luni, 9 aprilie 2012

Unificarea datei Paştilor: o chestiune de normalitate şi bun simţ

Doi din cei patru coordonatori ai Septuagintei, traducerea pe care am iniţiat-o la Colegiul Noua Europă, sunt catolici: excelentele ebraizante şi clasiciste Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu. Nu există oameni lângă care să mă simt mai bine şi cu care să-mi placă să stau mai mult la taclale; până şi „disputele” ştiinţifice devin un exerciţiu de bună dispoziţie în compania lor. Singura umbră aruncată, de nu ştiu unde, peste paradisiaca noastră comuniune, şi care suscită un fel de indispoziţie obiectivă în tustrei, este umbra datei Paştilor. Uneori, din pură întâmplare astronomică, marea sărbătoare a ortodocşilor coincide cu cea a catolicilor. De cele mai multe ori însă ea ne dezbină crud şi nemeritat. Anul acesta Francisca şi Monica se aflau deja pe „ultimii metri” ai Postului, în vreme ce eu abia îl inauguram, duminica Ortodoxiei a coincis cu Duminica Floriilor şi aşa mai departe. Acum câteva săptămâni ele mi-au urat un însufleţit „Hristos a înviat!”, iar eu, din politeţe, m-am văzut obligat să le răspund cu un pleoştit, „ambarasat” „Cu adevărat a înviat”, dat fiind că mă aflam, spiritual şi temporal, cu multe leghe în urma evenimentului.
Absurditatea situaţiei devine şi mai evidentă, pentru mine, familia şi prietenii mei care trăim în Occident. Majoritatea creştinilor din Franţa sunt catolici. Paştile lor au căzut, anul acesta, pe 27 martie, în vreme ce noi, minoritarii, asistăm, ca într-un scenariu kafkian, venirea altor Paşti, după un alt calendar, „al nostru”. Din ce în ce mai mulţi credincioşi sunt iritaţi de acest scenariu schizoid, fără nicio legitimitate teologică sau logică, în fond. Evreii sărbătoresc, cu toţii, un singur Paşte, musulmanii, cu toţii, oriunde s-ar afla pe planetă, un singur Ramadan. Numai noi, creştinii, propunem Paştile noastre în doi timpi, anulând, prin chiar această schismă, caracterul sacru şi universal al sărbătorii.

Un strop de istorie

Întâi, o precizare terminologică! Tradiţional, în jargonul teologilor români, sărbătoarea evreilor este numită „Paşte”, la singular, iar sărbătoarea creştinilor, „Paşti”, la plural. Voi adopta în text această convenţie comodă. La începutul începutului, Paştele este o sărbătoare nomadă, probabil legată de transhumanţă. Ritul sângelui, practicat de evreii nomazi (ungerea uşorilor cu sânge), avea o semnificaţie apotropaică: ţinea deoparte Îngerul exterminator. În religia israelită, cel care „trece” (sensul cuvântului „paşte”) este Dumnezeu (YHWH): El „trece” pentru a proteja casele evreilor de exterminare (episodul plăgilor din Egipt, descris în Exod). Ulterior, tot în tradiţia iudaică, Paştele devine sărbătoarea eliberării din robie, a trecerii de la statutul de sclav la cel de om liber. Această a doua semnificaţie a prevalat asupra celei dintâi, iar Philon din Alexandria, în Legile speciale II,147, notează: „Sărbătoarea Paştelui este o comemorare şi o mulţumire [sărbătorind ieşirea] din Egipt a mai bine de două milioane de bărbaţi şi femei. Ei au lăsat atunci în urmă o ţară plină de neomenie, unde străinii erau prigoniţi, şi unde, lucru mult mai groaznic, se dădea cinstire dumnezeiască unor animale lipsite de raţiune, nu doar domestice, ci şi sălbatice.”
Isus a murit răstignit la 14 Nisan, de Paştele evreilor. Coincidenţa a marcat, fireşte, tradiţia creştină. Încetul cu încetul, Vinerea Sfântă în care a avut loc Răstignirea se „pascalizează”. La început, Paştile creştinilor comemorează Cina cea de taină; ulterior, Pătimirile şi Învierea. Cele trei momente se condensează. Savanţii disting două subtradiţii în Biserica timpurie, una „asiatică”, a doua „alexandrină”, după numele provinciilor de referinţă. Tradiţia „asiatică”, reprezentată de o predică recent descoperită, a lui Meliton de Sardes, subliniază Pătimirile Mântuitorului: sărbătoarea comemorează mai cu seamă suferinţa în aşteptarea sfârşitului lumii şi a Judecăţii universale. Viziunea „naturalistă” sau „realistă” asiatică este contrabalansată de cea alexandrină, care interpretează Paştile în raport cu ideea „trecerii”: trecere a omului vechi spre omul nou, a vieţii prezente spre cele viitoare etc. Această tendinţă, spiritualizantă, se poate remarca în textele lui Clement din Alexandria (sec. II) şi Origen (sec. III). Tradiţia latină, puternic influenţată la început de comunităţile iudeo-creştine (şi implicit de concepţia pascală „asiatică”), se „alexandrinizează” treptat, mai cu seamă începând din secolul al IV-lea, prin puternica personalitate a episcopului Milanului, Ambrozie, maestrul lui Augustin.

Iudaizanţi şi antiiudaizanţi

Primele controverse legate de data sărbătoririi Paştilor apar în a doua jumătate a secolului al II-lea. Comunităţile creştine, numeroase, mici şi dispersate pe toată suprafaţa Imperiului Roman, nu beneficiază de o coordonare legitimă, drept pentru care „mecanismul” anului liturgic funcţionează, o vreme, după vechiul adagiu: „câte bordeie atâtea obicee”. Bisericile asiatice, nedesprinse total de matricea iudaică, sărbătoresc Paştile odată cu evreii, pe 14 Nisan, data la care Isus a fost răstignit „ca un miel”, indiferent în ce zi din săptămână pica această dată. De la numele zilei în latineşte („paisprezece”), credincioşii respectivi au fost numiţi, de către adversarii lor, „quartodecimani”. Practica respectivă avea două consecinţe discutabile, pe care alte biserici nu le puteau accepta: ea relativiza sacralitatea duminicii; conform hotărârii mai multor sinoade locale, Paştile trebuiau sărbătorite obligatoriu într-o zi de duminică („ziua Domnului”); dat fiind că sărbătoarea, la quartodecimani, putea avea loc în orice zi din săptămână, postul se întrerupea automat, înainte de încheierea săptămânii sfinte. Quartodecimanii, acuzaţi de reiudaizare a creştinismului, au fost combătuţi mai cu seamă de Biserica romană. Finalmente, ei au acceptat mutarea sărbătorii în ziua de duminică.

Sinodul de la Niceea: dată universală a Paştilor

Abia Sinodul de la Niceea (325) fixează modalitatea de calculare a Paştilor, impunând data stabilită întregii Biserici. Paştile creştin va fi sărbătorit, spun Actele Sinodului, în prima duminică după prima lună plină urmând echinoxului de primăvară. Dacă Paştele evreiesc ar urma să pice în acea duminică, atunci Paştile creştinilor va trece în duminica imediat următoare. Două lucruri se cuvin spuse în legătură cu decizia sinodală: nu are o acoperire în cuvintele Fondatorului, ale lui Isus Hristos. Isus legitimează conţinutul Paştilor, consacrând Cina cea de taină, nu însă data sărbătorii, pe care o stabileşte, iată, un Sinod ecumenic, după trei sute de ani de la Răstignire. Al doilea lucru, mai sensibil: data respectivă este fixată de Părinţi pe criterii polemice, vădit antiudaice. Ea nu trebuie să pice în aceeaşi zi cu Paştele evreilor (14 Nisan), ci într-o „duminică” (adică în „ziua Domnului”, nu într-un „sabat”). Iar dacă prima duminică de după luna nouă este „ocupată” de Paştile evreilor (calculat, amintesc, după calendarul lunar, nu solar), atunci Paştile creştinilor trebuie deplasat. Orice „contaminare” sau „recontaminare” cu practicile evreieşti trebuie, aşadar, evitate. Fără a face o judecată de valoare asupra acestor aspecte, mă întreb în ce măsură au ele o legitimitate intrinsecă. De ce, obiectiv vorbind, acum, măcar acum, în secolul XXI, Paştile creştinilor n-ar putea fi celebrat odată cu Paştele evreilor?

Dilema românilor ortodocşi: Moscova sau/şi Occident?

Tipicul „niceean” nu s-a schimbat, el funcţionează şi astăzi. De unde vine însă decalajul dintre Paştile catolic şi Paştile ortodox? Fireşte, schisma de la 1054 a jucat şi aici. Dar numai o vreme. În 1582, lumea catolică adoptă calendarul gregorian (13 zile sunt adăugate la calendarul iulian). Lumea ortodoxă rămâne „pe stilul vechi”. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va accepta reformarea calendarului abia în 1924, după modelul occidental, spre onoarea ei şi înfruntând riscul de a provoca răzmeriţe în rândul clerului de jos şi al credincioşilor (Damian Stănoiu a descris, cu pitoresc inimitabil, consecinţele reformei într-un sat din Muntenia, în nuvela Necazurile părintelui Ghedeon). Aşadar, din 1924 până în 1927, catolicii şi ortodocşii români au sărbătorit Paştile la aceleaşi date. Doar că, în 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, forţându-ne să acceptăm ca măcar Paştile să fie sărbătorite laolaltă cu ei, după „stilul vechi”, „neevropinesc”. Hotărârea s-a întărit definitiv sub regim şi presiune sovietică, în 1948, la Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948. De atunci BOR sărbătoreşte Crăciunul privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie.
Anul liturgic se stabileşte în funcţie de data Paştilor. Prin urmare, anul liturgic al românilor ortodocşi demarează şi se scurge, „ca Donul liniştit”, în „dulcele stil vechi”, cot la cot cu fraţii pravoslavnici de peste Prut. În preajma Crăciunului însă elanurile ecumeniste ale BOR ne întorc, printr-o acrobaţie magică, spre Occidentul catolic. Prietenii mei francezi nu mai pricep nimic şi mă privesc când amuzaţi, când debusolaţi, când intrigaţi. La Paşti, au priceput, suntem în decalaj, pentru că Bucureştiul nu vrea să supere Moscova; de Crăciun uită să mă felicite, întrucât află de la TV că lumea ortodoxă serbează Naşterea Domnului pe 7 ianuarie, „după stilul vechi”. Una peste alta, din pricina scamatoriilor de calendar, cele două mari sărbători ale creştinismului devin pentru mine măr al discordiei şi sursă de înveninare.
Am amintit adineauri, pe scurt, modalitatea calculării datei Paştilor. Conform estimărilor făcute la Niceea, data respectivă putea evolua între următoarele limite: 22 martie, prima zi de după echinox, şi 25 aprilie, cea mai îndepărtată duminică posibilă. Cum se face atunci că, în 1945 şi 1956, românii ortodocşi au avut Paştile pe 6 mai, în 1983, pe 8 mai, iar anul acesta, 2005, pe 1 mai? Pentru că, în urma diplomaţiilor pravoslavnice, noi, românii, adăugăm 13 zile la „stilul vechi”, ca să ne punem bine şi cu stilul nou (adică a nu încălca nici calendarul gregorian): astfel, data cea mai timpurie pentru sărbătoarea pascală devine 4 aprilie, iar cea mai târzie, 8 mai.

Mai descurcă-te, biet credincios ortodox român, dacă poţi, în acest lăstăriş de date şi comédii! Cu obiectivitate şi rigoare, trebuie să admitem că vina o purtăm noi, ortodocşii români, care nu ne hotărâm o dată pentru totdeauna în ce direcţie vrem să mergem. Şi nici măcar nu este vorba de direcţie, ci de o minimă coerenţă socială, morală. „Epoca iuliană” s-a sfârşit de mult; trăim, vrem nu vrem, cu toţii, în plină „epocă gregoriană”... de peste patru sute de ani. Noi spunem mereu „da” cu o jumătate de gură pentru a spune „nu” în clipa următoare, cu cealaltă jumătate. Duplicitatea aceasta, repet, nu poate fi decât păguboasă: ne mănâncă timpul, ne uzează nervii, ne destabilizează interior. Sinodul BOR a sărbătorit recent autocefalia. La ce serveşte această independenţă juridică şi administrativă, dacă ea nu este pusă în slujba credincioşilor ortodocşi români? BOR trebuie să devină vârful de lance al comunităţii ortodoxe internaţionale spre unificare intraeuropeană. Aceasta este marea ei menire. Atunci, iubiţi Părinţi, ce mai aşteptaţi: „treceţi” cu ambele picioare pe malul cestălalt. Şi trageţi după voi şi „lumea iuliană”, încremenită în resentiment de atâtea sute de ani. Faceţi din Paşti o sărbătoare universal-creştină, precum era la început.


Text apărut în România liberă, 15 aprilie 2005, cu titlul „Data Paştilor: o problemă politică?” A fost reprodus, în versiune franceză, în revista Connaissance des Pères de l’Eglise, decembrie 2005, şi preluat ulterior în volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009. Deşi au trecut şapte ani de la publicarea lui iniţială, nu s-a făcut absolut niciun pas pentru rezolvarea acestei chestiuni importante pentru toţi creştinii români (nu numai din România, ci de pe întreaga planetă). Mai mult decât atât, multe culte din România preferă să adopte data Paştilor după Biserica Ortodoxă Română, din motive strict diplomatice. Sperăm ca în scurt timp Bisericile responsabile din România să organizeze întruniri de lucru şi, toate laolaltă, să decidă unificarea datei Paştilor după calendarul adoptat în Occident. Oglindanet sărbătoreşte anul acesta Paştile, cum e firesc şi creştinesc, duminică 8 aprilie.

Autor: C. Bădiliță

Sf. Chiril de Ierusalim despre Postul Mare

În primăvara anului 347, Chiril de Ierusalim a oferit o serie de învăţături catecumenilor din cetate. În introducere, Chiril a spus ascultătorilor: "Iată însărcinarea pe care v-o dau înainte ca Isus, Mirele sufletelor să vină... Vi s-a dat un lung răgaz: aveţi patruzeci de zile ca să vă căiţi" [1]. Din magnifica biserică a Sfântului Mormânt, nou construită, Chiril a chemat plin de ardoare la căinţă adevărată, la convertire şi la acceptarea unui mod cu totul nou de viaţă. "Chiar şi Simon Magul a venit odată la baptisteriu: s-a coborât, dar nu a fost iluminat; şi chiar dacă şi-a scufundat trupul în apă, nu şi-a luminat inima cu Duhul Sf! ânt; trupul s-a scufundat şi a ieşit la suprafaţă, dar sufletul lui nu s-a îngropat cu Cristos, nici nu a înviat cu El" [2], îi atenţiona Chiril pe catecumeni.

A fost, putem presupune, un moment de mare încărcătură emoţională pentru ascultători: aflându-se chiar în locul unde Cristos a petrecut trei zile în mormânt, apoi a înviat din morţi, vorbele sale pline de forţă le-au pătruns în inimă. Şi într-adevăr, cuvintele lui au şi astăzi aceeaşi putere, fiindcă citindu-le, îmi dau seama cât de slab mă pregătesc pentru Postul Mare şi cum mă împing ele spre adevărata convertire.

În prologul la Discursurile catehetice ale lui Chiril, cititorul modern poate găsi adevărata esenţă, sau, altfel spus, spiritul Bisericii primare în perceperea Postului Mare. Primul lucru de remarcat este că, în accepţiunea lui Chiril, Postul Mare este pentru credincioşi: cei care deja fuseseră botezaţi şi cei care se aflau în perioada finală a pregătirilor pentru Botez. La sfârşitul prologului, se menţionează: "Aceste discursuri catehetice (care sunt) pentru cei care vor fi luminaţi, pot fi oferite spre lectură candidaţilor la Botez şi credincioşilor care deja au fost botezaţi, dar nu tuturor, nici catecumenilor, nici celorlalţi care nu sunt creştini" [3]. Credinţa elementară în Cristos este condiţia necesară pentru un respect autentic al Postului Mare. Disciplinele Postului Mare nu au înţeles fără credinţă şi nici nu pot aduce fructe adevărate fără aceasta.

În al doilea rând se poate observa că pentru Chiril, chiar dacă impune credincioşilor o sarcini spirituale grele în timpul Postului Mare, el ştie că în cele din urma lucrarea pentru mântuire, procesul de desăvârşire a sufletelor, aparţine Lui: "Dumnezeu, care vă cunoaşte inimile şi vede cine este sincer şi cine este ipocrit, poate atât să îl păzească pe cel sincer cât şi să dea credinţă celui ipocrit: chiar şi unui necredincios Dumnezeu îi poate dărui credinţa, dacă îşi dăruie inima" [4]. Chiril era perfect convins de faptul că Dumnezeu poate să transforme eforturile noastre pline de poticniri şi nesincere în adevărata convertire şi credinţă. Chiril pune astfel problema: "Se poate ca voi să fi venit pentru un alt motiv. Poate un bărbat a venit aici ca să placă unei femei. La fel poate fi cazul pentru o femeie. O sclavă a venit poate ca să placă stăpânului ei, iar un prieten, prietenului lui. Accept momeala aceasta pentru cârlig şi eşti binevenit, fiindcă deşi ! ai în venit dintr-un scop greşit, vei fi salvat printr-o speranţă bună. [...] Ai ajuns în plasa de pescuit a Bisericii: eşti prins de viu, nu fugii: Isus te pescuieşte, nu ca să te ucidă, ci ca să te facă viu" [5].

A treia temă, poate cea mai importantă dintre toate, apare din lectura atentă a prologului. Chiril a înţeles că, pentru un creştin, convertirea iniţială şi Botezul reprezintă doar începutul. Atenţia constantă, căinţa constantă sunt absolut necesare pentru creştin ca să ajungă la ţărm în siguranţă: "Mare e Botezul care te aşteaptă... Dar există un şarpe pe drum aşteptându-i pe cei care trec: ai grijă să nu te muşte cu otrava necredinţei" [6]. Privite în această lumină, rugăciunea, postul şi pomana din Postul Mare dobândesc adevărata lor semnificaţie. Toate acestea îl pregătesc pe credincios, prin acte de auto-renunţare, să reziste tentaţiilor din viaţa de zi cu zi. Cel care mănâncă din proprie voinţă mâncăruri simple în timpul Postului Mare ca să poată oferi mai mult săracilor, va fi mai capabil să reziste tentaţiilor lăcomiei şi egoismului pe care le oferă lumea.

Acesta este contextul în care Chiril îi invită pe candidaţii la Botez să înceapă cele patruzeci de zile de renunţare: "Dacă veşmântul sufletului nostru e avariţia, să punem un alt veşmânt. Aruncaţi hainele vechi şi nu le mai luaţi înapoi. Vă implor, aruncaţi păcatul trupesc şi necurăţia şi puneţi veşmântul strălucitor al castităţii. Aceasta este însărcinarea pe care v-o dau, înainte ca Isus, Mirele sufletelor, să vină şi să vă vadă veşmintele. Vi s-a dat un lung răgaz; aveţi patruzeci de zile pentru pocăinţă: aveţi posibilitatea atât să aruncaţi şi să vă spălaţi, cât şi să vă îmbrăcaţi şi să intraţi" [7].

Conţinutul practic al catehezelor lui Chiril se relevă în primele două discursuri, care se referă la pocăinţă şi iertare. În primul discurs, după Isaia 1,16, "spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă; luaţi dinaintea ochilor mei faptele voastre rele pe care le-aţi făcut", Chiril recomandă ascultătorilor lui să îşi mărturisească păcatele şi să îi ierte pe cei care au păcătuit împotriva lor: "Acum este timpul mărturisirii: mărturisiţi ceea ce aţi săvârşit cu cuvântul sau cu fapta... Dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi-l: voi veniţi aici să cereţi iertare pentru păcatele voastre, aşa că şi voi trebuie să îl iertaţi pe cel care a păcătuit împotriva voastră" [8]. În al doilea discurs, Chiril susţine această învăţătură, vorbind despre binefacerile pe care le încearcă sufletul atunci când este eliberat de încărcătura păcatelor neiertate: "Păcatul este, aşa cum am spus, un rău de temut, dar nu incurabil; înspăimântător pentru cel care ajunge la el, dar uşor de vindecat pen! tru cel care, căindu-se, îl aruncă de la el. Să presupunem că un om ţine foc în mână; cât timp ţine cărbuni aprinşi, e sigur că o să se ardă; dar dacă pune deoparte cărbunii, atunci şi flacăra s-a dus odată cu ei" [9].

Din lectura acestor pasaje apare clar că există o mare diferenţă între modul în care Chiril şi contemporanii lui priveau Postul Mare şi felul în care e considerat astăzi. Poate că avem multe de învăţat de la Chiril. Poate că percepţia noastră e prea limitată. Avem tendinţa să ne păsuim viciile. Suntem mulţumiţi dacă timp de patruzeci de zile nu mâncăm ciocolată sau renunţăm la micile înjurături. Chiril nu ar fi fost niciodată mulţumit cu astfel de rezultate minore (oricât de lăudabile ar fi) şi nici nu ar fi permis adunării din faţa sa să se mulţumească numai cu atât.

Pentru Chiril, cele patruzeci de zile de pregătire pentru Botez erau destinate începerii unui proces profund de pocăinţă, care să schimbe viaţa, creând o fiinţă nouă. În inima catehezei baptismale a lui Chiril era ideea că aceia care ies din apa Botezului au murit pentru viaţa lor cea veche iar acum ies ca o fiinţă nouă. În cea de a treia lectură, el spune candidaţilor: "Murind pentru păcate, v-aţi ridicat repede întru dreptate. Fiindcă dacă v-aţi unit 'într-o moarte asemănătoare cu a Lui' (Romani 6,5), veţi fi consideraţi de asemenea demni de Învierea Lui" [10]. Dar acest Sacrament, subliniază Chiril, nu este asemenea ritualurilor magice păgâne. Fără lucrarea grea şi susţinută din partea celui care primeşte, harul poate fi primită în van: "nu este vorba ceva uşor, nici de o unire obişnuită şi fără discernământ după trup, ci alegerea Duhului a toate pătrunzător, potrivit credinţei" [11]. Aşa stând lucrurile, cele patruzeci de zile de pregătire, după Chiril, er! au esenţiale, iar rugăciunea, postul şi pomana din Postul Mare erau necesare ca să pregătească sufletul pentru primirea adecvată a imensului dar al Botezului.

Chiril considera pomana drept cel mai clar semn al pocăinţei adevărate: "Ce trebuie să faci prin urmare? Şi care sunt fructele pocăinţei? 'Cel care are două haine să împartă cu cel care nu are, iar cine are de mâncare, să facă la fel' (Luca 3,11). Vrei să te bucuri de harul Duhului Sfânt şi totuşi îl consideri pe cel sărac nedemn de hrana pentru trup?" [12]. Pentru Chiril, pomana este un semn clar că omul se căieşte de lăcomia, egoismul şi împietrirea faţă de cel sărac, şi începe să îl vadă pe acesta ca pe o fiinţă omenească, demnă de respect, iubire şi ajutor.

Dar, dincolo de aceasta, dăruirea din bunurile noastre materiale serveşte aceluiaşi scop ca şi postul: ne detaşăm de bunurile lumeşti care ne îndepărtează de maiestatea, veneraţia şi infinita iubire a Lui Dumnezeu şi ne amintim că niciodată nu vom fi pe deplin mulţumiţi până când nu vom mânca din mâncarea îmbelşugată şi nu vom bea vinul minunat la masa escatologică a Lui Dumnezeu. Chiril atinge acest punct spre sfârşitul catehezelor sale baptismale. El le spune candidaţilor despre Botezul lor: "Îngerii vor dansa în jurul vostru şi vor spune 'Cine e acesta care vine înveşmântat în alb, stând alături de preaiubitul său?'... Şi Dumnezeu va acorda acest dar tuturor, atunci când veţi fi sfârşit postul şi veţi aduce pe mai departe roade prin lucrările voastre bune: veţi putea sta fără prihană alături de Mirele spiritual" [14]. Şi astfel, în chiar inima severităţii sale pastorale, putem vedea inima lui Chiril, care îşi iubea turma atât de mult încât dorea să o vadă s! căldată în lumina Mântuitorului ei.

Ce pot să înveţe cateheţii şi predicatorii de astăzi de la Chiril? Dacă Chiril ar fi azi printre noi, oare ce ne-ar spune? Poate că ne-ar provoca să acordăm mai multă profunzime devoţiunilor noastre din Postul Mare. Chiril nu era străin de provocările predicării Evangheliei într-o lume a abundenţei. Biserica trăia experienţa unui mare aflux de noi convertiţi, majoritatea sinceri. Dar mulţi dintre ei nu căutau decât avantaje politice şi economice sau poate încercau să fie pe placul viitoarei lor soţii. Chiril îi lua pe toţi cei care veneau şi îi provoca la acea convertire profundă şi de durată la care ne cheamă Cristos pe toţi - acel tip de convertire care duce la belşugul de fructe ale Duhului Sfânt. Oare azi nu putem face nici măcar atât?

Note:

1. Chiril de Ierusalim, Discursuri catehetice, Prolog 4.

2. Ibid, 2.

3. Ibid, 17.

4. Ibid, 17.

5. Ibid, 5.

6. Ibid, 16.

7. Ibid, 4.

8. Chiril de Ierusalim, Discursuri catehetice, 1.5-6.

9. Ibid, 2.1.

10. Ibid, 3.12.

11. Ibid, 3.1.

12. Ibid, 3.8.

13. Ibid, 3.16.

 

Autor: Carl Sommer
Traducător: Ecaterina Hanganu