sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Lumina frescelor lui Dionisie

Călătorul poposit în 2011 la Moscova a avut şansa să se bucure de un festin al culturii spirituale cu totul ieşit din comun. Găzduită pe parcursul întregului an 2011 de muzeul Catedralei "Hristos Mântuitorul", monumentala expoziţie "Lumina frescelor lui Dionisie", organizată cu binecuvântarea Patriarhului Kirill, a reunit pentru prima dată peste 300 de fotografii realizate de artistul fotograf Iuri Holdin (1954-2007) după frescele de la Mănăstirea Ferapont ale marelui iconar.
Suita de fotografii expuse în mărime naturală la Catedrala "Hristos Mântuitorul" recrează senzaţia de calm şi lumină aureolată, specifică frescelor lui Dionisie. Atât conceptul scenografic al expoziţiei, sugerând dinamica unui pelerinaj, cât mai ales calitatea excepţională a clişeelor şi fidelitatea surprinderii atmosferei cromatice şi tonale dionisiene dau caracter de unicitate acestui deosebit proiect expoziţional.
Puţină lume a auzit de Mănăstirea Ferapont. Se află în regiunea Vologda din nordul îndepărtat al Rusiei şi are o vechime de peste 600 de ani. Până aici, nimic deosebit pentru pelerinul deprins să colinde vestigiile epocii de aur ale artei pravoslavnice. Celebritatea izolatei mănăstiri i-au adus-o frescele renumitului iconar Dionisie, care decorează Catedrala Naşterii Maicii Domnului din cadrul lăcaşului.
Dar cine a fost Dionisie? În afara cercului strâmt al istoricilor de artă, puţină lume din afara Rusiei îşi aduce aminte de el. Continuator al celebrilor Teofan Grecul şi al cuviosului Andrei Rubliov şi aproape la fel de enigmatic ca aceştia, el face parte din pleiada de aur a maeştrilor epocii de maximă eflorescenţă a artei religioase ruse. S-a născut în jurul anului 1430 şi a murit cândva după 1502, nu se ştie din ce familie făcea parte şi la cine a ucenicit, nici unde a fost înmormântat. Era mirean, avea familie şi picta împreună cu doi fii ai săi. Frescele sale i-au cucerit pe contemporani, mai ales pe preoţi şi pe ierarhi, care l-au supranumit "înţeleptul Dionisie". În 1481 a realizat frescele şi iconostasul Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul Moscovei, iar în 1486 pictează icoanele şi iconostasele câtorva biserici de la Mănăstirea Iosifo-Volokolamsk, apoi frescele mănăstirilor Cigasovo şi Pavlo-Obnorsk; cele mai multe s-au pierdut şi sunt consemnate doar de documente istorice.
Maturitatea artistică a lui Dionisie a coincis cu eliberarea definitivă a Rusiei de sub jugul tătaro-mongol din perioada domniei ţarului Ioan al III-lea. Este perioada unei deosebite renaşteri a conştiinţei religioase. Societatea îşi reuneşte forţele spirituale în jurul mănăstirilor întemeiate de ucenicii Sfântului Serghie de Radonej şi în jurul Cuviosului Nil Sorski, impulsionând o înflorire nemaivăzută a vieţii ascetice şi contemplative. Dar în aceeaşi perioadă Biserica Rusă este zguduită de erezia iudaizanţilor, promovată în ascuns în rândul clerului şi al cercurilor guvernatoare începând din 1471. Deşi acuzată de Sinodul din 1490, aceasta a mai dăinuit aproape trei decenii. De aceea, ocultarea numelui iconarului din analele moscovite ale epocii poate fi considerată drept o mărturie că în perioada ereziei iconoclaste Dionisie nu a fost pictor la curtea ţaristă - susţine istoricul de artă Ekaterina Danilova. Astfel că în toiul luptei cu erezia iconoclastă, Dionisie este invitat să picteze Catedrala Naşterii Maicii Domnului din îndepărtata Mănăstire Ferapont. Catedrala este ridicată în 1490, exact în anul primului Sinod de acuzare a ereziei.
Există o legătură profundă, deşi greu sesizabilă între frescele dionisiene şi discursurile de apărare a Ortodoxiei. Ea se remarcă, susţin exegeţii, atât în tematica programului iconografic, cât şi în limbajul cromatic şi tonal - transpunere în formă sensibilă a doctrinei palamite, adusă de la Athos de practica isihastă a Cuviosului Nil Sorski. Odată cu întoarcerea Rusiei spre izvoarele bizantine din a doua jumătate a secolului al XV-lea, remarcă Leonid Uspenski, iconografia rusă şi-a propus obiectivarea artistică a experienţei isihaste de contemplare a luminii necreate. Teologhisirea în imagini a lui Dionisie exprimă pe deplin "vederea lui Dumnezeu" din doctrina luminii taborice, reprezentând pe drept cuvânt un moment de culminaţie a artei pnevmatice a luminii.

Autor: E. Dulgheru

Istanbul, pantheonul modern


Turcia, leagăn al creștinismului de odinioară, încă mai respiră din spiritul acestei religii, în ciuda dificultăților vremilor. La tot pasul întâlnești semnele trecerii lui Cristos pe aceste pământuri. Nu cunosc dificultățile prin care trec creștinii, dar cu siguranță pot spune că sunt prezenți. Cine merge în Marele Bazar, va putea vedea sectoare unde sunt expuse spre vânzare o sumedenie de mirodenii. Frapează culorile vii și mirosurile care mai de care mai parfumate. Cred că Istanbulul se poate caracteriza prin acest creuzet policrom de religii, culturi, naționalități și tradiții.  

Soborul Sfântului Ioan Botezătorul: „Stea care răsare înaintea Soarelui dreptăţii“

Sărbătorim astăzi Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, la o zi după Dumnezeiasca Arătare. Cum era privit Înaintemergătorul Domnului în popor şi cum s-a smerit pe sine pentru a mărturisi pe Mântuitorul vom arăta în cele ce urmează.

Sfântul Ioan Botezătorul însuşi mărturisea despre Hristos, după cum relatează Evanghelia după Ioan: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30). În imnele Sfântului Efrem Sirul la Arătarea Domnului, "striga Ioan: După mine vine, dar e mai înainte de mine. Sunt doar glasul, nu Cuvântul. Sunt sfeşnic, nu Lumina, stea care răsare înaintea Soarelui dreptăţii" (Imnul 1, 9).
Evanghelia apocrifă a lui Iacob aminteşte că, atunci când Irod a poruncit să fie omorâţi pruncii, Elisabeta, ruda Fecioarei Maria, l-a luat pe Ioan, fiul său, şi a fugit în munţi, pentru a se ascunde: "Elisabeta, ruda ei, auzind şi ea că ucigaşii regelui umblă după Ioan, îşi luă pruncul şi fugi cu el în munţi să-i caute ascunzătoare. Dar nu găsi nici un loc potrivit. Atunci, sfâşiată de durere, Elisabeta strigă: Munte al lui Dumnezeu, primeşte la adăpostul tău o mamă cu prunc mic! Şi îndată muntele se deschise şi o primi înăuntru. O lumină puternică îi însoţea mereu, căci îngerul Domnului mergea cu ei şi le purta de grijă".
Asemenea pruncului Iisus, Ioan a scăpat de ascuţişul sabiei ostaşilor şi a crescut în pustiu. Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiereul antiohian care prin baia Botezului a primit numele Proorocului şi Înaintemergătorului Domnului, ne cheamă să vedem cu ochii minţii pe cel ce propovăduia în pustiul Iordanului pe Mântuitorul: "Gândeşte-te ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorându-se din pustie, fiu de arhiereu, neavând nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătând sfinţenia şi având cu el pe proorocul Isaia. Alături de el era şi Isaia, propovăduind şi zicând: Acesta este despre care v-am spus că va veni strigând şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie!" Într-adevăr, Sfântul Ioan Botezătorul a fost propovăduit de proorocul Isaia, care spune: "Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru" (Isaia 40, 3). El însuşi mărturisea despre sine: "Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Îndreptaţi calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul" (Ioan 1, 23).
"Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atâta răbdare într-un trup omenesc!"
Sfântul Evanghelist Matei prezintă pe Ioan Botezătorul cu îmbrăcăminte din peri de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului său. De altfel, această descriere este recomandată şi în "Erminia picturii bizantine" a lui Dionisie din Furna pentru pictarea icoanei sfântului. "Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atâta răbdare într-un trup omenesc! Ioan n-a arat nici pământ, n-a tăiat nici brazdă, n-a mâncat nici pâinea în sudoarea feţei, ci masa îi era improvizată, îmbrăcămintea mai simplă decât masa, iar locuinţa mai uşor de găsit decât îmbrăcămintea. N-avea nevoie de acoperiş, de pat, de masă, de nimic din toate acestea, ci arăta în trupul lui viaţă îngerească", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.
În comentariul la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur descrie contextul social din Ţara Sfântă, la treizeci de ani după Naşterea Domnului. Ioan Botezătorul, revenit din pustie, propovăduia şi boteza cu botezul pocăinţei în apa Iordanului: "Viaţa lui Hristos era umbrită deocamdată şi se credea că ar fi fost ucis odată cu pruncii din Betleem. Chiar dacă S-a mai arătat în lume la doisprezece ani, totuşi îndată a trecut iarăşi în umbră. De aceea trebuia ca ieşirea Sa în lume să se facă în chip strălucit, să aibă început măreţ".
"Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit"
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte şi textele evangheliştilor ce relatează momentul Botezului Domnului. Evreii veneau la malul râului Iordan pentru a fi botezaţi de proorocul Ioan. Judecat în cheia gândirii omeneşti, tabloul pare îndreptăţit: "Mulţi socoteau că Ioan este mai mare decât Iisus, pe de o parte pentru că Ioan trăise tot timpul în pustie, pentru că era fiu de arhiereu, pentru că purta o îmbrăcăminte ca aceea, pentru că-i chema pe toţi la botez şi pentru că s-a născut dintr-o femeie stearpă, iar pe de altă parte, pentru că Iisus era născut de o fată sărmană - că nu era cunoscută încă de toţi naşterea din Fecioară -, pentru că locuise în casă, pentru că trăise la un loc cu toţi oamenii, pentru că purta haine la fel cu toţi ceilalţi. Îl socoteau mai mic decât Ioan şi pentru că nu ştiau încă nimic de tainele mari ale lui Hristos. S-a mai întâmplat apoi să mai fie şi botezat de Ioan, fapt care le întărea şi mai mult bănuiala, chiar dacă n-ar fi fost nici una din pricinile de mai sus. Gândeau, deci, că şi Hristos este unul din cei mulţi. Că îşi spuneau: N-ar fi venit la botez odată cu toţi oamenii, dacă n-ar fi fost ca unul din ei; Ioan este, deci, mai mare decât El şi cu mult mai minunat".
Până la vârsta de 30 de ani despre Mântuitorul Hristos ştim numai că a primit rânduiala iudaică de a fi tăiat împrejur, a fost prezentat la templu şi a tâlcuit Scriptura Vechiului Testament în templu, pe când era de 12 ani. Aşadar, necunoaşterea evreilor nu era din ignoranţă, ci era un fapt firesc, întrucât Iisus dusese viaţă de om simplu, ajutând pe Dreptul Iosif în ale tâmplăriei. În Evanghelia după Ioan, chiar Sfântul Ioan Botezătorul lămureşte că nici măcar el nu-L cunoştea pe Mântuitorul ("Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă", Ioan 1, 30-1). Cel din urmă prooroc al Domnului ştia numai semnele ce se vor arăta atunci când Acesta va veni la el să fie botezat ("Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt", Ioan 1, 33).
De aceea, s-a auzit glas din ceruri mărturisindu-L: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3, 17). Iar pentru ca epifania să fie deplină, Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum se risipeşte orice urmă de îndoială: "Pentru că glasul care a spus: Acesta este Fiul Meu cel iubit, părea multora mai potrivit lui Ioan decât lui Iisus - că glasul din cer n-a spus: Acesta, Care Se botează, ci numai: Acesta, aşa că fiecare din cei ce au auzit au bănuit că glasul a fost mai degrabă despre cel ce botează decât despre cel botezat şi din pricina vredniciei Botezătorului, dar şi din pricina tuturor celor spuse - a venit Duhul în chip de porumbel, atrăgând glasul către Iisus şi făcând tuturor cunoscut că Acesta a fost spus nu despre Ioan care boteza, ci despre Iisus Care Se boteza".

Autor: A. Briciu