luni, 31 decembrie 2012

„Eu sunt Alfa şi Omega”, zice Domnul Dumnezeu. Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. (Apoc 1, 8).


„Dacă Domnul n-ar zidi casa, 
în zadar ar trudi cei care o zidesc.
Dacă Domnul n-ar păzi cetatea,
 în zadar ar veghea cel care o păzește.
În zadar vă sculați dis-de-dimineață și vă culcați târziu,
mâncându-vă pâinea în oboseală, pe când Domnul o dă
preaiubiților săi în timpul somnului.
Iată, moștenire de la Domnul sunt fiii, rodul sânului este răsplată de la el.
Ca săgețile în mâna celui viteaz, așa sunt fiii tinereților.
Fericit bărbatul care-și umple tolba cu ei; nu se va face de rușine
când va vorbi cu dușmanii săi la poartă” (Ps 127 [126]).

La Mulți Ani 2013 
tuturor
 cititorilor 
și prietenilor 
acestui blog!

vineri, 21 decembrie 2012

Psihoza sfârşitului într-o lume secularizată

În ultimul timp, preocuparea faţă de problema sfârşitului lumii în care trăim s-a intensificat, luând aspecte alarmante în presă şi provocând stări de anxietate într-o societate tot mai secularizată şi lipsită de sens existenţial. În afară de advenţii Mileniului "biblic" bine cunoscuţi, o serie de "profeţi" ai Noii Ere îşi fac apariţia periodic în mass-media, trâmbiţând iminentul sfârşit care, în virtutea sincretismului teozofic "la modă", poate fi "argumentat" şi prin alte surse decât cele iudeo-creştine, prin "descoperiri" extrabiblice şi informaţii parareligioase, cum este, spre exemplu, celebra "profeţie" mayaşă despre un sfârşit al lumii în ziua de 21 decembrie 2012.


Prezicerile "sfârşitului" abundă în ultimii ani, iar mediatizarea apocaliptică ia forme tot mai variate, de la avertizările ştiinţifice ale unor savanţi asupra unui cataclism cosmic devastator şi până la scenariile exotice ale sincretismului neognostic new age-ist. Există, însă, un numitor comun al acestor scenarii: lumea în starea în care se află nu mai poate dăinui, iar sfârşitul formei ei actuale este iminent; fie că se va produce o catastrofă uriaşă care va comprima pământul şi-l va transforma într-o sferă inertă, lipsită de viaţă (un scenariu sumbru, pesimist), fie va începe o nouă eră, atât din punct de vedere calendaristic, cât şi al realităţii concrete (o speranţă iluzorie despre o lume a păcii şi bunăstării pe Pământ sau în cosmos).
Ne aducem aminte că tema apocaliptică a anului trecut (2011) a fost "21 mai, Ziua Judecăţii. Biblia o garantează". Adepţii pastorului american Harold Camping erau convinşi că "Isus va reveni pe Pământ să-i salveze pe cei care cred în el". Ei spuneau că sfârşitul lumii trebuia să înceapă pe 21 mai 2011 şi că omenirea urma să trăiască un coşmar timp de 153 de zile. Aidoma predecesorilor săi pe linie advento-iehovistă, Harold Camping a anunţat că în urma unor calcule matematice a reuşit să identifice începutul sfârşitului lumii, fix pe 21 mai 2011. Tot el mai anunţase şi pe 6 septembrie 1994 că Iisus va coborî pe Pământ şi va fi întâmpinat de cei aleşi, cu Bibliile deschise spre cer, fără ca profeţia să se împlinească.
Descoperirea noii date "precise" a sfârşitului arată o coincidenţă a cel puţin trei surse de informaţii din culturi diferite, din care nu lipsesc interpretările oculte. S-au făcut speculaţii asupra cărţii chinezilor "I Ching", care ar conţine o hartă a timpului de 4.000 de ani şi care s-ar încheia exact la 21 decembrie 2012; s-a făcut recurs din nou la Nostradamus, care ar fi profeţit că în anul 2012, "reînnoindu-se ciclul secolelor, va ploua cu sânge, foamete şi război, iar pe cer se va vedea un foc mare". Mayaşii, conform calendarului lor, ar fi fixat anul mitic al creaţiei, care este prognozat să se încheie pe 21 decembrie 2012, ora 10.00, iar toate acestea dau naştere la interpretări bizare pe internet şi fac deliciul presei internaţionale.
Atitudinea Bisericii faţă de această provocare
Biserica Ortodoxă nu rămâne însă pasivă la aceste provocări. Aşa cum arată PS Ioachim Băcăuanul, "viaţa Bisericii a fost de multe ori tulburată de minţile rătăcite ale proorocilor mincinoşi, care au văzut în semnele timpului lor iminenţa dezastrului mondial. Însă aceste pretinse sfârşituri n-au făcut decât rău Trupului lui Hristos - Biserica, sfâşiindu-l şi aruncând în derizoriu sau relativ chiar ideea de eshaton".
Ierarhul aminteşte că au fost ani fatidici, când omenirea a fost supusă spaimei prin anunţarea iminentei veniri a sfârşitului lumii (cum ar fi: 1000, 1843, 1875, 2000 şi chiar 2011), sursele fiind diferite pentru fiecare dintre aceste prevestiri, dar mai ales de natură biblică.
Totuşi, calculele celor ce cred că această dată ar fi sfârşitul calendarului mayaş, ca punct terminus al lumii, sunt date peste cap de inscripţiile de pe unele tăbliţe de la Templul din Palenque, care se referă la "aniversarea a 80 de runde calendaristice de la întronarea regelui Pakal", adică 21 octombrie 4772, aşadar o dată mult mai târzie decât anul 2012. Cu toate acestea, decodarea inscripţiilor mayaşe cu referire la un presupus sfârşit al lumii în 2012 a generat o adevărată "cosmofobie", după cum afirmă cercetătorul de la NASA David Morisson.
"Bazaţi pe sensibilitatea şi credulitatea oamenilor atunci când este vorba de viitor, ţinând cont şi de contextul economic actual, multe edituri şi mass-media au descoperit o adevărată sursă de venit, exploatând aceste ipoteze şi având de partea lor contribuţia însemnată a numerologilor, a sectelor mileniste şi a multor speculanţi ai sufletelor labile.
Ieşirea din această stare tensionată provocată de modul manipulator al promovării "cosmofobe" nu se poate realiza decât având conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, a proniei şi atotştiinţei Sale. Revelaţia stabileşte dependenţa noastră de Creator (fără Mine nu puteţi face nimic), dar şi faptul că tot ceea ce ni se întâmplă este cu voia şi din purtarea de grijă a Sa.
Frământările izvorâte din sintagma de tip sibilin: "Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc", ar trebui să ne amintească de cuvintele lui Hristos, Care ne avertizează cu privire la profeţii şi profeţiile mincinoase referitoare la sfârşitul lumii: "Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi" (Matei 24, 4-5), sau de cuvintele care ne îndeamnă să nu cădem pradă calculelor umane atunci când acestea se referă la realităţi dumnezeieşti".
Din perspectiva credinţei creştine ortodoxe - întemeiată pe actul suprem al Învierii lui Hristos - fundamentul creştinismului -, Universul are o finalitate pozitivă imprimată de Creator, fapt pentru care nu va fi desfiinţat, ci transfigurat într-un "cer nou şi pământ nou" (Apoc. 21, 1), învăluite în lumina iubirii divine intratrinitare. Iată de ce pentru teologia ortodoxă nu este potrivită sintagma "sfârşitul lumii", care duce la ideea de nimicire, distrugere sau aneantizare nihilistă a tot ce există, ci, aşa cum arată întemeiat părintele Dumitru Stăniloae, este vorba de "sfârşitul chipului actual al lumii şi desăvârşirea ei", adică de transfigurarea ei prin Hristos în Duhul Sfânt, ca întoarcere a creaţiei la Dumnezeu Tatăl.
Cu atât mai mult omului - fiinţă personală, raţională şi liberă - îi este pregătită o restaurare finală, o viaţă veşnică plenară, prin înviere, asemeni lui Hristos şi împreună cu El, dar pentru aceasta omul trebuie să se pregătească în etapa vieţii biologice, trupeşti în vederea judecăţii faptelor sale, pentru că orice veşnicie care nu începe printr-o judecată este lipsită de seriozitate - spune marele nostru teolog.
Prin urmare, ştim că lumea aceasta trece, cu mirajul ei înşelător şi cu tentaţiile ei. Apostolul Pavel spune că întreaga creaţie tinde să se elibereze din robia stricăciunii, pentru ca să ajungă la mărirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 20). Modul cum se va produce trecerea de la chipul actual al lumii la noul ei chip rămâne o taină, iar timpul când se va petrece aceasta îl ştie numai Dumnezeu (Matei 24, 36). "Lumea se va preface cu iuţeală de fulger şi din sânul pământului transfigurat vor ieşi trupurile morţilor pnevmatizate, iar trupurile celor care vor fi în viaţă la venirea Domnului nu vor mai trece prin moarte, ci se vor preface în trupuri înviate (I Corinteni 15, 52). Iar aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că într-o clipă se va petrece şi prefacerea lumii şi învierea morţilor".
Creştinul ortodox nu trăieşte cu groază apocaliptică sfârşitul formei actuale a lumii şi nici nu se amăgeşte cu speranţa iluzorie a "venirii Domnului Isus" pentru ca să se întemeieze o împărăţie milenară numai "cu cei aleşi", ci are în vedere preocuparea constantă, smerită şi statornică de a se pregăti pentru sfârşitul iminent al vieţii pământeşti, cu idealul vieţii veşnice care se va arăta deplin în starea de înviere, după judecata universală pe care o va înfăptui Hristos la a Doua Sa Venire, întru slavă. Apocalipsa, conform etimologiei cuvântului, va însemna atunci descoperirea stării vieţii celei noi, fericite şi veşnice a celor care L-au iubit pe Dumnezeu ca şi pe semenii lor. Atunci oamenii vor descoperi că "Viaţa viitoare va fi o duminică fără sfârşit sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat "deodată" şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate".
Autor: I. Macar
Sursa: www.ziarullumina.ro 

luni, 17 decembrie 2012

Relația dintre discursul filosofic (teologic) și Dumnezeu

Aș menționa astăzi opinia lui cu privire la relația dintre discursul filosofic (teologic) și Dumnezeu. Transcriu: ”cînd încerc să văd în ce mod pot vorbi despre Dumnezeu, ajung să constat că pot mai curînd să-I vorbesc decît să vorbesc despre El. Și dacă Îi vorbesc, aceasta are loc în realitate ca unui 'tu', care nu este empiric, unui 'tu' despre care pot spune deci că este Tu-ul absolut” (Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang, București: Anastasia, 1996, p.101). Rugăciunea devine astfel singura modalitate de a te apropia cu adevărat de esența lui Dumnezeu.

Sunetul care trezeşte la rugăciune

Sunetele clopotelor simbolizează glasul lui Dumnezeu şi al slujitorilor săi, care cheamă oamenii la rugăciune. De aceea, înainte de a fi instalate în clopotniţe, ele sunt mai întâi binecuvântate şi sfinţite în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Clopotele au o istorie interesantă şi foarte îndelungată, regăsindu-se în toate culturile şi religiile lumii.


Primele clopote au apărut cu mult înainte de creştinism, în China antică, cu 5.000 de ani înainte de Hristos, iar de acolo s-au răspândit şi în Imperiul Greco-Roman.
Creştinii n-au folosit clopot până în anul 313
În ceea ce-i priveşte pe primii creştini, după cum se ştie, trăiau sub persecuţii şi se adunau pe furiş la slujbe în catacombe, fapt pentru care clopotul era exclus din cult, căci i-ar fi dat de gol. Ba chiar era identificat cu păgânismul, fiind folosit la venerarea zeilor.
În primele comunităţi creştine din Răsărit şi cele din Africa, anunţarea unei slujbe viitoare se făcea de către diaconi, dar după ce Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului, în anul 313, lucrurile s-au schimbat, treptat-treptat, fiecare basilică având şi clopote pentru a putea vesti cu sunet mare, la lumina zilei, credinţa creştină.
"Ţarul clopotelor" din Kremlin
Cel mai mare clopot din lume se află într-un muzeu din Kremlin şi datează din 1735, având o greutate de 216 tone. Tot la Kremlin se află şi "Ţarul clopotelor", de 160 de tone, având o înălţime de 6,14 metri şi un diametru de 6,6 metri. La fabricarea lui au muncit 200 de oameni. Este într-adevăr deosebit, fiind acoperit cu multe portrete şi texte. Povestea lui este puţin tristă, întrucât în urma unui incendiu din 1737, o uriaşă bucată de piatră a căzut peste el crăpându-l.
Cele mai vechi de la noi
Cele mai vechi clopote din ţara noastră, păstrate până astăzi, datează din secolul al XIV-lea şi se află la bisericile de la Sântana Nirajului, Şeica Mare şi la Mănăstirea Cotmeana. Din prima jumătate a secolului al XV-lea, menţionăm un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur şi două de la Mănăstirea Cozia, acestea din urmă datând din 1403 şi, respectiv, din 1413. Mai numeroase sunt clopotele care s-au păstrat din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în special cele moldoveneşti, dăruite de Ştefan cel Mare mănăstirilor: Putna, la 1484 şi 1490; Voroneţ, la 1488; Bistriţa, la 1490 şi 1494. Nici unul din aceste clopote nu se află în uz, fiind doar exponate de muzeu, mărturie a vremurilor trecute şi a credinţei noastre.
Celebra fabrică Grassmayr
În Europa, cele mai faimoase clopote sunt turnate la fabrica de "Grassmayr" din oraşul austriac Innsbruck. Bartlme Grassmayr este întemeietorul acesteia, după ce în 1599 s-a întors dintr-o călătorie de ucenicie pe lângă meşteri vestiţi. În acel an a turnat primul clopot, iar de atunci, fabrica familiei Grassmayr a tot făcut clopote pentru marile catedrale ale Europei şi pentru turnurile unor oraşe vestite. Cunoştinţele despre turnarea clopotelor au fost păstrate cu sfinţenie de membrii familiei austriece de atunci şi până azi, adică de 14 generaţii, aşa încât numai la Innsbruck se fabrică clopote ce sunt perfect armonizate. Clopotele Grassmayr binevestesc pe Dumnezeu din clopotniţele bisericilor din peste 100 de ţări, inclusiv de la Catedrala patriarhală din Bucureşti, începând cu anul 2007. În atelierele Grassmayr se află şi un muzeu cu exemplare realizate atât aici, cât şi în alte părţi ale lumii, fiind expus şi un clopot din China, datând din anul 3.000 î.Hr. De asemenea, există acolo şi o bibliotecă tematică, ce cuprinde printre altele o enciclopedie a clopotelor de 1.000 de pagini. Muzeul familiei Grassmayr din Innsbruck se bucură de vizitatori din toate colţurile lumii.
Inscripţii frecvent folosite
Clopotele se fac, în general, din bronz, prin turnare în anumite tipare, având forma unui pocal aşezat cu gura în jos. Suprafaţa exterioară a clopotelor poate fi decorată - fie direct din turnare, fie prin operaţii ulterioare cu anumite desene sau cu înscrisuri. Printre cele mai folosite sunt versetele latine: "Vivos voco, mortuos plango, fulgura frango" ("Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng"). O altă inscripţie în latină, întâlnită foarte frecvent în Apus, este aceasta: "Laudo deum verum, plebem voco, congrego clerum; defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro", adică "Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul; îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile". Cu aceasta se arată toate utilizările ce se dau clopotelor.

Autor: D. Cârlea
Sursa: www.ziarullumina.ro 

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Drumul spiritual în sfântul Ioan al Crucii


"Sufletul nu poate să fie posedat de unirea divină până când nu s-a despuiat de iubirea faţă de lucrurile create"

De Pietro Barbini

Teolog, poet, mistic, preot şi întemeietor al Ordinului Carmeliţilor Desculţi, sfântul Ioan al Crucii, proclamat sfânt în 1726 de Benedict al XIII-lea şi învăţător al Bisericii de Pius al XI-lea în 1926, reprezintă una din figurile de referinţă ale culturii occidentale, considerat un maestru al misticii creştine (sfânta Tereza de Avila îl numea "părintele sufletului meu") şi unul dintre cei mai mari poeţi în limba spaniolă. Gândirea sa a influenţat foarte mulţi filozofi şi teologi cum ar fi T. S. Eliot, Thomas Merton, Edith Stein, Jacques Maritain, Hans Urs von Balthasar, Ioan Paul al II-lea şi mulţi alţii.

Acest preot spaniol, ca mulţi alţi sfinţi înainte de el şi după el, a avut ocazia să experimenteze concret, în decursul vieţii sale, belşugul harului divin printru "drum" lung şi întortocheat bogat în lipsuri, suferinţe şi umiliri, dar aşa cum obişnuia să spună sfântul: "Dumnezeu umileşte mult sufletul pentru a-l înălţa după aceea mult", dar pentru ca acest lucru să se împlinească este necesar ca omul să dea totul din sine cu spirit de iubire.

Sfântul Ioan al Crucii s-a născut într-o familie săracă pe lângă Avila în 1540; rămas orfan de tată a trebuit să muncească pentru a-şi plăti studiile, la un colegiu iezuit, iar după cel le-a terminat în mod eminent a intrat în Ordinul Carmelit cu numele de fratele Ioan de Sfântul Matia. După aceea a fost trimis la Salamanca pentru studii unde a cunoscut-o pe sfânta Tereza de Avila, prim moment de cotitură a vieţii sale, pentru care a devenit colaborator apropiat.

Al doilea episod important, cel care a schimbat definitiv viaţa sa, a avut loc în 1572, când, acuzat pe nedrept că este un "frate răzvrătit", a fost închis timp de nouă luni într-o închisoare la Toledo unde a îndurat tot soiul de chinuri (foame, sete, frig, boală, singurătate, lovituri şi batjocură). În această situaţie dificilă, insuportabilă pentru orice altă fiinţă umană, sfântul Ioan a compus cele mai vestite şi emoţionante poezii de iubire, bogate în patos şi pasiune faţă de acel Dumnezeu, continuu izvor de inspiraţie, care nu l-a părăsit niciodată în timpul închiderii sale şi pe care l-a simţit mereu alături în momentele cele mai dificile.

Printre operele sale cele mai semnificative sunt "Cântarea spirituală" şi "Noaptea întunecată a sufletului", două capodopere de nivel foarte înalt şi valoare inestimabilă prin intensitatea expresivă a versurilor sale şi simbolismul puternic al poeticii.

Prima descrie căutarea neliniştită a mirelui pierdut, Isus Cristos, până la regăsirea fericită, definită un fel de Cântarea Cântărilor din Noul Testament, a doua relatează călătoria dificilă a sufletului până la plinătatea unirii cu Dumnezeu; din "noaptea întunecată", care reprezintă dificultăţile existenţei, descrise în mod magistral de sfânt, ajungând la întâlnirea şi la unirea cu Dumnezeu, vârtej al existenţei, capabil să umple acel gol existenţial al sufletului insuflat în om, o unire care completează, aşa încât îl transformă pe omul însuşi ("iubit în Iubit transformat!").

Sfântul Ioan al Crucii, prin poetica sa, îi îndeamnă pe credincioşi să părăsească propria voinţă, mereu limitată deoarece e umană, aşa încât să-l poată primi pe deplin pe Cristos şi să se renască la viaţă nouă cu El. Acesta este punctul fundamental al întregii sale opere, prin care sfântul trasează un adevărat "parcurs al sufletului", valabil pentru toţi şi foarte actual şi astăzi, pentru a ajunge la întâlnirea şi la unirea cu divinul.

Acest drum spiritual, care prevede trecerea de trei faze, "purgativă, iluminatoare şi unitivă", cere un efort ascetic al sufletului care nu este indiferent, dar care fără îndoială va fi răsplătit în viitor când omul, eliberat de orice alipire pământească şi de orice povară a sufletului, va fi total curat şi liber să ajungă la unitate cu Dumnezeu. De fapt, sfântul poet subliniază că "sufletul nu poate să fie posedat de unirea divină până când nu s-a despuiat de iubirea faţă de lucrurile create".

În substanţă, toată gândirea, poetica şi mistica lui Ioan al Crucii se rotesc în jurul a ceea ce am putea defini ca un soi de "teologie a profitului", adică, a renunţa la toate pentru a avea din nou după aceea, prin harul divin, toate din prisos, deoarece, numai şi exclusiv renunţând la "lucrurile din lume", aşadar prin actul simbolic al "despuierii de omul vechi", este posibilă întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu, Binele Suprem, pace perpetuă şi plinătate a sufletului.

(După Zenit, 14 decembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

luni, 10 decembrie 2012

Arta conducerii politice la români

Românii nu trebuie să caute în istoria altor popoare modele pentru a vedea cum trebuie condusă bine o ţară. De altfel, e şi greu, ca să nu zic riscant, să faci asemenea importuri. Pentru că specificul unui popor sau al unei civilizaţii e determinat de o mulţime de factori naturali, instituţionali, legislativi şi, nu în ultimul rând, religioşi, factori care diferă sensibil de la o ţară la alta, cel puţin în Europa. Pentru noi rămâne suficientă oprirea fie şi asupra unui singur model autohton de guvernare, care a sintetizat grandios experienţa politică şi militară, morală şi religioasă a lumii în care a trăit domnitorul Neagoe Basarab.

De la urcarea lui Neagoe pe tronul Ţării Româneşti s-au împlinit anul acesta 500 de ani, iar canonizarea sa de Biserica noastră a avut loc în anul 2008, cu zi de prăznuire în 26 septembrie.

Desigur, nu se pune în articolul de faţă problema întoarcerii la organizarea statală a Ţărilor Române din a doua jumătate a mileniului trecut, ci de a vedea concepţia unui om de stat şi de cultură excepţional, chiar dacă medieval, vizavi de supuşii săi şi de conducătorul lor. 

"Toată lumea stă înaintea lui Dumnezeu ca o picătură ce atârnă pe streaşină", îl citează domnitorul Basarab pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci când vrea să vorbească despre puterea conducătorului politic, Neagoe Basarab se întoarce la finitudinea condiţiei umane. Începe aşadar cu sfârşitul pământesc al omului, ca nu cumva domnul, stăpânitor vremelnic, să fie furat de măreţia pe care i-o conferă funcţia sa în stat. Iată ce îndeamnă în partea I a Învăţăturilor către fiul său Teodosie marele domnitor: "Câţi aveţi în mână cârmuire şi putere asupra oştenilor (supuşilor, n.n.) priviţi în morminte şi temeţi-vă de Dumnezeu şi vă cutremuraţi; (…) veniţi să vedeţi acolo – cel ce a fost odată împărat, vezi-l numai oase, vezi-i cumplita înfăţişare şi spune: Care este împărat? Care oştean? Care este domn? Sau care sărac? Care tânăr? Care bătrân? Care arap? Care frumos la înfăţişare? Oare nu vei spune: Nu sunt toate praf, nu sunt toate fum? Unde este omul cel plin de vise? Iată, este ţărână, căci tot ţărână a fost!"

Cine ignoră acest fapt şi se nevoieşte să dobândească peste măsură putere şi să adune avere multă şi-a pierdut mintea. 

"Spre deosebire de Machiavelli care trăise în umbra principilor, scrie profesorul Dan Zamfirescu în studiul său dedicat lui Neagoe Basarab şi culturii româneşti din epoca Renaşterii, autorul Învăţăturilor către fiul Theodosie este Principele şi vorbeşte ca atare. Ceea ce impresionează la domnitorul român este, aşadar, arta cuceririi sufletelor. Grija pentru sufletul omului, pentru inima lui, pentru demnitatea lui ne uimeşte pe noi, cei de azi, şi ar trebui să dea de gândit celor ce conduc un popor: "Căci inima omenească este ca şi sticla; dacă se sfărâmă sticla, nimeni nu mai poate s-o dreagă"."

"Înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră sunt numai de la Unul Dumnezeu…" 

Omul cu nevoile sale este centrul cugetării religioase, morale şi politice a domnului. Iar raportul acestuia cu Dumnezeu este astfel realizat încât nimic din credinţa creştină nu-i apare ca piedică în calea manifestării sale, ci dimpotrivă, legătura lui cu Dumnezeu exprimă mijlocul suprem al împlinirii omenităţii sale. 

Ceea ce impresionează pe oricine parcurge Învăţăturile lui Neagoe Basarab – afirmă profesorul Zamfirescu – este credinţa în puterea pe care o conferă celui ce optează pentru ele: valorile creştine şi valorile etern-omeneşti: binele, dreptatea, adevărul, respectul pentru om şi demnitatea lui.

Pentru Neagoe Basarab, acestea nu sunt, cum vor deveni pentru lumea modernă, impedimente sau iluzii de care un politician "realist" nu trebuie să se împiedice: "Fătul meu, eu te voi învăţa de unde este înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră care sunt în această lume: numai de la Unul Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care a fost şi fiul Fecioarei. Că eu, fătul meu, când vreau să fac vreun lucru înţelept sau vreo vitejie, sau fie şi vreo supunere, întotdeauna cer să-mi fie întărire Dumnezeu şi preacurata lui Maică".

Luând modelul împăratului Alexandru cel Mare, care i-a răspuns lui Aristotel că "prin trei lucruri a biruit lumea toată, întâi cu cuvântul adevărat, al doilea cu judecata dreaptă, al treilea cu mâna întinsă, căci n-a strâns avuţie, ci a miluit slugile şi oştenii", domnitorul român adaugă şi credinţa în Hristos: "Din fire fiind creştini, se cuvine să îndeplinim aceste trei lucruri (enumerate mai sus, n.n.) şi încă să mai adăugaţi fapte bune, pe care le iubeşte Dumnezeu. Iar El va înălţa numele voastre cu slavă în viaţa aceasta, şi nu numai în viaţa aceasta, ci şi în împărăţia cerească va odihni sufletele voastre, împreună cu cei drepţi".
 
Omenia – valoare politică şi morală supremă

Umanismului apusean pe care-l găsim în forma lui cea mai reprezentativă în operele lui Erasmus de Rotterdam şi Machiavelli, Neagoe Basarab nu-i opune – afirmă profesorul Zamfirescu –, ci-i juxtapune omenia românească în chip de valoare politică şi morală supremă. "Omul este ca şi porumbelul: unde află porumbelul hrană multă, acolo şi fuge. Aşa este şi omul: unde află un domn bun şi darnic, cu avuţie, acolo se adună oamenii să se hrănească. De aceea, te sfătuiesc fiul meu, mai întâi să nu uiţi niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă tuturor binefacerilor şi îndreptărilor."

Echilibrul pe care ca domnitor e necesar să-l păstreze între cei conduşi dezvăluie cititorului Învăţăturilor lui Neagoe un caracter puternic, ferm, dar în acelaşi timp de o atenţie şi delicateţe pentru fiinţa umană, lucru pe care nu-l găsim nici la Erasmus de Rotterdam în opera Educaţia unui principe creştin.

"Şi pe tine te-a ales Dumnezeu – îi scrie Neagoe fiului său –, ca să te cunoască toţi că tu eşti ales de Dumnezeu să le fii lor stăpân şi păstor bun, ca să paşti turma lui Hristos fără părtinire. De aceea şi tu, dacă eşti vrednic, încă rânduieşte-ţi turma, ca să nu fie unii graşi, iar alţii să moară de foame, ci să măsori tuturor la fel, fiecăruia după lucrul său şi fiecăruia după cum îi este slujba, aşa să-i fie şi dulceaţa."

Sfântul Neagoe Basarab a reuşit să definească – subliniază Dan Zamfirescu – pentru întâia oară omul politic român în ipostaza sa ideală, aşa cum se făurise în creuzetul unei frământate istorii, şi cum fusese întruchipat de câteva figuri monumentale ce deţinuseră prim planul scenei politice şi militare a Europei Centrale şi Sud-Estice Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare.

Dintre acestea, ultima îi fusese contemporană lui Neagoe şi în lumina ei se născuse şi crescuse până la vârsta deplinei bărbăţii. 

Dacă pentru omul antic morala şi politica nu se separau niciodată, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concepţia occidentală, aşa cum apare la Machiavelli, în care politica este total separată de alte categorii, deoarece ea scapă moralei, s-a dovedit catastrofală. Avea să o consemneze şi Montesquieu în lucrarea sa, "Scrisorile persane": "Suveranul, curtenii şi un mic număr de persoane particulare stăpânesc toate bogăţiile, în timp ce toţi ceilalţi gem, trăind într-o cumplită mizerie". "Politica fără morală ne-a condus la dezastrele secolului al XX-lea. În consecinţă, legătura dintre morală şi politică va fi cheia secolului al XXI-lea", scria filosoful şi jurnalistul francez Jean François Revel.
 
Autor: A. Păunoiu
Sursa: www.ziarullumina.ro 

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Milenarismul

Adevărul teologic este că trebuie să ne pregătim cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice, ignorând raţionarea comodă a "hristoşilor" mincinoşi potrivit căreia sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii, cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani,atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

I. Pregătirea aperceptivă.
"Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24, 23 şi 24). Din păcate, în societatea contemporană persistă un tip de raţionare comodă susţinută de asemenea "hristoşi" mincinoşi care - speculând "concepţia himerică a spiritelor simple care refuză munca" în aşteptarea unui veac nou, prezis şi aşteptat în fiecare epocă, după cum arată Origen în lucrarea De principii - spune: "Lasă că o să fie bine!", ca şi cum sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani, atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.
Pentru a răspunde la această frământare, vom avea în atenţie două aspecte: primul se referă la adevăratul sens al expresiei "Împărăţia lui Dumnezeu", iar al doilea la fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă (milenistă sau hiliastă, cum mai este denumită), dar contestat de eshatologia creştin-ortodoxă.
II. Anunţarea temei.
În acest scop, tema catehezei se va concentra pe explicarea corectă a conceptului"Împărăţia de o mie de ani" întemeiată de Mântuitorul Hristos pe pământ mai înainte de sfârşitul lumii (cf. Apocalipsa cap. 20, ver. 7).
III. Tratarea.
Va fi sau nu sfârşitul lumii precedat de o eră de "o mie de ani" de fericire pământească a celor predestinaţi mântuirii? Oare este posibil ca între Parusia Mântuitorului Hristos şi "sfârşitul" lumii să fie întemeiată pe pământ o împărăţie de o mie de ani în care Dumnezeu să domnească numai împreună cu cei aleşi ai Săi?
A. Temeiuri biblice.Acestor întrebări care ridică problema timpului din perspectivă creştină le răspundem cu o altă întrebare: De ce ar avea nevoie Dumnezeu de o împărăţie de o mie de ani? Clarificând indirect raportul dintre timp şi eternitate ridicat de milenarişti, părintele profesor Dumitru Stăniloae se întreabă ironic: "Dar ce eternitate ar fi aceea din care o Persoană divină nu poate dispune de un timp?".Dumnezeu dispune de tot timpul din lume în calitatea Sa de Creator atemporal al acestei unităţi de măsură folositoare oamenilor pentru mântuire: "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii" (Psalmul 89, 4). Prin urmare, acesta este sensul corect al expresiei "o mie de ani", iar nu acela că ar fi vorba de "Împărăţia de o mie de ani" pe care o va întemeia Dumnezeu pe pământ cu puţin timp mai înainte de sfârşitul lumii! În Apocalipsă se spune în egală măsură că diavolul este mânios pentru că "timp nu va mai fi" (Apoc. 10, 5) şi că în Cer şi Iad funcţia acestuia încetează (Apoc. 12, 12), ceea ce înseamnă că sfârşitul timpului e de fapt însuşi sfârşitul lumii văzute. Prin urmare, nu va mai fi timp nici pentru o altă "Împărăţie de o mie de ani"!
Este drept că, la nivelul Sfintei Scripturi, există o referire explicită la împărăţia de o mie de ani, la Apocalipsa cap. 20, ver. 1-10, dar, potrivit interpretărilor ei patristice, este vorba de perioada de la Întrupare până la Parusia Domnului, adică toată faza de existenţă pământească a Bisericii luptătoare întemeiate prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, cunoscută drept Împărăţie a lui Dumnezeu. Din păcate, acest text biblic reprezintă şi paragraful de la a cărui interpretare greşită şi controversată a pornit milenarismul.
B. Temeiuri patristice: Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti în general (cu excepţia episcopului Papias de Ierapole, Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântului Irineu, apologetului Tertulian, Sfântului Ipolit, a lui Apolinarie de Laodiceea, a lui Lactantiu, a Sfântului Ambrozie etc.) apreciază că acest paragraf din Apocalipsă se referă de fapt la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ. În momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului Duhului Sfânt, El propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cincizecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: "Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul" (In. 16, 12-13). În acest context, temerea Sfântului Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din Împărăţia lui Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti, care este ameninţată permanent tocmai de răstălmăciri greşite ale învăţăturii de credinţă, aşa cum este cazul milenarismului. În ciuda oricărei forme de elitism, Fiul lui Dumnezeu Se roagă: "Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean" (In. 17, 14-15), chiar dacă este conştient că inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei.
Or, în ciuda a ceea ce reprezintă în esenţă milenarismul, adică o sectă a celor aleşi să trăiască 1.000 de ani fericiţi înainte de marea zguduire apocaliptică, Împărăţia lui Dumnezeu este în virtutea succesiunii apostolice însăşi Biserica (Εκκλησια), care nu este nicidecum un sistem elitist, ci - aşa cum o defineşte Sfântul Ciprian, Episcop al Cartaginei (210-258) - o adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Ţinând cont de procesul de sfinţire umană care se desfăşoară în Biserică, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos - atunci când se roagă pentru "ca toţi să fie una!" (In. 17, 20) - cere "legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite".
C. Câteva precizări cu privire la obiecţiile protestanţilor.În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică, pentru că în Împărăţia Sa se vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. De aceea, putem spune că toate ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt, n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii bisericeşti, care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia lui Dumnezeu. Grupările milenariste de tip sectar au considerat convenabil ca eşecurile înregistrate de-a lungul timpului de umanitate să fie plasate în cârca Bisericii Mântuitorului nostru Hristos. Cum să se bucure de slava Împărăţiei lui Dumnezeu ereticul Cerint, care, dezvoltând învăţătura greşită a ebioniţilor despre milenarism, vorbeşte de o împărăţie de o mie de ani unde susţinătorii lui se vor bucura din plin de desfrâu şi de lux? Cum să păzească învăţăturile sănătoase Montanus, care se socotea pe sine Paracletul (Mângâietorul) anunţat de Mântuitorul Hristos (Ioan cap. 15, 26)? Cum să nu ameninţe unitatea Bisericii grupările milenariste contemporane de tip sectar, aceşti noi montanişti şi cerintieni ai zilelor noastre: Biserica Sfinţilor Ultimelor Zile (Mormonii), Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Organizaţia Martorii lui Iehova etc.?
IV. Recapitularea:
Societatea contemporană se confruntă cu fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă a celor care refuză munca în aşteptarea unui veac nou prezis şi aşteptat în fiecare epocă, dar care este vehement contestat de eshatologia creştin-ortodoxă. Ce fel de virtute bisericească poate fi calcularea momentului instaurării unei asemenea împărăţii fericite de 1.000 de ani a celor aleşi, în timp ce lumea merge spre distrugere şi totul se va lichida? Paragraful din Apocalipsă nu se referă la falsul optimism încurajat de utopia milenaristă, ci la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ, după Înălţarea Mântuitorului Hristos la Cer.
- Care este interpretarea corectă a expresiei "Împărăţia de o mie de ani?"
- Care au fost primii milenarişti cu care s-a intersectat Biserica primară?
- Care sunt grupările milenariste contemporane?
V. Asocierea.
Pe de o parte, propovăduind ideea a mai mult de o singură înviere, milenarismul pare a fi un concept similar celui legat de reîncarnare. Pe de altă parte, propovăduind conceptul învierii doar a morţilor care vor împărăţi cu Mântuitorul nostru Hristos 1.000 de ani, fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristăpoate fi asociat cu învăţătura despre apocatastază (mântuirea tuturor fiinţelor la sfârşitul veacurilor), învăţătură care a fost condamnată de către Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, în anul 553, tocmai pentru faptul că nega, în principal, procesul de sfinţire umană. Viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica, este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în Împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta, participând la slujbele bisericeşti, ştiut fiind că "din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mt. 11, 12).
VI. Generalizarea.
Din cauza atacurilor grupărilor milenariste de tip sectar la adresa Bisericii, asistăm astăzi inclusiv la un proces de destrămare sufletească a oamenilor. Drept dovadă stau sectele sinucigaşe. Ultimul incident grav cu conotaţii milenariste s-a petrecut în Brazilia, în cursul lunii octombrie a acestui an, când poliţia a reuşit să împiedice o sinucidere în masă, cu doar 10 minute înainte de a avea loc. Peste 100 de membri ai unui cult religios se pregăteau să-şi ia viaţa, pentru că urma să vină sfârşitul lumii. Acest lucru denotă faptul că optimismul eshatologic este la fel de periculos ca şi pesimismul eshatologic! De ce persistă încă asemenea mentalităţi primitive, care fac din moarte un obstacol inexpugnabil, în timp ce prin cultura Învierii oamenii sunt încurajaţi să îşi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii? Obsesia morţii - căreia i se opune nădejdea creştină a Învierii - nu este altceva decât semnul eşecului unei credinţe izvorâte din disperare, aşa cum este propovăduită de grupările milenariste contemporane de tip sectar.
VII. Aplicarea.
Pentru a tempera aspiraţiile orgolioase ale mişcărilor mesianice şi profetice de sorginte sectantă care pretind că pot anticipa prin diverse calcule sfârşitul lumii, trebuie să subliniem faptul că, în evoluţia istorică a omenirii, Dumnezeu a rânduit nişte "praguri" pe care cei slabi în credinţă le-au confundat de cele mai multe ori cu sfârşitul lumii sau cu instaurarea împărăţiei de 1.000 de ani a Mântuitorului Hristos, ignorând adevărata lor menire, şi anume aceea de a ne pregăti tocmai în vederea zguduirii apocaliptice. Încrederea în promisiunea unui viitor himeric mai bun, calculat şi prezis de profeţi mincinoşi care cred că - exceptând secta creată de ei - lumea merge spre distrugere şi că totul se va lichida, în scopul de a racola cât mai mulţi adepţi, demonstrează de fapt că în lume nu s-a petrecut încă o întoarcere hotărâtă către Dumnezeu. În viziunea apocaliptică tradiţională creştin-ortodoxă, explicaţia teologică plauzibilă pentru crizele pe care le traversează umanitatea este tocmai aceea că societatea contemporană în ansamblul ei trece printr-un fenomen de purificare prin care fiecare om poate dobândi sfinţenia în împrejurările concrete ale vieţii sale, cu conştiinţa că este deja parte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Or, adevărul teologic este că, în loc să ne facem speranţe deşarte, va trebui să ne preocupăm şi mai mult de certificatul cu care ne vom prezenta la Judecata de Apoi, pregătindu-ne cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice.
Surse bibliografice:
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.
Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.
Diac. P.I. David, Călăuza creştină. Sectologie, Editura Episcopia Argeşului, Curtea de Argeş, 1994.
Origen, De principii, în PSB, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, în PSB, vol. 4.

Autor: B. A. Teleanu
Sursa: www.ziarullumina.ro