duminică, 25 martie 2012

Taina fărădelegii şi katechon-ul. O intepretare actuală

Taina lui Dumnezeu care a început să se reveleze prin sfinţii profeţi şi apostoli se va împlini când al şaptelea înger va suna din trâmbiţă (Apoc 10,7), adică atunci când şi taina fărădelegii, care a început a lucra din timpul apostolilor, va fi manifestată (2 Tes 2,7). Manifestarea „tainei fărădelegii” (nedreptăţii) va avea loc când acel ceva (neutru: to katechon) sau acel cineva (masculin: ho katechôn) care-i opresc arătarea vor fi înlăturaţi (2 Tes 2,6-7). Răspunsul la întrebarea cine şi ce este katechon-ul îl găsim, conform unei tradiţii vechi, în Apoc 11, unde sub imaginea celor doi profeţi martiri, simbolizaţi de Moise şi Ilie, care încearcă să restaureze templul lui Dumnezeu (biserica), altarul (preoţia) şi închinătorii (credincioşii), care au fost „măsurate” în vederea restaurării, avem descrisă ultima formă a obstacolului (katechon-lui) înlăturat chiar de Fiara care se ridică din Adânc. Cei doi profeţi martiri, care stau înaintea Domnului pământului (Apoc 11,4), descrişi conform profetului Zaharia capitolul 4, sunt: „două candelabre”, adică două biserici (Apoc 1,20) şi „doi măslini”, adică două autorităţi unse, preoţească şi împărătească (regească), simbolizate de marele preot Iosua, fiul lui Ioţadac, şi „regele” (care probabil nu a mai ajuns să fie instalat) Zorobabel, fiul lui Şealtiel, reconstructorii casei Domnului din Ierusalim (Ezdra 3,8).
Imperiile religioase creştine şi bisericile imperiale catolică şi ortodoxă (două candelabre) cu preoţia monarhică şi teologia patristică (iluminativ-simbolică) şi monastică (profetic-contemplativă) au fost katechon-ul (neutru: imperiul şi biserica; masculin: împăratul şi patriarhul) care până la începutul secolului XX au oprit manifestarea tainei fărădelegii. Cu dispariţia ultimelor imperii creştine (austro-ungar, în Apus, şi ţarist, în Răsărit) şi înlocuirea lor cu imperiul comunist sovietic ateist şi puzderia de state naţionale demo(no)cratice a fost pregătit terenul pentru manifestarea tainei fărădelegii. În secolul XXI, creştinătatea neutralizată (nu numai de comunism) cu preoţia monarhică totalitară a păstorilor năimiţi (simbriaşi: Io 10,12) şi cu teologia ştinţifică invadată de metoda istorico-critică, care are două coarne ca de miel (aparenţă creştină) dar care vorbeşte ca un balaur (Apoc 13,11), şi-a pierdut funcţia katechontică.


I. Taina lui Dumnezeu.

1. Taina mântuirii
Cuvântul „mister”, mysterion (în greceşte), mysterium sau sacramentum (în latineşte), provine de la verbul mýô care înseamnă: „a închide”, „a pune lacăt la gură”, „a tăcea”, „a nu povesti”; şi indică un fapt nerevelat, necunoscut. Textul de referinţă din sfânta Scriptură pentru semnificaţia cuvântului „taină” este Dan 2 unde aramaicul răz de origine persană este tradus, în LXX, cu mysterion. Taina regelui, adică visul regelui Babilonului Nabucodonosor, şi lămurirea semnificaţiei visului, priveşte planul şi acţiunea lui Dumnezeu cu privire la viitorul regelui şi a împărăţiei babiloniene şi a împărăţiilor care vor urma. Lămurirea tainei văzute de rege nu stă în putinţa niciunui pământean chiar dacă este înţelept, vraci sau cititor în stele (Dan 2,27). Numai Dumnezeul cerului îşi dezvăluie planurile tainice şi intervenţiile sale în istorie (Dan 2,18-19.28.47). Evangheliile folosesc o singură dată termenul taină (mysterion) în parabola „seminţei Cuvântului Vieţii şi Învierii” (Mt 13,11; Mc 4,11; Lc 8,10: vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu sau a cerurilor). Teologia tainei o găsim la Pavel, cu 13 folosiri ale cuvîntului în următoarele texte cristologice: 1 Cor 2,1.7; Rom 16,25-26; Col 1,25-28; 2,2-3; 4,3-4; Ef 1,9; 3,3-11; 5,32; 6,15. Din aceste texte rezultă că în Noul Testament „taina lui Dumnezeu” priveşte Decizia operativă a divinităţii (Is 46,10), Voinţa dumnezeiască (Ef 1,9), Înţelepciunea lui Dumnezeu (Ef 3,10), Planul de mântuire etern (Ef 3,11), ascuns, tăcut în secolele trecute dar acum la plinirea vremii (Ef 1,10), revelat, descoperit Apostolilor şi Profeţilor în Spiritul Sfânt (Ef 3,5), manifestat (anunţat, evanghelizat) prin Scripturile profetice oamenilor şi puterilor cereşti (Ef 1,9; 3,3.10).
Conţinutul „tainei lui Dumnezeu”, care este şi „taina lui Hristos” (Col 4,3; Ef 3,4) în trupul său format din evrei şi păgâni (Ef 3,6), este Hristos în voi (Col 1,27), este Hristos în întruparea sa istorică (1 Tm 3,16). Anticipat în Vechiul Testament Taina-Hristos se manifestă cu întruparea, ajunge la maximum (se revelează total) cu Învierea şi se extinde în lume cu propovăduirea Bisericii.
Liturghia bizantină insistă că Taina-Hristos începe a se revela cu Buna-Vestire (taina cea din veac se descoperă astăzi, Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului,... Dumnezeu se face om, ca pe Adam să-l facă dumnezeu) şi continuă a se manifesta cu Naşterea şi Schimbarea la Faţă. Troparul Născătoarei de Dumnezeu de la troparele învierii glasul patru sintetizează magistral faptul că taina mântuirii s-a arătat oamenilor prin întromenirea, patima, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu:

2. Taina fărădelegii

Taina lui Dumnezeu pe lângă aspectul pozitiv, adică taina mântuirii pe care Tatăl o împlineşte în lume prin Isus Cristos şi oamenii lui Dumnezeu, are şi un aspect negativ, adică taina fărădelegii pe care Diavolul, tatăl minciunii (Io 8,44), o va desăvârşi în lume (cu permisiunea lui Dumnezeu) prin lucrarea Anticristui şi a colaboratorilor lui (Fiarele apocaliptice şi Babilonul cel mare).
Încă de la începutul lumii obiectivul Diavolului invidios este să distrugă creaţia lui Dumnezeu începând cu coruperea omului creat de Dumnezeu pentru nestricăciune ca şi chip al propriei sale veşnicii (Înţ 2,23-24). Ticluind căderea protopărinţilor Adam şi Eva din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, Diavolul continuă să susţină coruperea omului prin patimi (folosite astăzi ca sursă de bunăstare socială). Realizând Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos ridicarea omenirii căzute prin lucrarea sa liturgică, obiectivul prioritar al Diavolului a devenit distrugerea lui Cristos şi a lucrării sale mântuitoare. Nereuşind să-l sfârşie pe Copilul Femeii care a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul lui de domnie (Apoc 12,4-5), Diavolul a început s-o persecute pe Femeie şi să facă război cu rămăşiţa seminţei Femeii care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus, adică împotriva creştinilor (Apoc 12,17).
Lucrarea anticreştină secretă a Diavolului, numită de apostolul Pavel „taina fărădelegii” (2 Tes 2,7), a început încă din timpul apostolilor. Ea constă din pregătirea de către Diavol cu „tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite” (2 Tes 2,9-10), a descoperirii Nelegiuitului (Anticrist) pe care numai Domnul Isus îl va putea ucide cu suflarea gurii sale şi-l va nimici cu strălucirea revenirii sale (2 Tes 2,8). Dumnezeu permite Diavolului să repete lucrarea de amăgire a lui Adam şi a Evei (Gen 3) la nivelul întregii omeniri producând o cădere globală (apostazie generală). Amăgirea şi rătăcirea va consta în faptul că toţi care nu au crezut şi iubit Adevărul ca să fie mântuiţi şi s-au complăcut în nedreptate vor crede, cum au crezut şi Adam şi Eva, într-o minciună gogonată scornită de cel Viclean (2 Tes 2,10-12) şi difuzată de Prorocul mincinos (probabil spiritul tehnico-ştinţific?) care se camuflează sub aparenţă creştină (două coarne ca de miel) dar grăieşte ca un balaur (Apoc 13,11), adică cum a grăit Șarpele cel vechi Evei (Gen 3,1-5). Dacă, după prima cădere, a urmat prima venire a lui Cristos, după ultima cădere globală a omenirii va urma ultima venire a lui Cristos. Revenirea lui Cristos va fi oarecum „forţată” de victoria universală a lui Anticrist (dictator universal) care nu va mai putea fi învins de nimeni de pe pământ.
Pentru a reuşi să-i biruiască pe sfinţi (creştini), Balaurul cel mare, Șarpele cel vechi, numit Diavol şi Satana (Apoc 12,9), împuterniceşte, cu permisiunea lui Dumnezeu (Apoc 13,5.7: „ i s-a dat” de către Dumnezeu), o structură politică mondială cu stăpânire peste toată umanitatea (Apoc 13,7: „peste toate triburile şi popoarele şi limbile şi neamurile păgâne”), numită Fiara din mare. Aceasta va colabora cu structura „religioasă” ideologică (cultura tehnicistă) numită Fiara din pământ (Apoc 13,11) sau Prorocul mincinos (Apoc 16,13; 19,20) şi cu structura financiar-economică a urbanismului industrial bazat pe combustibil fosil numită Babilonul cel mare (Apoc 17,5), pentru a constrânge omenirea la robie (pecetluire) şi închinare satanistă (Apoc 14,9). Dar Cel Credincios şi Cel Adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc 19,11.13) va reveni în slavă cu sfinţii îngeri şi va desfinţa structurile sataniste nimicind total în iazul de foc în primul rând pe Fiara din mare şi pe Prorocul mincinos (Apoc 19,20).


II. Structurile katechon-tice


În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui se va revela total „taina lui Dumnezeu” (Apoc 10,7), pentru că se va manifestarea deschis şi „taina fărădelegii”, adică taina Femeii desfrânate (Babilonul cel mare) şi a Fiarei din mare care o poartă (Apoc 17,7). Dar realizarea istorică a structurilor răului sau păcatului (Fiara din mare, Fiara din pământ şi Babilonul cel mare) prin care se va manifesta public taina fărădelegii, adică se va face vizibil, Potrivnicul (Anticrist), omul fărădelegii, fiul pierzării, cu „birourile” în templul lui Dumnezeu, pretinzând închinare satanistă (2 Tes 2,3-4), a fost împiedicată aproape două mii de ani de ceva (neutrul: to katechon) şi cineva (masculin: ho katechôn) care vor fi înlăturaţi (2 Tes 2,6-7). Căderea globală (des-frânată) a omenirii a fost frânată de structuri politice şi religioase katechontice.


1. Katechon-ul şi imperiile păgâne


Tertulian, de exemplu, vede în Imperiul roman păgân încarnarea katechon-ului: „Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte – cine altul este acesta, dacă nu Imperiul roman, al cărui declin şi a cărui destrămare între cei zece regi va provoca totodată venirea Anticristului ?”1. Pentru Hipolit, Imperiul roman, ultimul mare imperiu al lumii, reprezintă pre-încarnarea (prefigurarea) viitorului imperiu al Anticristului. Dar în acelaş timp Imperiul roman împiedică venirea Anticristului încarnând realitatea misterioasă a katechon-ul2.
Funcţia katechontică a Imperiului roman au recunoscut-o indirect şi apostolii Pavel (Rom 13,1-7) şi Petru (1 Pt 2,13-17), când au cerut creştinilor supunere, pentru Domnul, faţă de stăpânirile omeneşti (împărat şi degători) rânduite de Dumnezeu. Odinioară, împăratul Babilonului Nabucodonosor era slujitorul lui Dumnezeu (Ier 27,6; 43,10), servindu-l bine în pedepsirea evreilor pentru idolatrie încât a primit ca bonus Egiptul. Autorităţile romane sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu pentru binele public, ca să pedepsească pe făcătorii de rele şi să premieze pe făcătorii de bine (Rom 13,4-6; 1 Pt 2,14). De fapt, încă de la început, pentru a face posibilă viaţa socială în condiţiile căderii în asemănarea cu dobitoacele, pentru a nu se sfârşia oamenii mai rău ca fiarele sălbatice, Dumnezeu a rânduit principiul autorităţii în familie (Gen 3,16: bărbatul să stăpânească peste femeie), principiu extins şi în societate (Mt 20,25; Mc 10,42; Lc 22,25: împăraţii popoarelor numiţi şi binefăcătorii domnesc şi poruncesc supuşilor).
În omenirea mântuită, între creştini, toţi (nu numai femeile) robi ai lui Dumnezeu, principiul autorităţii şi supunerii devine universal şi reciproc (Ef 5,21: supunerea unura faţă de alţii în frica lui Cristos), prin slujire gratuită jertfelnică de rob3, după modelul Fiului Omului (Mt 20,26-28), Robul pătimitor al Domnului (Is 53). Astfel este eliminată tentaţia dictaturii (premergătoare tainei fărădelegii), când autoritatea intermediară se consideră supremă, se autodivinizează şi cere închinare idolatră, cum au cerut împăratul Nabucodonosor (Dan 3) sau unii împăraţi romani păgâni.
Imperiile păgâne biblice: asirian, babilonez, mezo-persan, grec şi roman, erau imperii religioase cu o religie naturală fondată pe „cartea” creaţiei, religie care a alunecat în idolatrie (Rom 1,19-25). Credeau în zei şi considerau faptul căci cultul corect al zeilor asigura pacea şi bunăstarea imperiului. Chiar „inconştiente”, autorităţile păgâne făceau parte din stăpânirile rânduite de Dumnezeu. Pervertirea maximă a autorităţilor păgâne s-a realizat atunci când împăratul s-a considerat zeu sau căpetenia zeilor pretinzând cult idolatru.
Creştinii care au refuzat cultul zeilor romani (de îmbunarea cărora depindea bunăstarea imperiului) şi al împăratului, care se considera „domn” (kyrios) şi „mântuitor” (soter)”4, au fost acuzaţi de ateism şi persecutaţi din motive religioase. Din cauză că nu erau cinstiţi şi de creştini zeii se supărau şi în consecinţă treburile imperiului nu mergeau bine. Din motive politice şi sociale creştinii au fost persecutaţi pentru că devotamentul şi loialitatea exclusivă faţă de Cristos şi neconformismul social (nu participau la adunările păgâne de la temple, teatre şi alte locuri de distracţie), erau considerate o ameninţare pentru siguranţa şi bunăstarea imperiului roman.
La fel, imperiul turcesc de religie musulmană a fost un imperiu religios rânduit de Dumnezeu. Sultanii s-au mulţumit să-i înrobească pe cei cuceriţi fără a se considera zei şi a pretinde cult idolatru. Primul imperiu fără nici o religie, proclamat ateu, a fost URSS, imperiul în primul rând anticreştin şi de tranzit către imperiul mondial „religios” satanist. Având ca ţintă constrângerea omenirii la cultul satanist acest imperiu va fi nu numai anticreştin ci şi antiateu pentru că ateismul nu facilitează credinţa în Satana (probabil că de aceea a trebuit să dispară imperiul ateu sovietic).


2. Katechon-ul şi structurile creştine


Apostolul Pavel, când scrie tesalonicenilor despre taina fărădelegii şi katechon, le aminteşte că despre acest subiect a discutat amănunţit odinioară şi, prin urmare, ei ştiu bine cine este katechon-ul (2 Tes 2,5-6). Necunoscându-se explicaţiile verbale ale lui Pavel s-au emis multe opinii mai mult sau mai puţin argumentate cu privire la identitatea katechon-lui, fiind intepretat în sens spiritual sau politic: cu Spiritul Sfânt şi cu Cristos; cu credinţa şi rugăciunea creştină; cu mărturia şi activitatea socială a Bisericii sau cu imperiile creştine sau statele naţionale5. Dacă se citeşte cu atenţie întreaga Scriptură şi mai ales sinteza şi sensul prorociilor, adică Apocalipsa, se poate descoperi, argumentat, cine şi ce este katechon-ul. Argumentarea o vom face în continuare tălmăcind 2 Tes 2,1-12 unde este amintit katechon-ul, cu ajutorul Apoc 11,1-13, unde este descrisă ultima formă a katechon-lui. Descrierea din Apoc 11,1-13 o decodificăm prin Vechiul Testament, identitatea şi simbolismul celor doi profeţi creştini martiri descoperindu-le apelând în primul rând la ajutorul profetului Zaharia capitolul 4.
În Apocalipsă 11 avem descrisă, sub imaginea a doi profeţi martiri (v. 3), ultima formă a katechon-lui eliminat de Fiara care se ridică din Adânc (v. 7; cf. Dan 7,21). Ei sunt descrişi cu caracteristicile lui Ilie şi Moise. Ca şi Ilie demonstrează că sunt oameni ai lui Dumnezeu mistuind cu foc din gura lor (cuvinte epifanice arzătoare ca focul: Ier 5,14; Sir 48,1) pe vrăşmaşii lor (v. 5, cf. 2 Regi 1,10-12), având şi putere să folosească „arma meteorologică” oprind sau pornind ploile (v. 6, cf. 1 Regi 17,1). Ca Moise au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul şi cu alte urgii (v. 6, cf. Exod 7,19-20). Identitatea lor creştină (Cristos este Domnul lor) constă şi în faptul că au acelaş destin ca şi Cristos. Vor fi omorîţi, expuşi trei zile şi jumătate în piaţa cetăţii celei mari unde a fost răstignit şi Domnul lor (Ierusalimul pervertit în Sodomă şi Egipt: v. 8), vor învia şi se vor sui la cer (vv. 7-12). Misiunea lor, care durează 1260 de zile (probabil prima parte a săptămânii escatologice), de proroci care cheamă omenirea la pocăinţă (v. 3: îmbrăcaţi în saci) este să încerce restaurarea Templului lui Dumnezeu (1 Cor 3,16: Biserica creştină), a altarului (preoţia) şi a închinătorilor (creştinii), care au fost „măsurate” în vederea restaurării, toate ajunse în robia de tip egiptean (a urbanismului industrial bazat pe combustibil fosil) şi rătăcirea idolatră de tip ”izabelic” a spiritului tehnico-ştinţific (v. 1).
Dar cea mai ermetică şi simbolică descriere a celor doi profeţi creştini martiri este următoarea: „aceştia sunt cei doi măslini şi cele două candelabre, care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc 11,4) gata să-i slujească. Această descriere se decodifică cu ajutorul profetului Zaharia capitolul 4, unde profetul vede un candelabru de aur cu şapte braţe alimentat dintr-un vas de undelemn străjuit de doi măslini (Zah 4,2-3). Semnificaţia candelabrului şi a celor doi măslini rezultă din dialogul profetului cu îngerului interpret. Candelabrul este templul din Ierusalim (simbol al Bisericii creştine cu piatra din capul unghiului Cristos, cf. Apoc 1,20), reconstruit de mâinile lui Zorobabel (Zah 4,7.9), împuternicit de Duhul Domnului (Zah 4,6) şi supravegheat de şapte ochi ai Domnului atotvăzător (Zah 4,10: cutreieră tot pământul) simbolizaţi de cele şapte braţe ale candelabrului. Cei doi măslini care străjuiesc candelabru (Zah 4,11-12) ”sunt cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ” (Zah 4,14), adică marele preot Iosua fiul lui Ioţadac (preoţia unsă) şi ”regele”, care probabil nu a mai ajuns să fie instalat, Zorobabel fiul lui Șealtiel (regalitatea unsă), reconstructorii casei Domnului din Ierusalim după robia babiloneză (Ezdra 3,8).
Prin urmare, descrierea celor doi profeţi creştini martiri ca ”doi măslini şi două candelabre care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc 11,4) se decodifică în felul următor: ei sunt reprezentanţii a ”două candelabre” adică a două biserici şi ”doi măslini” adică două autorităţi unse, bisericească (simbolizată de marele preot Iosua din Zah 4) şi politică (simbolizată de capul politic Zorobabel din Zah 4) sau preoţească şi împărătească (regească). Istoria creştinătăţii ne stă martoră că această descriere se potriveşte cel mai bine celor două „biserici împărăteşti” (candelabre) catolică şi ortodoxă, şi celor două autorităţi unse (doi măslini), autoritatea preoţească (papa sau patriarhul) şi autoritatea împărătească (împăratul sau regele creştin). Simbolul colaborării dintre patriarh şi împăratul creştin bizantin a fost „vulturul bizantin bicefal”, adică simfonia (unitatea) puterii spirituale şi temporale (necontopite şi neseparate). În Apus, simbolul colaborării dintre papă şi împăratul creştin al Occidentului a fost „cele două săbii” distincte, menţionate de Evanghelie (Lc 22,38; Mt 26,51), săbii pe care Cristos porunceşte ucenicului să le pună în teacă6.
Monoepiscopatul monarhic creştin în general, papa şi patriarhul ecumenic în special ca reprezentanţi ai bisericilor catolică şi ortodoxă, precum şi împăratul sau regele creştin, verifică şi descrierea katechon-lui din 2 Tes 2,6-7 ca „cineva” (masculin: ho katechon) şi „ceva” (neutru: to katechon) care opresc manifestarea tainei fărădelegii. Biserica imperială şi imperiul creştin, ca persoane juridice, sunt de genul neutru. Episcopii (papii şi patriarhi) ca reprezentanţi ai bisericilor imperiale, împăraţii şi regii creştini ca reprezentanţi ai imperiilor şi regatelor creştine, ca persoane fizice, sunt de genul masculin.


III. Înlăturarea katechon-lui


Imperiile religioase creştine din Europa, imperiul roman, vechiul imperiu franco-german şi continuatorul lui legitim, imperiul austro-ungar (nu prusac), din Apus, imperiul bizantin şi continuatorul său legitim, imperiul ţarist din Răsăritul Europei, şi bisericile „imperiale” catolică şi ortodoxă (două candelabre) cu preoţia monarhică şi teologia patristică (iluminativ-simbolică) şi monastică (profetic-contemplativă) au fost katechon-ul (neutru: imperiul şi biserica; masculin: împăratul şi patriarhul) care până la începutul secolului XX au oprit manifestarea tainei fărădelegii.
Renaşterea (revoluţia) culturală din sudul Europei (întoarcerea la cultura păgână greacă şi latină); renaşterea (revoluţia) religioasă germanică din nordul Europei (protestantismul cu întoarcerea ideologică la începuturile creştinismului); revoluţia industrială „babilonică” (înlocuirea feudalismului agrar cu capitalismul industrial şi comercial); revoluţia politică simbolizată de revoluţia franceză din 1789 (începutul înlocuirii sistemelor politice monarhice cu un sisteme politice democratice conduse de împăraţi de un ceas, de scurtă durată, adică preşedinţi: Apoc 17,12); revoluţia tehnico-ştinţifică (înlocuirea fizicii spirituale iluminative cu fizica modernă ateistă) şi revoluţia socială cu naşterea clasei muncitoare prin migrarea ţăranilor spre urbanismul industrial bazat pe combustibil fosil (gospodarii ajung angajaţi ca slugi la patroni sau stat, nu domni), pregătesc terenul pentru înlăturarea katechon-lui.
Sfârşitul primului război mondial, al cărui scop ascuns a fost destrămarea imperiului creştin austro-ungar şi înlocuirea lui cu puzderia de state naţionale demo(no)cratice, precum şi transformarea imperiului creştin ţarist în fortăreaţa comunismului ateu anticreştin (extins la dimensiunile imperiale ale URSS-ului cu al doilea război mondial), reprezintă momentul înlăturării katechon-lui politic. Katechon-ul religios creştin (în primul rând biserica imperială catolică şi ortodoxă), a fost neutralizat „masculin” (dur, dictatorial) cu ajutorul comunismului ateu şi „feminin” (moale, seducător) cu ajutorul capitalismului consumist. La neutralizarea creştinătăţii contribuie şi „teologia ştinţifică” cu metoda istorico-critică (cu două coarne ca de miel, dar care vorbeşte ca un balaur: Apoc 13,11), care-i amăgeşte pe creştinii ce n-au primit iubirea adevărului şi n-au ţinut neclintit la predaniile (tradiţiile) învăţate prin cuvânt sau prin scris, să creadă minciuni ”ştinţifice” (2 Tes 2,10-12.15). Creştinătatea ţinută în frâu şi manipulată politic va fi asimilată şi distrusă în acelaş timp cu ateismul. Înlăturarea katechon-lui a deschis calea pentru constituirea unei structuri imperiale mondiale sataniste (Apoc 13,2: Balaurul i-a dat puterea şi scaunul lui şi stăpânire mare), numită Fiara din mare, prin care se va manifesta politic taina fărădelegii. Pentru a-şi realiza scopul distructiv Satana va folosi pe lângă Fiarele apocaliptice din mare şi din pământ (Apoc 13) şi Babilonul cel mare (Apoc 17), pentru a se împroprietări cu toată creaţia, înrobind (pecetluirea e semn de propietate: Apoc 13,16-17) şi constrângând omenirea la închinare satanistă care aduce ne odihnă sufletului şi moarte eternă în gheenă (Apoc 14,9-11).

1 Tertulian, De resurrectione mortuorum 24,18, în Cristian Bădiliţă, Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii, Polirom, Iaşi 2006, p. 284.
2 Cf. Cristian Bădiliţă, Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii, pp. 169.177.
3 Robul spre deosebire de serv (slugă, care îşi vinde forţa de muncă în schimbul unui salar), este el însuşi proprietatea stăpânului (nu angajatul lui), pe care-l slujeşte gratuit. Slujirea liturgică gratuită, adică nu în beneficiu propriu ci în folosul poporului, este asimilată slujirii de rob al Domnului pentru oameni. Creştinii sunt robi ai lui Dumnezeu nu simpli servi (angajaţi cu salar) ai lui Dumnezeu cum în ignoranţa lor insistă unii greco-catolici. Ca şi pentru Cristos (unicul nostru Domn) sau Fecioara Maria (Doamna şi Stăpâna noastră) şi pentru creştini domnia începe după înviere. În Biserica lui Dumnezeu este interzisă domnia nu slujirea. Cei care se grăbesc să ajungă mai repede domni sau chiar „monseniori”, au o singură cale legitimă să moară ca martiri şi astfel să aibă parte de prima înviere începând să împărăţească cu Înviatul Cristos în mileniu (Apoc 20,4-6).
4Pentru creştini „Domn, Dumnezeu şi Mântuitor” era numai Isus Cristos. Azi numim în mod mincinos „domni” pe cei care au plecat de la ţară la oraş unde au ajuns de fapt slugi pentru că si-au vândut forţa de muncă în schimbul unui salar. Blasfemia a ajuns la culme în mediul ecleziastic unde se atribuie râvnitul titlu de „monsenior” (domnul meu) unor preoţi care ar trebui să fie „robi” ai lui Dumnezeu, preoţi care în slujirea liturgică afirmă că „unicul sfânt unicul Domn este Isus Cristos”.
5 Cf. Ioan I. Ică jr, Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident şi în Europa de azi, în Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu 2002, p. 20.
6 Cf. François Rouleau, „Vulturul bicefal şi cele două săbii”, în Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu 2002, pp. 343-352.
Nota redacţiei. Oglindanet nu răspunde, intelectual şi moral, de textele colaboratorilor ei. Am publicat textul părintelui Sabin Făgăraş din cel puţin trei motive. În primul rând, e un text informat, scris cursiv, cu implicare afectivă, străbătut pe alocuri de un cald umor involuntar. În al doilea rând, el nu propune o interpretare ştiinţifică a Celei de-a doua epistole către Tesaloniceni sau a câtorva capitole din Apocalipsă, ci oferă o interpretare teologico-polemică, în tradiţia interpretărilor antice. Nu în ultimul rând, textul constituie o mostră de gândire reacţionar-paseistă (prin urmare hiperistoricistă, dar nu istorică) identificabilă în toate tradiţiile creştine actuale, ortodoxă (într-un procent zdrobitor), catolică (ceva mai diminuat), protestantă (procent mic, dar existent). Teologia „lucrează”. Prin urmare, katechon-ul încă n-a fost biruit.

Autor: S. Făfăraș

Taina mântuirii

Vom urmări iconomia tainei, adică felul în care taina lui Dumnezeu, în aspectul ei pozitiv de taină a mântuirii, a fost administrată de Tatăl prin Fiul cu colaborarea Duhului Sfânt. Taina mântuirii se descoperă prin Cristos şi devine taina lui Cristos sau Taina-Cristos (Col 1,27). Apostolii, ca miniştri ai lui Cristos şi iconomii tainelor lui Dumnezeu (1Cor 4,1), continuă administrarea tainei lui Cristos care devine taina Bisericii sau Taina-Biserică, pentru că Înviatul, Fiul Omului îmbrăcat în haine preoţeşti şi regeşti, vine continuu şi este prezent în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur (Apoc 1,12-13), adică în mijlocul plinătăţii Bisericii. Taina-Cristos şi Taina-Biserică sunt o singură taină (Taina Cristos-Biserică) sau două feţe ale tainei mântuirii, feţe unite inseparabil, indisolubil, nunţial, pentru că Mirele Cristos este capul Bisericii (Col 1,18), iar Biserica Mireasă este trupul lui Cristos (Ef 1,23). Taina Cristos-Biserică se împarte fără a se despărţi în cele şapte taine ale Bisericii tradiţionale, pentru a putea fi însuşită (trei taine ale iniţierii creştine) şi trăită de creştini (patru taine ale mistagogiei creştine).
Sfântul apostol Pavel i‑a sfătuit pe diaconi, slujitori în „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1Tim 3,15), să „păstreze taina (mystêrion) credinţei într-o conştiinţă curată” (1Tim 3,9). Taina credinţei numită şi „marea taină (mystêrion) a evlaviei” este credinţa creştină în Taina-Cristos: „Cel care s-a arătat în trup, a fost justificat în Duh, a apărut îngerilor, a fost vestit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă” (1Tim 3,16).


1. Taina lui Dumnezeu

Taina lui Dumnezeu are două aspecte. Un aspect pozitiv numit „taina mântuirii” şi un aspect negativ numit „taina fărădelegii”. În zilele când al şaptelea înger va suna din trâmbiţă se va împlini taina lui Dumnezeu (Apoc 10,7), pentru că pe lângă taina mântuirii deja manifestată în Isus Cristos şi Duhul Sfânt, se va manifesta şi tainei fărădelegii.
Taina mântuirii este, de fapt, taina lui Cristos (întruparea istorică) care cuprinde: pregătirea şi prefigurarea VT; viaţa istorică a lui Isus Cristos de la naştere prin botez, transfigurarea, crucea şi îngroparea până la înviere, la rusalii, la venirea şi prezenţa, parusia (parousía) actuală şi parusia ultimă, finală, în slavă. Pregătirea pentru manifestarea tainei mântuirii s-a făcut cu poporul Israel în lunga perioadă a VT. Înfăptuirea tainei mântuirii a realizat-o Tatăl prin Isus Cristos cu colaborarea Duhului Sfânt, desăvârşindu-o la cruce, înviere şi rusalii. De aceea taina mântuirii se numeşte şi taina lui Cristos sau Taina-Cristos după cum vom vedea mai jos. Până la revenirea lui Cristos, administrarea (iconomia) tainei mântuirii o înfăptuieşte Biserica Dumnezeului celui viu care realizează parusia continuă a Înviatului, fapt pentru care taina mântuirii se numeşte taina Bisericii sau Taina-Biserică.
Manifestarea tainei fărădelegii o va realiza (cu permisiunea lui Dumnezeu), Diavolul tatăl minciunii (In 8,44), prin lucrarea Omului fărădelegii (Anticrist) şi colaborarea Fiarelor apocaliptice sataniste şi a Babilonului cel mare (antibiserica în acţiune comercială). De aceea taina fărădelegii se numeşte taina „Babilonului cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului” (Apoc 17,5) sau „taina femeii (Babilonul cel mare) şi a fiarei care o poartă” (Apoc 17,7). Deşi taina fărădelegii a început a lucra din timpul apostolilor, manifestarea ei deplină prin Omul fărădelegii nu poate avea loc până când acel ceva (neutru: to katechon) şi acel cineva (masculin: ho katechon) care-i opresc arătarea nu vor fi înlăturaţi (2Tes 2,6-7). Vezi articolul „Taina fărădelegii şi katechon-ul. O interpretare actuală”, Oglindanet 19.12. 2010.


2. Taina-Cristos

Teologia tainei lui Dumnezeu, care, în aspectul pozitiv, este, de fapt, taina lui Cristos, o găsim la Sfântul apostol Pavel, considerând folosirea cuvântului taină în următoarele texte cristologice:
1Cor 2,1: Pavel proclamă taina (mystêrion) lui Dumnezeu corintenilor (fără oratorie);
1Cor 2,7: Pavel propovăduieşte Înţelepciunea lui Dumnezeu în taină (mystêrion), ascunsă;
Rom 16,25-26: propovăduirea lui Cristos Înviat este revelarea tainei (mystêrion) tăcute în Dumnezeu de veacuri (v. 25); acum arătată, adusă la cunoştinţa neamurilor prin scrierile profetice;
Col 1,25-28: Pavel, ca diacon al păgânilor, întregeşte Cuvântul lui Dumnezeu (v. 25), adică taina (mystêrion) ascunsă din veşnicii fiinţelor cereşti (generaţiilor) şi acum descoperită sfinţilor apostoli (v. 26); bogăţia slavei tainei (mystêrion) este Cristos în noi (v. 27) propovăduit şi învăţat oamenilor (v. 28); Col 2,2-3: credincioşii ajutaţi de Pavel au primit cunoaşterea profundă a tainei (mystêrion) lui Dumnezeu: Cristos (v. 2) în care sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei; Col 4,3-4: Pavel se recomandă rugăciunilor pentru ca Dumnezeu să deschidă poarta cuvântului ca să poată vesti taina (mystêrion) lui Cristos (v. 3) care trebuie făcută cunoscută (v. 4); Ef 1,9: Tatăl fie binecuvântat (v. 3) pentru că ne-a descoperit taina (mystêrion) Voii sale, care după bunăvoinţa sa a predecretat-o în Sine însuşi; Ef 3,3-11: prin descoperirea dumnezeiască Pavel cunoaşte taina (mystêrion) (v. 3) de comunicat neamurilor care vor afla priceperea pe care Pavel o are în taina (mystêrion) lui Cristos (v. 4) descoperită acum sfinţilor apostoli şi profeţilor (v. 5). Pavel evanghelizează şi iluminează naţiunile (v. 8) cu privire la iconomia tainei (mystêrion) ascunse din veacuri în Dumnezeu (v. 9), pentru ca şi puterile cereşti să cunoască prin Biserică înţelepciunea felurită a lui Dumnezeu (v. 11); Ef 5,32: căsătoria creştină este taina (mystêrion) cea mare în raport cu unirea nupţială dintre Cristos Mirele şi Biserica Mireasă; Ef 6,15: Pavel cere rugăciuni pentru a vesti cu îndrăzneală taina (mystêrion) Evangheliei.
Din aceste texte rezultă că în Noul Testament (NT) taina lui Dumnezeu sau a lui Cristos priveşte decizia operativă a lui Dumnezeu (Is 46,10), voinţa dumnezeiască (Ef 1,9), înţelepciunea lui Dumnezeu (Ef 3,10), planul de mântuire etern (Ef 3,11), ascuns, tăcut în secolele trecute dar acum, la plinirea vremii (Ef 1,10), revelat, descoperit apostolilor şi profeţilor în Duhul Sfânt (Ef 3,5), manifestat (anunţat, evanghelizat) prin scripturile profetice oamenilor şi puterilor cereşti (Ef 1,9; 3,3.10). Conţinutul tainei lui Dumnezeu, care este şi taina lui Cristos (Col 4,3; Ef 3,4) în trupul său format din evrei şi păgâni (Ef 3,6), este Cristos în noi (Col 1,27), este Cristos în întruparea sa istorică (1Tim 3,16).
Revelarea tainei mântuirii corespunde cu manifestarea, proclamarea, propovăduirea lui Isus Cristos. Anticipat în VT, Taina-Cristos se manifestă cu întruparea, ajunge la maximum cu învierea şi se extinde în lume cu propovăduirea Bisericii creştine. După rusalii, ziua de naştere a Bisericii creştine, Taina-Cristos capul Bisericii (Col 1,18) se manifestă în lume prin Taina-Biserică, trupul „real” al lui Cristos (Col 1,24; Ef 1,22-23). „Trupul mistic” al lui Cristos este cel de la împărtăşania euharistică cu Sfintele Taine.


3. Taina-Biserică

Despre taina Bisericii vorbeşte, de exemplu, cartea Apocalipsei, ca fiind taina (mystêrion) celor 7 stele din mâna dreaptă a Înviatului Cristos (îngerii, episcopii celor 7 biserici) şi taina celor 7 sfeşnice de aur care sunt 7 biserici, adică plinătatea Bisericii (Apoc 1,20). Biserica este taină (sacrament) pentru că Taina-Cristos Înviatul, Fiul Omului îmbrăcat în haine preoţeşti şi regeşti, este prezentă în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur (Apoc 1,12-13), adică în mijlocul plinătăţii Bisericii, plinătate care subzistă în biserica locală, parohială.
Prezenţa Înviatului în Biserica lui Dumnezeu, adică venirea (parusia) continuă, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20), se realizează pe „unda electromagnetică” a Duhului Sfânt (simbolizată de norii cerului), aşa cum a afirmat solemn Isus Cristos în faţa tribunalului religios (sinedriu): „de acum (adică după cruce şi înviere) îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului” (Mt 26,64). Venirea Fiului Omului (parusia continuă) o recepţionează „macro televizorul”, Biserica lui Dumnezeu în acţiune liturgică, când este pusă în „priză”, adică legată la „linia de înaltă tensiune” a succesiunii apostolice, succesiune realizată prin preoţia sfinţită prin hirotonisire (cheirotonia de la cheir = mână şi teinô = a întinde, adică întinderea mâinilor, poporului pentru vot şi a episcopului pentru confirmare).
Taina-Cristos şi Taina-Biserică sunt o singură taină (Taina Cristos-Biserică) sau două feţe ale tainei mântuirii, feţe unite inseparabil, idisolubil, nunţial, pentru că Mirele Cristos este capul Bisericii (Col 1,18), iar Biserica Mireasă este trupul lui Cristos (Ef 1,23).


4. Tainele Bisericii tradiţionale

Apostolii cer să fie consideraţi miniştri ai lui Cristos şi administratori (oikonómois, dispensatores) ai tainelor (mystêria) lui Dumnezeu (1 Cor 4,1). Iconomia (oikonomía = legea casei, de la óikos = casă şi nómos = lege) tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu (Ef 3,9) este legea, regula, criteriul după care Taina Cristos-Biserică este revelată şi distribuită zilnic casnicilor lui Dumnezeu. Spre deosebire de economia comunistă sau capitalistă, regula „iconomiei creştine” este: administrate bunurile casei în aşa fel ca toţi să aibă totul, nimănui nimic să nu-i lipsească (principiul vaselor comunicante).
Ca economi ai tainelor lui Dumnezeu şi Părinţii Bisericii folosesc termenul „taină” sau „sacrament” pentru a indica diverse aspecte, feţe, ale unicei taine a mântuirii, Taina Cristos-Biserică. Episoadele fundamentale din viaţa istorică a lui Cristos devin taine ale Tainei-Cristos: taina naşterii, cina tainică, adică predarea cutremurătoarelor taine, taina pătimirii, taina morţii şi a coborârii la iad. Oameni şi evenimente din VT care prefigurau „tainele Logosului” sunt taine. Adevărurile credinţei creştine în care ne introduce Mistagogul Cristos sunt taine. Sunt taine şi dogmele care depăşesc înţelegerea raţională.
După secolul al XII-lea, în teologia scolastică, cu precizia caracteristică, cuvântul taină-sacrament este folosit numai pentru numărul simbolic de „şapte taine sau sacramente” de instituţie dumnezeiască, care formează o reţea ce îmbracă toată Taina Cristos-Biserică. Cele şapte taine sunt:
– botezul (Rom 6,1-11: scufundare în taina morţii şi învierii lui Cristos în vederea naşterii din nou);
– ungerea cu mir sau confirmarea (2Cor 1,21-22: ungere pentru a participa la funcţiile de profet, rege, preot şi mire ale Unsului-Cristos);
– împărtăşania euharistică sau cuminecarea (Evr 9,14; Mt 26,26-28: participare la unica ofertă şi sacrificiu din iubire ale lui Cristos);
– preoţia sau hirotonirea (Evr 5,1: robii lui Dumnezeu pentru oameni prezintă Tatălui jertfa lui Cristos şi a Bisericii);
– căsătoria sau încununarea (Ef 5,32: adeziune nunţială la un mădular al trupului lui Cristos, de sex opus, după modelul „tainei mari” a unirii nunţiale dintre Mirele Cristos şi Biserica Mireasă);
– pocăinţa sau spovada (In 20,22-23: aplicarea jubileului mesianic al iertării datoriilor-păcate prin darul Duhului Sfânt, celor ce se căiesc şi cer iertare);
– maslul sau ungerea bolnavilor (Iac 5,14-15: ungere în vederea vindecării provizorii de boli, dacă nu am terminat „meciul” acestei vieţi, şi a vindecării definitive de marea boală a morţii prin înviere).
Am sugerat câte o definiţie a fiecărei taine, indicând de fapt unul, cel care mi s-a părut mai reprezentativ, din multele aspecte ale fiecărei taine. Taina lui Dumnezeu, ca şi Dumnezeu, este inepuizabilă, oricâte aspecte i-am dezvălui, tot mai rămân aspecte nedescoperite.

Autor: S. Făgăraș

Creând femeia, Dumnezeu a binecuvântat lumea

Pentru a readuce pe un plan de adevăr, dreptate şi frumuseţe dimensiunea feminină, pentru a ieşi din retorica ipocrită şi ideologică referitoare la sărbătoarea femeii, din această lună martie, agenţia Zenit a dorit să favorizeze discuţia despre marele bine care a fost în proiectul lui Dumnezeu atunci când a creat femeia. În faţa ştirilor teribile şi dramatice în care femeia este victimă a violenţelor şi abuzurilor, există o sferă enormă de bine în care femeile sunt protagoniste. În această privinţă, agenţia Zenit a intervievat-o pe sora Maria Caterina Gatti, din Institutul Slujitoarelor Inimii Neprihănite a Mariei.
- La 8 martie se celebrează sărbătoarea femeii. În această sărbătoare puţini subliniază marile virtuţi feminine elogiate atât de viaţa călugărească şi consacrată cât şi de rolul atâtor mame şi soţii care îşi trăiesc cu bucurie viaţa. Mai degrabă, o anumită cultură tinde să identifice în femeia modernă răzvrătirea faţă de rolul de soţie şi de mamă, o libertate înţeleasă drept capacitate de dominare în muncă şi în casă. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?
- Desigur, societatea în care trăim tinde să identifice progresul, libertatea şi emanciparea femeii ca forme de răzvrătire faţă de acele "roluri" care dintotdeauna sunt parte integrantă a feminităţii, a identităţii femeii, tocmai acelea de a fi soţie sau mamă. A fost eroarea comisă de atâtea feministe care - pornind de la intenţia bună de a elogia "geniul feminin" - au ajuns să refuze sau să nege "ceea ce face femeia femeie", şi din punct de vedere antropologic. Diferitele curente feministe au avut mare influenţă asupra culturii, conducând femeia la a dori să se emancipeze în manieră greşită, uitând prima şi foarte înalta sa misiune de soţie, de mamă şi chiar de educatoare. Într-adevăr, face parte din vocaţia femeii şi misiunea educativă, aşa cum explică în mod clar Mulieris dignitatem la nr. 19: "Femeia, ca născătoare şi ca primă educatoare a omului [...], are o precedenţă specifică asupra bărbatului. Dacă maternitatea sa [...] depinde de bărbat, ea im! primă un 'semn' esenţial asupra întregului proces al "creşterii ca persoană" a noilor fii şi fiice din neamul omenesc". "În această operă ele [femeile] realizează o formă de maternitate afectivă, culturală şi spirituală, cu valoare într-adevăr inestimabilă, prin influenţa pe care o are asupra dezvoltării persoanei şi asupra viitorului societăţii" (Scrisoarea către femei, nr. 9). Rolul de educatoare se extinde aşadar la întreaga omenire.
Aceste îndatoriri şi particularităţi - să nu uităm aceasta - le-au fost dăruite de Dumnezeu ca talanţi care trebuie fructificaţi pentru ca ele să se realizeze pe deplin şi pentru binele omenirii. Pentru femeie, misiunea trasată de Dumnezeu este aceea de a se îngriji în mod special de om, de fiinţa umană, pe care Domnul i-o încredinţează. "Această încredinţare se referă în mod special la femeie - tocmai datorită feminităţii sale - şi ea decide în mod deosebit vocaţia sa" (cf. Mulieris dignitatem, nr. 30). Este clar că atunci când unei persoane îi este încredinţată o altă persoană, va avea grijă de aceasta şi nicidecum nu va încerca să o chinuiască, să o domine sau, mai rău, să o elimine (aşa cum se întâmplă din păcate cu avortul).
- Care sunt, după părerea dumneavoastră, virtuţile tipic feminine care le caracterizează pe femeile căsătorite?
- Virtuţile şi caracteristicile care cred eu că constituie particularitatea femeii sunt următoarele: primirea, iertarea, înţelegerea, empatia, generozitatea, dăruirea, duioşia, atenţia, delicateţea, sacrificiul, spiritul intuitiv. Apoi, femeia căsătorită trebuie să fie în familie îngerul credinţei, îngerul casei. Trebuie să privească la toate acele virtuţi care o caracterizează pe Preasfânta Fecioară pentru a putea trăi ca ea în harul lui Dumnezeu, oferind exemplul bun, trăind cu acea conştiinţă că se află mereu sub privirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când face cumpărături sau merge la muncă în birou, în timp ce spală vasele sau îi ajută pe copii să îşi facă temele. Sunt lucruri mici, dar erau chiar lucruri mici acelea pe care le făcea Fecioara Maria. Şi fetele sau femeile necăsătorite trebuie să privească la Preasfânta Fecioară ca model al lor, pentru că şi ele sunt chemate să trăiască în harul lui Dumnezeu pentru a transmite apoi această frumuseţe interio! ară persoanelor cu care se relaţionează.
- Şi care sunt îndeosebi virtuţile pe care le elogiază viaţa de călugăriţe şi consacrate?
- Dincolo de virtuţile care caracterizează viaţa călugărească în general, atât masculină cât şi feminină, cred că pentru femeia consacrată sunt valabile mereu acele virtuţi pe care le-am amintit deja ca tipic feminine, pentru că nu trebuie să uităm că orice călugăriţă, înainte de a fi o persoană consacrată, este o femeie. Sfinţenia se construieşte într-adevăr pe o bază de umanitate, tocmai prin acel unicum constituit din suflet şi trup. Este natural că va fi diferită modalitatea în care aceste virtuţi vor trebui să fie exercitate: primirea, atenţia, dăruirea sunt trăite diferit de femeia consacrată - total dedicată lui Dumnezeu şi fraţilor, integrată într-o comunitate călugărească - faţă de cum le trăieşte o mamă în cadrul familiei sale. Dacă apoi privim la viaţa celor mai multe mari sfinte călugăriţe, virtuţile care le exaltă viaţa sunt cele tipic referitoare la viaţa consacrată în general: ascultarea, caritatea, credinţa, curăţia, sărăcia, umilinţa, f! idelitatea, prudenţa...
Maternitatea şi fecioria sunt două dimensiuni particulare ale femeii, în lumina revelaţiei divine, care îşi au exprimarea cea mai înaltă în Preasfânta Maria, care este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. "Persoana Maicii lui Dumnezeu îi ajută pe toţi - în special pe toate femeile - să observe în ce mod aceste două dimensiuni şi aceste două căi ale vocaţiei femeii, ca persoană, se explică şi se completează reciproc". Iată deci că Preasfânta Fecioară este cea pe care atât femeia "laică", cât şi femeia consacrată, trebuie să o aibă mereu în faţă ca model pentru a observa în ea virtuţile care trebuie imitate.
- În ce mod viaţa călugărească reuşeşte să sublimeze şi să practice dorinţa de familie şi maternitate?
- Femeia - care ca şi bărbatul este o "fiinţă în relaţie" - se descoperă "făcută pentru bărbat", pentru o comuniune nupţială cu el. Aşa ne-a creat Domnul, cu această "diversitate în egalitate" (sexualitatea ne diferenţiază în cadrul umanităţii). În viaţa consacrată, acest "pentru bărbat" - după o frumoasă definiţie a lui Arnaldo Pigna - este înlocuit cu "pentru Cristos". Mirele este însuşi Cristos, El este Persoana cu care femeia consacrată intră în relaţie, în comuniune, dedicându-se total Lui, găsind aşadar plinătate şi realizare personală numai în El. Nu este un "a iubi mai puţin", ci un "a iubi mai mult". Cine îmbrăţişează fecioria consacrată doreşte să ajungă la plinătatea iubirii - aşadar a sexualităţii - lipsindu-se de medierea, dar şi de limitările fizicului, ale trupului. "Se alege abstinenţa nu pentru a iubi mai puţin, ci pentru a iubi mai bine [...]. A fi cast în mod feciorelnic înseamnă a ţine inima în potenţă absolută de a iubi, fără altă limită d! ecât propria capacitate" (A. Pigna): fecioria nu închide faţă de iubire, ci dimpotrivă învaţă a o găsi.
Dorinţa de familie este umplută de noua familie constituită de comunitatea şi de institutul călugăresc din care se face parte. Apoi, maternitatea nu este "suprimată" în femeia consacrată, ci este trăită într-un mod mai elevat: este maternitatea spirituală. Maternitatea este într-adevăr parte constitutivă a femeii, element fundamental al identităţii sale, deoarece ei Dumnezeu îi încredinţează misiunea de "a se îngriji de viaţă": nu implică în mod necesar naşterea fizică a unei alte creaturi, ci este constituită de o atitudine de fond, de o deschidere a spiritului caracterizată de dăruirea de sine, de atenţie, de a fi responsabil de alţii, de sacrificiu. Femeia consacrată trăieşte deci în plinătate maternitatea sa, devenind mamă a tuturor, a copilului precum şi a bătrânului, născându-l pe Cristos în inima aproapelui. Şi maternitatea spirituală este aşadar o maternitate fecundă.
- O anumită cultură modernă tinde să indice ca modele figuri de femei care stârnesc provocare şi scandal, dar nu sunt oare mai revoluţionare şi emancipate femei ca Maica Tereza de Calcutta sau Sfânta Clara de Assisi?
- Este adevărat, femeii moderne îi sunt indicate adesea ca modele aceste figuri provocatoare şi scandaloase, datorită influenţei greşitei filozofii feministe "liberal-socialist-radicale". Să nu uităm însă că în mediul catolic s-a dezvoltat un feminism care promovează demnitatea autentică a femeii şi care s-a detaşat clar de gândirea celorlalte curente seculare. Trebuie amintit şi faptul că în pofida marilor divergenţe cu feministele catolice, militantele din curentele radicale şi socialiste au căutat şi au găsit figuri de femei autoritare, libere şi "puternice" chiar în interiorul catolicismului. Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Tereza de Lisieux, Francesca Saverio Cabrini - şi astăzi am putea spune şi Maica Tereza de Calcutta - sunt numai câteva dintre numele acelor multe femei "revoluţionare şi emancipate", în sensul adevărat al termenilor, care au fost luate ca model şi de feministe foarte depărtate de modul catolic de a gândi şi de a trăi. De ce? Pentr! u că aceste sfinte sunt un exemplu pentru cum trebuie să fie o femeie, deşi s-au dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii! În Mulieris dignitatem citim că "Femeile sfinte sunt o întrupare a idealului feminin" (cf. nr. 27). Acest lucru ne face să înţelegem că noi cu cât încercăm mai mult să îl imităm pe Cristos, Dumnezeu adevărat dar şi om adevărat, cu atât ne realizăm mai mult ca persoane, pentru că numai în misterul Cuvântului întrupat şi găseşte adevărata lumină misterul omului. Aşadar, departe de a tăia aripile emancipării, catolicismul ajută femeia la deplina realizare de sine, dăruindu-i acea demnitate şi acele drepturi care în alte medii sociale, culturale sau religioase îi sunt negate.
- Puteţi să ne povestiţi care sunt motivele care v-au convins să alegeţi viaţa călugărească? Şi de ce aţi ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?
Lucrul pe care doresc mereu să îl precizez este că nu a fost atât o alegere, cât mai degrabă un răspuns dat Cuiva care m-a ales. Dacă trebuie să explic motivele care m-au făcut să întreprind acest drum, în urmă cu 13 ani, am o anumită dificultate, pentru că ştiu că nu pot să le exprim în toată profunzimea lor şi probabil nu este nici uşor de înţeles pentru cel care nu a primi aceeaşi chemare.
În orice caz, cred că răspunsul meu a fost facilitat de insatisfacţia de fond pe care o percepeam în inimă. Aveam un loc de muncă, mulţi prieteni, hobby-uri care îmi dădeau satisfacţie... Şi totuşi în adâncul meu simţeam mereu o anumită nefericire, o nemulţumire, o "nerealizare" a propriei mele persoane, deşi avea satisfacţii tangibile în viaţa pe care o duceam. Educată într-o familie catolică practicantă, eram totuşi foarte departe de Dumnezeu, raportul cu El era nesemnificativ pentru mine. Căutam fericirea în cu totul alte lucruri şi credinţa mea se reducea la "obligaţia de a merge la Liturghie duminica". Îmi amintesc însă că pe la vârsta de 17 ani am văzut într-o zi în biserică o tânără călugăriţă, şi de pe faţa ei transpărea mare seninătate şi bucurie. Am simţit înlăuntrul meu o mare emoţie, însoţită de o puternică dorinţă de bine, de bunătate, de convertire, pe care însă am sufocat-o aproape imediat. Era Dumnezeu care începea să se facă simţit... Aveam să! îi deschid inima abia după 4 ani...
La 21 de ani a venit harul convertirii şi după câteva luni am perceput pentru prima dată chemarea la viaţa călugărească. Am ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei pentru că Domnul le-a aşezat în drumul meu: tocmai cunoscându-le pe ele mi-am pus, pentru prima dată, problema vocaţională. De fapt, eram sigură că mă voi căsători şi voi forma o familie. Nu îmi pusesem niciodată problema despre "ce anume vrea Dumnezeu de la mine", şi pentru că eram convinsă că vocaţia trebuie să o percepem încă de când suntem copii. Văzând câteva tinere postulante (tinere care sunt la începutul perioadei formative în convent) de la Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei, am fost literalmente fascinată: bucuria lor, seninătatea lor, veselia lor, frumuseţea interioară care transpărea din fiinţa lor era tocmai ceea ce doream pentru mine şi ceea ce căutam cine ştie unde, de mulţi ani, fără nici un rezultat. Aprofundând cunoaşterea lor, am rămas uimită şi de carisma Institutului! şi de iubirea lor faţă de Biserică şi faţă de Sfântul Părinte. Însă în mod deosebit m-a atras spre "Slujitoare" marea lor evlavie mariană şi iubirea faţă de Euharistie.
- Ce fac Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?
- Noi, Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei, suntem legate în mod constitutiv de Mişcarea eclezială a Familiei Inimii Neprihănite a Mariei - formată din Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei, din noi, Slujitoarele, şi din laicii care împărtăşesc cu noi aceeaşi carismă - şi ne angajăm să îl ducem pe Cristos lumii prin intermediul Inimii Neprihănite a Mariei. Recunoscând în cuvintele rostite de Fecioara Maria la Fatima un apel divin, încercăm să le realizăm înainte de toate în noi printr-o solidă viaţă interioară, având ca primă şi fundamentală angajare pe aceea a rugăciunii. Model, maestră şi călăuză în viaţa noastră de consacrare şi în misiunea apostolică este Preasfânta Fecioară. Inima carismei este repararea, precum şi alte aspecte care provin din spiritualitatea de la Fatima cum ar fi: rugăciunea, pocăinţa, iubirea faţă de Euharistie celebrată şi adorată, faţă de Sfântul Rozariu, iubirea faţă de Sfântul Părinte, care se concretizează şi prin al patrule! a vot - de fidelitate şi ascultare faţă de Sfântul Părinte şi faţă de Magisteriul său.
Colaborarea cu Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei şi cu laicii este fundamentală şi permite un apostolat mai pătrunzător, graţie complementarităţii vocaţiilor şi graţie aceleiaşi carisme. Rolul nostru în Familia Inimii Neprihănite a Mariei prevede ajutorul în formarea laicilor, cu atenţie deosebită faţă de figura femeii, pentru ca să redescopere demnitatea sa şi importanţa fundamentală în familie şi în societate; apoi dorim să ajutăm fetele şi tinerele pentru ca să se responsabilizeze şi să înveţe să folosească în mod corect libertatea lor, redescoperind acele valori care par astăzi pierdute.
- Dumneavoastră aţi scris articole indicând în Maria, Mama lui Isus, frumuseţea femeii. Puteţi să ne explicaţi legătura dintre frumuseţe şi Maria? Şi între frumuseţe şi Dumnezeu?
Societatea de astăzi, în mod fundamental materialistă, tinde să ia în considerare numai trupul, uitând că persoana este constituită din trup şi suflet - care formează un unicum - şi astfel prea des chiar şi atunci când vorbeşte despre "frumuseţe" se limitează la ceea ce este numai aspectul fizic, exterior.
În Preasfânta Fecioară vedem în schimb o frumuseţe care străluceşte înainte de toate în Inima sa şi în sufletul său. Cred că ne poate veni în ajutor enciclica Redemptoris Mater a Papei Ioan Paul al II-lea, în care citim că "în lumina Mariei, Biserica citeşte pe chipul femeii reflectarea unei frumuseţi care este oglindă a celor mai înalte sentimente de care este capabilă inima umană" (cf. nr. 46): această frumuseţe adevărată, cu care Maria o luminează pe femeie, constă în a şti să se dăruiască aproapelui în mod gratuit; în a avea tăria interioară în faţa suferinţelor; în fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de propriile angajamente; în munca asiduă făcută din iubire; în empatia care o face capabilă să îl înţeleagă în profunzime pe celălalt şi să coparticipe la sentimentele sale, încurajându-l cu cuvântul.
În acelaşi document, Papa ne aminteşte că harul pe care Preasfânta Fecioară îl poartă în sine determină "extraordinara măreţie şi frumuseţe a întregii sale fiinţe" (cf. nr. 11). În lumina acestor cuvinte înţelegem, aşadar, că frumuseţea Preasfintei Fecioare nu este pur şi simplu şi numai un fapt estetic, fizic, exterior: Fecioara este model de frumuseţe mai ales prin virtuţile sale, prin Inima sa Neprihănită, prin harul lui Dumnezeu de care era plină.
În icoane - ne aminteşte Enciclica - "Fecioara străluceşte ca imagine a frumuseţii divine" (cf. nr. 33). Pe acest discurs se altoieşte legătura dintre frumuseţe şi Maria şi dintre frumuseţe şi Dumnezeu: într-adevăr, Preasfânta Fecioară străluceşte de lumină reflectată, emană frumuseţea lui Dumnezeu pentru că este plină de El, de Harul Său, de Duhul Său. "Dacă sfinţenia creştină se configurează după frumuseţea Fiului, Neprihănita Zămislire este ilustrarea perfectă a acestei 'opere de frumuseţe'. Fecioara Maria şi sfinţii sunt reflecţii luminoase şi martori atrăgători ai frumuseţii unice a lui Cristos, ai frumuseţii iubirii infinite a lui Dumnezeu, care se dăruieşte şi se comunică oamenilor. Ei reflectă, fiecare în felul său, la fel ca prismele cristalului, ca faţetele diamantului, culorile curcubeului, lumina şi frumuseţea originară a Dumnezeului iubirii. Sfinţenia oamenilor este participare la sfinţenia lui Dumnezeu, deci la frumuseţea sa" (din Documentul fina! l al Adunării Plenare a Consiliului Pontifical pentru Cultură, 2006).

Antonio Gaspari
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu