vineri, 16 martie 2012

A doua predică de Postul Mare 2012 (16 martie) a pr. Raniero Cantalamessa

Sfântul Grigore Nazianzenul, maestru de credinţă în Sfânta Treime


În anii nu prea depărtaţi, au existat propuneri teologice care, în pofida diferenţelor profunde dintre ele, aveau o schemă de fond comună, uneori clară, uneori subînţeleasă. Această schemă este foarte simplă, pentru că este reductivă. Cele mai mari două mistere ale credinţei noastre sunt Sfânta Treime şi Întruparea: Dumnezeu este unul şi întreit; Isus Cristos este Dumnezeu şi om. În propunerile la care mă refer, acest nucleu sună: Dumnezeu este unul şi Isus Cristos este om. Dispare divinitatea lui Cristos şi, cu ea, Treimea.
Rezultatul acestui proces este că se ajunge să se accepte în mod tacit şi ipocrit existenţa a două credinţe şi a două creştinismuri diferite, care nu mai au nimic în comun între ele decât numele: creştinismul din Crezul Bisericii, din declaraţiile ecumenice unite, în care, cu cuvintele din simbolul Niceno-Constantinopolitan, se continuă să se mărturisească credinţa în Treime şi în divinitatea deplină a lui Cristos, şi creştinismul din straturi largi ale culturii, chiar exegetice şi teologice, în care tot aceste adevăruri sunt ignorate sau interpretate în cu totul alt mod.
În acest climat este cât se poate de oportună o revizitare a Părinţilor Bisericii, nu numai pentru a cunoaşte conţinutul dogmei în starea sa de la început, dar şi mai mult pentru a regăsi unitatea vitală între credinţa mărturisită şi credinţa trăită, între "lucrul" şi "enunţarea" sa. Pentru Părinţi, Treimea şi unitatea lui Dumnezeu, dualitatea naturilor şi unitatea persoanei lui Cristos nu erau adevăruri care să se decidă la masa verde sau să se discute în cărţi în dialog cu alte cărţi; erau realităţi vitale. Parafrazând o glumă care circulă în ambientele sportive, am putea spune că aceste adevăruri nu erau pentru ei problemă de viaţă sau de moarte; erau mult mai mult!

1. Grigore Nazianzenul, cântător al Treimii


Gigantul pe umerii căruia vrem să urcăm astăzi este sfântul Grigore Nazianzenul, orizontul pe care vrem să-l scrutăm împreună cu el este Treimea. Este al său tabloul grandios care arată desfăşurarea revelaţiei Treimii în istorie şi pedagogia lui Dumnezeu care se revelează în ea. Vechiul Testament, scrie el, proclamă în mod deschis existenţa Tatălui şi începe să vestească în mod învăluit pe cea a Fiului; Noul Testament proclamă în mod deschis pe Fiul şi începe să reveleze divinitatea Duhului Sfânt; acum, în Biserică, Duhul ne acordă în mod distinct manifestarea sa, adaptând-o la timpurile şi la capacitatea receptivă a oamenilor1.
Această triplă repartiţie nu are nimic de-a face cu teza, cunoscută sub numele de Gioacchino da Fiore, celor trei epoci distincte: cea a Tatălui, în Vechiul Testament, cea a Fiului în Noul Testament şi cea a Duhului în Biserică. Distincţia sfântului Grigore se situează în ordinea manifestării, nu a fiinţei sau a acţiunii celor Trei Persoane, care sunt prezente şi acţionează împreună în întregul arc de timp.
Sfântul Grigore Nazianzenul a primit în tradiţie apelativul de "Teologul" (ho theologos), tocmai datorită contribuţiei sale la clarificarea dogmei trinitare. Meritul să este că a dat ortodoxiei trinitare formularea sa perfectă, cu fraze destinate să devină patrimoniu comun al teologiei. Simbolul pseudo-atanaziane "Quicumque", compus după circa un secol, îi datorează mult lui Grigore Nazianzenul. Iată câteva din formulele sale foarte clare:
"Era, şi era, şi era: dar era unul singur. Lumină şi lumină şi lumină: dar o singură lumină. Aceasta este ceea ce David şi-a imaginat când a zis: "În lumina ta noi vom vedea lumina" (Ps 35,10). Şi acum noi am contemplat-o şi o vestim, din lumina care este Tatăl înţelegând lumina care este Fiul în lumina Duhului: iată teologia scurtă şi concisă a Treimii [...] Dumnezeu, dacă este permis să vorbim succint, este nedespărţit în fiinţe împărţite una de alta"2.
Contribuţia principală a Capadocienilor în formularea dogmei trinitare este aceea că au dus la capăt distincţia celor două concepte de ousia şi ipostasi, substanţă şi persoană, creând baza conceptuală permanentă cu care se exprimă credinţa în Treime. Este vorba de una dintre cele mai grandioase inovaţii pe care teologia creştină le-a introdus în gândirea umană. Din ea s-a putut dezvolta conceptul modern de persoană ca relaţie.
Partea slabă a teologiei lor trinitare, simţită de ei înşişi, era pericolul de a concepe raportul dintre unica substanţă divină şi cele trei ipostaze a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt după raportul care există în natură între specie şi indivizi (de exemplu, între specia umană şi fiecare om), expunându-se astfel acuzei de triteism 3.
Grigore Nazianzenul se străduieşte să răspundă la această dificultate, afirmând că fiecare dintre cele trei persoane divine nu este mai puţin unită cu celelalte două decât este unită cu ea însăşi4. Refuză, pentru acelaşi motiv, asemănările tradiţionale de "izvor, râu, fluviu" sau "soare, rază, lumină"5. Însă la sfârşit admite în mod candid că preferă acest risc în locul celui opus al modalismului: "Este mai bine, spune el, a avea o idee, eventual insuficientă, despre unirea celor Trei, mai degrabă decât a îndrăzni o impietate absolută"6.
De ce să-l alegem pe sfântul Grigore Nazianzenul ca maestru de credinţă în Treime? Motivul este acelaşi pentru care l-am ales pe Atanasiu ca maestru de credinţă în divinitatea lui Cristos şi pe Vasile ca maestru de credinţă în Duhul Sfânt. Este că pentru Grigore, Treimea nu este un adevăr abstract, sau numai o dogmă; este pasiunea sa, ambientul său vital, ceva ce face să vibreze inima sa chiar şi numai numind-o.
Ortodocşii îl numesc "cântător al Treimii". Asta corespunde perfect cu ceea ce ştim despre personalitatea sa umană. Nazianzenul este un om cu inima mai mare şi decât mintea, un temperament sensibil până la exces, aşa încât îi aduce multe dezamăgiri şi suferinţe în raporturile sale cu alţii, pornind de la prietenul său sfântul Vasile.
În producţia sa poetică se revelează mai ales entuziasmul său faţă de Treime. El foloseşte expresii ca "Treimea mea", "draga Treime"7. Grigore este un îndrăgostit de Treime. Scrie despre sine însuşi:
"Începând din ziua în care am renunţat la lucrurile din această lume pentru a consacra sufletul meu contemplaţiilor luminoase şi cereşti, când inteligenţa supremă m-a răpit de aici de pe pământ pentru a mă duce departe de tot ceea ce este trupesc, din ziua aceea ochii mei au fost orbiţi de lumina Treimii... De la scaunul său sublim ea răspândeşte peste orice lucru iradierea sa inefabilă... Începând din ziua aceea eu sunt mort pentru lume şi lumea este moarte pentru mine"8.
Este suficient să confruntăm aceste cuvinte cu expresiile din punct de vedere tehnic perfecte, dar reci din simbolul "Quicumque" care se recita într-o vreme la oficiul divin de duminică, pentru ne da seama de distanţa care desparte credinţa trăită a Părinţilor de cea formală şi repetitivă care se instaurează după ei, chiar dacă aceasta din urmă îndeplineşte şi ea un rol important.

2. Nu putem trăi fără Treime


Acum, ca de obicei, câteva reflecţii despre ceea ce Părinţii pot să ne ofere, în acest domeniu, pentru o reînnoire a credinţei noastre. Este bine ştiut că teologia occidentală a trebuit să se apere mereu de riscul opus celui de triteism de care, am văzut, trebuie să se apere Nazianzenul; adică riscul de a accentua unitatea naturii divine, în dauna distincţiei persoanelor.
Pe acest teren s-a putut dezvolta viziunea deistă a lui Carteziu şi a iluminiştilor care face abstracţie total de Treime pentru a se concentra numai pe Dumnezeu, conceput ca Fiinţă supremă sau ca "divinitate". Kant a tras din asta cunoscuta concluzie, conform căreia "din doctrina trinitară, luată la literă, nu este posibil să se scoată nimic practic"9. Cu alte cuvinte, ea ar fi irelevantă pentru viaţa oamenilor şi a Bisericii.
Acesta a fost fără îndoială unul din factorii care au netezit drumul spre ateismul modern. Dacă s-ar fi ţinut vie în teologie ideea despre Dumnezeul Unul şi Întreit, în loc de a vorbi despre o vagă "Fiinţă supremă", n-ar fi fost atât de uşor pentru Feuerbach să facă să triumfe teza sa că Dumnezeu este o proiecţie pe care omul o face despre sine însuşi şi despre existenţa sa. De fapt, ce nevoie ar avea omul să se scindeze în trei: în Tată, Fiu şi Duhul Sfânt? Şi în ce sens Treimea poate să fie proiecţia şi sublimarea pe care spiritul uman le face despre sine însuşi? Deismul vag care este demolat de Feuerbach, nu credinţa în Dumnezeu Unul şi Întreit.
Însă dacă viziunea latină despre Treime, pe de o parte, se expune acestei devieri deiste, pe de altă parte conţine remediul cel mai eficace împotriva ei. Nu vom fi niciodată destul de recunoscători lui Augustin pentru că şi-a bazat discursul său despre Treime pe cuvântul lui Ioan: "Dumnezeu este iubire" (1In 4,10). Dumnezeu este iubire: pentru aceasta, conclude Augustin, el este Treime! "Iubirea presupune pe unul care iubeşte, ceea ce este iubit şi iubirea însăşi"10. În Treime, Tatăl este cel care iubeşte, izvorul şi principiul a toate; Fiul este cel care este iubit; Duhul Sfânt este iubirea cu care se iubesc.
Orice iubire este iubire faţă de cineva sau faţă de ceva, aşa cum orice cunoaştere, a explica Husserl, este cunoaştere a ceva. Nu există o iubire "în gol", fără obiect. Ori, pe cine iubeşte Dumnezeu, poate să fie definit iubire? Omul? Dar atunci este iubire de câteva sute de milioane de ani. Universul? Dar atunci este iubire numai de câteva zeci de miliarde de ani. Şi înainte pe cine iubea Dumnezeu pentru a fi iubirea? Gânditorii greci şi, în general, filozofiile religioase din toate timpurile, concepându-l pe Dumnezeu mai ales ca "gândire", puteau să răspundă: Dumnezeu se gândea pe sine însuşi; era "gândire pură", "gândire de gândire". Dar acest lucru nu mai este posibil în momentul în care se spune că Dumnezeu este înainte de toate iubire, pentru că este "iubirea pură de sine însuşi" ar fi pur egoism, care nu este exaltarea maximă a iubirii, ci negarea sa totală.
Şi iată răspunsul revelaţiei, explicat de Biserică prin învăţătura sa despre Treime. Dumnezeu este iubire din totdeauna, aba eterno, pentru că încă înainte de a exista un obiect în afara sa care să fie iubit, avea în sine însuşi Cuvântul, pe Fiul pe care îl iubea cu iubire infinită, adică "în Duhul Sfânt". Asta nu explică modul cum unitatea poate să fie în acelaşi timp treime (acesta este un mister care nu poate fi cunoscut de noi pentru că are loc numai în Dumnezeu), dar ne este suficient cel puţin pentru a intui de ce, în Dumnezeu, unitatea trebuie să fie şi pluralitate, şi treime.
Un Dumnezeu care ar fi pură Cunoaştere sau pură Lege sau pură Putere n-ar avea desigur nevoie să fie întreit (asta chiar ar complica enorm lucrurile), însă un Dumnezeu care este înainte de toate Iubire da, pentru că "nu poate exista iubire decât între cel puţin două persoane". "Este nevoie - a scris H. de Lubac - ca lumea să ştie asta: revelaţia lui Dumnezeu Iubire tulbură tot ceea ce ea concepuse despre divinitate"11.
Analogia iubirii nu este desigur decât o analogie umană, dar este fără îndoială aceea care ne permite mai bine să aruncăm o privire în profunzimile misterioase ale lui Dumnezeu. În asta se vede cum teologia latină o integrează pe cea greacă şi cele două nu se pot lipsi una de cealaltă. Tema iubirii este aproape complet absentă în teologia trinitară a orientalilor care folosesc de preferinţă analogia luminii. Trebuie aşteptat Grigore Palamas pentru a citi, în ambientul grec, ceva asemănător cu ceea ce spune Augustin despre iubirea în Treime12.
Unii ar vrea astăzi să pună între paranteze dogma Treimii pentru a facilita dialogul cu celelalte mari religii monoteiste. Este o operaţiune sinucigaşă. Ar ca şi cum s-ar lua unei persoane coloana vertebrală pentru a o face să meargă mai zvelt! Treimea şi-a pus atât de mult amprenta pe teologie, liturgie, spiritualitate şi pe întreaga viaţă creştină încât a renunţa la ea ar însemna a începe o altă religie, complet diferită.
Mai degrabă ceea ce trebuie să se facă, aşa cum ne învaţă Părinţii, este să se coboare acest mister din cărţile de teologie în viaţă, în aşa fel încât Treimea să nu fie numai un mister studiat şi formulat în mod corect, ci trăit, adorat, gustat. Viaţa creştină se desfăşoară, de la început până la sfârşit, sub semnul şi în prezenţa Treimii. În zorii vieţii am fost botezaţi "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" şi la sfârşit, dacă vom avea harul de a muri creştineşte, alături de căpătâiul nostru vor fi recitate cuvintele: "Pleacă, suflet creştin, din această lume: în numele Tatălui care te-a creat, al Fiului care te-a răscumpărat şi al Duhului Sfânt care te-a sfinţit".
Între aceste două momente extreme se situează alte momente aşa-numite "de trecere", care pentru un creştin sunt marcate toate de invocarea Treimii. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh soţii sunt uniţi în căsătorie şi îşi schimbă inelul şi preoţii şi episcopii sunt consacraţi. În numele Treimii începeau odinioară contractele, sentinţele şi orice act important din viaţa civilă şi religioasă. Treimea este sânul în care am fost zămisliţi (cf. Ef 1,4) şi este şi portul spre care navigăm cu toţii. Este "oceanul de pace" din care totul curge şi în care totul se varsă din nou.

3. "O beata Trinitas!"


Sfântul Grigore Nazianzenul ar trebui să fi trezit în noi o dorinţă arzătoare cu privire la Treime: să facem din ea Treimea "noastră", Treimea "dragă", Treimea "iubită". Unele din aceste accente de adoraţie emoţionată şi uimire răsună în textele din solemnitatea Preasfintei Treimi. Trebuie să le facem să treacă de la liturgie la viaţă. Există ceva mai fericit ce putem face faţă de Treime decât să încercăm să o înţelegem şi anume să intrăm în ea! Noi nu putem îmbrăţişa oceanul, dar putem intra în el; nu putem îmbrăţişa misterul Treimii cu mintea noastră, dar putem intra în el!
"Poarta" pentru a intra în Treime este una singură, Isus Cristos. Cu moartea şi învierea sa el a inaugurat pentru noi o cale nouă şi vie pentru a intra în sfânta sfintelor care este Treimea (cf. Evr 10,19-20) şi ne-a lăsat mijloacele pentru a-l putea urma în acest drum de întoarcere. Primul şi cel mai universal este Biserica. Atunci când se vrea traversarea unui braţ de mare, spunea Augustin, cel mai important lucru nu este a sta pe mal şi a ascuţi privirea pentru a vedea ce este pe malul opus, ci a urca în corabia care duce la acel mal. Şi pentru noi cel mai important nu este să speculăm despre Treime, ci să rămânem în credinţa Bisericii care merge spre ea13.
În Biserică, mijlocul prin excelenţă este Euharistia. Liturghia este o acţiune trinitară de la început până la sfârşit; începe în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi se termină cu binecuvântarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Ea este oferirea de sine pe care Isus, cap şi trup mistic, o face Tatălui în Duhul Sfânt. Prin intermediul ei intrăm cu adevărat în inima Treimii.
Pentru fraţii ortodocşi un mijloc important pentru a intra în mister este icoana. Treimea lui Rublev este o sinteză vizuală a învăţăturii trinitare a Capadocienilor şi îndeosebi a lui Grigore Nazianzenul. În ea se percepe, în egală măsură, mişcare neîncetată şi linişte supraumană, transcendenţă şi condescendenţă. Dogma unităţii şi treimii lui Dumnezeu este exprimat de faptul că figurile prezente sunt trei şi foarte distincte, dar foarte asemănătoare între ele. Ele sunt conţinute în mod ideal într-un cerc care scoate în evidenţă unitatea lor; dar cu mişcarea şi dispunerea lor diferită proclamă şi deosebirea lor.
Sfântul, pentru a cărui mănăstire a fost pictată icoana, sfântul Serviu de Radonez, se remarcase în istoria rusă pentru că a readus unitatea între conducătorii care erau în discordie între ei şi pentru că a făcut astfel posibilă eliberarea Rusiei de tătarii care o invadaseră. Motoul său - pe care Rublev s-a străduit să-l interpreteze cu icoana - era: "Contemplând Preasfânta Treime, învinge discordia odioasă din această lume". Sfântul Grigore Nazianzenul exprimase un gând asemănător în aceste versuri care par testamentul său spiritual:
Caut singurătatea, un loc inaccesibil răului,
Unde cu mintea neîmpărţită să-l caut pe Dumnezeul meu
Şi să alin bătrâneţea mea cu speranţa dulce a cerului.
Ce voi lăsa Bisericii? Voi lăsa lacrimile mele!...
Îmi îndrept gândurile spre locuinţa care nu are apus,
Spre draga mea Treime, unică lumină,
A cărei numai umbră întunecată acum mă emoţionează"14.

Spiritualitatea latină nu este mai puţin bogată în ajutoare pentru a face din Treime un mister apropiat, iubit. Ea insistă şi pe mişcarea inversă: nu noi care intrăm în Treime, ci Treimea care intră în noi. În tradiţia ortodoxă, doctrina locuirii este referită de preferinţă la persoana Duhului Sfânt. Teologia latină e cea care a dezvoltat, în toate potenţialităţile sale, doctrina biblică a locuirii întregii Treimi în suflet: "Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (In 14,23)15. Pius al XII-lea i-a rezervat un loc în Mystici corporis spunând că graţie ei noi "participăm încă de acum la bucuria şi la fericirea Treimii"16.
Sfântul Ioan al Crucii spune că "iubirea care a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Rom 5,5) nu este altceva decât iubirea cu care Tatăl, din totdeauna, îl iubeşte pe Fiul. Este o revărsare a iubirii divine de la Treime la noi. Dumnezeu comunică sufletului "aceeaşi iubire pe care o comunică Fiului, chiar dacă asta nu se întâmplă prin natură, ci prin unire... Sufletul este părtaş de Dumnezeu, împlinind, împreună cu el, opera Preasfintei Treimi"17. Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi ne sugerează o metodă simplă pentru a traduce toate acestea într-un program de viaţă: "Tot exerciţiul meu constă în a intra în mine însămi şi a mă pierde în cei Trei care sunt acolo"18.
Eu văd în asta un motiv în plus, şi dintre cele mai profunde, pentru a evangheliza. Citeam zilele trecute, în liturgia orelor, cuvintele lui Dumnezeu în Isaia: "Iată spre cine îmi îndrept privirea, spre cel care este umil, spre cel care are duhul mâhnit şi tremură la cuvântul meu" (Is 66,2). Am fost lovit de un gând. Iată, mi-am spus eu, în ce constă marea diferenţă dintre cel care este botezat şi cel care nu este: spre cel care nu este botezat Dumnezeu "îşi îndreaptă privirea", este prezent în mod intenţional, cu iubirea sa şi providenţa sa; în cel care este botezat el nu-şi îndreaptă numai privirea, ci vine să locuiască în el personal, ba chiar cu toate cele trei Persoane divine. Este adevărat că o prezenţă intenţională la care se corespunde poate să fie mai plăcută lui Dumnezeu decât o prezenţă baptismală neglijată sau refuzată (şi asta trebuie să ne umple de responsabilitate şi umilinţă), dar ar fi nerecunoştinţă a nu recunoaşte diferenţa care există între a fi creştini şi a nu fi creştini.
Terminând recitând împreună doxologia care încheie canonul Liturghiei şi care constituie cea mai scurtă şi cea mai densă rugăciune trinitară a Bisericii: "Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, ţie, Dumnezeule Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. Amin".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
 
Note___________
 1 Cf. Grigore Nazianzenul, Oratio 31, 26. Trad. ital. de C. Moreschini, I cinque discorsi teologici, Roma, Cittŕ Nuova, 1986.
2 Oratio 31, 3.14.
3 Cf. Vasile, Epistola 236,6.
4 Grigore Nazianzenul, Oratio 31,16.
5 Ibid. 31, 31-33.
6 Ibid. 31, 12.
7 Grigore Nazianzenul, Poemata de seipso, I,15; I, 87 (PG 37, 1251şu; 1434).
8 Ibid., I,1 (PG 37, 984-985).
9 E. Kant, Conflictul facultăţilor, A 50 (WW, ed. W. Weischedel, VI, pag.303).
10 Augustin, De Trinitate, VIII, 10, 14.
11 H. de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Paris 1950, cap. 5.
12 Grigore Palamas, Capita physica, 36 (PG 150, 1144şu).
13 Augustin, De Trinitate, IV,15,30; Confesiuni, VII, 21.
14 Grigore Nazianzenul, Poemata de seipso, I,11 (PG 37, 1165şu).
15 Cf. R. Moretti - G.-M. Bertrand, Inhabitation, în: "Dict. Spir.", 7, 1735.1767.
16 Pius al XII-lea, Mystici corporis, AAS, 35 (1943), pag. 231şu.
17 Sfântul Ioan al Crucii, Cântare spirituală A, strofa 38.
18 Elisabeta a Sfintei Treimi, Scrisori, 151, (Scritti, Roma 1967, pag. 274).

Lumea între Jihad şi McWorld

Interviu cu profesorul Peter Dan (New York) realizat de Tudor Petcu
Peter Dan, profesor de psihologie la Long Island University din New York, îşi focalizează atenţia în special asupra violenţei în istoria recentă, raportându-se la două momente cruciale din secolul XX: Gulagul comunist şi Holocaustul nazist. Aceste preocupări se datorează în mare parte faptului de a fi studiat cu doi dintre marii reprezentanţi ai psihologiei totalitare: Stanley Milgram şi Robert Jay Lifton. Cei doi au avut un rol foarte important în sistemul de gândire asumat de către Peter Dan, sistem ce vizează atât supunerea faţă de autoritate în sistemele totalitare, cât şi impactul psihic pe care îl poate avea un sistem totalitar asupra individului, de unde rezultă un real experiment al morţii. De altfel, experimentul morţii este conceptul-cheie al gândirii lui Peter Dan, care are drept sursă de provenienţă viziunea lui Stanley Milgram asupra morţii individului într-o societate totalitară. De altfel, o astfel de viziune a făcut carieră în aşa-numita psihologie a răului, pe care anumiţi teoreticieni, în special Peter Dan, au denumit-o experimentul Milgram.

Tudor Petcu
: Cum ar trebui perceput secolul al XX-lea: ca apogeu al desacralizării fundamentelor onto-metafizice sau ca un strigăt al neputinţei?



Peter Dan: Să dăm puţin înapoi: la mijlocul secolului al XIX-lea, omul era culmea creaţiei. Pe urmă, Darwin a demonstrat că am evoluat din animale, Marx a arătat că suntem supuşi unor legi economice pe care nu le putem controla, Freud a arătat că nu suntem atât de raţionali cât credeam. Omul a intrat în secolul al XX-lea deja desacralizat: un biet animal, pradă unor forţe iraţionale, în viaţa personală şi în viaţa socială. Mijloacele tradiţionale de re-asigurare – ca, de exemplu, religia – erau în declin. Apariţia şi dezvoltarea sistemelor totalitare – comunismul şi fascismul – au umplut golul rămas în urma religiei, înregimentând individul în numele unui ţel transcendental: societatea de tip nou sau Reich-ul de o mie de ani. Prăbuşirea ambelor sisteme, la mijlocul şi la sfârşitul secolului al XX-lea, lasă din nou loc unei noi ideologii. Benjamin Barber a identificat două forţe: Jihad (fragmentare, tribalism) şi McWorld (omogenizare, globalism). Lupta dintre ele va defini o bună parte a secolului al XXI-lea.


În ce măsură am fi îndreptăţiţi să identificăm Holocaustul nazist mai degrabă cu o teorie sau chiar cu o etică a purificării rasiale decât cu o formă de antisemitism?


Paradigma purificării rasiale este falsă. Holocaustul nu ar fi fost posibil fără antisemitism. La rândul său, antisemitismul a evoluat de la antiiudaismul religios, care este o parte organică a creştinismului, la un antisemitism rasial, odată cu introducerea decretelor de „puritate a sângelui” (Limpieza de sangre) în 1449, la Toledo, şi culminând cu antisemitismul ideologic, pseudoştiinţific, bazat pe etnologie şi lingvistică comparată, care a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. Includerea antisemitismului în ideologia unui stat totalitar modern este factorul decisiv care a făcut posibil Holocaustul. Ameninţarea pe care evreii o reprezentau pentru puritatea rasială a arianului a fost grotesc exagerată. Himmler şi Hitler au descris exterminarea evreilor în termeni de autoapărare: Germania trebuia să se apere în faţa agresiunii evreieşti, ceea ce era patent absurd. Descrierea ameninţării evreieşti în termeni medicali – ca, de exemplu, infecţie sau cancer – a făcut posibilă prezentarea exterminării în termeni pozitivi, ca o activitate prosocială.


Se poate discuta, în prezent, despre un raport real între fenomenul Auschwitz şi noua conştiinţă occidentală, pentru care, cel puţin la nivel teoretic, prevalenţa este tentativă de purificare a memoriei?


George Steiner credea că nu există un limbaj adecvat pentru a conceptualiza şi a înţelege Auschwitzul. Lifton considera că Holocaustul face parte dintr-o clasă de fenomene care nu pot fi integrate prin manipulare simbolică, nu pot fi digerate psihic. Singura reacţie posibilă este amorţirea: scăderea sensibilităţii ca să poţi trăi cu grozăvia evenimentului. Din păcate, amorţirea psihică nu se limitează doar la un eveniment, ci se extinde şi asupra vieţii spirituale în întregime, devenind un pact faustian: renunţi să trăieşti din plin ca să nu mai suferi. Consecinţele psihologice sunt închiderea în sine, irascibilitatea, lipsa de motivaţie şi de scop, oboseala compasiunii. Dorinţa de a purifica memoria este de înţeles, dar e sortită să eşueze. Cum a devenit întinată? Putem exclude din conştient numai evenimente care nu sunt formative sau esenţiale pentru istoria noastră: amintirea morţii tatălui meu este foarte dureroasă, dar nu pot să o uit şi să rămân eu însumi. În sensul acesta putem vorbi numai de falsificarea memoriei. Modalitatea de a exorciza Auschwitzul se numeşte terapie: introspecţie sinceră, căinţă, acceptarea responsabilităţii.


Iar comunismul?
S-a prezentat sub masca unui nou umanism. Comunismul este bazat pe ceea ce Isaiah Berlin a numit „libertate pozitivă”, care, în esenţă, proclamă supremaţia binelui colectiv asupra libertăţii individuale. De ce fel de umanism poate fi vorba dacă individul e insignifiant şi poate, ba chiar trebuie, sacrificat pentru societate? Am auzit cu toţii că „omul e cel mai preţios capital”, dar în realitate au fost executaţi oameni pentru că au furat un porc.


Este hazardat a vorbi despre aplicarea comunismului ca o altă viclenie a raţiunii şi ce ne-ar determina să-l conceptualizăm sub forma unui paradox?


Comunismul este un paradox pentru că, în numele libertăţii, a creat dacă nu cel mai violent regim cunoscut în istorie, atunci pe cel care s-a vrut omniprezent: un regim care a căutat să fie o religie laică, un sistem filozofic, un model ştiinţific, un mod de guvernare şi care a încercat să controleze toate aspectele vieţii de zi cu zi a populaţiei. Structura logică este cea a unui silogism greşit: dacă accepţi premisa, respectiv că societatea comunistă reprezintă cea mai avansată, cea mai umană şi cea mai democratică societate din istorie, ajungi la concluzii false, dar care te eliberează de vinovăţie şi dubii. Viclenia raţiunii se dovedeşte a fi o capcană pe care o construim singuri, din nevoia de consecvenţă: adevăraţii credincioşi nu au îndoieli.


La ce nivel de agresivitate ar trebui să situăm subtilităţile strategice ale metodelor de manipulare psihică specifice experimentelor comuniste din China, comparativ cu psihoza colectivă din Europa de Est şi Centrală, pe care a implicat o aplicarea celor mai crunte mijloace de violenţă, ce au dus, în final, chiar şi la animalizarea individului?
Mentorul meu Lifton a studiat efectele experimentelor chinezeşti şi coreene de „spălare pe creier” asupra prizonierilor de război. Contrar predicţiilor, cel mai greu de „întors” dintre prizonierii americani s-au dovedit a fi negrii, care, fiind mai religioşi, aveau o certitudine pe care se puteau bizui şi care le-a servit drept ancoră. Cel mai uşor de „întors” au fost intelectualii, obişnuiţi să fie sceptici şi să considere o problemă din mai multe puncte de vedere. Părintele teoriei moderne a propagandei, Bernays, susţinea că minţile oamenilor pot fi înregimentate prin propagandă la fel de temeinic ca trupurile înregimentate de armată, iar evenimente istorice ca, de exemplu, Revoluţia culturală din China lui Mao demonstrează că a avut dreptate. Scrierile lui Orwell şi Koestler ilustrează cât de mare poate fi controlul statului totalitar, ajungând să includă până şi gândurile. Memoriile foştilor deţinuţi politici despre programul de reeducare din închisori au descris un proces de dezumanizare totală, de dezbărare a individului de orice urmă de demnitate. E greu de imaginat o violare mai gravă a drepturilor omului. Mulţi s-au sinucis, dar unii au reuşit să-şi menţină umanitatea. În ultimă analiză, sistemul asiatic e mai subtil şi mai pervers decât brutalitatea tâmpă.


Consideraţi că, în prezent, ţările din fostul bloc comunist se confruntă cu pericolul neo- sau criptocomunismului?


Absolut, dar nu numai criptocomunismul, ci şi criptofascismul. Nostalgia este o forţă politică formidabilă. Antrenaţi de patruzeci de ani de comunism să nu ia decizii, pentru că o fac cei împuterniciţi, obişnuiţi cu un stat-dădacă privind peste umărul lor şi care avea grijă de aproape toate aspectele vieţii, oamenii sunt tulburaţi de prea multele decizii şi alternative şi tânjesc după vremuri mai simple. Vulnerabili şi nemulţumiţi, ei sunt uşor de manipulat. Democraţiile din Europa de Est sunt încă plăpânde şi prezenta criză economică înrăutăţeşte situaţia.


Am putea afirma că propagarea libertinajului excesiv, mai ales în anumite ţări europene, poate fi identificată cu noi forme de totalitarism?


Nu mă preocupă atât libertinajul, cât confuzia dintre libertate şi anarhie. Nu orice limită impusă comportamentului este tiranie. Mă preocupă vulgarizarea culturii, decăderea limbajului, materialismul ieftin. Cred că libertinajul este nu cauza, ci un produs al procesului de deteriorare a culturii şi a societăţii civile. Faptul că automobilul pe care îl conduci devine simbolul succesului are un efect negativ asupra tuturor valorilor morale. Deteriorarea mediului social duce la sentimentul de lehamite, pe care, astăzi, îl întâlneşti la tot pasul.


Sunteţi de acord cu părerea lui Francis Fukuyama conform căreia ecologismul va reprezenta, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, principala ameninţare totalitaristă?


Da. Consideraţi controversa privitoare la datele pe care se bazează teoria încălzirii globale. Oamenii de ştiinţă au falsificat date, au complotat să excludă părerile opuse şi au recurs la tot felul de matrapazlâcuri, pentru că se vedeau angrenaţi într-o dispută ideologică, nu ştiinţifică. Nu contau datele ştiinţifice, ci cauza comună: folosirea rezultatelor falsificate pentru a justifica hotărâri politice luate în numele binelui omenirii. Ecologismul constituie o nouă paradigmă, pe baza căreia bogăţia se poate redistribui de la ţările bogate la cele sărace. Simţindu-se vinovate pentru poluare şi încălzirea globală, ţările bogate nu vor protesta prea tare. Nu înseamnă că nu trebuie să ne chivernisim planeta şi să nu avem grijă de natură, dar să nu o facem sub ameninţarea unui colaps ecologic global bazat pe date dubioase.


A reprezentat violenţa din istoria recentă o lecţie atât de dură, astfel încât omul de mâine să-şi însuşească acel umanism raţionalist potrivit căruia trebuie să ne raportăm la rănile trecutului nu doar ca martori reflexivi, ci şi ca minţi responsabile?


Nu. La nici 60 de ani de la Holocaust, presa din ţările arabe şi musulmane cere aproape zilnic ştergerea de pe hartă a statului Israel. Caricaturile şi pamfletele publicate rivalizează, prin viciozitate, cu orice a apărut în presa nazistă. Preşedintele Iranului neagă existenţa Holocaustului şi promite distrugerea Israelului, fără să sufere vreo consecinţă. Antisemitismul e în creştere în toate ţările din Europa, cu excepţia Angliei. După cum a spus Natan Saranski, Israelul a devenit evreul naţiunilor. Mentalitatea genocidală prosperă, ca şi cum Holocaustul nu ar fi avut loc. În Naţiunile Unite, ţări în care se practică mutilarea sexuală a femeii dau lecţii de moralitate democraţiilor. După Holocaust, Gulagul a continuat şi am avut războiul civil din fosta Iugoslavie, masacrele din Cambodgia, Rwanda şi Darfur. E mult mai uşor să susţii argumentul opus: nu am învăţat nimic.
Sursa: www.oglindanet.ro

Zilnic, în România, se fac 350 de avorturi

În ajunul praznicului Bunei Vestiri, mai multe organizaţii nonguvernamentale pro-vita organizează simultan în mai multe oraşe din ţară un marş pentru afirmarea dreptului la viaţă al copiilor nenăscuţi, încă din momentul concepţiei şi al integrităţii familiei. Asemenea manifestări se organizează şi în marile oraşe ale statelor occidentale.

În România s-au înregistrat din anul 1957, anul legalizării avortului, până în prezent peste 22 de milioane de avorturi. Această statistică înfricoşătoare plasează ţara noastră pe locurile fruntaşe din Europa. Potrivit datelor de la ultimul recensământ, în ultimele două decenii, România a pierdut unul din cinci români prin practica avortului. De asemenea, Ministerul Sănătăţii arată, potrivit statisticilor, că în spitalele şi clinicile de stat se fac zilnic peste 350 de avorturi, nefiind socotite clinicile sau cabinetele private şi alte mijloace abortive. Astfel, mai multe organizaţii pro-vita, culte şi confesiuni creştine organizează sâmbătă, 24 martie, o nouă ediţie a "Marşului pentru viaţă", ce se va desfăşura simultan în peste 20 de oraşe din ţară. Prin acest marş se doreşte afirmarea dreptului la viaţă al copiilor nenăscuţi din momentul concepţiei, respectul faţă de viaţă în toate fazele şi ipostazele ei, nevoia de sprijinire a familiei, ca temelie a societăţii.
De asemenea, se va lansa un manifest către societate şi către clasa politică, prin care se cere adoptarea unei atitudini şi legislaţii favorabile vieţii şi familiei, precum oferirea unor alternative la avort prin susţinerea femeilor în dificultate, încurajarea natalităţii şi a adopţiei, stăvilirea falsei educaţii sexuale printre copii şi interzicerii promovării pornografiei. Prin acest marş se militează şi împotriva proiectului de lege RUAM, ce a trecut de Camera Deputaţilor pe 22 februarie 2012 şi pe 28 februarie de Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi din Senat, proiect ce încurajează naşterea de copii în afara căsătoriei, prin intermediul unei mame-surogat şi uciderea embrionilor umani.

Autor: I. Bușagă