marți, 10 aprilie 2012

Embrionul este unul dintre noi

Dintotdeauna creștinii au salvat copii
de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 7 aprilie 2012 (ZENIT.org).- «S-au pierdut 94 de embrioni, 130 ovocite și 5 campioni di lichid seminal [din cauza] unei ridicări a temperaturii prin scăderea la zero a nivelului de azot și golirea depozitului». Acestea sunt declarațiile transmise de Centrul pentru Procreație medical asistat pentru a explica ceea ce s-a întâmplat la Spitalul San Filippo Neri din Roma la începutul lunii aprilie.

Ziarele au subliniat că incidentul a afectat cuplurile cărora le erau destinați embrionii și acestora Fundația Antinori le-a promis procreația asistată gratis.

S-au preocupat de viitorii părinți adoptivi, dar cine s-a preocupat de copii?

Unii ar putea să se întrebe: de ce să fie numiți fii dacă, așa cum afirmă Singer în Etica Pratica: «Fetusurile, copii de abia născuți și handicapați sunt non-persoane, mai puțin conștiente și raționale decât anumite animale non umane. Este legitim să fie ucise».

Singer este unul din filosofii și bioeticiștii cei mai faimoși ai lumii și nu este singurul care susține aceste teze.

Engelhardt afirmă în The foundations of Bioethics: “Nu toate ființele umane sunt persoane. Fetusurile, infanții, retardații mintali grav și cei care sunt în comă fără speranță constituie exemple de non-persoane”.

Parfit susține că “copii mici și bătrânii cu grav deficit mintal nu sunt persoane […] și nu sunt nici aceia care temporar sunt lipsite de conștiință”.

Acești filosofi atrăgători au mare succes nu numai printre intelectuali, dar și printre politicieni. Singer, de exemplu, a fost consilier al ex-președintelui spaniol Zapatero, al cărui guvern a prezentat un proiect de lege, inspirat din gândirea lui, după care drepturile persoanelor era extinsă la maimuțe.

Proiectul nu a fost aprobat datorită căderii guvernului.

Pentru bioeticist, fetusurile, copii de abia născuți și handicapații sunt non-persoane, în vreme ce maimuțele antropomorfe sunt persoane.

Într-adevăr, așa cum afirma Singer într-un interviu dat ziarului “Unità” în 1994: “Maimuțele, gorila și orangutanii au o complexă și bogată viață emoțională; dezvoltă strânse și durabile relații inter-individuale, au o memorie de lungă perioadă și sunt autoconștiente; pot rezolva probleme foarte complexe, care în mod evident necesită reflecție; și pot să sufere atât fizic cât și psihologic. Într-un cuvânt, sunt persoane [sic]”.

După acest “filosof”, maimuțele antropomorfe sunt persoane pentru că sunt indivizi conștienți, în vreme ce fetusurile, copii de abia născuți și handicapații sunt non-persoane pentru că sunt indivizi lipsiți de conștiință.

Deci, discriminarea dintre non-persoană și persoană este conștiința: dacă un animal sau o ființă umană este lipsită de conștiință este o non-persoană, dacă în schimb este conștientă, este persoană.

Spaemann susține în Persone. Sulla differenza tra “qualcosa” e “qualcuno”, că acel fel de gândire își are rădăcinile în filosofia modernă, în special în gândirea lui Descartes, care identifica persoana cu activitatea gânditoare și, deci, cu conștiința.

Într-adevăr, filosoful se întreabă în Meditații metafizice: “Deci, ce sunt eu?” și răspunde “un lucru care gândește”.

Poziții analoge găsim în Locke, după care “fără conștiință nu există persoană” (Saggio sull’intelletto umano), el distinge ideea de om de ideea de persoană, care implică autoconștiința.

Analog, Kant, în Metafizica Obiceiurilor, distinge ființa umană ca anima rațional, instinctiv și pasional (homo phaenomenon) de ființa umană ca persoană, spirituală și morală (homo noumenon).

În sfârșit, Hegel, în Fenomenologia spiritului, identifică existența persoanei prin apariția conștiinței individuale.

Filosofia modernă a alimentat cu siguranță modul de gândire al bioeticienilor de astăzi, care consideră fetusurile umane ca lucruri și nu ca persoane, fără a argumenta tezele lor, așa cum făceau filosofii mai înainte menționați.

Ceea ce pune alături gândirea acestora este o ideologie neo-păgână, nostalgică după lumea pre-creștină.

Într-adevăr, scrie Singer în Etica Pratica, “Dacă revenim la originile civilizației occidentale, la vremea Grecilor și a Romanilor, găsim […] că apartenența la specia homo sapiens nu era suficientă să garanteze protecția propriei vieți”.

Filosoful Rorty afirmă în Objectivity, Relativism and Truth: «Dacă se privește la un copil ca la o ființă umană, în ciuda lipsei celor mai elementare relații sociale și culturale, acest lucru se datorează numai influenței tradiției ebraico-creștine și specificei ei concepții despre persoana umană».

Este adevărat, creștinismul a fost cel care a afirmat demnitatea persoanei umane din momentul conceperii până la moartea naturală.

De fapt, citim în Scrisoarea către Diognet (sec. II), creștinii “se căsătoresc ca toți ceilalți, dau naștere la fii, dar nu-i aruncă pe cei nou născuți”, pentru că “este deja om cel ce va fi om”, afirma Tertulian.

 Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Liturghia sfintelor mistere şi pervertirile ei postmoderne

Tot ceea ce Dumnezeu înfăptuieşte, toate lucrările sale sunt opere liturgice (leitourgía = lucrare pentru popor; leiton, „casă comună” (în dialect), legat de laós = popor şi érgon = lucru, lucrare, operă, acţiune). Preasfânta Treime acţionează numai liturgic, adică pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Tatăl acţionează prin Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos în colaborare cu Duhul Sfânt. La fel ca acţiunea lui Dumnezeu, acţiunea Bisericii lui Dumnezeu este liturgică. Intrarea, însuşirea, trăirea şi umblarea în Taina-Cristos-Biserică se realizează prin lucrarea liturgică a Bisericii lui Dumnezeu, lucrare concentrată în liturghia sfintelor mistere care pune în acţiune benefică universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine. Structura liturghiei sfintelor mistere respectă structura liturghiei vieţii istorice a lui Isus Cristos, liturghie care este continuată în cer de Mielul junghiat şi înviat, iar pe pământ de Biserica lui Dumnezeu.


1. Liturghia sfintelor taine

Pentru a vorbi despre Dumnezeu avem nevoie de câteva noţiuni: substanţă, fiinţă, natură, fire (ousía); persoană, ipostas (hypóstaseis), faţă (prosopon); lucrare sau energie (energeia). Dumnezeu se revelează, se manifestă în afară, în istorie prin lucrările sale. Cu primele două noţiuni vorbim de Trinitate în sine (teologie = cuvânt despre Dumnezeu: de la theós şi lógos) şi cu a treia noţiune despre Trinitate în afară, în acţiune (iconomie = legea casei: de la oikos = casă şi nómos = lege). Iconomia trinitară şi teologia trinitară sunt două aspecte ale tainei Preasfântei Treimi.

a) Liturghia trinitară iconomică

Taina lui Dumnezeu este revelată şi administrată (celebrată) de Tatăl prin Fiul său Isus Cristos cu colaborarea Duhului Sfânt, în marea liturghie trinitară iconomică care cuprinde în sinteză cele trei lucrări trinitare: crearea; mântuirea sau răsumpărarea; sfinţirea, îndumnezeirea sau asemănarea. Aceste lucrări sunt distribuite prin „apropiere” la câte o persoană a Preasfântei Treimi: Tatăl Creatorul; Fiul Mântuitorul; Duhul Sfinţitorul.
Liturghia trinitară se concentrează în liturghia vieţii istorice a lui Isus Cristos, a cărei structură se vede mai bine în viaţa publică a lui Cristos. Privind sintetic sfintele Evanghelii, observăm că de la botez la cruce Isus Cristos cu Duhul Sfânt a înfăptuit trei lucrări liturgice. Ca profet a anunţat Evanghelia Împărăţiei. Ca rege a înfăptuit lucrările Împărăţiei, opere de minunată caritate (minuni din iubire, nu pentru spectacol). Ca preot a dat cult Tatălui în Duh şi Adevăr. Liturghia vieţii istorice a lui Isus ajunge la punctul culminant la cruce şi înviere. Punctul culminant al Evangheliei Împărăţiei este anunţul îngerului de la mormântul gol: „Cristos a înviat”. Maximul lucrărilor Împărăţiei este minunea învierii şi dăruirea Duhului Sfânt. Cultul dat Tatălui a ajuns la culme la cruce când Isus ca Mare Preot a intrat în cortul ceresc nu pământesc, cu propriul său sânge, nu cu sânge de animale.

b) Liturghia sfintelor mistere

Liturghia vieţii istorice a lui Isus Cristos este continuată în cer de Mielul junghiat şi înviat iar pe pământ de Biserica lui Dumnezeu. Toată acţiunea bisericilor tradiţionale este lucrare liturgică. Izvorul şi culmea acţiunii liturgice a Bisericii este liturghia sfintelor taine (tá mystêria), termen preferat în Orient, sau liturghia euharistică (missa), termen preferat în Occident. Pentru claritatea limbajului noi vom folosi termenul „sfintele taine” pentru toate tainele Bisericii, iar termenul „sfintele mistere” pentru taina tainelor, taina euharistiei. Cuminecarea cu trupul şi sângele lui Cristos este într adevăr împărtăşirea cu sfintele taine (tá mystêria), pentru că este cuminecarea cu toate tainele Bisericii lui Dumnezeu, concentrate în Taina-Cristos.
Liturghia sfintelor mistere nu este o găselniţă ideologică a Bisericii tradiţionale (a popimii). Ea este continuarea pe pământ, în colaborare cu cerul, a liturghiei vieţii istorice a lui Isus Cristos. De aceea liturghia sfintelor mistere se structurează conform liturghiei vieţii istorice a lui Isus Cristos, fiind compusă din: partea profetică, liturghia cuvântului în centru cu proclamarea Evangheliei (text de referinţă, pilda seminţei cuvântului vieţii şi învierii: Lc 8,5-15); partea regească, liturghia darurilor, a orfertoriului sau a carităţii (text de referinţă, înmulţirea pâinilor şi a peştilor: Mt 14,14-22); partea preoţească, cultică, liturghia jertfei euharistice (text de referinţă, discursul euharistic din In 6,22-71).
Împărtăşania creştină este triplă. Fiecare parte a liturghiei sfintelor mistere are împărtăşanie proprie. Liturghia cuvântului are împărtăşanie cu pâinea cuvântului vieţii şi învierii, la predică (Mt 4,4; Deut 8,3), împărtăşanie specifică religiei iudaice (revelarea lui Dumnezeu prin cuvânt). Liturghia darurilor are împărtăşania cu pâinea pentru trup, specifică religiilor păgâne (revelarea lui Dumnezeu prin creaţie), la sfârşitul liturghiei când se distribuie anafora tuturor şi ajutoare săracilor comunităţii. Liturghia jertfei euharistice are împărtăşania specific creştină, cu trupul şi sângele lui Cristos, bazată pe revelarea lui Dumnezeu prin întruparea Fiului.
Practica veche de a scoate din biserică catechumii după liturghia cuvântului a influenţat pe unii liturgişti ca să structureze celebrarea sfintelor mistere în liturghia catechumilor şi liturghia credincioşilor. Alţii, datorită faptului instituirii juridice a împărtăşaniei cu trupul şi sângele lui Isus Cristos în cadrul cinei pascale, au încercat să demonstreze, forţând realitatea istorică, că liturghia sfintelor mistere se structurează după tipicul cinei pascale iudaice. Unii liturgişti reduc acţiunea liturgică la un act de cult divin. Dar şi propovăduirea Evangheliei este o acţiune liturgică după cum mărturiseşte apostolul Pavel care a primit harul de la Dumnezeu „de a fi slujitorul (leitourgòn) lui Isus Cristos între neamuri, împlinind slujba sacră a Evangheliei lui Dumnezeu pentru ca neamurile să-i fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt” (Rom 15,16). Şi caritatea, dărnicia manifestată prin strângerea de ajutoare pentru Biserica mamă iudeo-creştină din Ierusalim este numită de apostolul Pavel slujirea liturghiei (diakonía tês leitourgía), care face pe beneficiari să aducă multe mulţumiri (eùcharistiôn) lui Dumnezeu (2Cor 9,12).
Numai în cadrul liturghiei sfintelor mistere, propovăduirea cuvântului vieţii şi învierii, centrată pe Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos, şi caritatea sau binefacerea sunt autentic creştine, pentru că sunt incluse (împachetate) în jertfa lui Isus Cristos, singura sigur recunoscută şi acceptată de Tatăl. Semnul că Tatăl a acceptat jertfa lui Isus Cristos este trimiterea focului ceresc al Duhului Sfânt la Rusalii. Aşa accepta Dumnezeu jertfele care i se aduceau în VT. Vezi prima jertfă din cortul întâlnirii sau din templul lui Solomon (Lev 9,24; 2Par 7,1-3; cf. 2Mac 2,10) sau jertfa profetului Ilie de pe muntele Carmel (3Rg 18,38 LXX). Altfel nu e sigur că jerfele noastre, ale buzelor (propovăduirea şi rugăciunea) şi ale carităţii, sunt acceptate de Tatăl şi darul Duhului Sfânt ne este trimis de Tatăl. Fără liturghia sfintelor mistere, liturghia creştină se reduce la una de tip sinagogal (citiri biblice şi predici intercalate cu rugăciuni şi cântări), iar caritatea creştină se reduce la solidaritate de tip masonic, în organizaţii de asistenţă socială sau caritasuri, în care uneori se cheltuieşte mai mult pe întreţinerea organizaţiei decât pe ajutorarea săracilor.

c) Liturghia sfintelor taine

Aşa cum botezul indică toată iniţierea creştină, denumirea orientală a euharistiei ca „tainele” (tá mystêria) indică şi toate tainele bisericii. Acest limbaj este justificat de faptul că, în sistemul sacramental al Bisericii tradiţionale, sfintele mistere (euharistia) ocupă postul central, fiind izvor şi punct de confluenţă a tuturor tainelor (este taina tainelor). Toate celelalte taine rodesc datorită euharistiei şi de aceea ar trebui celebrate în cadrul celebrării sfintelor mistere (euharistiei). Că aşa a fost la început, se vede din faptul că în celebrarea separată a unei taine, liturghia cuvântului, care logic ar trebui să fie la începutul celebrării, se găseşte la sfârşitul celebrării (pentru că era liturghia cuvântului din liturghia sfintelor mistere). De fapt, liturghia unei taine ar trebui să continue cu liturghia sfintelor mistere, care are ca primă parte liturghia cuvântului. Prin urmare, liturghia sfintelor taine completă şi unitară ar trebui să se structureze în patru etape: liturghia unui sacrament sau a unei rânduieli liturgice (botez-mir, cununie, pocăinţă comunitară, maslu, înmormântare, utrenie, vecernie etc.); liturghia cuvântului; liturghia darului (orfertoriu); liturghia jertfei euharistice.

2. Lucrări liturgice pervertite de modernitate

Modernitatea a pervertit lucrările treimice iconomice: crearea; mântuirea; sfinţirea sau asemănarea. Datorită unui antitradiţionalism globalizat, mentalitatea modernă nu acceptă lumea aşa cum a fost creată de Dumnezeu, o recreează, o reconstruieşte, o inventează, cel mai uşor ca imagine (realitate) virtuală. Simbolul lumii reconstruite ca „paradis” virtual este Disneyland-ul. Lumea, cu câteva excepţii (dictatorii), este bună şi deci nu trebuie să fie mântuită. Are câteva defecte (datorate existenţei ierarhiilor), care se pot corecta de către corecţii politici şi mass medişti. Şi sfinţirea sau asemănarea cu Dumnezeu este înlocuită cu egalizarea, omogenizarea, colectivizarea mediocrităţii, realizată prin impunerea unui principiu totalitar de tip comunist (la crearea Evei Dumnezeu a instituit în creaţie principiul complementarităţii nu al egalităţii).
Ceea ce este acţiunea liturgică pentru Biserica lui Dumnezeu, este acţiunea comercială pentru Babilonul globalizat. Antibiserica (Babilonul cel Mare) acţionează specific, nu liturgic (gratuit, în favoarea altuia), ci comercial (interesat, pentru câştig propriu). Imitând acţiunea liturgică, acţiunea comercială se structurează triplu într-o anti-liturghie. Liturghiei cuvântului îi corespunde comerţul mass-mediei care vinde cuvinte multiplicate (devalorizate) şi proclamă „evanghelia” bunăstării prin publicitatea comercială. Liturghiei darului îi corespunde comercializarea comerţului pentru profit gratuit bursier (de cazinou), imediat şi nelimitat. Liturghiei jertfei euharistice îi corespunde admiraţia (cultul) civilizaţiei fiarei vampirice coloniale îmbogăţită prin înrobire financiară.
În lumea comerţului global (Babilonul cel Mare) şi a privatizării proprietăţii lui Dumnezeu (Ps 23, 1-2 LXX), în care totul devine marfă, chiar şi trupul şi sufletul (cf. listei de mărfuri din Apoc 18,11-13), pândeşte mereu pericolul de a comercializa (simonie) şi a privatiza taina mântuirii. În trecut, unii au încercat să privatizeze surplusul (meritele sfinţilor) „fondului dumnezeiesc de investiţii”, fond comunitar, vânzând „acţiuni” sub formă de indulgenţe. Alţii privatizează surplusul efectelor celebrării sfintelor mistere (liturghiei euharistice), vânzând „acţiuni” sub forma intenţiilor liturgice. Iar alţii, din ce în ce mai mulţi, au ajuns să privatizeze mântuirea şi credinţa, vânzând scump „mântuirea personală” la preţul zeciuielii din toate veniturile, în evangelizări care seamănă uneori cu o campanie de propagandă electorală sau cu publicitatea comercială.

Autor: S. Făgăraș
Sursa: www.oglindanet.ro