Cinstirea Sfintei Cruci în imnele Bisericii: „Lemn al vieţii cu adevărat“

"Lemn al vieţii cu adevărat cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuirea Împăratul veacurilor, în mijlocul pământului înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte Casa Învierii..." Acest imn, care se cântă la Vecernia Înălţării Sfintei Cruci, evidenţiază legătura dintre acest simbol creştin şi întregul cosmos.

Cinstirea Sfintei Cruci are un loc deosebit în cultul creştin, prin aceea că prin ea, ca altar al Jertfei Domnului, noi toţi am primit mântuirea. Crucea este chiar pomul vieţii situat în centrul lumii, pe Golgota ("locul căpăţânii"). Aici se crede că este mormântul lui Adam, prin care a venit în lume moartea. Crucea reînnoieşte şi sfinţeşte întreaga creaţie, prin lucrarea mântuitoare a Celui ce S-a răstignit pe ea.

Primii creştini se asemănau pe ei înşişi, prin Botez, cu nişte mlădiţe altoite la Viţa care este Hristos. Aceste noi vlăstare nu puteau şterge cu buretele moştenirea lor culturală anterioară, ci au ales deseori să o îmbrace în haina cea nouă, îmbisericind unele tradiţii care erau tocmai prefigurări ale noii vieţi în Hristos. Astfel, o mulţime de semne şi simboluri vechi au primit sensuri creştine. Printre ele se numără arborele, venerat în vechime de popoarele indo-europene ca simbol al universului şi scară ce leagă cerul de pământ. Pentru poporul lui Hristos, arborele lumii este Crucea, care, potrivit unei vechi tradiţii, a fost făcută din lemnul pomului cunoştinţei binelui şi răului din care mâncase Adam.

Povestea crucii se găseşte într-un text apocrif, cunoscut sub numele de "Evanghelia lui Nicodim". La 930 de ani, în pragul morţii, Adam îl trimite pe fiul său, Set, la poarta Raiului, ca să ceară arhanghelului untdelemnul milostivirii. Arhanghelul îl sfătuieşte pe acesta să privească de trei ori către Rai. Prima dată, Set vede apa de unde izvorăsc cele patru fluvii paradisiace şi deasupra un arbore uscat; a doua oară, un şarpe se încolăceşte în jurul trunchiului acestuia, iar a treia oară vede pomul înălţându-se până la cer, purtând în vârf un nou-născut, iar rădăcinile lui ajung până în infern. Îngerul îi tălmăceşte lui Set vedenia şi îi vesteşte venirea unui Mântuitor, Care îl va unge pe Adam cu untdelemnul milei şi-l va învia. Set nu primeşte ceea ce a cerut, ci trei seminţe din fructele arborelui din vedenie, pe care le pune în gura părintelui său. Adam moare, iar din mormântul lui ies trei pomi, al căror lemn va fi folosit de Solomon la construcţia templului. Mai târziu, din acelaşi lemn va fi făcută Crucea pe care Se va răstigni Hristos, al Cărui sânge se scurge chiar pe căpăţâna lui Adam, răscumpărându-l. Această legendă pioasă vorbeşte despre încercarea omului de a se întoarce în Rai, care se dovedeşte sortită eşecului fără ajutorul lui Hristos. Totodată, conectează jertfa Domnului la istoria paradisului.

Imnologii Bisericii văd şi ei Crucea ca simbol al pomului vieţii şi alcătuiesc o paralelă perfectă între istoria cea veche a căderii şi cea nouă a mântuirii lumii, prin dubletele pom - cruce, Rai - Biserică, moarte - viaţă, păcat - răscumpărare şi Adam cel vechi - Hristos (Adam cel nou). În cântările Triodului, la Duminica Crucii se cântă bucuria mântuirii astfel: "Eu, care am murit prin pom, te-am aflat pe tine pom de viaţă, purtătoare a lui Hristos, Crucea mea..." (cântarea a 9-a), iar în Minei, la ziua de 14 septembrie, într-un tropar se spune: "Lemnul din Rai oarecând moarte a odrăslit, iar aceasta viaţă acum a înflorit, având pe Domnul Cel fără de păcat răstignit pe ea". Dacă primul pom se afla în Raiul începuturilor, cel de-al doilea se află în în Biserică: "Alt Rai s-a cunoscut Biserica, ca şi cel mai dinainte, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care prin atingere luăm nemurire" (cântarea a 5-a de la Duminica Crucii).

Crucea nu este niciodată despărţită de Hristos, Care e numit de multe ori "Viaţă" ce "cutremură temeliile morţii". Descoperirea ei într-o peşteră de lângă Ierusalim, potrivit sinaxarului pe care îl citim la 14 septembrie, e însoţită de un semn al vieţii, anume învierea unei femei aflate în mijlocul cortegiului, în drumul spre groapă.

Perioada Triodului este în sine o istorie a ridicării omului de la iad în cer, prin jertfa Domnului. Punctul culminant al acestei istorii este resimţit în slujba Deniilor din Săptămâna Patimilor, care abundă în metafore ce prezintă Crucea drept semnul care ne uneşte cu Dumnezeu. Prin ea ca imagine a centrului, în care se întretaie punctele cardinale, este restabilită comunicarea cu cerul şi cu lumea dedesubt. Ea este Axa lumii, Arborele Cosmic ce umbreşte "marginile lumii". Epitetele ce o descriu sunt numeroase, iar dintre acestea am ales câteva deosebit de sugestive: "uşa Raiului", "cheia Raiului", "pom al nestricăciunii", "purtătoare de viaţă", "pom al vieţii ce adevereşte Învierea lui Hristos", dar cele mai frumoase mi se par: "piron înfipt în inima iadului" (icosul de la Utrenia Duminicii a treia din Post), ce cutremură temeliile morţii" (sedealna de la cântarea a 3-a).

Autor: D. Popoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Istoria Gărzii Elveţiene

Faima elveţienilor

Nu mulţi vizitatori ai Romei, care îşi fac fotografii lângă membrii Gărzilor Elveţiene, aflaţi la porţile Cetăţii Vaticanului, cunosc istoria acestor trupe care au depus jurământ de loialitate Papei. Pentru a afla mai multe despre ei, trebuie să ne întoarcem în timp în perioada Renaşterii şi să descoperim motivele care au făcut ca în 1506, Papa Iuliu al II-lea să invite la Roma soldaţi elveţieni, recunoscuţi pentru curajul lor, pentru sentimentele lor nobile şi pentru loialitatea lor.

Cu multe secole înainte, marele istoric latin Tacitus spunea: "Elveţienii sunt un popor de războinici, faimos pentru curajul soldaţilor lui". Aşa se face că nu de puţine ori elveţienii, ca aliaţi ai uneia sau alteia dintre părţi, au jucat un rol important în istoria politică a Europei. De fapt tocmai ca aliaţi ai Papei Iuliu al II-lea, în anul 1512, ei au ajutat la modelarea destinului Italiei, primind de la Papa titlul de "apărători ai libertăţii Bisericii". În acele timpuri, când a fi soldat mercenar era o ocupaţie comună, în inima Alpilor trăia un popor de războinici. Primele cantoanele elveţiene aveau circa 500.000 de locuitori, formând atunci o ţară suprapopulată, în care, din cauza condiţiilor economice precare din acele vremuri, exista multă sărăcie. Singura opţiune la orizont era emigrarea, iar una dintre cele mai bine plătite slujbe era cea de soldat mercenar, peste hotarele ţării.

Mercenarii elveţieni

Aproximativ 15.000 de bărbaţi erau în acea vreme încadraţi în această meserie, fiind organizaţi şi controlaţi de Confederaţia Cantoanelor. Această confederaţie autoriza înrolarea bărbaţilor şi primea în schimb porumb, peşte şi alte bunuri comerciale. Mercenarii priveau meseria lor ca o emigrare pe timpul verii: luau parte la lupte şi se întorceau acasă cu bani, pentru a-şi petrece iarna. Formau cele mai bune trupe armate ale acelor vremuri. Fără cavalerie şi cu artilerie redusă, elveţienii îşi dezvoltaseră nişte tactici speciale. În Franţa şi în Spania erau la mare căutare. Nici Războaiele Italiene nu pot fi înţelese fără să se ţină cont de aceşti mercenari. Deja în secolele al XIII-lea şi al XVI-lea, după ce Cantoanele elveţiene au devenit autonome, mulţi bărbaţi luptau în Germania şi în Italia: cum acest tip de emigraţie nu putea fi oprit, Confederaţia s-a gândit măcar să îl organizeze şi să câştige de pe urma lui.

Mercenarii elveţieni şi Franţa

Alianţa cu Franţa a fost cea mai importantă şi a început cu regele Carol al VII-lea în 1453, fiind mai apoi înnoită în 1474 de regele Ludovic al XI-lea, care a fost martor la felul în care 1.500 de soldaţi elveţieni au făcut faţă la o armată de douăsprezece ori mai numeroasă. Atât regele Franţei cât şi cel al Spaniei au apelat la elveţieni ca instructori pentru armatele proprii. Când, la sfârşitul secolului al XV-lea, sub regele Carol al VIII-lea începeau Războaiele Italiene, elveţienii au fost descrişi de istoricul italian Guicciardini drept "forţa şi speranţa unei armate". În 1495, viaţa regelui Franţei a fost salvată datorită fermităţii de neclintit a infanteriştilor lui elveţieni.

Serviciile străine ale Confederaţiei au fost mai bine reglementate în timpul alianţei din 1521 dintre Franţa şi Cantoane. Prin aceasta, elveţienii au fost de acord să trimită între şase şi şaisprezece mii de oameni pentru rege şi în schimb Cantoanele urmau să beneficieze de protecţia celui mai puternic prinţ european. Ei au devenit aliaţi permanenţi şi trupe de mercenari, dar Cantoanele erau în continuare stăpâne peste trupe şi şi-au rezervat dreptul de a le retrage. Aceste corpuri armate erau complet independente, cu propriile lor regulamente, propriile tribunale şi propriile steaguri. Ordinele erau date în propria lor limbă, germana, de către ofiţeri elveţieni, şi rămâneau supuse legii Cantoanelor lor: pe scurt, regimentul era patria lor, şi toate aceste obiceiuri au fost confirmate în acorduri similare încheiate în ani care au urmat.

Garda Elveţiană în Vatican

Ziua de 22 ianuarie 1506 este considerată ziua oficială de naştere a Gărzii Elveţiene Pontificale, deoarece în acea zi, spre seară, un grup de o sută şi cincizeci de soldaţi elveţieni, conduşi de căpitanul Kasparvon Silenen, din cantonul Uri, a trecut prin Porta del Popolo şi a intrat pentru prima oară în Vatican, unde au fost binecuvântaţi de Papa Iuliu al II-lea. Prelatul Johann Burchard de Strasbourg, maestrul ceremoniilor pontificale din acea vreme, şi autorul unei faimoase cronici, a scris despre acel eveniment în jurnalul său.

De fapt, Papa Sixt al IV-lea făcuse o alianţă cu Confederaţia încă din 1497, prevăzând posibilitatea recrutării de mercenari, şi a pus să se construiască barăci pentru ei, lângă locul în care se află şi astăzi mica biserică Sf. Pellegrino, pe Via Pellegrino din Vatican. Mai apoi, înnoind vechea înţelegere, Papa Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492) s-a folosit de elveţieni împotriva ducelui de Milano. Şi Papa Alexandru al VI-lea a angajat soldaţi ai Confederaţiei în timpul alianţei dintre familia Borgia şi regele Franţei. Aşa numitele războaiele italiene au avut loc în vremea în care familia Borgia era foarte bogată; în aceste războaie, soldaţii elveţieni au fost întotdeauna prezenţi, în prima linie, uneori pentru Franţa, alteori în favoarea Sfântului Scaun sau a Imperiului Roman condus de un suveran german.

Atunci când mercenarii elveţieni au auzit că regele Carol al VIII-lea al Franţei plănuia o mare expediţie spre Napoli, au alergat să se înroleze. Spre sfârşitul anului 1494, mii dintre ei se aflau în Roma, trecând cu armata franceză, care în luna februarie a anului următor a ocupat oraşul Napoli. Între participanţii la acea expediţie de a cuceri Napoli s-a aflat şi Cardinalul Giuliano della Rovere, viitorul Papă Iuliu al II-lea, care sub Papa Alexandru al VI-lea părăsise Italia şi plecase în Franţa. Era familiarizat cu elveţienii, deoarece în urmă cu aproximativ 20 de ani primise, ca unul dintre multele beneficii, Episcopia de Lausanne. Câteva luni mai târziu, însă, Carol al VIII-lea a fost forţat să părăsească Napoli în grabă, abia reuşind să forţeze o blocadă şi să fugă în Franţa. Papa Alexandru al VI-lea legase Milano, Veneţia, Imperiul Germanic şi pe catolicul Ferdinand pentru a forma o barieră împotriva francezilor.

Asedierea Romei

În dimineaţa zilei de 6 mai 1527, din cartierul său general stabilit la Mănăstirea Sf. Onofrio de pe colina Gianicolo, generalul Bourbon a lansat o serie de atacuri asupra Romei. În timpul unuia dintre ele, la Poarta Torrione, în timp ce conducea atacurile asupra zidurilor cetăţii, a fost el însuşi rănit mortal. După doar un moment de ezitare, mercenarii spanioli au răzbit prin Poarta Torrione, în timp ce lăncieri germani luterani au invadat Borgo Santo Spirito şi San Pietro. Garda Elveţiană, stând cu fermitate la picioarele obeliscului (acum aflat în Piaţa San Pietro, dar atunci lângă cimitirul german din Vatican, aproape de Bazilică), împreună cu câteva rămăşiţe ale trupelor romane, au opus cu disperare rezistenţă. Căpitanul lor, Kaspar Roist, a fost rănit, şi mai târziu ucis de spanioli, în faţa soţiei sale, Elizabeth Klingler.

Dintre cei 189 soldaţi din Garda Elveţiană, doar 42 au supravieţuit, şi aceştia, atunci când totul a fost pierdut, sub comanda lui Hercules Goldli, au păzit retragerea Papei Clement al VII-lea în siguranţă la Castelul Sant'Angelo. Ceilalţi au murit glorios, masacraţi pe treptele altarului principal din Bazilica San Pietro, împreună cu 200 de fugari. Papa Clement al VII-lea şi oamenii săi au putut să scape în siguranţă, datorită culoarului secret "Passetto" pe care Papa Alexandru al VI-lea îl construise de-a lungul zidului care lega Vaticanul de Castelul Sant'Angelo. Atacatorii s-au grăbit, de teamă ca trupele Alianţei să nu le blocheze retragerea. Trecând Podul Sixtus, germanii şi spaniolii au atacat oraşul, şi timp de opt zile au comis tot felul de violenţe, jafuri, sacrilegii şi masacre; chiar şi mormintele Papilor, inclusiv acela al Papei Iuliu al II-lea, au fost profanate în căutarea de prăzi. Au fost 12.000 de morţi şi prada s-a ridicat la zece milioane d! e ducaţi.

Tot ceea ce s-a întâmplat nu poate fi privit cu adevărat cu surprindere, deoarece armata imperială şi în particular lăncierii germani luterani ai lui Frundsberg au fost animaţi de un spirit violent de luptă împotriva Papei. În faţa Castelului Sant'Angelo, unde se retrăsese Papa, a avut loc o parodie de procesiune religioasă, în care Papei Clement al VII-lea i se cerea să îi cedeze lui Luther pânzele şi vâslele "bărcii lui Petru", şi soldaţii furioşi au strigat: "Vivat Lutherus pontifex!" (Trăiască Pontiful Luther!). Numele lui Luther a fost scrijelit cu vârful unei săbii pe pictura "Disputa Preasfântului Sacrament" în Camerele lui Raffaello, din dispreţ, în timp ce pe un perete era aclamat împăratul Carol al V-lea. Concisă şi exactă a fost descrierea făcută de superiorul Canonicilor Sf. Augustin de atunci: "Germanii au fost răi, italienii mai răi, iar spaniolii cei mai răi".

Pe lângă daunele de neînlocuit produse de distrugerea unor relicve, în timpul asedierii Romei au fost pierdute pentru totdeauna inestimabile comori de artă, adică cea mai mare parte a celor mai frumoase lucrări artizanale în aur şi argint ale Bisericii. În 5 iunie, Papa Clement al VII-lea a trebuit să se predea şi să accepte condiţii dure: să cedeze fortăreţele Ostia, Civitavecchia şi Civita Castellana, să predea oraşele Modena, Parma şi Piacenza, şi să plătească suma de patru mii de ducaţi. În plus, a fost cerută o răscumpărare pentru eliberarea prizonierilor. Garnizoana papală a fost înlocuită de patru companii de germani şi spanioli, şi două sute de lăncieri germani luterani au luat locul membrilor Gărzii Elveţiene, care fusese desfiinţată. Papa a obţinut permisiunea ca elveţienii care au supravieţuit să se alăture noii gărzi, dar numai 12 dintre ei au acceptat, între care Hans Gutenberg din Chur şi Albert Rosin din Zurich. Ceilalţi au dorit să nu aibă nimi! c de-a face cu detestaţii germani.

Sursa: www.vatican.va
Traducător: Oana Capan