolnavi. A scrie despre apariţia şi dezvoltarea centrelor de îngrijire a bolnavilor în Imperiul Bizantin înseamnă să scrii primul capitol al istoriei instituţiei spitalului" ("The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire", John Hopkins University Press, Baltimore, 1985, p. 4). "Xenones" se numeau acele locuri unde puteau fi îngrijiţi străinii, însă nu doar aceştia, ci şi cei săraci sau grav bolnavi care nu îşi puteau permite un medic. Aceste xenones au evoluat în timp, ajungând la situaţia în care şi-au permis, prin finanţarea pe scară largă oferită de Biserică, să angajeze şi să susţină mai mulţi medici al căror rol era acela de a oferi anumite tratamente gratuite celor care aveau nevoie de ele, dar nu îşi permiteau să le plătească. Comentând asupra acestei afirmaţii importante a lui Miller, cercetătorul american Stanley Samuel Harakas observa că "Biserica guverna aceste spitale, le finanţa şi oferea oameni care să ocupe poziţiile principale în ele. Ea a înfăptuit acest lucru ca pe o parte a chemării sale de ''a iubi'' oamenii şi ca o parte a asemănării sale cu Dumnezeu. Dumnezeu era considerat, mai presus de toate ca Philanthropos, "Iubitorul de oameni"" (Stanley Harakas, "Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition", The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 75). Aşadar, Biserica a stat la baza naşterii primelor spitale importante din cadrul istoriei omenirii şi doar partea răsăriteană a avut rolul principal în această direcţie. Aşa cum oberva tot Miller: "Exceptând un exemplu din secolul al VII-lea din Spania vizigotă, nici una dintre instituţiile filantropice ale Europei Occidentale nu a oferit acces la medici pentru cei bolnavi, până în secolul al XII-lea" ("The Birth of the Hospital...", p. 4). Aşadar, au existat centre şi în Apus, unde bolnavii erau îngrijiţi. Desigur, toate acestea erau întreţinute şi finanţate în special de Biserică. Însă "nici unul dintre acestea nu permitea accesul medicilor la cei bolnavi". Vorbim de o îngrijire pur speculativă şi care, chiar dacă avea cele mai bune intenţii la bază, se dovedea adesea neputincioasă în faţa bolilor şi epidemiilor devastatoare. Biserica Ortodoxă a fost prima care a permis medicilor să îi îngrijească pe cei bolnavi, nu pentru că şi-ar fi pierdut credinţa în puterea rugăciunii sau în mila lui Dumnezeu şi a sfinţilor, ci pentru că a considerat că medicina nu este un lucru contrar credinţei, ci un element prin care Dumnezeu Însuşi lucrează şi poate oferi alinare.
Medicina - meserie a iubirii aproapelui

Timothy S. Miller observă în continuare: "Pe măsură ce Biserica Ortodoxă a ajuns să considere profesia medicală drept un element central al iubirii de oameni, ea s-a considerat obligată să ofere acest ajutor tuturor oamenilor - şi în special celor săraci - prin sponsorizarea spitalelor. De vreme ce majoritatea ierarhilor Bisericii a continuat să considere medicina drept una dintre cele mai potrivite exprimări ale iubirii creştine până în zilele cele de pe urmă ale Imperiului Roman de Răsărit, spitalele au fost în continuare finanţate. Spre exemplu, în anul 1440 mănăstirea cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul din Petras încă mai finanţa un spital deschis publicului" ("The Birth of the Hospital...", p. 61). Biserica Ortodoxă a considerat întotdeauna medicina drept un dar de la Dumnezeu, un miracol în sine care trebuie preţuit, admirat şi încurajat să se dezvolte. Deşi majoritatea spitalelor funcţionau în cadrul mănăstirilor, îngrijirea bolnavilor nu a fost lăsată niciodată exclusiv în mâna monahilor sau a monahiilor fără ca aceştia să aibă o minimă pricepere medicală. Biserica a mers şi mai departe şi a ales să finanţeze spitalele nu doar cu bani, ci şi cu personal medical instruit, precum şi auxiliar. Medicii erau plătiţi pentru a avea grijă de cei bolnavi care nu îşi puteau permite tratamente medicale. Exemplul oferit de Miller este unul cutremurător. Cu toate că Imperiul Bizantin îşi trăia în anul 1440 partea finală a existenţei sale, care urma să se curme tragic peste doar 13 ani, odată cu cucerirea ultimei cetăţi importante, şi anume Constantinopolul, încă mai exista cel puţin un exemplu de spital deschis publicului şi finanţat de Biserică şi, probabil, de curtea imperială. Imperiul Bizantin, secătuit de resurse financiare, de oameni şi teritorii, care influenţase cultural şi la nivel diplomatic un areal extins de la nordul torid al Africii şi până la stepele înfrigurate ale viitorului stat rus şi din Italia până în inima vechiului Imperiu Persan, nu neglija să aibă grijă de bolnavii săi. Imaginea aceasta ar trebui să ne rămână adânc impregnată astăzi, când observăm un real dispreţ adresat profesiei medicale şi rolului crucial pe care aceasta îl are în cadrul societăţii. Poate că o reîntoarcere în trecut ne-ar face să ne reconsiderăm părerea faţă de frumuseţea şi nobleţea acestei meserii pe care Biserica nu doar "a tolerat-o", ci a făcut-o să progreseze şi să se dezvolte pentru a ajunge la maturitatea sa profundă de dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor aflaţi în suferinţă.
 
(Articol publicat în "Ziarul Lumina" din data de 15 noiembrie 2012)
Foto: Bolnița de ma Mănăstirea Neamț

miercuri, 14 noiembrie 2012

Vatican: Audienţa generală de miercuri, 14 noiembrie 2012. Despre căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu

Anul Credinţei. Căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu
 
 
Iubiţi fraţi şi surori,
 
 
Miercurea trecută am reflectat asupra dorinţei de Dumnezeu pe care fiinţa umană o poartă în adâncul ei. Astăzi aş vrea să continui să aprofundez acest aspect meditând pe scurt împreună cu voi asupra câtorva căi pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Însă aş vrea să amintesc că iniţiativa lui Dumnezeu precede mereu orice iniţiativă a omului şi, chiar şi în drumul spre El, este El cel dintâi care ne luminează, ne orientează şi ne conduce, respectând mereu libertatea noastră. Şi tot El ne face să intrăm în intimitatea sa, revelându-se şi dăruindu-ne harul pentru a putea primi această revelaţie în credinţă. Să nu uităm niciodată experienţa sfântului Augustin: nu noi posedăm Adevărul după ce l-am căutat, ci Adevărul ne caută şi ne posedă.
Totuşi există căi care pot deschide inima omului la cunoaşterea lui Dumnezeu, există semne care conduc spre Dumnezeu. Desigur, adesea riscăm să fim orbiţi de licăririle mondenităţii, care ne fac mai puţin capabili să parcurgem aceste căi sau să citim aceste semne. Însă Dumnezeu nu încetează să ne caute, este fidel faţă de omul pe care l-a creat şi l-a răscumpărat, rămâne aproape de viaţa noastră, pentru că ne iubeşte. Aceasta este o certitudine care trebuie să ne însoţească în fiecare zi, chiar dacă anumite mentalităţi răspândite fac mai dificil pentru Biserică şi pentru creştin să comunice bucuria Evangheliei la toată făptura şi să-i conducă pe toţi la întâlnirea cu Isus, unicul Mântuitor al lumii. Însă aceasta este misiunea noastră, este misiunea Bisericii şi fiecare credincios trebuie s-o trăiască în bucurie, simţind-o ca proprie, printr-o existenţă însufleţită într-adevăr de credinţă, marcată de caritate, de slujirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi şi capabilă să iradieze speranţă. Această misiune străluceşte mai ales în sfinţenia la care suntem cu toţii chemaţi.
Astăzi - ştim asta - nu lipsesc dificultăţile şi încercările pentru credinţă, adesea puţin înţeleasă, contestată, refuzată. Sfântul Petru le spunea creştinilor săi: "Fiţi gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră" (1Pt 3,15). În trecut, în Occident, într-o societate considerată creştină, credinţa era ambientul în care se mişca; referinţa şi adeziunea la Dumnezeu erau, pentru majoritatea oamenilor, parte a vieţii zilnice. Mai degrabă cel care nu credea trebuia să justifice propria necredinţă. În lumea noastră, situaţia s-a schimbat şi tot mai mult cel care crede trebuie să fie capabil să dea cont de credinţa sa. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Fides et ratio, sublinia că credinţa este pusă la încercare şi în perioada contemporană, străbătută de forme subtile şi viclene de ateism teoretic şi practic (cf. nr. 46-47). De la iluminism încoace, critica adusă religiei s-a intensificat; istoria a fost marcată şi de prezenţa de sisteme ateiste, în care Dumnezeu era considerat o simplă proiecţie a sufletului uman, o iluzie şi produsul unei societăţi deja falsificată de atâtea alienări. Apoi, secolul trecut a cunoscut un puternic proces de secularism, în căutarea autonomiei absolute a omului, considerat ca măsură şi artizan al realităţii, dar sărăcit de realitatea sa de creatură "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". În timpurile noastre a avut loc un fenomen deosebit de periculos pentru credinţă: de fapt, există o formă de ateism pe care-l definim, întocmai, "practic", în care nu se neagă adevărurile credinţei sau riturile religioase, ci pur şi simplu sunt considerate irelevante pentru existenţa zilnică, dezlipite de viaţă, inutile. Atunci, adesea se crede în Dumnezeu în mod superficial şi se trăieşte "ca şi cum Dumnezeu n-ar exista" (etsi Deus non daretur). Însă, la sfârşit, acest mod de a trăi este şi mai distructiv, pentru că duce la indiferenţa faţă de credinţă şi faţă de problema despre Dumnezeu.
În realitate, omul, separat de Dumnezeu, este redus la o singură dimensiune, cea orizontală, şi tocmai acest reducţionism este una din cauzele fundamentale ale totalitarismelor care au avut consecinţe tragice în secolul trecut, precum şi a crizei de valori pe care o vedem în realitatea actuală. Întunecând referinţa la Dumnezeu, s-a întunecat şi orizontul etic, pentru a lăsa spaţiu relativismului şi unei concepţii ambigue de libertate, care în loc să fie eliberatoare ajunge să-l lege pe om de nişte idoli. Ispitirile pe care Isus le-a înfruntat în deşert înainte de misiunea sa publică reprezintă bine acei "idoli" care-l fascinează pe om când nu merge dincolo de el însuşi. Dacă Dumnezeu pierde centralitatea, omul îşi pierde locul său just, nu mai găseşte situarea sa în creaţie, în relaţie cu ceilalţi. Nu a apus ceea ce înţelepciunea antică evocă prin mitul lui Prometeu: omul crede că poate să devină el însuşi "dumnezeu", stăpân al vieţii şi al morţii.
În faţa acestui tablou, Biserica, fidelă faţă de mandatul lui Cristos, nu încetează niciodată să afirme adevărul despre om şi despre destinul său. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă în mod sintetic aşa: "Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său" (Constituţia Gaudium et spes, 19).
Aşadar, care răspunsuri este chemată credinţa să dea, cu "dulceaţă şi respect", ateismului, scepticismului, indiferenţei faţă de dimensiunea verticală, pentru ca omul din timpul nostru să poată continua să se întrebe cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi să parcurgă căile care conduc la El? Aş vrea să amintesc câteva căi, care derivă fie din reflecţia naturală, fie din însăşi forţa credinţei. Aş vrea să le rezum în mod foarte sintetic în trei cuvinte: lumea, omul, credinţa.
Primul: lumea. Sfântul Augustin, care în viaţa sa a căutat îndelung Adevărul şi a fost prins de Adevăr, are o pagină foarte frumoasă şi celebră în care afirmă astfel: "Întreabă frumuseţea pământului, a mării, a aerului rarefiat şi răspândit peste tot; întreabă frumuseţea cerului..., întreabă toate aceste realităţi. Toate îţi vor răspunde: priveşte-ne şi observă cât de frumoase suntem. Frumuseţea lor este ca un imn al lor de laudă. Ori, aceste creaturi aşa de frumoase, dar şi schimbătoare, cine le-a făcut dacă nu unul care este frumuseţea în mod imutabil?" (Sermo 241, 2: PL 38, 1134). Cred că trebuie să recuperăm şi să-l facem pe omul de astăzi să recupereze capacitatea de a contempla creaţia, frumuseţea sa, structura sa. Lumea nu este o magmă informă, ci cu cât o cunoaştem mai mult cu atât îi descoperim mecanismele minunate, cu atât vedem un plan, vedem că există o inteligenţă creatoare. Albert Einstein a spus că în legile naturii "se revelează o raţiune aşa de superioară încât toată raţionalitatea gândirii şi a orânduirilor umane este în comparaţie cu ea o reflexie absolut nesemnificativă" (Il Mondo come lo vedo io, Roma 2005). Deci o primă cale care conduce la descoperirea lui Dumnezeu este contemplarea creaţiei cu ochi atenţi.
Al doilea cuvânt: omul. Tot sfântul Augustin are apoi o frază celebră în care spune că Dumnezeu este mai intim mie decât sunt eu pentru mine însumi (cf. Confesiuni III, 6, 11). De aici el formulează invitaţia: "Nu ieşi afară din tine, reintră în tine însuţi: în omul interior locuieşte adevărul" (De vera religione, 39, 72). Acesta este un alt aspect pe care noi riscăm să-l pierdem în lumea zgomotoasă şi dispersivă în care trăim: capacitatea de a ne opri şi de a privi în profunzime în noi înşine şi a citi acea sete de infinit pe care o purtăm înăuntru, care ne face să mergem mai departe şi trimite la Cineva care poate s-o umple. Catehismul Bisericii Catolice afirmă astfel: "Cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, omul se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu" (nr. 33).
Al treilea cuvânt: credinţa. Mai ales în realitatea timpului nostru nu trebuie să uităm că o cale care conduce la cunoaştere şi la întâlnirea cu Dumnezeu este viaţa de credinţă. Cine crede este unit cu Dumnezeu, este deschis la harul său, la forţa carităţii. Astfel existenţa sa devine mărturie nu despre sine însuşi, ci despre Cel Înviat, şi credinţa sa nu se teme să se arate în viaţa zilnică, este deschisă la dialogul care exprimă prietenie profundă faţă de drumul oricărui om şi ştie să deschidă lumini de speranţă la nevoia de răscumpărare, de fericire, de viitor. De fapt, credinţa este întâlnire cu Dumnezeu care vorbeşte şi acţionează în istorie şi care converteşte viaţa noastră zilnică, transformând în noi înşine mentalităţi, judecăţi de valoare, alegeri şi acţiuni concrete. Nu este iluzie, fugă de realitate, refugiu comod, sentimentalism, ci este implicare a întregii vieţi şi este vestire a Evangheliei, Veste Bună capabilă să-l elibereze pe omul întreg. Un creştin, o comunitate care sunt activi şi fideli faţă de proiectul lui Dumnezeu care ne-a iubit cel dintâi, constituie o cale privilegiată pentru cei care sunt în indiferenţă sau în îndoială cu privire la existenţa sa şi la acţiunea sa. Însă acest lucru cere de la fiecare să facă tot mai transparentă propria mărturie de credinţă, purificând propria viaţă pentru ca să fie conformă cu Cristos. Astăzi mulţi au o concepţie limitată despre credinţa creştină, pentru că o identifică cu un simplu sistem de credinţe şi de valori şi nu atât cu adevărul despre un Dumnezeu care s-a revelat în istorie, doritor să comunice cu omul faţă în faţă, într-un raport de iubire cu el. În realitate, la fundamentul oricărei învăţături sau valori există evenimentul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu în Cristos Isus. Creştinismul, înainte de a fi o morală sau o etică, este primirea persoanei lui Isus. Pentru aceasta, creştinul şi comunităţile creştine trebuie înainte de toate să privească şi să facă să se privească la Cristos, adevărată Cale care conduce la Dumnezeu.
Benedictus pp. XVI
 
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro

marți, 13 noiembrie 2012

Într-un compartiment de tren, un oltean și un ardelean...

Într-un compartiment de tren, un oltean și un ardelean. La un moment dat, ardeleanul scoate o litră de pălincă, slănină, pită, sfarmă o ceapă și începe să mănânce, trăgând din când în când și din palincă…
Olteanului i se face de o dușca, dar cum să intre în vorbă?
La un moment dat, văzând că țuica e pe terminate, își ia inima în dinți și se apropie de ardelean:
- Mă cheama Radu!
- Apăi, no, dacă te cheamă, du-te…