duminică, 5 februarie 2012

Lanţul Tradiţiei creştine

Toată existenţa omului stă sub semnul tradiţiei, adică al transmiterii şi recepţiei din aproape în aproape a realităţilor umane. Aşa avem tradiţie biologică umană, de la protopărinţii Adam şi Eva până la ultimul născut, prin care se transmite patrimoniul genetic uman codificat în gene (genomul uman). Avem tradiţii culturale umane, prin care din generaţie în generaţie se transmit creaţiile genului uman codificate în pictură şi sculptură, în muzică şi literatură, în obiceiuri (legi comportamentale, folclor) şi în descoperirile ştiinţei şi tehnicii. Avem tradiţii religioase umane păgâne universale (valabile pentru orice neam, seminţie, limbă şi popor), prin care se transmite modul în care oameni au „citit” cartea creaţiei şi l-au descoperit pe Creator temându-se de el şi „dându-i cult” (Apoc 14,6-7). Avem tradiţia religioasă revelată iudaică, codificată în modul de viaţă al poporului evreu orientat de sfintele Scripturi inspirate ale Vechiului Testament (VT), prin care se transmite modul în care Dumnezeu s-a revelat oamenilor vorbind în multe rânduri şi în multe feluri prin profeţi (Evr 1,1). Şi, în sfârşit, avem tradiţia creştină, codificată în viaţa Bisericii lui Dumnezeu ghidată de sfintele Scripturi (VT şi NT), prin care se transmit toate realităţile dumnezeieşti concentrare în Isus Cristos şi Duhul Sfânt. Spre deosebire de tradiţiile umane şi prin urmare umanizante, Tradiţia iudeo-creştină vine de la Dumnezeu şi, prin urmare, este dumnezeiască şi îndumnezeitoare pentru că tot ce-i dumnezeiesc este şi îndumnezeitor.
În disputa cu fariseii şi cărturarii, Isus Cristos, acuzat că se abate de la tradiţia (parádosis) bătrânilor, distinge între tradiţia umană (tradiţia bătrânilor, poruncile oamenilor) şi tradiţia dumnezeiască (cuvântul, porunca sau legea lui Dumnezeu) şi impută evreilor substituirea (desfiinţarea) tradiţiei dumnezeieşti prin cea umană (Mt 15,1-9).

1. Lanţul istoric al Tradiţiei creştine
Patrimoniul genetic divin, codificat în universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine, se transmite în lungul istoriei printr-un „lanţ istoric” de transmisie-recepţie al realităţilor Tatălui la Fiul în Duhul Sfânt şi de la Fiul în Duhul Sfânt la apostoli şi la succesorii lor episcopii bisericii creştine, formând Tradiţia dumnezeiască şi îndumnezeitoare. Datorită faptului că transmisia-recepţia se realizează de la Cristos prin apostoli şi biserică, Tradiţia dumnezeiască devine apostolică şi apoi bisericească. Despre Tradiţie vezi: T. Federici, Note su Tradizione e teologia, în Euntes Docete 47/1 (1994) 75-84). Cuvântul tradiţie sau predanie, parádosis (gr.), traditio (lat.), care înseamnă „transmitere, consemnare din aproape în aproape, ştafetă”, numai împreună cu termenul recepţie, parálêpsis (gr.), receptio (lat.), care înseamnă „acceptare, asumare, primire pentru sine”, indică dumnezeiescul lanţ al Tradiţiei-recepţiei, care începe de la Dumnezeu Tatăl şi prin Cristos, apostoli şi biserică şi se sfârşeşte la Tatăl. Verbele corespunzătoare termenului parádosis sunt didônai, „a da” şi paradidônai = a preda; iar cele corespunzătoare lui parálêpsis sunt lambanein şi paralambanein = a primi.
Să descriem „zalele” lanţul istoric al Tradiţiei-recepţiei dumnezeieşti: de la Tatăl la Fiul în Duhul Sfânt; de la Fiul în Duhul Sfânt la apostoli; de la apostoli în Duhul Sfânt la episcopii bisericilor locale; de la episcopi în Duhul Sfânt la episcopi; şi, la sfârşit, de la Fiul în Duhul Sfânt la Tatăl. Succesiunea episcopală este firul roşu al Tradiţiei bisericeşti pentru că episcopii sunt cei care asigură succesiunea (diadochê) apostolică, prin punerea mâinilor (2 Tim 1,6; 1 Tim 5,22); păstrează şi transmit depozitul, încredinţarea sau comoara (parathêkê: 2 Tim 1,13-14; 1 Tim 6,20); îi învaţă pe oameni Cuvântul adevărului, învăţătura (didaskalía) bună (1 Tim 4,6), potrivită cu evlavia (1 Tim 6,3), sănătoasă (Tit 1,9; 2,1).
a) De la Tatăl la Fiul în Duhul Sfânt
La începutul şi la sfârşitul lanţului Tradiţiei dumnezeieşti stă întotdeauna numai Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Imutabilul Tată al luminilor, izvorul oricărui dar bun şi desăvârşit (Iac 1,17), ca unicul şi absolutul „Transmiţător”, vorbeşte, arată, dă, trasmite Fiului în Duhul Sfânt, toată viaţa dumnezeiască, toate realităţile dumnezeieşti. Tatăl iubeşte pe Fiul şi i-a dat (didômi) totul în mâinile sale (In 3,35; 13,3; cf. Mt 11,27; Lc 10,22). I-a dat (didômi) Duhul fără măsură (In 3,34) să aibă Viaţă în sine însuşi (In 5,26), orice judecată (In 5,22), putere asupra tuturor făpturilor (In 17,2), lucrările de înfăptuit (In 5,36; 17,4), cuvintele de propovăduit (In 17,8; 12,49), slava (In 17,22), potirul de băut (In 18,11), oile sale (In 10,27.29), oamenii din lume (In 17,6), ucenicii (In 17,9.11-12.24), „numele” mai presus de orice nume (Flp 2,9), numele său: Domnul Kyrios-JHWH.
b) De la Fiul la apostoli în Duhul Sfânt
Fiul, din receptor devine transmiţător, dând apostolilor toate realităţile primite de la Tatăl. Acceptă pâinea „din partea Tatălui”, mulţumeşte, o frânge şi o dă apostolilor săi „fiecăruia cât putea primi” (cf. Origen , In Mt. Ser. 86), zicând: „acceptaţi/primiţi (lambanô) şi mâncaţi, acesta este trupul meu care se dă (didômi) pentru voi” (Lc 22,19). Mai dăruieşte apostolilor tot ce a auzit de la Tatăl le face cunoscut apostolilor (In 15,15), ce a văzut şi auzit de la Tatăl (In 3,32; 8,26.38), cuvintele pe care i le-a dat (didômi) Tatăl, le-a dat (didômi) apostolilor (In 17,8.14), slava primită de la Tatăl (In 17,22), Duhul Sfânt, făgăduinţa primită de la Tatăl (Fp 2,33 cf. Lc 24,49a).
c) De la apostoli la episcopii bisericilor locale
Apostolii, din receptori autorizaţi ai Tradiţiei dumnezeieşti devin purtători şi transmiţători a ceea ce au primit ucenicilor lor. Tradiţia dumnezeiască devine astfel Tradiţie apostolică. Dăm câteva exemple: „eu de fapt am primit (paralambanô) de la Domnul, ceea ce v-am predat/transmis (paradidômi)” despre celebrarea sfintelor Taine, Cina Domnului predat morţii dar înviat (1 Cor 11,23); „eu v-am dat (paradidômi) vouă înainte de toate ceea ce am primit (paralambanô)” cu privire la Învierea Răstignitului îngropat (1 Cor 15,3); ucenicii au primit (paralambanô) de la apostoli Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes 2,13); ucenicii au primit normele de comportare plăcută lui Dumnezeu, date de apostoli din partea Domnului Isus (1 Tes 4,1-2); tot ceea ce avem am primit (lambanô), aşa că nu avem motiv de laudă (1 Cor 4,7); ucenicii să se depărteze de fratele care nu trăieşte după tradiţia (parádosis) primită de la apostoli (2 Tes 3,6); corintenii sunt lăudaţi că ţin tradiţiile (parádosis) aşa cum au fost trasmise (paradidômi) (1 Cor 11,2); ceea ce au învăţat şi primit (paralambanô) şi auzit şi văzut la Pavel aceia trebuie să facă ucenicii (Flp 4,9).
d) De la episcopi la episcopi
Ucenicii apostolilor, episcopii bisericilor locale devin receptori şi transmiţători ai tradiţiei apostolice. Timotei ceea ce a auzit de la apostolul Pavel, în prezenţa multor martori, trebuie să încredinţeze unor oameni credincioşi care să fie în stare să înveţe pe alţii (2 Tim 2,2). Cei 318 părinţi teofori de la Nicea, urmând învăţătura apostolilor, au devenit păstrători credincioşi ai Tradiţiei apostolice şi în mod ortodox au dogmatizat că „Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt o unică fiinţă şi natură, curat au predat (paradidômi) Bisericii taina teologiei” (Slavă, Laude, Utrenia Duminicii Părinţilor de la Niceia, în Penticostar, p. 287). Ioan Casian, precizează că mânăstirile, viaţa călugărească, regula, nevoinţele şi caritatea sunt trăite după tradiţiile (traditiones et institutiones) primite de la părinţi (Jean Cassien, Institutions cénobitiques 2,3; 5,23; 12,16, în Sources Chretiennes 109). „În sfânta şi marea joi, dumnezeieşti părinţi, buni orânduitori a toate, de la unul la altul transmiţători, de la dumnezeieşti apostoli şi din sfintele evanghelii, ne-au predat (paradidômi) să celebrăm patru taine: sfânta spălare a picioarelor; cina cea de taină, adică predarea (parádosis) cutremurătoarelor taine; rugăciunea cea mai presus de fire şi trădarea Domnului” (Sinaxar, Utrenie, Joia Mare, în Triodul, p. 509).
e) La sfârşit de la Fiul la Tatăl
Cristos, cu Duhul Sfânt, va înfăptui predania finală, ultimul inel din lanţul istoric al Tradiţiei dumnezeieşti. Cristos care împreună cu Duhul Sfânt şi cu realităţile umane recuperate sunt Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 12,28; Lc 11,20), va încredinţa, va preda (paradidômi) Împărăţia Tatălui (1 Cor 15,24) care o va accepta, pentru ca Dumnezeu să fie de tot în toţi (1 Cor 15,28), adică îndumnezeirea să fie total înfăptuită în toţi.

2. Conţinutul Tradiţiei creştine
Subiectul activ al Tradiţiei dumnezeieşti este la început Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt şi apoi Biserica lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, ca obiect dumnezeiesc primar, principal şi plinătate a Tradiţiei dumnezeieşti, poartă cu sine şi dă viaţă întregului univers simbolic al revelaţiei iudeo-creştine. Aşa că toate obiectele Tradiţiei apostolice sunt forme mediatorii, simbolice, sacramentale care întovărăşesc, uşurează, conţin, revelează, trasmit şi comunică conţinutul primar al Tradiţiei dumnezeieşti, plinătatea dumnezeirii (Col 2,9), adică pe Duhul Sfânt şi cu el pe Isus Cristos Înviatul. Apostolii nu sunt simpli propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ca profeţii. Ei anunţă pe Cristos răstignit şi înviat (1 Cor 1,23). Vezi cele cinci predici apostolice din Faptele apostolilor: 2,14-39 în Cenaclu; 3,11-16, în templu; 4,9-12, în faţa Sinedriului; 5,29-32, în faţa marelui preot; 10,34-43, în casa lui Corneliu; 13,26-39, Pavel în Antiohia. Sunt predicatori lui Cristos (2 Cor 11,4) care trimit, pentru încredinţare, la Scriptura VT (legea lui Moise şi proroci) pe cei ce se îndoiesc (Fp 17,11; 28,23). NT nu exista în timpul apostolilor. Primele epistole au fost scrise de apostoli cu Duhul Dumnezeului celui viu pe tablele de carne ale inimilor (2 Cor 3,2-3). Astăzi, cu sensul Tradiţiei sărăcit, punem carul înaintea boilor. Punem Scriptura înaintea lui Cristos şi a Bisericii, ca o realitate platonică, fixă, neistorică, coborâtă din cer asemănător Coranului musulman. Punem Regula mănăstirească înaintea comunităţii călugăreşti şi a părinţilor spirituali. Punem dreptul canonic înaintea Evangheliei.
Din conţinutul Tradiţiei apostolice pus în acţiune eficientă de către plinătatea Duhului Sfânt, în timpul bisericii, prin sfânta liturghie, amintim:
- Credincioşii, dăruiţi Fiului (In 17,9.11-12.24), oile date de Tatăl (In 10,29), Biserica născută la rusalii, mireasa aleasă de Tatăl Fiului său (Mt 22,1-14) şi mirele Cristos, dăruit de Tatăl şi acceptat de Biserica mireasă (Col 2,6);
- Sfintele Scripturi, zestrea de nuntă dată de Duhul Sfânt Bisericii mireasă, scripturi formate din Vechiul Testament în care Moise de Cristos a scris (In 1,45; 5,39.46) şi profeţii au prevestit suferinţele şi slava lui Cristos (1 Pt 1,11) şi din Noul Testament, adică cuvintele lui Cristos care spirit şi viaţă sunt (In 6,63) precum şi împlinire a legii şi a profeţilor (Mt 5,17-18) şi cuvântul lui Dumnezeu transmis prin apostoli, ascultat şi primit (1 Ts 2,13) şi apoi scris;
- Interpretarea autentică a sfintelor Scripturi, pe care Cristos cu Spiritul Adevărului o dă Bisericii, dând interpretarea parabolelor (Mt 13,18-23.36-43), iar după înviere în drum spre Emaus şi în cenacol dând metoda fundamentală de a face ermeneutică, „lectura Omega” (Lc 24,25-27.44-48), când deschide mintea ucenicilor spre a înţelege Scripturile (Lc 24,32.45) sau deschide inima Lidiei spre înţelegerea cuvintelor lui Pavel (Fp 16,14) şi dă minte pentru a-l cunoaşte pe el, Adevăratul, Dumnezeu adevărat şi viaţă veşnică (1 In 5,20);
- Cina Domnului mort şi înviat (1 Cor 11,23-26), adică sfintele taine (euharistia), care celebrează pe Răstignitul îngropat şi înviat (1 Cor 15,3-4);
- Succesiuea (diadochê) apostolică, adică Duhul Sfânt conferit prin punerea mâinilor apostolilor (Fp 8,18), darul lui Dumnezeu dat lui Timotei prin punerea mâinilor de către Pavel (2 Tim 1,6) şi de către ceata preoţilor (1 Tim 4,14), dar de netransmis altora în grabă (1 Tim 5,22);
- Încredinţarea, comora, bunul depozit (parathêkê) de păzit, păstrat şi transmis cu ajutorul Duhului Sfânt (2 Tim 1,13-14; 1 Tim 6,20), care conform legii corpurilor vii, rămânând acelaşi, creşte cu studiul şi mistagogia comunitară;
- Propovădairea (kêrygma) apostolică încredinţată lui Pavel prin porunca Mântuitorului (Tit 1,3) şi împlinită cu asistenţa Domnului (2 Tim 4,17) şi cu Duhul Sfânt şi putere, nu cu înţelepciune umană (1 Cor 2,4);
- Învăţătura (didaskalía) lui Cristos (2 In 9), bună (1 Tim 4,6), potrivită cu evlavia (1 Tim 6,3), sănătoasă (Tit 1,9; 2,1), de păstrat fără erezii (1 Tim 1,3), prin Duhul Sfânt care ne învaţă toate (nu noutăţi) şi, ca garant al Tradiţiei dumnezeieşti, ne aduce aminte de toate cuvintele lui Cristos (In 14,26);
- Doctrina (dógma) stabilită în Duhul Sfânt de apostoli şi preoţi la Conciliul din Ierusalim (Fp 15,28), de transmis tuturor cetăţilor de Pavel şi Timotei pentru întărirea credinţei (Fp 16,4-5). Sinoadele bisericii au distins între dogmă (dógma) ca doctrină tradiţională codificată sau „precizată” (de la prae-cido, a tăia înainte) sau „definită” (de la hóros, termen, margine), şi canon (kanôn), norme, reguli disciplinare sau de cult, codificate în conformitate cu doctrina, de aplicat cu compasiune (oikonomia), dând prioritate carităţii;
- Credinţa (pistís) dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3), de păstrat fără apostazie într-o conştiinţă curată (1 Tim 1,19; 3,9);
- Iubirea (agápê) lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt (Rom 15,30), rodul Duhului (Gal 5,22), revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt dat nouă (Rom 5,5).

3. Verificarea lanţului Tradiţiei creştine
Sfântul Vincenţiu de Lerins (cf. Commonitorium 2,5-6) a propus pentru verificarea şi validarea Tradiţiei un triplu criteriu. Aparţine Tradiţiei ceea ce peste tot (universalitatea), tot timpul (vechimea) şi de către toţi (consensul), a fost crezut. Criteriul ar fi ideal dacă Tradiţia ar fi făcut în istoria oamenilor un marş triumfal, fără schisme, apostazii şi erezii, fără sărăciri sau inovaţii, fără perioade întunecate.
Reforma protestantă a ales, din Tradiţia conservată de bisericile imperiale catolice şi ortodoxe, numai Scriptura (sola Scriptura) şi a făcut un salt mortal înapoi la originile apostolice ale creştinătăţii, origini care nu mai există. Astfel s-a creat un nou început idilic, imaginar şi ideologic, pentru o nouă „tradiţie” bazată numai pe textul „original” al sfintei Scripturi. În cazul VT, „original” este considerat textul ebraic masoretic. Pe lanţul Tradiţiei dumnezeieşti trebuie să ne mişcăm nu numai din trecut spre prezent şi viitor, ci şi din prezent spre trecut, coborând în lungul generaţiilor până aproape de origini, pentru a face verificarea şi validarea „critică” a modului în care s-a transmis, s-a alterat sau s-a dezvoltat patrimoniul iniţial. Trebuie ţinut cont de faptul că Duhul Sfânt a fost prezent nu numai la origini, inspirându-le, ci şi în lungul lanţului istoric al Tradiţiei dumnezeieşti (In 14,26). Astfel, se poate descoperi şi recupera ce s-a pierdut pe parcurs, se pot vedea dezvoltările nefireşti, canceroase. Verificarea şi validarea lanţului Tradiţiei este importantă pentru a înţelege, a accepta şi trăi, pentru îmbogăţiri, descoperiri şi înnoiri, spre a nu cădea într-o acceptare oarbă, fundamentalistă, în fixism conservator de tradiţii îmbălsămate, parţiale şi minore, în folclor religios.

Autor:S. Făgăraș

Credința este un dar pe care îl primim


Un “an al credinţei”, un “timp de reflecţie deosebită” convocat după exemplul la ceea ce a făcut Papa Paul al VI-lea în 1967, cu intenţia de a favoriza “o tot mai deplină întoarcere la Domnul, pentru a ne întări credinţa în El şi pentru a-L vesti cu bucurie oamenilor zilelor noastre”. Propunerea făcută de către Papa Benedict al XVI-lea întregii Biserici, anticipată în predica de duminică, 16 octombrie 2011, şi prezentată în Scrisoarea apostolică Porta fidei, se găseşte încă în forma primară de anunţ şi se va concretiza abia începând din octombrie 2012, când se vor împlini 50 de ani de la deschiderea Conciliului ecumenic Vatican II, respectiv 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice. Totuşi, încă de la început – a observat pr. Federico Lombardi, director al Radio Vatican şi Biroului de Presă al Vaticanului – acel anunţ făcut de Papa Ratzinger poate fi considerat una dintre iniţiativele ce caracterizează acest pontificat.
Deja în primele anticipări şi în Scrisoarea apostolică menţionată anterior s-au difuzat atâtea invitaţii simple şi încurajatoare de a lăsa deoparte îndârjirea apartenenţei confesionale autoreferenţiale, şi de a-i cere totul lui Isus Cristos, “Cel care dă naştere credinţei şi o desăvârşeşte”. “Ce altceva mai important ne-ar putea spune păstorul poporului lui Dumnezeu pe pământ?”, a comentat pr. Lombardi. Revista 30Giorni a redirecţionat această întrebare Cardinalului Walter Kasper, preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor.

- Papa Benedict al XVI-lea a convocat un An al Credinţei. Acelaşi lucru l-a făcut înainte Papa Paul al VI-lea, în 1967. În acel timp, atât dumneavoastră cât şi Joseph Ratzinger eraţi doi tineri teologi în floarea vârstei. Cum vă amintiţi acea alegere a Papei Montini?

- Erau anii imediat după Conciliu. Fiindcă marele entuziasm deja trecuse, în Biserică părea că se trăieşte un fel de colaps. Parcă credinţa era mai puţină tocmai în timp ce în ambientele ecleziale se discuta despre reformele necesare în Biserică pentru repropunerea mesajului creştin în realitatea acestui timp. Ratzinger a scris atunci Introducere în creştinism. Eu am scris Introducere în credinţă. În acel context, Papa Paul al VI-lea a avut intuiţia de a convoca Anul Credinţei, care s-a încheiat prin proclamarea Crezului poporului lui Dumnezeu. Dorea să le arate tuturor că centrul a toate este credinţa. Chiar şi reformele sunt utile şi necesare doar atunci când vin în favoarea vieţii de credinţă şi a mântuirii tuturor credincioşilor. În ultimele zile l-am recitit pe Bernard de Clairvaux: chiar şi marea lui reformă a fost tot o repornire înspre credinţă. Cum scria Yves Congar, “reformele reuşite în Biserică sunt cele făcute în funcţie de nevoile concrete ale sufletelor”.

- De ce să fie stabilit un An al Credinţei tocmai acum?

- Există o criză; ea se vede mai ales în Europa. Este evidentă în Germania, iar dacă vorbesc cu Episcopii italieni, îmi spun şi ei acelaşi lucru. Mai ales între tineri, mulţi dintre aceştia nu au niciun fel de contact real cu viaţa Bisericii şi cu Sacramentele. Dacă se vorbeşte despre noua evanghelizare, trebuie să se ţină cont şi de toate acestea. Dacă nu, se termină totul la nivel de discurs academic.

- Totuşi, Papa Benedict al XVI-lea a început Scrisoarea de convocare a acestui an spunând că “poarta credinţei este mereu deschisă pentru noi”. Ce ne indică aceasta?

- Dumnezeu este cel care ţine deschisă poarta credinţei, pentru noi şi pentru toţi. Nu suntem noi cei care putem sau trebuie să ne agităm pentru a o deschide. De aceea, începutul credinţei este întotdeauna posibil. Nu este vorba de o cucerire a noastră. Credinţa are caracterul unui dar pe care îl primeşti, nu se poate deduce, nu se poate “produce”. Şi din acest punct de vedere a fost importantă invitaţia Papei adresată agnosticilor la recenta Zi de Rugăciune de la Assisi. În secularizare, Dumnezeu are căile Sale pentru a atinge inima fiecărui om, a celor care îl caută dar şi a acelora care nu îl caută. Şi sunt căi pe care noi nu le cunoaştem.

- La Assisi, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre agnostici, însă nu în termeni de opoziţie.

- Papa a spus că agnosticii îi ajută pe credincioşi “să nu îl considere pe Dumnezeu proprietatea lor”. Dumnezeu nu este în posesia celui care crede. În ceea ce priveşte credinţa, nu se poate spune: “eu o posed, alţii nu…”. Chiar şi credincioşii care au primit darul credinţei sunt în pelerinaj. Şi nu se poate niciodată pretinde anticiparea unui astfel de dar doar prin dobândirea înţelegerii unor concepte. Uneori, în Biserică, tocmai în faţa necredinţei şi a agnosticismului ne împietrim şi dăm impresia că vedem credinţa ca pe o posesie. Ca şi când problema ar sta în disputele şi luptele împotriva celor care nu cred… Aproape că se pierde din vedere faptul că Cristos a murit pentru toţi.

- În primele rânduri din Porta fidei se subliniază că adesea, chiar şi în Biserică, predomină preocuparea pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale implicării creştinilor, “continuând a gândi credinţa ca pe o premisă evidentă a trăirii comune”. Aţi observat şi dumneavoastră acest fapt?

- În primul rând, credinţa este un raport personal cu Dumnezeu, care îşi găseşte exprimarea în rugăciune şi în încrederea că Dumnezeu ne ţine în braţe în orice situaţie, sau, aşa cum spune Isus, în a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima. Teologii vorbesc despre o virtute teologală. Însă în această cea dintâi poruncă iubirea pentru Dumnezeu este imediat legată de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine. Astfel, credinţa are consecinţe sociale, culturale şi politice fără de care nu ar fi sinceră. Pe de altă parte, aceste consecinţe trebuie să fie însufleţite şi motivate de iubirea faţă de Dumnezeu, în caz contrar devin o formă de ideologie umanistă care rămâne fără un fundament stabil. Mă gândesc la predicile de duminica din biserici. Nici o altă realitate umană nu are această oportunitate de a ajunge la atâtea persoane care vin în mod spontan să asculte. Dar uneori predicile par doar instrucţiuni asupra a ceea ce creştinii trebuie sau nu trebuie să facă la nivel moral, cultural, politic. Lipseşte adesea mesajul plin de bucurie că Dumnezeu vine mereu înaintea noastră cu harul Său.

- Sunt unii care spun: acum este necesar să stăruim mai mult pe credinţă şi mai puţin pe acţiunile sociale. Este aceasta “soluţia”?

- Nu pot fi contrapuse credinţa şi caritatea. Ar fi un intelectualism sau un soi de misticism greşit interpretat. Sfântul Paul a spus că credinţa acţionează în caritate. Şi ea s-a exprimat întotdeauna în faptele milostivirii trupeşti şi sufleteşti: ajutarea săracilor, a celor închişi, a celor oprimaţi, a celor bolnavi… Aceasta este viaţa creştină. Personal, mărturiile cele mai fascinante de credinţă le-am văzut tocmai în călătoriile pe care le făceam când eram responsabil al Bisericii din Germania pentru ajutoarele către Bisericile din ţările în curs de dezvoltare. Mergeam acolo ducând nişte resurse materiale pentru a ajuta la supravieţuirea acelor persoane şi, în sărăcia acelor sate şi a acelor mahalale, dădeam peste bucuria şi credinţa acelor vieţi iubite şi mângâiate de Dumnezeu. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat privind spre credinţa atâtor fraţi întâlniţi în dialogul ecumenic. Prin intermediul raporturilor fraterne dăm mărturie despre credinţa catolică.

- Acum că Anul Credinţei a fost proclamat, ce este de făcut?

- Papa Benedict al XVI-lea ne-a cerut doar să reflectăm asupra Crezului în fiecare Dieceză. Nu este suficient să îl recităm, este nevoie să îl cunoaştem şi să îl înţelegem în profunzimea sa, deoarece Crezul exprimă punctele fundamentale ale credinţei, care sunt comune tuturor creştinilor şi care corespund promisiunilor de la Botez, fiind constitutive pentru existenţa creştină. Mi se pare însă important de subliniat faptul că simpla mărturisire a credinţei nu exprimă o pretenţie de posesie conceptuală a adevărului. Crezul îl recităm mai ales în timpul Liturghiei duminicale. Un sistem dogmatico-conceptual nu poate fi recitat. În schimb noi recităm Crezul, şi îl recităm ca pe o rugăciune. Este o doxologie, o laudă şi o recunoaştere care aduce mulţumire.

- Se afirmă că este nevoie de mai mult pentru a face credibilă viziunea antropologică creştină.

- Da, fără îndoială, este important şi acest lucru. Credinţa nu este doar un act intelectual, ci şi un mod de a fi şi de a trăi în mâinile lui Dumnezeu şi sub providenţa Sa. Acesta implică şi libertatea creştină bine înţeleasă. Mărturisirea credinţei este o rugăciune pentru că îi cere lui Dumnezeu să îşi reveleze misterul. Aşa cum spunea Sfântul Toma: actus fidei non terminatur ad enuntiabile, sed ad rem. Actul credinţei nu se termină cu repetarea verbală a unor formule adevărate. Ea rămâne deschisă spre recunoaşterea realităţii vii pe care acele cuvinte o indică. Iar pentru Toma res este chiar Dumnezeu însuşi. El este cel care acţionează, nu suntem noi cei care trebuie să îl “demonstrăm”. Pe de altă parte, Crezul este esenţa credinţei generaţiilor anterioare. În credinţă nu suntem singuri în faţa lui Dumnezeu. Suntem într-o comuniune care îmbrăţişează toate secolele. În timpuri precum ale noastre se simte şi mai mult cât este de important să găseşti mângâiere şi să te bucuri de compania sfinţilor şi a Părinţilor Bisericii, şi de toate marile mărturii care ne-au precedat.

- “Credincioşii se întăresc crezând”, scrie Papa, citându-l pe Sfântul Augustin. Cum se creşte şi cum se merge înainte pe drumul credinţei?

- În credinţă suntem purtaţi, fie la început, fie pe parcursul drumului vieţii. În experienţele vieţii se descoperă tot mai mult bogăţiile credinţei. Nu suntem noi cei care ne păstrăm credinţa, ca pe o proprietate achiziţionată. Noi suntem păstraţi în credinţă. Sfântul Toma a scris: “harul creează credinţa nu doar în momentul în care credinţa se naşte într-o persoană, ci pe tot parcursul timpului în care durează credinţa”. Am folosit această definiţie în cadrul acordului cu luteranii, când am recunoscut identitatea fundamentală care există între teologia lui Luther asupra justificării prin credinţă şi aspectele esenţiale ale doctrinei Conciliului din Trento, definită în decretul De iustificatione. Aceasta vrea să spună că darul credinţei nu este doar un soi de îmbrâncitură, o încărcătură pe care cineva ne-o dă la început, ca mai apoi să mergem înainte singuri. Şi nu este nici asemenea sistemelor de iluminare de pe pistele de aeroport: lumini cimentate în asfalt pentru a ilumina parcursul. Credinţa seamănă mai degrabă cu o lanternă pe care o purtăm în mână şi care se mişcă odată cu noi iluminând un scurt segment din drumul pe care îl avem înainte. Lumina sa este necesară şi suficientă pentru a face următorul pas.

- Dacă credinţa este la început şi în orice moment un dar şi o recunoaştere a acţiunii gratuite a Domnului, ce este Biserica?

- Biserica este – cum spune o definiţie străveche – comuniunea credincioşilor. Tertulian a spus: Unus christianus, nullus christianus. Un singur creştin, niciun creştin. Ca şi creştini nu suntem niciodată singuri, ci întotdeauna într-o comunitate de credincioşi din toate timpurile şi din toate locurile. Cu toate acestea, Biserica nu este un element de credinţă. Biserica este sacrament, adică semn şi instrument. În Crez noi mărturisim credinţa în Dumnezeu Tatăl, în Isus Cristos, în Spiritul Sfânt, dar nu ne mărturisim credinţa în Biserică. Credem în Dumnezeu şi El este cel care ne revelează Biserica – trup al lui Cristos şi popor al Său. Biserica este precum luna care nu are lumină proprie, ci reflectă doar lumina soarelui, care este Cristos. Dacă nu ne trimite spre Cristos, nu îşi manifestă nicio frumuseţe proprie. Frumuseţea care se găseşte în ea – de exemplu, în liturgii – este doar o reflectare a slavei lui Dumnezeu.

- Totuşi, uneori Biserica pare că doreşte să ocupe scena crezând că în acest fel dă mărturie despre Dumnezeu.

- Poate ar fi util să amintim faptul că Părinţii Bisericii nu au simţit exigenţa de a elabora vreo ecleziologie sistematică. Ei nu aveau problema de a se opri asupra Bisericii, erau suficiente câteva referinţe. Centrul intereselor şi preocupărilor lor nu era, în niciun caz, instituţia ecleziastică. Ecleziologia a început doar la sfârşitul Evului Mediu, ca reacţie la Conciliu şi apoi la Luther. Aşa cum a spuse Yves Congar, a început ca “ierarhiologie”, pentru e expune raţiunile teologico-doctrinale ale funcţiei şi ale supremaţiei ierarhiei în comunitatea eclezială. De aici a pornit şi tentaţia şi capcana unui anumit “ecleziocentrism”. Conciliul Vatican II, cu recursul său la Părinţii Bisericii, a reluat şi imaginea folosită de mulţi dintre aceştia pentru Biserică, drept o simplă reflectare a luminii şi a acţiunii lui Cristos, care se regăseşte şi în titlul Constituţiei asupra Bisericii din Conciliul Vatican II, Lumen gentium.

- Apropo de ierarhiologie, chiar şi acum, cel puţin în mass-media, se vorbeşte mult despre Episcopi şi Cardinali.

- Desigur, Episcopii şi Cardinalii au rolul lor în viaţa Bisericii. Papa Benedict al XVI-lea continuă să repete însă că centralitatea nu trebuie să cadă pe Biserică, ci pe Dumnezeu. Dacă se pierde credinţa în Dumnezeu, atunci Biserica poate fi pusă deoparte şi chiar uitată.

Autor: Gianni Valente
Traducere: Monica Omilescu
Sursa: 30 Giorni