ISPITELE. ISUS, SATANA ȘI PUTEREA ORGOLIULUI (III)

Lc 4,9-12: «Acum, l-a condus la Ierusalim, l-a pus pe sprânceana templului și i-a spus: «Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, pentru că stă scris că “va porunci îngerilor săi să te păzească, și că te vor ține în mâinile lor, pentru ca piciorul tău să nu se lovească în vreo piatră” (Ps 91,11-12)». Și, răspunzând, Isus i-a spus: «S-a zis: “Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut 6,16)».

Toate locurile posibile sunt folosite de diavol pentru a-l ispiti pe Isus și a destabiliza vocația lui: deșertul, înălțimile interioare și, în sfârșit, altul religiei. Și locul sfânt prin excelență, și religia poate fi spațiu pentru ispită; mai mult încă, pentru Luca, care o pune pe al treilea și cel din urmă loc, religia este locul prin excelență al ispitei: „Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu”: încercarea se învârte din nou în jurul filiației lui Isus, vrea încă odată să-l separeu de Tatăl. Și dacă până acum este Isus cel care a invocat Cuvântul lui Dumnezeu împotriva diavolului, acum este Satana cel care citează Scripturile pentru a-l pune la încercare, pentru a-l separa de Dumnezeu prin însușii Cuvântul lui Dumnezeu! Aici trebuie să spunem cu sinceritate: și utilizarea pe care noi o facem a Bibliei nu este lipsită de ispite. De câte ori, de fapt, vrem să interpretăm textul biblic pentru noi împotriva altora; de câte ori utilizăm textul biblic pentru a ne autojustifica, în loc să-l ascultăm și să fim obedienți acestuia cuvânt…

Diavolul îi cere lui Isus să facă abstracție de ceea ce este semnul prin excelență a condiției omului, a finitudinii umane: moartea. A se arunca din turnul templului înseamnă, de fapt, a se sinucide; cu toate acestea – spune Satana – dacă Isus se aruncă în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, nu va cunoaște moartea dar, ținând cont de promisiunea psalmului 91, îngerii vor coborî din cer pentru a opri căderea lui și a-L susține cu mâinile lor. Iată marele miracol, destinat să minuneze și să convingă toți oamenii; pe de altă parte, dacă Shekinah, Prezența lui Dumnezeu, ar veni în ajutorul lui Isus în acest fel extraordinar, El ar fi sigur că Dumnezeu este Tatăl său…

Ei bine, ispita supremă a Fiului lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât marea ispită trăită și de poporul israelit în deșert: „Dumnezeu este sau nu este în mijlocul nostru?” (Ex 17, 7). Poporul a ieșit din Egipt, a traversat marea uscată, dar în deșert este imediat ispitit: se îndoiește de Cuvântul lui Dumnezeu, de Prezența Lui, de iubirea Lui. Spus altfel: chiar este adevărat că Dumnezeu ne iubește, chiar este adevărat că Dumnezeu mă iubește și este totdeauna cu mine?

Acel loc, chemat Massa și Meriba, adică „ispită și contestare”, este locul păcatului constant al credincioșilor, al incredulității lor, și iată că și Isus cunoaște această seducție supremă.

Dar El răspunde decis: „Nu-L vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut 6, 16). Isus spune nu mesianismului miraculos și spectacular, cel care caută un consens care nu este liber, ci indus, care se încrede în apariții, în miracole, în semne care provoacă aplauze; refuză calea taumaturgică și magică, cea dragă și plăcută „oamenilor religioși”, care totdeauna „cer semne, miracole” (1Cor 1, 22). Nu, Isus alege conștient nebunia și slăbiciunea crucii (cf. 1Cor 1, 23-25). Mai concret, aceasta înseamnă că Isus nu se sustrage limitelor propriei corporalități și nu pliază Scripturile spre afirmarea de sine; contrar, el perseverează în radicala obediență față de Dumnezeu și de propria creatură, păzind cu sobrietate și putere propria umanitate.

 Autor: E. Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu D.

ISPITELE. ISUS, SATANA ȘI PUTEREA ORGOLIULUI (II)

Lc 4,5-8: «Acum, după ce l-a condus sus, în înălțime, i-a arătat toate împărățiile pământului într-un singur moment. Iar diavolul i-a spus: «Îți voi da toată această putere și gloria lor, pentru că mi-a fost predată mie, iar eu o dau cui vreau; deci, dacă tu mă vei adora, toate vor fi ale tale». Iar Isus răspunzând, i-a spus:: «Stă scris: “Îl vei adora pe Domnul Dumnezeul tău, și numai lui îi vei dau cult” (Dt 6,13)».

Ispita asupra calității de Fiu al lui Dumnezeu, trăită în umanitatea reală a omului Isus, asumă acum o altă formă: El este generic „condus în sus, pe înălțimi” (verbul anághein). De la oralitate se trece la psihe, de la trup, la minte. Diavolul ne promite ceva care contrazice calitatea noastră umană, ne oferă atotputernicia, mirajul de a fi ca Dumnezeu. Pentru a face acest lucru, el ne invită să „ne dezlipim picioarele de pe pământ”, să le ridicăm spre înălțimi: în această privință, Luca este mai subtil decât Matei, care scrie că „diavolul l-a luat cu sine pe Isus pe un munte foarte înalt” (Mt 4, 8). Aici – repet – intră în joc psihicul cu visele și imaginațiile lui, care trec dincolo de limitele timpului („într-un singur moment”) și de reala posibilitate a posedării („toate vor fi ale tale”): este seducția așa numitului „totul și imediat”, care se fondează totdeauna pe o falsă promisiune.

Dacă în primul caz era implicată gura, aici este vorba de vedere. Diavolul solicită privirea lui Isus, așa cum șarpele indusese femeia să vadă că „arborele era bine plăcut ochilor” (Gen 3, 6: de la apetitul oral se trece la cel al ochilor. Din înălțimea super-eului Isus vede toate împărățiile pământului, vede posibilitatea de a avea totul și imediat, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Este ispita posedării, a realizării de sine cu ajutorul avuției, a bogăției, a proprietății; este libido possidendi, despre care Bibilia vorbește în mod narativ (cf. Gen 3, 6; Fil 2, 6; 1In 2, 16), care îi apare lui Isus ca o dominantă cu ajutorul căreia să-și realizeze propria vocație mesianică. Isus, care a fost proclamat Fiu al lui Dumnezeu în momentul botezului, observă mirajul că poate fi recunoscut Mesia într-o clipită: este invitat să nege timpul, istoria, să salte evenimentul uman ce i-a fost încredințat de Dumnezeu, de la naștere la moarte. Posedare imediată și a timpului, aceasta este ispita care îl inundă și care ne copleșește și pe noi: nu știm să așteptăm, nu acceptăm prezentul, ne fixăm asupra trecutului sau a viitorului, am vrea ca timpul să nu se sfârșească niciodată. A poseda timpul este imposibil, și totuși, de câte ori nu cădem pradă acestei iluzii…

La fel s-a întâmplat și lui Isus: i s-a prospectat posibilitatea de a nu „face istorie”, de a nu merge spre Ierusalim, dar de a vedea imediat rezultatul, împlinirea promisiunii Tatălui. Mesia nu trebuie oare să fie regele neamurilor, recunoscut de către toți oamenii? Nu trebuie să-și extindă împărăția până la marginile lumii? Și atunci, punctual, vine promisiunea satanei? Acest lucru va fi posibil „dacă tu mă vei adora”; diavolul, și împreună cu el orice alt idol, reclamă totdeauna ca să ne prosternăm în fața lui, să-l adorăm… Dacă idolul nu este nimic altceva decât eul ideal ridicat la rangul de idol al imaginației și narcisismului nostru, la sfârșitul acestui proces este aproape natural să ne prosternăm în fața lui. „Idolatria… nu [este] deloc, nici înainte de toate o eroare teologică, dar [este], în schimb, o eroare antropologică”, a scris cu multă inteligență Adolphe Gesché, înțelegând bine că la rădăcină se află o imagine falsă despre om.

Diavolul îi face, apoi, lui Isus, o revelației deconcertantă: „… mi-a fost predată mie, iar eu o dau cui vreau…”. Adică: Satana are putere asupra bogăției. Este adevărat? Da sau nu. Este adevărat, pentru că, de fapt, bogăția și puterea sunt instrumentele sclaviei oamenilor, a morții provocate de ființele umane celor asemenea lor, și în acest sens Satana este „Principele acestei lumi”. Pe de altă parte, „lumea și tot ceea ce ea conține este al lui Dumnezeu” (cf. Ps 24, 1): îi revine, deci, omului să aleagă dacă să fie un administrator al Satanei, trăind în posedarea egoistică a bunurilor, sau să se folosească de ele cu scopul de a instaura comuniunea între oameni, recunoscând aceste bunuri ca daruri ale lui Dumnezeu. Și în folosirea bunurilor se poate da cult lui Dumnezeu, se poate să fie adorat! În Shema‘ Jisra’el, rugăciunea fundamentală a credinciosului evreu stă scris: „Ascultă, Israele… Tu îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu toată viața ta, cu toate puterile tale” (Deut 6, 4-5). Ei bine, această din urmă specificare (me’odekha în ebraică), mai poate fi tradusă: „cu toate bunurile tale, cu toate bogățiile tale”, vrând să spunem cu aceasta că trebuie să-l iubim pe Dumnezeu și cu tot ceea ce posedăm, recunoscându-L ca proprietar al pământului și al bunurilor: de fapt, noi suntem numai niște „străini și pelerini” (cf. Ev 11, 13; 1Pt 2, 11) aici pe pământ, chemați să împărtășim bunurile cu toți ceilalți oameni (cf. Ex 19, 5; Lev 25, 23).

Isus îi răspunde Satanei citând încă odată porunca Legii lui Dumnezeu: „Îl vei adora pe Domnul Dumnezeul tău și numai lui – cuvânt absent în textul deuteronomic – îi vei da cult” (Deut 6, 13). A da cult lui Dumnezeu, și numai Lui, înseamnă în primul rând a nu fi sclavizat de nimeni și a nu sclaviza pe nimeni; înseamnă a avea inima și mâinile libere pentru a-i spune celuilalt om: „Niciodată fără tine”. Din acest motiv Isus s-a îngenuncheat în fața discipolilor pentru a le spăla lor picioarele (cf. In 13, 4-5), dar niciodată nu s-a îngenuncheat în fața Satanei!

Putem să citim această ispită ca tentația de a poseda multe bogății cu scop bun, atitudine deseori nu străină Bisericii. Satana nu-i oferă oare lui Isus toate împărățiile pământului pentru ca el să se folosească de ele, în calitate de Rege și Mesia, cu un scop bun? Nu pare să fie vorba de o ofertă rea: dar dacă Isus ar accepta-o, ar evita istoria ca un drum greu, ar evita crucea și ar poseda totul după felul Satanei, nu după logica iubirii Tatălui: acea logică pentru care „din bogat ce era, s-a făcut sărc pentru noi” (cf. 2Cor 8, 9), pentru care „chiar dacă era Dumnezeu, s-a făcut sclav, golindu-se și umilindu-se” (cf. Fil 2, 6-8). Isus îi va atrage pe toți la sine, dar de pe cruce (cf. In 12, 32); va împărăți asupra universului, dar cu ajutorul crucii (cf. In 19, 19), și totdeauna menținând, deși în gloria lui, semnele pătimirii (cf. In 20, 20.27): Isus împărățește slujind și dându-și viața pentru ceilalți, gloria lui este gloria celui pe care-l iubește! „Mie mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ” (Mt 28, 18), va spune Isus cel Înviat, dar numai după patima și moartea pe cruce, și va putea spune aceste cuvinte tocmai pentru că nu a furat nimic de la Dumnezeu dar, contrar, s-a despuiat de toate din iubire față de sine și de oameni.

În sinteză, această ispită ne avertizează: cel care exercită o putere totalitară, a primit această putere de la Satana, iar cel care dorește bunuri și bogății pentru sine, și cu scop bun, este un administrator al diavolului, vrea sau nu; pentru a avea bogății și putere este necesar să fie adorat Satana, cel care poate să le distribuie cum vrea și cui le vrea.

Autor: E. Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu D.

ISPITELE. ISUS, SATANA ȘI PUTEREA ORGOLIULUI (I)

Lc 4, 3-4: „Acum, îi spuse diavolul: Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să se prefacă în pâine. Iar Isus i-a răspuns: Nu numai cu pâine va trăi omul” (Deut 8, 3).

Trebuie să ne fixăm mai înainte atenția asupra acelui „dacă”. Isus a fost definit Fiul lui Dumnezeu de vocea venită din cer, și tocmai pe această condiție diavolul insistă pentru a-l ispiti: dacă tu ești cu adevărat astfel, poți refuza calitatea umană, calitate dezvăluită de foamea care te-ar putea conduce la moarte. Nu întâmplător, ispita primordială privește oralitate: tocmai pe acest teren bărbatul și femeia în grădina acelui la început sunt ispitiți și cad. Cu alte cuvinte, ispitele cele mai puternice își au rădăcina în dimensiunea „primordială” a persoanei: apetit, agresivitate, egoism philautic… Raportul nostru cu mâncarea și felul în care mâncăm fac cunoscut rădăcinile noastre, rădăcinile comportamentului nostru în relație cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Dar ispita: „Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu” este întinsă și pentru a dezvolta o falsă imagine de Dumnezeu, cea sugerată de șarpe lui Adam și Evei: „Voi puteți fi Dumnezeu” (cf. Gen 3, 5). Adică: diavolul îi insinuează lui Isus că, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, va putea face abstracție de limite, de limita creaturală ce caracterizează omul, și, de aceea, va fi capabil să transforme prin magie pietrele în pâine! În fața lui Isus există o piatră, iar ispita este cea de a-i porunci acesteia să devină pâine: de la mineral la mâncare, de la natură la viață, fără a trece prin alții și fără a ține cont de alții; a mânca înainte de a avea foame, și a face acest lucru imediat, pentru a satisface foamea, fără nici un proces de comuniune. Este un vis de atotputernicie: a avea acces și putere imediată, solitară asupra lucrurilor! Este ca și cum diavolul i-ar spune lui Isus: „Tu poți satisface nevoia ta după hrană fără efort, adică fără muncă, și fără împărtășirea cu ceilalți”. De la piatră la pâine, direct: dar pâinea este grâu semănat, cultivat, adunat, măcinat, frământat, copt, împărțit; a spune pâine înseamnă a spune că hrana este socială și, deci, trebuie consumată social, după logica comuniunii. Edgar Morin a afirmat în această privință că omul este un animal bio-cultural, este adică constituit din viață animală și cultură.

În față a toate acestea, ajunge să ne gândim la experiența noastră de fiecare zi: dacă există un măr pe masă și mie mi-e foame, sunt ispitit să-l mănânc în întregime, fără să țin cont de alții, uitând că acel fruct a fost cultivat de alții, provine din pământul binecuvântat de Dumnezeu și este destinat tuturor oamenilor. Da, a mânca înseamnă întotdeauna a ne insera într-o comuniune cu Dumnezeu și cu alții; și tocmai în situația de foame se poate evalua mai mult decât oricând calitatea vieții noastre, pentru că fiecare dintre noi este ispitit să se hrănească fără a ține cont de frați și de Dumnezeu. Și în aceasta, Sf. Euharistie, „masa comună” prin excelență (cf. contrar 1Cor 11, 2-22) este magisteriul vieții creștine.

Prima ispită a omului este, deci, cea de a ignora pe ceilalți, ca și cum el și-ar putea satisface foamea punând stăpânire pe bunurile necesare subzistenței în mod imediat și egoist. Și totuși, a trăi nu înseamnă numai a mânca, dar a mânca împreună cu alții, iar pâinea care satisface foamea este pâinea fraternității, este pâinea care implică muncă, opera oamenilor, polis-ul. Mai mult încă, este acea pâine pe care fiecare în parte este chemat să o primească de la alții și să o de-a, la rândul lui, altora; nu întâmplător, Isus, în parabola judecății finale a spus că întreaga noastră viață se concentrează în jurul acestor acțiuni simple, umane: a mânca și a da de mâncare, a bea și a da de băut, a ne îmbrăca și a-i îmbrăca pe alții, a locui și a fi ospitalieri (cf. Mt 25, 31-46)… Și în a mânca intră și raportul nostru cu Dumnezeu, pentru că noi Lui îi cerem: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (Mt 6, 11); pâinea o primim de la Dumnezeu, i-o cerem în fiecare zi. Acest gest este exact contrariul de a porunci unei pietre să devină pâine!

Se mai poate interpreta prima ispită a lui Isus și la un nivel politic: Isus este ispitit să preschimbe o piatră în pâine, nu numai pentru sine, dar și ca posibilitate de a face o acțiune miraculoasă în fața altora. Dacă El este Salvatorul, va putea eradica foamea din lume în mod imediat și radical; dacă este Fiul lui Dumnezeu, va putea profita de puterea lui Dumnezeu pentru a face o acțiune capabil să convingă oamenii că El este Eliberatorul! Se înțelege de ce această cerere a diavolului va fi aceeași pe care o va face mulțimea lui Isus (cf. In 6, 15), astfel că El va fi constrâns să răspundă: „Adevăr vă spun: voi mă căutați nu pentru că ați văzut semnele mele, ci pentru că ați mâncat din acele pâini și v-ați săturat” (In 6, 26). Mesianismul politic și economic i-ar cere lui Isus să arate prerogativele lui divine dând pâine în abundență celor înfometați. În această privință, să nu uităm cum Fëodor Dostoevskij, în Legenda marelui inchizitor, reinterpretează această ispită: „Vezi aceste pietre în deșertul gol în înfocat? Preschimbă-le în pâine iar umanitatea te va urma ca o turmă docilă și recunoscătoare, chiar dacă veșnic temătoare că tu vei putea retrage mâna ta, și astfel să-i lipsești de pâinile tale”.

Isus ar putea fi recunoscut astfel Domn, ar putea viola conștiințele, dar astfel împărăția Lui ar fi una de stăpânire, sclavie a omului; El ar trăda condiția lui umană, folosindu-se de prerogativele divine pentru a-și afirma mesianicitatea. Iar aceasta ar fi cu adevărat o operă diabolică!

Iată pentru ce Isus îi răspunde diavolului: „Stă scris: Nu numai cu pâine va trăi omul” (Deut 8, 3), subînțelegând evident a doua parte a versetului reprodus de Matei: „… dar cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (cf. Mt 4, 4). Atenție, însă, Isus nu replică spunând: „Nu vreau”, ci invocându-l pe Dumnezeu Tatăl său și ceea ce, ieșit din gura Lui, stă scris în Legea lui Moise. Scripturile sunt pentru Isus instrument de mijlocire a raportului Lui cu Dumnezeu, pentru că el este un om și ca atare trăiește din credința în Dumnezeu, și nu în economia viziunii (să se vadă deja citatul 2Cor 5, 7). Isus nu se încrede în sine și nici nu se încrede în experiența lui interioară, dar se abandonează cu decizie logicii alianței, comuniunii dintre Dumnezeu și poporul său. Cu alte cuvinte, Isus spune că foamea de pâine este indiscutabilă, dar foamea după Cuvântul lui Dumnezeu este mai esențială, mai esențială decât hrana: „la ce i-ar folosi omului să câștige lumea întreagă, dacă apoi își pierde viața adevărată?” (Mc 8, 36).

În fața acestei prime ispite trebuie să ne întrebăm: ce anume așteptăm de la Dumnezeu? Vrem ca El să ne de-a puteri divine? Vrem evidența lui Dumnezeu ca păgânii? Sau dorim Cuvântul lui Dumnezeu, care este pentru noi viața cea adevărată?  

Autor: E. Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu D.