Sfântul Cezar de Arles este relativ puţin cunoscut în
Răsărit. În Apus însă, este considerat drept unul dintre cei mai importanţi
predicatori creştini, un real model de misiune evanghelică şi păstor
priceput.
Un alt element mai puţin cunoscut despre el constă în
referirile efectuate în cadrul omiliilor sale la Taina Maslului şi legătura
intrinsecă a acesteia cu Taina Euharistiei. Ne vom concentra asupra acestei teme
în particular, în cele ce urmează.
Un episcop plin de râvnă
Având în vedere că Sfântul Cezar de Arles nu a beneficiat până
acum de o prezentare a vieţii şi operei sale în general în teologia ortodoxă,
profităm de ocazie pentru a oferi câteva detalii în acest sens.
Născut în anul 470 la Chalons, Sfântul Cezar a intrat în
mănăstirea de la Lerins (unde a activat şi faimosul Vincenţiu de Lerins) la
vârsta de doar 20 de ani. În anul 502 a devenit episcop de Arles, oraş pe care
îl va păstori până la moartea sa, survenită în anul 543. Păstorirea sa a
cunoscut numeroase momente dificile, deoarece Arles a fost cucerit pe rând de
vizigoţi, franci şi ostrogoţi.
Toate cele trei conduceri i-au fost ostile, dar, în mod
providenţial, Sfântul Cezar nu a fost izgonit niciodată din scaunul său de
episcop. Cu toate că a scris o serie de opere dogmatice, Sfântul Cezar rămâne
cunoscut în special ca un predicator faimos, capabil să vorbească pe înţelesul
comunităţii creştine relativ lipsite de educaţie din perioada respectivă. Spre
deosebire de alţi predicatori faimoşi din Apus, precum Fericitul Augustin sau
Maxim de Torino, Cezar de Arles evita folosirea înfloriturilor retorice pentru
ca oamenii să poată primi mai uşor mesajul evanghelic. Cercetătorii Moreschinni
şi Norelli observă următoarele: "Ca predicator, Cezar se situează, cu siguranţă,
la un nivel remarcabil; cercetătorii apreciază vioiciunea şi uşurinţa cu care
comunică, atenţia acordată nevoilor materiale şi spirituale ale credincioşilor,
cărora le vorbea renunţând la orice ornament literar. [...] Cezar folosea limba
populară, de zi cu zi, adaptându-se la capacitatea de înţelegere a
ascultătorilor şi evita înfloriturile retorice" ("Istoria literaturii creştine
vechi greceşti şi latine", vol. II/2, trad. Hanibal Stănciulescu, Editura
Polirom, 2004, p. 172). Nu este de mirare, aşadar, că mărturiile sale despre
Taina Sfântului Maslu nu apar în cadrul unor opere dogmatice, ci în cursul unor
omilii pline de o exprimare directă, clară şi concisă.
Pericolul vrăjitoriei
Într-unul dintre materialele prezentate anterior la această
secţiune am citat un fragment din Sfântul Chiril al Alexandriei, în care se
sublinia ineficacitatea utilizării metodelor magice pentru recuperarea
sănătăţii. Se pare că şi Sfântul Cezar de Arles se confrunta cu aceeaşi problemă
în ţinutul pe care îl păstorea. El se vede nevoit să atragă atenţia comunităţii
creştine că Biserica dispune de două "metode" de vindecare mai eficiente şi
sigure decât orice act de magie, şi anume Taina Euharistiei şi Taina Maslului.
Sfântul Cezar afirmă următoarele: "Atunci când o boală vine asupra noastră,
trebuie să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului şi să ne ungem trupurile
astfel încât ceea ce este scris în Scripturi să se împlinească şi cu noi (în
continuare este citat pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov, n.n.).
Vedeţi, fraţilor, că persoana care suferă de o boală trebuie să meargă la
Biserică, de unde va primi sănătatea trupească şi iertarea păcatelor?
Aşadar, dacă aici există deja două remedii, de ce se străduiesc
oamenii lipsiţi de conştiinţă să îşi atragă nenumărate pedepse asupra lor prin
recurgerea la fântâni şi pomi şâsacriâţ şi la descântece diabolice sau la
însemnarea unor semne magice pe trupul lor? De ce se duc la cei care practică
divinaţia, la ghicitori şi vrăjitori?" (Serm. CCLV, 3 în: PL, XXXIX, 2238). Prin
urmare, Sfântul Cezar de Arles consideră că Maslul şi Euharistia sunt cele două
remedii pe care Biserica le propune în faţa oricărei boli. Însă dacă urmărim cu
atenţie citatul de mai sus, observăm că nu se vorbeşte aici doar de vindecarea
fizică, ci şi de iertarea păcatelor.
Este puţin probabil ca Sfântul Cezar să considere că Maslul
putea oferi această iertare a păcatelor. Cel mai probabil, el considera boala ca
un efect al păcatului. Maslul oferea vindecarea fizică, iar Euharistia, iertarea
păcatelor.
Ne putem întreba însă care mai este rolul Tainei Pocăinţei?
Până astăzi, ori de câte ori ne împărtăşim, auzim cuvintele "spre iertarea
păcatelor şi viaţa de veci". Taina Pocăinţei ne curăţă de orice păcat
mărturisit, însă fiecare dintre noi avem păcate pe care fie le-am uitat, fie din
neştiinţă nu le considerăm păcate. Aceste păcate sunt iertate prin primirea
Împărtăşaniei. Această idee a fost extrapolată şi asupra Maslului, într-un mod
uşor eronat, aşa cum vom demonstra într-un alt material. Aşadar, Sfântul Cezar
subliniază legătura intrinsecă existentă între Taina Maslului şi cea a
Euharistiei. Considerăm însă că el atribuie vindecarea fizică Maslului şi pe cea
sufletească Euharistiei. Aşa cum sublinia şi Sfântul Ioan Hrisostom, este
infinit mai dificil să vindeci o rană sufletească decât una fizică.
O mărturie uşor ambiguă
În cea de-a doua mărturie oferită, Sfântul Cezar de Arles nu
mai pare a fi atât de precis în exprimare. El afirmă: "Cât de bine ar fi pentru
toţi creştinii să vină la Biserică şi să primească Trupul şi Sângele Domnului şi
să se ungă pe ei şi pe membrii familiei lor cu untdelemn sfinţit, având multă
credinţă. Ei ar primi atunci, după mărturia Sfântului Apostol Iacov, nu doar
sănătatea trupească, ci şi iertarea păcatelor, deoarece Duhul Sfânt Însuşi a
promis aceasta prin Apostolul Domnului" (Serm. CCLXXIX, 5 în: PL, XXXIX, 2273).
Din nou, Sfântul Cezar subliniază legătura intrinsecă între Taina Euharistiei şi
cea a Maslului. Apar însă două întrebări. Prima dintre acestea se referă la
creştinii aflaţi sub canon. Am observat într-un material anterior că Papa
Inocenţiu I interzicea administrarea Maslului celor aflaţi sub canon. Deşi
Sfântul Cezar nu face nici o afirmaţie în acest sens, pare puţin probabil ca un
creştin care nu se putea împărtăşi să fi fost admis la slujba Maslului.
Imposibilitatea împărtăşirii genera în mod absolut şi interdicţia participării
la alte Taine. De asemenea, Sfântul Cezar nu menţionează nimic despre cine
sfinţea untdelemnul. Era doar episcopul sau şi preotul? El vorbeşte aici doar
despre o ungere pe care creştinii şi-o pot administra singuri. Aşadar, fiecare
creştin avea o cantitate de untdelemn sfinţit în propria casă pe care o putea
utiliza atunci când era bolnav. Nu ştim dacă Maslul era săvârşit frecvent sau
rar, dacă era săvârşit şi la casele celor bolnavi sau doar în biserică. Nu ştim
dacă slujba liturgică era suficient de dezvoltată sau nu. Ceea ce ştim însă, şi
probabil acesta este cel mai important aspect, este că Maslul era considerat ca
Taină, şi încă o Taină importantă, menită să asigure integritatea trupească a
celui bolnav. Opiniile moderne ale unor cercetători, cum că Maslul nu poate fi
considerat decât cu indulgenţă Taină, sunt cât se poate de eronate şi contrazic
practic mărturia patristică atât din Răsărit, cât şi din Apus. Maslul era
considerat, alături de Euharistie, drept un "medicament" (să ne aducem aminte de
mărturia Sfântului Ignatie Teoforul care numeşte Împărtăşania "medicament al
nemuririi"), care putea conduce la vindecarea creştinului aflat în suferinţă. În
materialul următor ne vom concentra asupra deciziilor unor Sinoade apusene cu
privire la Taina Maslului.
Autor: A. Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro